ACTUL JURIDIC CIVIL

I. Condiţiile actului juridic civil.

1. Noţiune. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice civile, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
(Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementare noului Cod civil, editura
Hamangiu, 2012, p. 77)
Condiţiile actului juridic civil constituie componentele care alcătuiesc structura actului
juridic civil. (Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 90)
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
În această ramură de drept, regula o reprezintă capacitatea de a încheia acte juridice civile,
incapacitatea constituind excepţia şi trebuind să fie expres prevăzută de lege. Nerespectarea
incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic.
Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, trebuie observat că, în timp ce
capacitatea constituie o stare de drept ce izvorăşte numai din lege, discernământul este o stare de
fapt de natură psihologică, care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi
puterea psiho-intelectivă ale acesteia. Prin urmare, discernământul poate exista, izolat, chiar la o
persoană incapabilă, tot aşa cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să
nu aibă discernământ. (G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit, p. 92-94)
3. Consimţământul
3.1 Aspecte generale. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia
un act juridic civil. Ca regulă generală, părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei
lor.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit. Manifestarea de voinţă este
expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit
cunoscută. Manifestarea de voinţă este tacită atunci când ea se deduce. Modalităţile de exteriorizare
a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi sau fapte concludente. (G.Boroi, L.
Stănciulescu, op. cit., p. 94-95)
3.2 Principiile voinţei juridice
Voinţa este un fenomen psiho-juridic complex. Între voinţa juridică şi consimţământ există o
corelaţie de tipul între-parte. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică:
- Principiul libertăţii actelor juridice civile;
- Principiul voinţei reale.
 Conţinutul principiului libertăţii actelor juridice civile poate fi exprimat prin următoarele
idei:
- Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil,
- Părţile sunt libere să stabilească sau să modifice conţinutul acestuia,
- Părţile sunt libere ca să pună capăt actului juridic încheiat.
Din acest principiu se desprind şi două consecinţe importante:
- Părţile sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite,
- Părţile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice sunt trasate de normele imperative şi de
morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite
constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Principiul voinţei reale afirmă în concret faptul că interpretarea actului juridic civil trebuie
realizată după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. Acest principiu
îşi găseşte utilitatea atunci când nu există concordanţă între voinţa internă (reală) şi voinţa
exteriorizată (declarată), Codul civil român dând întâietate celei dintâi.
3.3 Cerinţele valabilităţii consimţământului
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
- Să provină de la o persoană cu discernământ,
- Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
- Să fie liber, adică nealterat de vreun viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă,
leziune).
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 95-100)

3.4 Eroarea
Noţiune. Eroarea constituie o falsă reprezentare psihologică a unor împrejurări la încheierea
unui act juridic.
Clasificare. În funcţie de consecinţele care intervin distingem între eroarea esenţială şi
eroarea neesenţială. Eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra:
- Naturii sau obiectului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte
crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic;
- Identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că una dintre părţi
crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun;
 - Calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam),
- Identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu
sar fi încheiat (error in personam).
Eroarea neesenţială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi
avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
- Eroarea de fapt, care poartă asupra unei stări sau situaţii faptice;
- Eroarea de drept, care planează asupra existenţei sau conţinutului unei norme juridice.
Structura erorii esenţiale conţine un singur element, de natură psihologică, anume falsa
reprezentare a realităţii. De aceea, probarea erorii esenţiale poate ridica dificultăţi grele.
Cerinţele erorii esenţiale. Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite două cerinţe:
- Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea
actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s -ar fi încheiat;
- În cazul actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea
cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este
hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil respectiv.
Sancţiune. Eroarea esenţială atrage nulitatea relativă a actului juridic. Codul civil actual
oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se anularea acestuia. (G.Boroi, L.Stănciulescu,
op.cit, p. 100-104)
3.5 Dolul
Noţiune. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Structura. Dolul este alcătuit din două elemente:
- Un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (manopere
frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare;
- Un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Cerinţele dolului. Singura cerinţă a dolului este ca acesta să provină de la cealaltă parte,
de la reprezentantul , prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi sau chiar de la un terţ, însă în
acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
existenţa
dolului. Nu este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, deci, chiar şi în
situaţia în care manoperele frauduloase întrebuinţate de una dintre părţi nu au detemiant însăşi
încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puţin
favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă.
Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Victima
dolului are la dispoziţie două acţiuni: acţiunea în declararea nulităţii relative a actului juridic şi
acţiunea în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace frauduloase în
scopul inducerii în eroare.
Dolul nu se prezumă, astfel încât persoana care-l invocă trebuie să facă dovada acestuia.
Dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material. (G.Boroi, L.Stănciulescu,
op.cit., p. 105-109)
3.6 Violenţa
Noţiune. Violenţa este acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să-i producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare. După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi fizică, atunci când
priveşte integritatea fizică a persoanei sau bunurile sale, şi morală, atunci când se referă la onoarea,
cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă (justă), ce nu
constituie viciu de consimţământ, şi ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău.
Structura violenţei este format din două elemente:
- Un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;
- Un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea unei temeri persoanei
ameninţate.
Cerinţele violenţei. Pentru ca să constituie viciu de consimţământ violenţa trebuie să
îndeplinească cumulativ trei cerinţe:
- Temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
- Ameninţarea să fie injustă;
- În actele juridice bilaterale, ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă.
Sancţiunea ce intervine în cazul violenţei este nulitatea relativă a actului juridic. Victima
violenţei poate opta pentru cumularea acţiunii în nulitate cu acţiunea în răspundere civilă delictuală,
precum şi pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându -se
cont de prejudiciul suferit. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 109-112)
 3.7 Leziunea
Noţiune. Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi ca urmare a
încheierii unui contract. Acest viciu de consimţământ constă în disproporţia vădită de valoare
între prestaţii, ce există chiar în momentul încheierii contractului.
Structura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza ei. Astfel, în cazul minorului,
legislaţia a consacrat concepţia obiectivă, cel ce invocă leziunea trebuind să dovedească numai
paguba suferită (elementul obiectiv), iar în cazul majorului, reglementarea este fundamentată pe
concepţia subiectivă, fiind necesar pe lângă vădita disproporţie de valoare între prestaţii (elementul
obiectiv) şi ca una dintre părţi să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi (elementul subiectiv).
Sancţiunea. Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative, nulitatea relativă sau
reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 112-115)
4. Obiectul actului juridic civil
4.1 Noţiune. Obiectul actului juridic îl reprezintă operaţiunea juridică convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale (de exemplu vânzarea,
locaţiunea, împrumutul etc.). Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
4.2 Cerinţele valabilităţii obiectului sunt,
- Obiectul să fie determinat sau determinabil. Când priveşte un bun individual determinat,
această cerinţă de valabilitate a obiectului este îndeplinită, iar dacă este vorba de bunuri determinate
generic, cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii şi valorii, fie prin
stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului
juridic. Sancţiunea este nulitatea absolută.
- Obiectul să fie licit, adică în concordanţă cu legea şi bunele moravuri. Sancţiunea aplicabila
in cazul nerespectarii acestei conditii este nulitatea absolută.
- Obiectul să existe, sub sanctiunea nulitatii absolute.Un bun viitor poate constitui un obiect
valabil al unui act juridic civil.
- Obiectul să fie posibil. Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o
imposibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Sancţiunea
este nulitatea absolută.
- Obiectul să fie în circuitul civil. Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al
actului juridic civil. Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înţelege acele bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Încheierea actului cu nesocotirea interdicţiei de
înstrăinare atrage sancţiunea nulităţii absolute.
 - Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă. Cerinţa este necesară în cazul în
care obiectul actului constă într-o faptă. O parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci
numai propria sa faptă, cu excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al
acelei persoane.
- In anumite cazuri, existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe
prevăzute de lege.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 115-120)
5. Cauza actului juridic civil
5.1 Noţiune. Cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul. Motivul determinant se poate referi fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei
persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
5.2 Cerinţele valabilităţii cauzei:
- Să existe. Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de-şi reprezenta mental în
mod corect faptele sale ori consecinţele acestora. Lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului
şi atrage anulabilitatea contractului.
- Să fie licită. Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. Cauza ilicită atrage
nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut -
o sau trebuia să o cunoască, iar prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite, rămâne
întotdeauna supusă restituirii.
- Să fie morală. Cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Cauza
imorală atrage nulitatea absolută dacă este comună. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 120-124)
6. Forma actului juridic civil
6.1 Consideraţii generale.
Noţiune. Prin forma actului juridic se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Principiul consensualismului este acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voinţă este suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei.
Excepţiile trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.
Clasificarea condiţiilor de formă. După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă
se împart în:
- Forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, a cărei nerespectare atrage
nulitatea absolută.
 - Forma cerută pentru probarea actului juridic, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
- Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă
fiind în drept să facă abstracţie de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p.124-130)
II. Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiuni generale. Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea
actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului
juridic civil, astfel încât acel act nu va mai produce efecte juridice.
Clasificarea nulităţilor. În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim:
- Nulitatea absolută, care sancţionează nerespectarea unei norme juridice imperative
de ordine publică care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului.
- Nulitatea relativă, care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a
unei norme juridice imperative de ordine privată.
După criteriul întinderii efectelor nulităţii distingem între: nulitatea totală, care desfiinţează
actul juridic civil în întregime, şi nulitatea parţială, care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.
După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (explicit prevăzută într-o
dispoziţie legală) şi nulitatea virtuală (ce rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil).
După felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile sunt de fond (care intervine în cazul
nevalabilităţii unei condiţii de fond: consimţământ, capacitate, obiect, cauză) sau de formă (care
intervine în cazul nerespectării formei cerute pentru valabilitate).
2. Cauzele de nulitate. Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a
actului juridic civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă,
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil,
- nerespectarea formei cerute de lege pentru valabilitate,
- nesocotirea limitelor autonomiei de voinţă,
 - nerespectarea altor condiţii speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte
juridice. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 198-214)
3. Regimul juridic al nulităţii
3.1 Regimul juridic al nulităţii relative. În cazul nulităţii relative, regimul juridic al
acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată
în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic,
- nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie extinctivă,
fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepţie,
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.
3.2 Regimul juridic al nulităţii absolute. În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al
acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, alte
persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu)
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă,
- nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare.
4. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării
sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării unui act juridic care a fost încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic
civil lovit de această sancţiune şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii. Concret, efectul nulităţii diferă
în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate. Sub acest
aspect, vom distinge următoarele ipoteze,
- Dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci părţile
se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecinţă, cel pentru care actul
juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste
drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii
civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire (principiul retroactivităţii efectelor nulităţii);
 - Dacă actul juridic a fost executat până în momentul declarării nulităţii, aplicarea
nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea prestaţiilor efectuate
(principiul restabilirii situaţiei anterioare);
- Dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una dintre
părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul
nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul
juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului
juridic subsecvent (principiul anulării actului subsecvent).
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 215-224).
 Clauze abuzive

Cadru juridic
La nivel european, a fost adoptată Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Europei privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, modificată prin Directiva 2011/83/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor,
de modificare a Directivei 93/13/CEE, a Directivei 1999/44/CE şi de abrogare a Directivei
85/577/CEE şi a Directivei 97/7/CE.
Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii a fost transpusă în dreptul românesc prin Legea nr. 193 din 06.11.2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 543 din 03.08.2012, consolidată la data de 13.06.2014.
Directiva comportă patru caracteristici esenţiale.
1. În primul rând, este vorba de o directivă care priveşte toate contractele de consum, în
general. Ea nu se referă în mod special la o anumită categorie de contracte de consum sau la vreun
domeniu anume.
2. În al doilea rând este vorba de o directivă specifică pentru sfera consumului întrucât nu
priveşte decât raporturile contractuale dintre profesionişti, de o parte, şi consumatori, de cealaltă
parte. Ea diferă deci, de legile naţionale asupra condiţiilor generale ale contractelor, care, în
principiu, se aplică în toate raporturile contractuale. Prin urmare pentru a putea invoca dispoziţiile
directivei care îl avantajează, persoana respectivă trebuie să aibă calitatea de consumator, în sensul
pe care îl defineşte însăşi directiva.
3. În al treilea rând, directiva nu se referă decât la clauzele abuzive propriu- zise. Ea conţine
dispoziţii cu privire la prezentarea şi interpretarea clauzelor contractelor de consum: acestea trebuie
să fie redactate ,,în mod clar şi inteligibil” şi în caz de îndoială asupra sensului unei clauze,
prevalează „interpretarea mai favorabilă consumatorului”(principiul interpretării în favoarea
consumatorului în caz de dubiu).
4. Este o directivă minimală deoarece lasă statelor libertatea de a adopta în legislaţiile lor
naţionale, dispoziţii mai favorabile consumatorului, pentru a asigura acestuia un nivel maxim de
protecţie. Prin urmare un stat membru poate menţine sau introduce măsuri mai stricte de protecţie a
consumatorului decât cele ale Uniunii atâta timp cât acestea sunt compatibile cu Tratatele şi
Comisia este notificată în acest sens.
Domeniul de aplicare
Noţiunea de consumator
 Noţiunea de consumator prezintă o importanţă deosebită în delimitarea domeniului de
aplicare a Directivei pentru că, prin aceasta, se urmăreşte protejarea anumitor categorii de
contractanţi împotriva clauzelor abuzive.
Putem afirma că noţiunea de consumator este susceptibilă de două semnificaţii. Într-un sens
restrâns, prin consumator se înţelege persoana fizică care încheie un contract de achiziţie de bunuri
sau furnizare de servicii în interes personal sau familial. În accepţiunea extinsă, sunt vizaţi şi
profesioniştii care, prin contractele încheiate, urmăresc satisfacerea unor interese profesionale.
Noţiunea de comerciant/profesionist
Spre deosebire de noţiunea de consumator, cea de comerciant nu a ridicat atâtea probleme,
stabilindu-se atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în dreptul naţional, că prin comerciant se
înţelege orice persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa
profesională, publică sau privată.
Unele diferenţe pot fi constatate cu privire la terminologia folosită: fie sunt utilizaţi termenii
de „vânzător” şi „furnizor”, fie de „comerciant” sau „profesionist”.
Noţiunea de clauză abuzivă
Noţiunea de clauză abuzivă este definită în art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Prin clauză
abuzivă se înţelege orice clauză contractuală care nu s-a negociat individual şi, în contradicţie cu
exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Potrivit prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 (republicată şi consolidată la data
de 13.06.2014), sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care
prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi
contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Se disting două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată
abuzivă:
1. să nu fie negociată individual;
2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul
consumatorului.
Potrivit art. 3 alin. 3 din Directiva 93/13/CEE, Anexa I conţine o listă orientativă şi
neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.
 CAPITOLUL V. CONTRACTUL DE MANDAT

Structura capitolului:
5.1. Notiunea de”mandat”
5.2. Caractere juridice specifice
5.3. Conditii de validitate ale contractului
5.4. Efectele contractului de mandat
5.5.Cauze de incetare specifice mandatului

Obiectiv fundamental:
Cunoasterea continutului si raporturilor reglementate de Codul civil in privinta contractului de
mandat.

Obiective operationale:
sa defineasca notiunea de mandat si sa identifice caracterele juridice specifice
sa precizeze conditiile de formare a contractului
sa analizeze efectele produse de incheierea mandatului, intre parti precum si fata de terti
sa identifice cauzele de incetare specifice mandatului
sa diferentieze contractul de mandat cu reprezentare de cel fara reprezentare
sa formuleze intrebari cu privire la materialul prezentat

Termeni cheie: mandat, reprezentare, obligatie de mijloace, ratificare, revocarea mandatului.

1/7
 5.1. Notiune
Mandatul este contractul prin care o parte, numita mandatar, are obligatia sa incheie unul sau
mai multe acte juridice pe seama celeilalte parti, numita mandant.
In practica, mandatul are manifestari diverse. Cele mai cunoscute sunt (L.Stanciulescu, op.cit., p.
360) :
actul cu sine insusi – mandatul incheiat intre mandatar ca reprezentant al mandantului si
persoana sa, in nume propriu;
dubla reprezentare – actul incheiat intre mandatar, ca reprezentant al mandantului cu el
insusi, ca reprezentant al tertului;
mandatul in interes comun – in care mandatarul contracteaza cu un tert, atat in interesul
mandantului, cat si in interesul sau, pentru ca au aceleasi interse.
Potrivit art.2011 C.civ. mandatul este cu sau fara reprezentare.

Mandatul cu reprezentare
5.2. Caractere juridice (C.Toader, op.cit., p. 213)
a) contract consensual - pentru incheierea sa valabila este sificienta simpla manifestare de
vointa a partilor
Potrivit dispozitiilor legale contractul de mandat poate fi incheiat in forma scrisa, autentica ori sub
semnatura privata sau verbala. Acceptarea mandatului poate rezulta si din exercitarea sa de catre
mandatar.
Ca exceptie, cand mandatul este dat pentru incheierea unui act juridic supus unei anumite forme,
cerute ad validitatem, mandatul trebuie sa respecte acea forma potrivit art. 2013 alin. 2 C.civ.
b) poate fi gratuit sau oneros
Astfel cum prevede Codul civil, mandatul dintre doua persoane se prezuma a fi cu titlu gratuit.
Cu toate acestea, in conformitate cu art. 2010 C.civ, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei
activitati profesionale se prezuma a fi cu titlu oneros.
Cand mandatul este cu titlu gratuit, contractul are carcacter unilateral, deoarece creeaza obligatii
exclusiv in sarcina uneia dintre parti.
c) contract intuitue personae – deoarece se incheie in considerarea calitatilor personale ale
mandatarului. Prin urmare, mandatarul este obligat sa execute personal obligatia asumata, afara de cazul
in care mandantul ar consimti ca mandatarul sa isi substituie o terta persoana. In acest caz mandatarul va
raspunde pentru faptele savarsite de catre substituientul sau (C.Macovei, Contracte civile, E.Hamangiu,
Bucuresti, 2006, p. 223).

2/7
 5.3. Conditii de validitate ale contractului
5.3.1. Capacitatea partilor
Capacitatea mandantului se apreciaza in functie de natura actului juridic care urmeaza a fi incheiat
prin mandatar: acte de conservare, de administrare si de dispozitie (Fr.Deak, op.cit. p. 318).
Mandatarul va trebui sa aiba in toate cazurile capacitate deplina de exercitiu intrucat in actele
contractate cu tertii, pe seama mandantului, el trebuie sa exprime un consimtamant valabil. (D.Macovei,
I.E.Cadariu, Drept civil.Contracte, Ed.Junimea, Iasi, 2004 p. 13-15)
5.3.2. Consimtamantul partilor
Consimtamantul partilor poate fi expres sau tacit. Potrivit art. 2014 C.civ. un absenta unu refuz
neintarziat, mandatul se considera acceptat daca priveste actele a caror incheiere intra in exercitarea
profesiei mandatarului ori pentru care acesta si-a oferit serviciile fie in mod public, fie direct mandantului.
Mandatul este tacit cand rezulta din imprejurari care fac neindoielnica vointa partilor.
5.3.3. Obiectul contractului
Potrivit dispozitiilor legale obiectul mandatului trebuie sa fie determinat/determinabil, licit si
moral.
Mandatul poate avea ca obiect numai incheierea de acte juridice (si nu de fapte juridice) de catre
mandatar, pe seama si in numele mandantului. Nu pot face obiectului contractului de mandat nici faptele
materiale si nici actele juridice cu caracter strict personal, cum ar fi testamentul, casatoria
(L.Stanciulescu, op.cit., p. 365).
Astfel cum se prevede prin dispozitiile art. 2016 C.civ., mandatul general il autorizeaza pe
mandatar sa efectueze numai act de conservare si de administrare.Pentru a incheia acte de instrainare sau
grevare, tranzactii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a
intenta actiuni in justitie, precum si pentru a incheia orice alte acte de dispozitie, mandatarul trebuie sa fie
imputernicit in mod expres.
Mandatul se intinde si asupra tuturor actelor necesare executarii lui, chiar daca nu sunt precizate in
mod expres.
5.3.4. Forma si intinderea mandatului
Mandatul dat pentru incheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie sa
respecte acea forma, sub sanctiunea aplicabila actului insusi. Astfel, imputernicirea nu produce efecte
decat daca este data cu respectarea formelor cerute de lege pentru incheierea valabila a contractului pe
care reprezentantul urmeaza sa-l incheie. (L.Stanciulescu, op.cit., p. 365)
Dispozitiile art. 1310 C.civ. prevad ca mandatarul care, neavand imputernicire ori depasind
limitele puterilor care i-au fost incredintate, raspunde pentru prejudiciile cauzate tertului contractant care
s-a increzut, cu buna-vointa in incheierea valabila a contractului.

3/7
 Mandatul poate ratifica contractul incheiat in numele sau, cu depasirea (sau lipsa) puterii de
reprezentare, respectand formele cerute de lege pentru incheierea sa valabila. In acest caz, tertul
contractant poate insa, potrivit art, 1311 alin.2 C.civ., printr-o notificare, sa acorde un termen rezonabil
pentru ratificare, dupa a carui implinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Daca partile nu au prevazut un termen, contractul de mandat inceteaza in 3 ani de la incheierea
lui.

5.4. Efectele contractului

5.4.1. Efecte intre parti
a) Obligatiile mandatarului (C.Macovei, op.cit., p. 231)
- sa execute mandatul primit
Mandatarul nu poate sa depaseasca limitele stabilite prin mandat. Alin. 2 al art. 2017 C.civ.
reglementeaza exceptia de la aceasta regula care prevede ca mandatarul se poate abate de la intructiunile
primite, daca ii este imposibil sa il instiinteze in prealabil pe mandant si se poate prezuma ca acesta ar fi
aprobat abaterea daca ar fi cunoscut imprejurarile ce o justifica.
Indeplinirea mandatului este o obligatie de mijloace (nu de rezultat), mandatul considerandu-se
indeplinit daca mandatarul a depus toate diligentele pentru perfectarea actului juridic cu care a fost
imputernicit.
In caz de neindeplinire sau indeplinire necorespunzatoare a obligatiei de executare a mandatului,
mandatarul raspunde de prejudiciul cauzat mandantului. (C.Macovei, op.cit., p. 231)
Daca mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este tinut sa execute mandatul cu diligenta unui
bun proprietar. Daca mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat sa il indeplineasca cu diligenta
pe care o manifesta in propriile afaceri. (L.Stanciulescu, op.cit., p. 368)
- obligatia de a da socoteala
Potrivit art. 2019 C.civ. orice mandatar este tinut sa dea socoteala despre gestiunea sa si sa remita
mandantului tot ceea ce a primit in temeiul imputernicirii sale, chiar daca ceea ce a primit nu ar fi fost
datorat mandantului.
In perioada in care bunurile primite cu ocazia executarii mandatului de la mandant ori in numele
lui se afla in detinerea mandatarului, acesta este obligat sa le conserve.
- obligatia de a raspunde pentru faptele substituitului sau
In conformitate cu dispozitiile art. 2023 C.civ. mandatarul este tinut sa indeplineasca personal
mandatul, cu exceptia cazului in care mandantul l-a autorizat in mod expres sa isi substituie o alta
persoana in executarea in tot sau in parte a mandatului.
In urmatoarele cazuri, mandatarul isi poate substitui un tert chiar in absenta unei autorizari
exprese:

4/7
 imprejurari neprevazute il impiedica sa aduca la indeplinire mandatul;
ii este imposibil sa il instiinteze in prealabil pe mandant asupra acestor imprejurari;
se poate prezuma ca mandantul ar fi aprobat substituirea daca ar fi cunoscut imprejurari ce
o justifica.
In aceste cazuri, mandatarul este obligat sa il instiinteze de indata pe mandant cu privire la
substituire.
Daca substituirea nu a fost autorizata de mandant, mandatarul raspunde pentru actele persoanei
pe care si-a substituit-o ca si cum le-ar fi indeplinit el insusi.
Daca substituirea a fost autorizata, mandatarul nu raspunde decat pentru diligenta cu care a
ales persoana care l-a substituit si i-a dat instructiunile privind executarea mandatului.
In toate cazurile, mandantul are actiune directa impotriva persoanei pe care mandatarul si-a
substituit-o.

b) Obligatiile mandantului
- de despagubire a mandatarului pentru cheltuielile facute
Mandantul este obligat sa puna la dispozitia mandatarului mijloacele necesare executarii
mandatului.
Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urma pentru
executarea mandatului, impreuna cu dobanzile legale aferente, calculate de la data efectuarii cheltuielilor.
De asemenea, acesta este obligat sa repare prejudiciul suferit de catre mandatar in executarea
mandatului, daca acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.
- obligatia de plata a remuneratiei
Daca mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat sa plateasca mandatarului
remuneratia, chiar si in cazul in care, fara culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat.
Cuantumul acestei remuneratii se determina prin acordul partilor, daca acestea nu au precizat
nimic, instanta va fi cea care va stabili acest cuantum. (C.Macovei, op.cit., p. 234)
5.4.2. Efectele fata de terti (L.Stanciulescu, op.cit., p.372)
a) Raporturile dintre mandant si terti – Daca mandatarul va reusi, in fapt, incheierea actului
juridic pentru care a fost imputernicit, de drept, se vor crea raporturi juridice directe intre mandant si tert.
Actele juridice incheiate de mandatar nu vor obliga pe mandant daca s-au facut cu depasirea
limitelor imputernicirii date acestuia (decat daca mandantul le-a ratificat). Ratificarea lor de catre
mandant va produce efecte retroactive, de la data incheierii actului.
Actele juridice incheiate cu depasirea limitelor imputernicirii si neratificate nu vor obliga pe
mandant decat, eventual, in cadrul unor obligatii extracontracuale.
b) Raporturile dintre mandatar si terti –intre mandatar si terti nu se creeaza raporturi juridice,
deoarece mandatarul contracteaza, in drept, in numele si pe seama mandantului.
5/7
 Pentru actele excesive, mandatarul garanteaza fata de terti, cu exceptia cazului cand acestia au
cunoscut intinderea mandatului.

5.5. Incetarea mandatului

Potrivit art. 2030 C.civ. pe langa cauzele generale de incetare a contractelor, mandatul
inceteaza prin oricare dintre urmatoarele moduri:
a) revocarea sa de catre mandant;
Mandantul poate oricand revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma in care
contractul de mandat a fost incheiat si chiar daca a fost declarat irevocabil.
Imputernicirea daca unui nou mandatar pentru aceeasi afacere revoca mandatul initial.
Mandantul care revoca mandatul ramane tinut sa isi execute obligatiile fata de mandatar. El
este, de asemenea, obligat sa repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocarii nejustificate ori
intempestive.
Atunci cand partile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se considera a fi justificata daca
nu este determinata de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forta majora.
b) renuntarea mandatarului - Mandatarul poate renunta oricand la mandat, notificand
mandantului renuntarea sa. Daca mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneratia
pentru actele pe care le-a incheiat pe seama mandantului pana la data renuntarii.
Mandatarul este obligat sa il despagubeasca pe mandant pentru prejudiciile suferite prin
efectul renuntarii, cu exceptia cazului cand continuarea executarii mandatului i-ar fi cauzat mandatarului
insusi o pagubua insemnata, care nu putea fi prevazuta la data acceptarii mandatului.
c) moartea, incapacitatea su falimentul mandantului ori mandatarului.
In caz de deces, incapacitate sau faliment al unei dintre parti, mostenitorii ori reprezentantii
acesteia au obligatia de a informa de indata cealalata parte. Mandatarul sau reprezentantii sai sunt obligati
sa continue executarea mandatului daca intarzierea acesteia risca sa puna in pericol interesele
mandantului ori ale mostenitorilor sai.
In lipsa unei conventii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligati sa lucreze
impreuna inceteaza chiar si atunci cand cauza incetarii ii priveste numai pe unul dintre ei.
Exceptie: atunci cand are ca obiect incheierea unor acte succesive in cadrul unei activitati cu
caracter de continuitate, mandatul nu inceteaza daca aceasta activitate este in curs de desfasurare, cu
respectarea dreptului de revocare sau renuntare al partilor ori al mostenitorilor acestora.

6/7
 Mandatul fara reprezentare
Este contractul in care mandatarul incheie acte juridice in nume propriu, dar pe seama
celeilalte parti, numita mandant, si isi asuma fata de terti obligatiile care rezulta din aceste acte, chiar daca
tertii aveau cunostinta despre mandat.
In acest caz, desi ii lipseste reprezentarea, contractul este totusi de mandat, intrucat
reprezentarea este numai de natura, nu si de esenta mandatului. Contractul civil de mandat fara
reprezentare este cunoscut si sub denumirea de contract de interpunere (L.Stanciulescu, op.cit., p. 376)
Tertii nu au niciun raport juridic cu mandantul. Cu toate acestea mandatul, substituindu-se
mandatarului, poate exercita drepturile de creanta nascute din executarea mandatului, daca si-a executat
propriile sale obligatii fata de mandatar.
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobandite pe seama sa de catre mandatarul care a
actionat in nume propriu, cu exceptia bunurilor dobandite de terti prin efectul posesiei de buna-credinta.
Daca bunurile dobandite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat sa le transmita
mandantului. In caz de refuz, mandantul poate solicita instantei de judecata sa pronunte o hotarare care sa
tina loc de act de transmitere a bunurilor dobandite.
Creditorii mandatarului nu pot urmari bunurile dobandite de acesta in nume propriu, dar pe
seama mandantului, daca mandatul fara reprezentare are data certa si aceasta este anterioara luarii oricarei
masuri asiguratorii sau de executare.

7/7
 CONTRACTUL DE VÂNZARE

Potrivit art. 1650 C.civ., vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după
caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească.
Poate fi transmis prin vânzare şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt
drept, real sau de creanţă. (C.Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
p. 10)
Din definiţia legală rezultă că este vorba despre două ipoteze:
a) Prima ipoteză se referă la faptul că vânzătorul transferă proprietatea unui bun
cumpărătorului. În atare condiţii transferul operează în momentul încheierii contractului. În acest
sens, art. 1674 C.civ. prevede că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
b) A doua ipoteză vizează situaţia când vânzătorul "se obligă să transmită" cumpărătorului
proprietatea unui bun, obligaţie care se va îndeplini ulterior încheierii contractului. În acest caz,
transmiterea proprietăţii este o obligaţie a vânzătorului. De exemplu, în cazul vânzării bunului
altuia, vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar către
cumpărător potrivit art. 1683 C.civ. (Ilie Urs, Drept civil. Contracte speciale. Curs universitar, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 7)
2.2. Caracterele juridice ale vânzării
Contractul de vânzare-cumpărare se particularizează prin următoarele caractere juridice (F.
Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 10):
1. Vânzarea are caracter consensual – se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Prin excepţie, în cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. (L.
Pop, L. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.
155)
Astfel, potrivit art. 885 şi art. 888 C.civ. drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea
funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară,
pe baza actului autentic notarial.
2. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral) – deoarece prin încheierea sa dă
naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul
vândut şi să garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.
3. Vânzarea este un contract cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc anumite interese
patrimoniale, adică primirea unui echivalent material în schimbul prestaţiei la care se obligă.
 Astfel, vânzătorul urmăreşte să primească preţul ca un contraechivalent al prestaţiei sale, iar
cumpărătorul urmăreşte să primească bunul cumpărat în schimbul preţului.
4. Vânzarea este un contract comutativ – deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor
reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele
aleatorii de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru
ambele părţi contractante.
Ca excepţie, se admite, de exemplu, că vânzarea de drepturi litigioase are caracter aleatoriu.
(Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 97)
5. Vânzarea este translativă de proprietate – prin efectul realizării acordului de voinţă şi
independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea
contractului, dar operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, chiar
dacă bunul nu a fost predat, ori preţul nu a fost plătit încă.
Transmiterea imediată a dreptului de proprietate operează numai dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
-vânzătorul este proprietarul lucrului vândut;
-obiectul contractului este un bun determinat individual;
-lucrul vândut există;
-părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment
ulterior încheierii contractului.
2.3. Condiţii de validitate specifice
Pentru validitatea contractului de vânzare, se impune respectarea aceloraşi condiţii generale
de validitate pe care Codul civil le prevede în art. 1179 pentru orice convenţie: consimţământul
valabil al părţii care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat, o cauză licită.
Potrivit art. 1180 C.civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege, iar art. 1652 C.civ. dispune că “pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin
lege”.
Ca excepţie, sunt incapabili de a vinde, în general minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi interzişii judecătoreşti.
Având în vedere ca vânzarea este act de dispoziţie, atât pentru vânzător, cât şi pentru
cumpărător, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină la momentul încheierii
contractului. Vânzarea este act de dispoziţie numai raportat la obiectul prestaţiei părţilor, respectiv
preţul şi lucrul vândut. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 99)
În consecinţă, potrivit art. 41 alin. 2 C.civ., minorii între 14 şi 18 ani vor putea încheia
vânzări personal, dar numai cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în toate cazurile
prevăzute de lege şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
 Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este
nulitatea relativă a contractului.
Persoanele juridice, care sunt supuse înregistrării, au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor. Ele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin
organele de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin.1 C.civ.).
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice la contractare este
nulitatea absolută.
2.3.1. Incapacităţi speciale de a cumpăra
Potrivit art. 1653 C.civ. sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra,
direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti
în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
Fac excepţie de la această regulă:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la
comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte
ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură
cu care exista dreptul litigios.
Dreptul este litigios dacă exista un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau
întinderea sa.
De asemenea, potrivit art. 1654 C.civ sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a)mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;
b)părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care
le reprezintă;
c)funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi
alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau
care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a
celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.
2.3.2. Incapacităţi de a vinde
Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, funcţionarii publici,
judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane nu pot
nici să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea
ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o
supraveghează. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 102).
Articolul din Codul civil anterior care interzicea vânzarea între soţi nu a fost menţinut, ceea
ce înseamnă că respectiva prohibiţie a fost ridicată. (Marcel Gavris, Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 10)
2.3.3. Obiectul vânzării
Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege,
prin convenţie sau testament.
Fiind convenţie sinalagmatică, obiectul este dublu: pe de o parte prestaţia vânzătorului în
privinţa lucrului, iar pe de altă parte prestaţia cumpărătorului în ceea ce priveşte preţul. (C. Toader,
op.cit., p. 42)
1. Lucrul vândut
a) Lucrul vândut să existe sau să poată exista în viitor.
Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar care a pierit total în momentul încheierii
contractului, vânzarea este nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea
ce implică şi lipsa cauzei angajamentului cumpărătorului. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 124)
Potrivit art. 1659 C.civ., dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea
acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a
preţului.
Contractele se pot încheia şi asupra unor bunuri viitoare. În acest caz, cumpărătorul
dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
Alin. 5 al art. 1658 C.civ. stabileşte că bunul este considerat realizat la data la care devine
apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul.
În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii
contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a
bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu
produce niciun efect.
Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să
plătească, conform alin. 2 al aceluiaşi articol daune-interese.
Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea între a cere:
-fie desfiinţarea vânzării;
-fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului.
Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului, el rămâne obligat la plata
preţului.
b) Lucrul să fie în circuitul civil
 Potrivit art. 1229 C.civ. numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care
pot circula în condiţii restrictive. (Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 102).
Sunt inalienabile bunurile de interes naţional sau local, care fac parte din domeniul public al
statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale.
c) Lucrul să fie determinat sau determinabil
Bunurile sunt determinate prin individualitatea lor. Bunurile certe se determină prin
prezentarea caracterelor individuale, indicându-se natura lor, poziţia sau alte elemente de
identificare. În cazul bunurilor determinate generic, cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă
a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului.
d) Lucrul să fie licit şi moral
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este nulitatea
absolută.
e) Lucrul să fie proprietatea vânzătorului
Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului
ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face obiectul contractului. (Fr.
Deak, op.cit., p. 54)
Potrivit art. 17 alin. 1 din C.civ., nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi
decât are el însuşi.
Cu toate acestea, Codul civil reglementează ipoteza vânzării lucrului altuia în cadrul art.
1683 C. civ.
Astfel, dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se
afla în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.
Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a
bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect,
care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.
Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de
vânzare de către proprietar.
 În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător,
acesta din urmă poate cere:
- rezoluţiunea contractului;
- restituirea preţului;
- dacă este cazul şi daune interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură
transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune
interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota parte pe care nu a dobândit-o, fie
rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi
proprietatea întregului bun.
Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu
aparţinea în întregime vânzătorului, nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la
lucrările autonome sau voluptuare.
2. Preţul, obiect al cumpărătorului – reprezintă echivalentul datorat de cumpărător în
schimbul lucrului transmis de vânzător.
În lipsa unui preţ, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligaţia
cumpărătorului nu are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză. (Liviu Stănciulescu,
op.cit., p. 132)
Ca element esenţial de validitate al vânzării, preţul trebuie să întrunească următoarele
condiţii:
a) să fie stabilit în bani – este de esenţa vânzării. (Fr. Deak, op.cit., p. 61)
Dacă înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, pentru stingerea unei
obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat drept vânzare.
b) să fie determinat sau determinabil
Potrivit art. 1661 C.civ., vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este
valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior,
dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor.
Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit
acordului părţilor.
Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi
sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate,
preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de
consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului.
Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea
este nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului.
 Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.
Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă
că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător.
c) Preţul să fie real şi serios
Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit. De
asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât
de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o
vânzare.
Dacă preţul este real şi serios, contractul de vânzare este, în principiu, valabil, chiar dacă
preţul este mult inferior sau superior valorii reale a lucrului vândut, întrucât părţile sunt libere să
determine preţul sub valoarea lucrului, echivalenţa fiind relativă, întrucât este raportată atât la
valoarea lucrului, cât şi la subiectivismul părţilor. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 137)
2.3.4. Cauza contractului de vânzare
Potrivit regulilor generale aplicabile contractelor, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
imorală sau nelicită nu poate avea niciun efect. (C. Toader, op.cit., p. 55)
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe
prevăzute de art. 1236 C.civ.: să existe, să fie licită şi morală.
Potrivit art. 1238 alin. 2 C.civ. cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
împrejurări, trebuia s-o cunoască.
2.4. Efectele contractului de vânzare
Obligaţiile vânzătorului
Dispoziţiile art. 1672 din C.civ. reglementează principalele obligaţii ale vânzătorului:
1. să transmită proprietatea bunului sau după caz, dreptul vândut;
Odată cu proprietatea cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi actiunile accesorii ce au
aparţinut vânzătorului.
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
Potrivit art. 1676 C.civ., în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la
vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară.
Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a
preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor
decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului.
 2. să predea bunul – se face prin punerea acestuia la dispozitia cumpărătorului, liber de
orice bunuri ale vânzătorului.
Predarea bunului mobil se face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului
reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice
moment.
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului,
dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.
Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanţelor.
Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua
dobândirii proprietăţii.
În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.
Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea
bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca
predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a
devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda
executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti
preţul la termenul stabilit.
3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.
Termenul de garanţie este definit ca fiind "obligaţia în virtutea căreia o persoană sau o
instituţie răspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligaţii; ceea ce
serveşte drept asigurare că o obligaţie luată va fi ţinută". (Florin Moţiu, 2011, p. 201, apud Liviu
Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 67)

Garanţia contra evicţiunii

Dispoziţiile art. 1695 C.civ. stipulează că vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe
cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a
bunului vândut.
Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă
acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa
cumpărătorului până la acea dată.
 De asemenea, garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile
vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.
2.4.1. Limitele garanţiei
Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar
conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii.
Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl
exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a
asumat riscul producerii evicţiunii.
Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de
evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care,
cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este
considerată nescrisă.
2.4.2. Înlăturarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii
Potrivit art. 1704 C.civ. atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului
evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanţiei, prin:
- rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de
la data plăţii,
- prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor
cheltuielilor aferente.
Dispoziţiile art. 1705 C.civ. stabilesc obligaţia cumpărătorului chemat în judecată de un terţ
care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut de a-l chema în cauză pe vânzător.
În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului
judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a
se respinge cererea.
Garanţia contra viciilor bunului vândut
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului şi posesiunea utilă lucrului vândut. (Liviu
Stănciulescu, op.cit., p. 166)
Vânzătorul garantează cumpărătorul conform art. 1707 C.civ. contra oricăror vicii ascunse
care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în
asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi
cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.
Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de
specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent.
Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.
 Vânzătorul nu datorează garanţie contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoştea la
încheierea contractului.
1. Condiţiile garanţiei contra viciilor (Fr. Deak, op.cit., p. 85):
a) trebuie să fie ascuns – vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile aparente, cu
privire la care cumpărătorul a putut singur să se convingă.
Nu poate fi considerat ascuns nici viciul pe care vânzătorul dovedeşte că l-a adus la
cunoştinţa cumpărătorului în momentul încheierii contractului.
b) trebuie ca viciul să fi existat în momentul încheierii contractului
Este îndeplinită condiţia anteriorităţii, deci se poate angaja răspunderea vânzătorului dacă
“germenele” viciului este anterior, chiar dacă efectul se manifestă după încheierea contractului.
În acest sens, dacă o haină de blană cumpărată în luna octombrie se destramă în luna
ianuarie a anului următor, în condiţii de ger, s-a angajat răspunderea vânzătorului pentru vicii
ascunse. (C. Toader, op.cit., p. 71)
c) viciul să fie grav – nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a atrage
răspunderea pentru vicii, ci numai cele cu o anumită greutate. Gravitatea viciului fiind o situaţie de
fapt, rămâne să fie apreciată de instanţă. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 169)
Potrivit art. 1708 C.civ. dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să
garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe
care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.
2. Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii ascunse
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la
cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit cu împrejurările, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.
Termenele “de aducere la cunoştinţă” încep să curgă de la data descoperirii lor. Când viciul
apare în mod gradual, termenele de aducere la cunoştinţa vânzătorului încep să curgă din ziua în
care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p.
171)

3. Efectele garanţiei
În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine,
după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
 c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care
contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la
alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător.
În situaţia în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut,
pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710 C.civ., vânzătorul este obligat la plata de
daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.
Dreptul la acţiune, fie redhibitorie sau estimatorie, se prescrie în termenul general de
prescripţie de trei ani. (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 171)

Garanţia pentru buna funcţionare

Potrivit art. 1.716 C.civ., în afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a
garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei
defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract
sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen
prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când
cumpărătorul a solicitat repararea bunului.
Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, el
este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.
Cu toate acestea, garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a
produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul.
Comportamentul cumpărătorului se apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-
au fost comunicate de către vânzător.
În conformitate cu art. 1.718 C.civ. - Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie,
cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de împlinirea termenului de garanţie. Dacă
această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanţie, din motive obiective, cumpărătorul
are obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de
garanţie.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care vânzătorul a
garantat că bunul vândut va păstra un timp determinat anumite calităţi.
Obligaţiile cumpărătorului
Potrivit art. 1719 C.civ. cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
1. să preia bunul vândut
 În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la
îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.
Atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul,
vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în
întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia
cumpărătorului şi nu a suferit transformări.
2. să plătească preţul vânzării
În conformitate cu dispoziţiile art. 1720 C.civ., în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul
trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de
îndată ce proprietatea este transmisă.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare,
plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra
preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua
predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.
Cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata
preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
Excepţie: Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul evicţiunii
în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz
de tulburare.
Pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul
beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.
În cazul în care cumpărătorul nu îşi execută principala sa obligaţie de plată a preţului,
vânzătorul are la dispoziţie trei mijloace juridice (Liviu Stănciulescu, op.cit., p. 179):
 să invoce excepţia de neexecutare care îi permite să refuze predarea lucrului
vândut;
 să ceară executarea silită a obligaţiei de plată (care este totdeauna posibilă,
întrucât are ca obiect o sumă de bani);
Acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se prescrie în termenul general de trei ani.
 să ceară rezoluţiunea potrivit regulilor generale, precum şi daune interese.
2.5. Varietăţi ale contractului de vânzare
După cum teoria contractului constituie dreptul comun pentru materia contractelor speciale,
tot aşa şi regulile specifice contractului de vânzare-cumpărare constituie dreptul comun pentru
diferitele feluri de vânzări, cunoscute în domeniu şi sub numele de varietăţi ale contractului de
vânzare.
 Vânzarea pe încercate
Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma
încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora,
destinaţiei bunului, potrivit naturii sale [art. 1681 alin. (1) C.civ.].
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se
consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în
termen de 30 de zile de la predarea bunului [art. 1681 alin. (2) C.civ.].
În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie
încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate [art. 1681 alin. (3) C.civ.].
Rezultatul încercării nu este lăsat la libera apreciere a cumpărătorului, ci el trebuie să fie
urmarea constatării obiective a unor caracteristici bine determinate care îl fac impropriu
destinaţiei sale, total sau parţial. (Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 394)
Vânzarea unei moşteniri
Conform art. 1747 alin. 1 C.civ., prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire
deschisă sau o cotă din aceasta.
Întrucât cumpărătorul dobândeşte un patrimoniu (drepturi şi obligaţii împreună), el va fi
ţinut să plătească:
- datoriile şi sarcinile moştenirii;
- cheltuielile făcute de vânzător cu preluarea moştenirii. (Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu,
Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 394)
Vânzarea moştenirii trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului [art. 1747 alin. (2) C.civ.].
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare
Vânzarea cu opţiune (pact, clauză) de răscumpărare este o varietate a vânzării prin care
„vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului”,
restituind cumpărătorului preţul, cheltuielile şi uneori şi sporul de valoare (art. 1758-1762
C.civ.).
Răscumpărarea bunului înstrăinat este însă numai o opţiune, o facultate dată vânzătorului,
care o poate exercita (caz în care vânzarea se desfiinţează cu efecte de la data încheierii
contractului, iar vânzătorul redobândeşte proprietatea lucrului înstrăinat) sau nu (caz în care
vânzarea se consolidează, iar cumpărătorul rămâne definitiv proprietarul lucrului). (Gabriel Boroi,
Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 398)
Vânzarea în bloc a bunurilor
 Conform art. 1679 C.civ. dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ
unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă
bunurile nu au fost individualizate.
Regula prevăzută de lege are caracter de recomandare, părţile având posibilitatea să convină
altfel. (Flavius-Antoniu Baiaş, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod
Civil- Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1354)
Vânzarea după mostră sau model
Conform art. 1680 C.civ., la vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la
momentul predării bunului.
Contractul de vânzare este valabil încheiat de la momentul acordului de voinţă, însă sub
condiţia ca bunul predat să fie conform mostrei sau modelului, cumpărătorul având posibilitatea să
refuze preluarea bunului neconform şi să nu plătească preţul. (Flavius-Antoniu Baiaş, Eugen
Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil- Comentariu pe articole, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1354)
Vânzarea pe gustate
Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai
dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe. În cazul
în care un asemenea termen nu există, se aplică dispoziţiile art. 1681 alin. (2) C. civ..
Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunţă în termenul prevăzut la
alin. (1), vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului. [art. 1681 alin. (2) C.civ.]
Potrivit textului art. 1682 C.civ., contractul de vânzare pe gustate se consideră încheiat
numai după ce cumpărătorul a gustat bunurile şi le-a considerat corespunzătoare gustului său.
Codul civil prevede posibilitatea transmiterii acordului său într-un termen convenit ori
statornicit prin uzanţe. În cazul în care un asemenea termen nu există, se aplică dispoziţiile art. 1681
alin. (2) C.civ. (Flavius-Antoniu Baiaş, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei,
Noul Cod Civil- Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1355)
Vânzarea bunului altuia
Potrivit art. 1683 C.civ. dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual
determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat
să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.
Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată:
-fie prin dobândirea de către acesta a bunului;
-fie prin ratificarea vânzării de către proprietar;
-fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra
bunului.
 Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de
vânzare de către proprietar.
În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător,
acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul,
daune-interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură
transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă
daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a
dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va
dobândi proprietatea întregului bun.
În aceste situaţii, întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit
art. 1702 şi 1703 C.civ. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea
că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor
referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.
Potrivit reglementării în vigoare, vânzarea bunului altuia este întotdeauna valabilă,
indiferent că dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului. Acesta este
obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător. (Flavius-
Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil- Comentariu
pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1356)
2.6. Încetarea contractului de vânzare
În conformitate cu dispoziţiile art. 1321 C.civ. contractul încetează, în condiţiile legii, prin
executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea
sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte
cauze prevăzute de lege.
1. Astfel, prima cauză de încetare din enumerarea legiuitorului este executarea contractului,
care poate fi:
a) de bunăvoie potrivit art. 1469-1515 Cod civil;
b) prin executare silită, în situaţia în care debitorul refuză executarea contractului în acord cu
dispoziţiile art. 1516-1548 Cod civil.
2. Încetarea contractului prin acordul părţilor are la bază principiul simetriei, contractul
încetând prin aceeaşi metodă prin care a fost încheiat conform art. 1166 Cod civil. (Flavius-Antoniu
Baiaş, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe
articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1069)
 3. Contractele cu executare succesivă pot înceta prin denunţare unilaterală conform art. 1276
alin. (2) Cod civil, chiar şi după ce executarea lor a început, cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz.
Denunţarea nu va produce efecte retroactive, nici cu privire la prestaţiile deja executate, nici
cu privire la prestaţiile în curs de executare la momentul denunţării unilaterale.
4. Rezoluţiunea reprezintă modalitatea de încetare a unui contract pentru neexecutarea
obligaţiilor contractuale provenite dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o
dată). Prin rezoluţiune, contractul va înceta cu efect retroactiv, iar părţile vor fi repuse în situaţia
anterioară. De exemplu, un contract de vânzare în care cumpărătorul nu a achitat preţul la data
stabilită în contract, poate înceta prin rezoluţiune. (Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de
drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 180)
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa
este divizibilă potrivit art. 1549 alin. (2) Cod civil.
5. Rezilierea este modalitatea de încetare a contractelor cu executare succesivă. Rezilierea
produce efecte doar pentru viitor, fără a produce efecte retroactive. Obligaţiile executate până la
momentul rezilierii nu vor fi restituite. De exemplu, contractul de închiriere în care plata chiriei se
face lunar, poate fi încetat prin reziliere. (Vadim Barbu, Cum poate înceta un contract, 16.01.2012)
Rezilierea poate interveni pentru orice cauză, chiar dacă neexecutarea este nesemnificativă,
dar are caracter repetat, conform art. 1551 alin. (2) teza a II-a Cod civil.
6. Contractele afectate de modalităţi încetează prin împlinirea termenului fixat pentru
executarea obligaţiilor - art. 1411-1420 Cod civil sau prin îndeplinirea ori, după caz, neîndeplinirea
condiţiei - art. 1399-1410 Cod civil.
7. Un alt caz de încetare a contractului este intervenţia unui eveniment de forţă majoră, caz
fortuit sau un alt eveniment asimilat acestuia, care face imposibilă executarea contractului -art. 1634
Cod civil. (Flavius-Antoniu Baiaş, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul
Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1069)
 CONTRACTE CIVILE

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Structura capitolului:
1.1. Noţiunea de “contract”
1.2. Clasificarea contractelor
1.3. Condiţii esenţiale pentru încheierea contractului
1.4. Sancţiunea nulităţii
1.5. Interpretarea contractului
1.6. Efectele contractului
1.7. Reprezentarea
1.8. Cesiunea contractului
1.7. Cauze de încetare

Obiectiv fundamental:
Cunoaşterea aspectelor esenţiale ce alcătuiesc conţinutul unui contract civil.

Obiective operationale:
- Să definească noţiunea de contract şi să identifice tipologii de contracte
- Să precizeze condiţiile în care se încheie un contract valabil
- Să identifice cauzele care atrag sancţiunea nulităţii contractului
- Să analizeze efectele produse de încheierea unui contract
- Să formuleze întrebări în baza materialului prezentat

Termeni cheie: contract, sancţiune, principii, forma, nulitate, efecte

1
 1. 1. Noţiunea de contract

Potrivit art. 1166 C.civ. contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane
cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse
de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe
tot timpul executării sale. Ele nu pot înlatura sau limita această obligaţie.

1. 2. Clasificarea contractelor
a) După raportul dintre obligaţii:
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acestea sunt reciproce şi
interdependente. In caz contrar , contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii
în sarcina ambelor părţi.
b) După interesul material urmărit de părţi:
Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să isi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este cu titlu oneros.
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a
obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros se împart in contracte comutative si aleatorii in functie de certitudinea
sau incertitudinea intinderii prestatiilor la momentul incheierii contractului (L.Stanciulescu, Curs de drept
civil. Contracte, Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2012
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor
părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel putin uneia dintre
părţi şansa unui castig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi
incert.
c) Dupa forma cerută ad validitatem:
Contractul poate fi consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractul este solemn atunci cand validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi preăzute de lege
şi real atunci cand, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
d) Dupa modul in care sunt exprimate voinţele contractante:
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori redactate de una
dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a intrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte
ca atare.
Contractul-cadru este acordul prin care parţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină
raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
2
 Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum
şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţtii ulterioare.

1. 3. Încheierea contractului
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Potrivit art. 1179 C.civ. condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de
a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală.
1. Prin capacitatea de a incheia un contract se inţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şsi obligaţii civile (Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, Instiuţii de drept civil în
reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 92)
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Capacitatea de exercitiu deplină începe la data când persoana devină majoră, la 18 ani.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restransă. Actele juridice ale
minorului cu capacitate de exerciţiu restransă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor
(tutorelui) iar, în cazurile prevăzute de lege şi cu autorizarea instanţei de tutelă. (L.Stanciulescu, Curs de
drept civil. Contracte, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 32)
Potrivit art. 41 C.civ. minorul cu capacitate de exerciţiu restransă poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
Dispoziţiile art. 43 alin.1 prevăd că nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a implinit
vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc .
Persoana juridică işi exercită drepturile şi işi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare.

2. Prin consimţământ se intelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un contract.

1.3.1. Formarea contractului
Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei
oferte de a contracta.
Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar
dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredintează determinarea acestora
unei alte persoane.
Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurarii şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare
pentru eşecul acestora.

3
 Partea care se angajează într-o negociere este ţinută sa respecte exigentele bunei-credinte. Partile
nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligatii.
Partea care initiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinte răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va tine seama de cheltuielile
angajate în vederea negocierilor, de renuntarea de catre cealalta parte la alte oferte si de orice imprejurari
asemanatoare.
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă
parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu
contractul. Incălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.

1.3.2. Valabilitatea consimţământului

Potrivit art. 1204 C.civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ. Este anulabil contractul încheiat,
de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o
punea în neputinţa de a-şi da seama de urmările faptei sale.
Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul
când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
1.3.3. Viciile consimţământului este viciat cand este dat din eroare, surpins prin dol sau smuls
prin violenţă sau leziune.
Viciile de consimţământ sunt acele imprejurări care afectează caracterul conştient şi liber al
voinţei de a încheia un contract.
A. Eroarea
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere
anularea acestuia, dacă cealalaltă parte ştia sau, dupăa caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a
purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
În funcţie de consecinţele care intervin, există eroare esenţiala şi eroare neesenţială.
Din art. 1207 alin. 2 C.civ. rezultă că eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra:
- naturii sau obiectului contractului;
- identităţii obiectului prestatiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări
considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
- identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat.
Eroarea esentiala, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a contractului.

4
 Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai putin importante
la încheierea contractului, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi avut o
corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăşi valabilitatea acestuia.
Exemplu: eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii
cocontractantului, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului.
În anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesenţială. Spre exemplu, conform art. 1210 C.civ.
simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia dintre
părţi.
Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei, însă
poate să ramână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.(Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, op.cit., p.102).
B. Dolul
Potrivit art. 1214 alin. 1 C.civ. consimtamantul este viciat prin dol atunci când partea s-a
aflat într-o eroare provocată de manopere frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă
a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
C. Violenţa
Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri
justificate induse, fără drept, de cealalată parte sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă,
după împrejurări, că, în lipsa consimţământului sau, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi
expuse unui pericol grav şi iminent.
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane
apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
Existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra
căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la
momentul încheierii contractului.
După natura raului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exercitiul unui drept facută cu scopul
de a obţine avantaje injuste.
Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealalată
parte a profitat de această împrejurare.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violentă, nu atrage anularea contractului.

5
 Violenţa atrage anularea contractului atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea
al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţaa săvârşită
de către terţ.
Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
D. Leziunea
Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Leziunea poate exista si atunci când minorul işi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea
sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi indreptaţită.
Dreptul la actiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de
un an de la data încheierii contractului.
3. Conform art. 1225 C.civ., obiectul contractului – îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. Este ilicit
atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare. Numai
bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui tert pot face obiectul unei prestaţii, debitorul
fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
4. Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Aceasta trebuie să existe,
să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice iar imorală când este
contrară bunelor moravuri.
Cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative.
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit
calificat si poate produce alte efecte juridice.
Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comuna, ori in caz
contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau, dupa imprejurari, trebuia s-o cunoasca.
5. Forma contractului

6
 Vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris. Vointa poate fi manifestata si printr-
un comportament, care, potrivit legii, conventiei partilor, practicilor statornicite intre acestea sau
uzantelor, nu lasa nicio indoiala asupra intentiei de a produce efectele juridice corespunzatoare.
Inscrisul care constata incheierea contractului poate fi sub semnatura private sau authentic, avand
forta probanta prevazuta de lege.
Este lovit de nulitate absoluta contractul incheiat in lipsa formei pe care, in chip neindoielnic,
legea o cere pentru incheierea sa valabila.
Daca partile s-au invoit ca un contract sa fie incheiat intr-o anumita forma, pe care legea nu o cere,
contractul se socoteste valabil chiar daca forma nu a fost respectata.

1.4. Nulitatea contractului

Orice contract incheiat cu incalcarea conditiilor cerute de lege pentru incheierea sa valabila este
suspus nulitatii, daca prin lege nu se prevede o alta sanctiune.
Nulitatea poate fi definita ca sanctiunea care lipseste actul juridic civil de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila (G.Boroi, L.Stanciulescu, Institutii de drept civil
in reglementrea noului Cod civil, p..198)
Daca prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatata sau declarata prin
acordul partilor.
Prin acordul partilor nu pot fi instituite si nici suprimate cauze de nulitate. Orice conventie sau
clauza contrara este considerata nescrisa.
In functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la incheierea actului juridic
civil, se deosebeste nulitatea absoluta si nulitatea relativa.
1.4.1. Nulitatea absoluta
Este nul contractul incheiat cu incalcarea unei dispozitii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general. Nulitatea absoluta poate fi invocate de orice persoana interesata, pe cale de actiune sau
exceptie.
Contractul lovit de nulitate absoluta nu este susceptibil de confirmare decat in cazurile prevazute
de lege.
1.4.2. Nulitatea relativa
Contractul incheiat cu incalcarea unei dispozitii legale instituite pentru ocrotirea unui interes
particular este anulabil.
Nulitatea relative poate fi invocate numai de cel al carui interes este ocrotit prin dispozitia legala
incalcata. Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
1.4.3. Cauzele de nulitate
Contractul este lovit de nulitate absoluta in cazurile anume prevazute de lege, precum si atunci
cand rezulta neindoielnic din lege ca interesul ocrotit este unul general.

7
 Contractul este anulabil cand au fost nesocotite dispozitiile legale privitoare la capacitatea de
exercitiu, cand consimtamantul uneia dintre parti a fost viciat, precum si in alte cazuri prevazute de lege.
1.4.4. Regimul juridic al nulitatii
Clasificarea nulitatilor in absolute si relative prezinta importanta sub aspectul regimului juridic,
diferit, pe care il are fiecare dintre aceste doua feluri de nulitati.
Prin regim juridic al nulitatii se au in vedere regulile carora le este supusa nulitatea absoluta sau,
dupa caz, nulitatea relativa.
a) Nulitatea relativa – poate fi invocata, in principiu, numai de persoana ocrotita prin norma
juridica incalcata in momentul incheierii actului juridic, deci de cel al carui interes a fost nesocotit la
incheierea actului.
- este prescriptibila pe cale de actiune si imprescriptibila pe cale de exceptie potrivit art. 1249
alin.2 C.civ.
- poate fi acoperita prin confirmare expresa sau tacita
Avand menirea de a ocroti anumite interese individuale este firesc ca persoana interesata sa poata
renunta in mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativa, daca apreciaza ca acest fapt este conform
intereselor sale. Renuntarea la un asemenea act are ca efect acoperirea nulitatii relative si se realizeaza
prin confirmare.
b) Nulitatea absoluta – poate fi invocata de oricine are interes, de instanta din oficiu, de procuror,
precum si de alte organe prevazute de lege.
- poate fi invocata oricand, fiind deci imprescriptibila;
- in principiu, nu poate fi acoperita prin confirmare. (G.Boroi, L.Stanciulescu, op.cit., p. 222)

1.4.5. Efectele nulitatii

Contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat a nu fi fost niciodata incheiat.
Desfiintarea contractului atrage, in conditiile legii, si desfiintarea actelor subsecvente incheiate in baza
lui.
In cazul in care contractul este desfiintat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, in natura sau
prin echivalent, prestatiile primite, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter
continuu.
Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri si care nu sunt considerate nescrise
atrag nulitatea contractului in intregul sau numai daca sunt, prin natural or, esentiale sau daca, in lipsa
acestora, contractul nu s-ar fi incheiat.
In cazul in care contractul este mentinut in parte, clauzele nule sunt inlocuite de drept cu
dispozitiile legale aplicabile.

1. 5. Interpretarea contractului

8
 Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a partilor, iar nu dupa sensul literal al
termenilor.
La stabilirea vointei concordante se va tine seama, intre altele, de scopul contractului, de
negocierile purtate de parti, de practicile statornicite intre acestea si de comportamentul lor ulterior
incheierii contractului.
Clauzele susceptibile de mai multe intelesuri se interpreteaza in sensul ce se potriveste cel mai
bine naturii si obiectului contractului.
Clauzele indoielnice se interpreteaza tinand seama, intre altele, de natura contractului, de
imprejurarile in care a fost incheiat, de interpretarea data anterior de parti, de sensul atribuit in general
clauzelor si expresiilor in domeniu si de uzante.
Clauzele de interpreteaza in sensul in care pot produce efecte, iar nu in acela in care nu ar putea
produce niciunul.
Contractul nu cuprinde decat lucrul asupra caruia partile si-au propus a contracta, oricat de
generali ar fi termenii folositi.
Clauzele destinate sa exemplifice sau sa inlature orice indoiala asupra aplicarii contractului la un
caz particular nu ii restrang aplicarea in alte cazuri care nu au fost expres prevazute.

1.6. Efectele contractului

1.6.1. Efectele intre parti
Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante. Contractul se modifica sau
inceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege, aspect care contureaza principiul
fortei obligatorii a contractului.
Partile sunt tinute sa isi execute obligatiile, chiar daca executarea lor a devenit mai oneroasa, fie
datorita cresterii costurilor executarii propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei.
Cu toate acestea, daca executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unei
schimbari exceptionale a imprejurarilor care ar face vadit injusta obligarea debitorului la executarea
obligatiei, instanta poate sa dispuna:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui in mod echitabil intre parti pierderile si beneficiile ce
rezulta din schimbarea imprejurarilor;
b) incetarea contractului, la momentul si conditiile pe care le stabileste.

1.6.2. Efectele fata de terti

Contractul produce efecte numai intre parti, daca prin lege nu se prevede altfel. Contractul este
opozabil tertilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contract. Tertii se pot
prevala de efectele contractului, insa fara a avea dreptul de a cere executarea lui.

9
 La moartea unei parti, drepturile si obligatiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor sai
universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulatia partilor ori din natura contractului nu rezulta
contrariul.
Semnificatia principiului relativitatii efectelor, instituit de art. 1270 alin. 1 C.civ. este aceea ca
puterea obligatorie, efectele contractului, privesc numai partile contractante. Astfel, contractul nu poate sa
profite si nici sa lezeze intersele altor persoane. (L.Stanciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura
Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 72).
Exceptiile de la principiul relativitatii efectelor contractului se refera la situatiile in care contractul
incheiat produce efecte fata de anumite persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la
incheierea contractului si nici nu au calitatea de succesori ai partilor.
Aceste exceptii sunt:

a) Promisiunea faptei altuia - este un contract prin care persoana (debitorul) se obliga sa
determine pe o terta persoana sa-si asume un anumit angajament in folosul creditorului din
contract. (Liviu Stanciulescu, op.cit. p. 72)
Cel care se angajeaza la a determina un tert sa incheie sau sa rartifice un act este tinut sa repare
prejudiciul cauzat daca tertul refuza sa se oblige sau, atunci cand s-a obligat si ca fideiusor, daca tertul nu
executa prestatia promisa.
Cu toate acestea, promitentul nu raspunde daca asigura executarea obligatiei tertului, fara a se
produce vreun prejudiciu creditorului.
Intentia promitentului de a se angaja personal nu se prezuma, ci trebuie sa reiasa neindoielnic din
contract sau din imprejurarile in care acesta a fost incheiat.
b) Stipulatia pentru altul – este un contract care confera un drept unei persoane ce nu este
nici parte si nici reprezentant (Liviu Stanciulescu, op.cit., p. 72).
Potrivit art. 1284 C.civ., oricine poate stipula in numele sau, insa in beneficial unui tert. Prin
efectul stipulatiei, beneficiarul dobandeste dreptul de a cere direct promitentului executarea prestatiei.
Beneficiarul trebuie sa fie determinat sau, cel putin determinabil la data incheierii stipulatiei si sa
existe in momentul in care promitentul trebuie sa isi execute obligatia. In caz contrar, stipulatia profita
stipulantului, fara a agrava insa sarcina promitentului.
Daca tertul beneficiar nu accepta stipulatia, dreptul sau se considera a nu fi existat niciodata.
Stipulatia poate fi revocata cat timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la
promitent.
Stipulatia poate fi acceptata si dupa decesul stipulantului sau promitentului.
Potrivit art. 1281 C.civ. contractul este opozabil tertilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si
obligatiilor nascute din contract. Tertii se pot prevala de efectele contractului, insa fara a avea dreptul de
a cere executarea lui, cu exceptia cazurilor prevazute de lege.

10
 Ca exceptie, tertii nu sunt obligati sa ia in considerare unele situatii juridice create prin contract,
cum ar fi simulatia.
* Simulatia – este operatiunea juridica prin care, printr-un act juridic public, aparent,
denumit si simulate, se creeaza o alta situatie juridica decat cea stabilita printr-un act juridc
ascuns, secret dar adevarat (G.Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generala, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2011, p. 217).
Contractul secret produce efecte numai intre parti si, daca din natura contractului ori din stipulatia
partilor nu rezulta contrariul, intre succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Cu toate acestea, contractul secret nu produce efcet nici intre parti daca nu indeplineste conditiile
de fond cerute de lege pentru incheierea sa valabila.
Contractl secret nu poate fi invocat de parti, de catre succesorii lor universali, cu titlu universal
sau cu titlu particular si nici de catre creditorii instrainatorului aparent impotriva tertilor care, intemeindu-
se cu buna credinta contractul public, au dobandit drepturi de la achizitorul aparent.
Tertii pot invoca impotriva partilor existenta contractului secret, atunci cand acesta le vatama
drepturile.
1.7. Reprezentarea
Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotarare
judecatoreasca, dupa caz.
Contractul incheiat de reprezentant, in limitele imputernicirii, in numele reprezentantului produce
efecte direct intre reprezentant si cealalta parte.

1.8. Cesiunea contractului

Potrivit art. 1315 C.civ., o parte poate sa isi substituie un tert in raporturile nascute dintr-un
contract numai daca prestatiile nu au fost inca integral executate, iar cealalta parte consimte la aceasta.
Cesiunea contractului si acceptarea acesteia de catre contractantul cedat trebuie incheiate in forma
ceruta de lege pentru validitatea contractului cedat.
Potrivit textului de lege, pentru incheierea valabila a cesiunii contractului se cere acordul partii
cedate (conditie de valabilitate). Astfel, in raporturile de cesiune a contractului se disting trei subiecte:
cedatul, cedentul si cesionarul.
Cesiunea contractului poate fi totala sau partiala. Obiectul cesiunii il formeaza intotdeauna
drepturile impreuna cu obligatiile contractuale ale cedentului. (L. Stanciulescu, op.cit., p. 76)

1.9. Incetarea contractului

In conformitate cu dispozitiile art. 1321 C.civ. contractul inceteaza, in conditiile legii, prin
executare, acordul de vointa al partilor, denuntare unilaterala, expirarea termenului, indeplinirea sau, dupa
caz, neindeplinirea conditiei, imposibilitatea fortuita de executare, precum si din orice alte cauze
prevazute de lege.
11
 La incetarea contractului partile sunt liberate de obligatiile asumate. Ele pot fi insa tinute la
repararea prejudiciilor cauzate si, dupa caz, la restituirea, in natura sau prin echivalent, a prestatiilor
primite in urma incheierii contractului.

12
 RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Noţiune şi reglementare
Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere
a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat. (L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar
de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 240)
Articolul 1.350 C.civ. stabileşte reglementarea cadru în materia răspunderii contractuale
prevazând că “(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2)
Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. (3)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
Normele juridice referitoare la răspunderea contractuală sunt de două feluri:
- norme aplicabile în general răspunderii contractuale;
- norme specifice fiecărui contract (vânzare, locaţiune, schimb, mandat, donaţie, etc.)
Aşadar, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale este necesar ca între debitor şi
creditor să existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a cauzat un preejudiciu unei persoane
în lipsa sau în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă delictuală, ca
răspundere de drept comun. (I. Adam, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Contractul, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp. 955-956)

Condiţiile răspunderii contractuale

Pentru declanşarea răspunderii contractuale a debitorului este necesar să fie îndeplinite
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale cu elemente specifice:
- fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de debitor prin
contractul valabil încheiat cu creditorul;
- existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului si prejudiciu;
- vinovăţia debitorului. (I. Urs, P. Ispas, Drept civil. Teoria obligaţiilor, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2015, p. 318)
16.2.1. Fapta ilicită
Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părţi
prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.

1
 Condiţia existenţei faptei ilicite este reglementată de dispoziţiile art. 1.516 C.civ. care
prevăd că: “(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2)
Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul
poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau,
după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală,
rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să
folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului
său”.
Astfel, “neexecutarea obligaţiilor contractuale” are două sensuri:
- în sens larg, constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a acelor
obligaţii;
- în sens restrâns, constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii. (L. Pop,
I. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 241)
Neexecutarea obligaţiilor. În cazul neexecutării totale a obligaţiei, angajarea răspunderii
contractuale a debitorului intervine atunci când creditorul nu cere sau nu poate obţine executarea
silită a obligaţiilor. Debitorul va fi obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin conduita
sa ilicită.
În cazul neexecutării parţiale, se face distincţie în funcţie de obiectul obligaţiei, după cum
prestaţia este indivizibilă ori este divizibilă.
Daca prestaţia este indivizibilă, executarea parţială a obligaţiei are valoarea unei neexecutări
totale; Când însă obiectul obligaţiei este divizibil, instanta va aprecia în ce măsură obligaţia a fost
executată, diminuând proporţional daunele-interese pe care debitorul trebuie să le plătească
creditorului. (Monna-Lisa Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2017, pp. 145-146)
Executarea necorespunzătoare constă în executarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor
de calitate stabilite prin clauzele contractuale. Aceasta problemă nu se pune în cazul obligaţiilor ce
constau în plata unor sume de bani. Numai obligaţiile de altă natură sunt susceptibile de executare
necorespunzătoare.
Executarea cu întârziere presupune faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale
după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu.
Prejudiciul
Conform art. 1530 C.civ. “creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.

2
 Astfel, prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială
(morală) sau corporală, provocate de către debitor prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract.
Clasificarea prejudiciilor contractuale
În funcţie de natura acestuia, prejudiciul poate fi de 3 feluri:
1. prejudiciul patrimonial sau material care constă în diminuarea patrimoniului creditorului
cu o anumită valoare economică. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea clientelei, pierderea
unui profit, etc.
2. prejudiciul nepatrimonial sau moral care reprezintă suferinţele fizice sau psihice care sunt
cauzate creditorului prin fapta contractuală ilicită.
3. prejudiciul corporal care constă în atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a unei
persoane. Acest tip de prejudiciu are de cele mai multe ori două componente: una patrimonială
(cum ar fi pierderea capacităţii de muncă şi diminuarea câştigurilor obţinute) şi una morală constând
în dureri fizice şi psihice. (I. Adam, op. cit., pp. 964-966).
Însă, prejudiciul care antrenează răspunderea contractuală nu trebuie confundat cu obligaţia
neexecutată, care ar putea fi executată silit sau prin echivalent. Astfel, creditorul va putea obţine atât
executarea silită a obligaţiei cât şi acoperirea prejudiciului prin plata de daune interese, în mod
cumulativ. (Monna-Lisa Belu Magdo, op.cit., 196)
În funcţie de persoana prejudiciată, prejudiciul poate fi de 2 feluri:
- prejudiciu direct. Acesta este cauzat victimei în mod direct. Prin neexecutarea debitorului,
creditorul este prejudiciat, astfel se naşte dreptul acestuia la repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat.
- prejudiciu indirect care reprezintă ansamblul prejudiciilor suportate de o terţă victimă
datorită prejudiciului corporal iniţial prin care este direct atinsă victima imediată.
Condiţiile prejudiciului
Pentru a putea fi reparat, este necesar ca prejudiciul să îndeplinească anumite condiţii: să fie
cert, previzibil şi imputabil debitorului.
Prejudiciul este cert atunci când existenţa sa este sigură şi poate fi stabilită întinderea lui.
Sunt certe prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce. Prejudiciile
actuale sunt cele care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor. Prejudiciile
viitoare şi certe sunt prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce şi pot fi
evaluate în prezent.
În schimb, prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este
sigură. Ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce. (L. Pop, I.
Popa, S. Vidu, op. cit., p. 242)

3
 Caracterul previzibil al prejudiciului este o altă condiţie necesară pentru angajarea
răspunderii contractuale.
În acest sens, art. 1.533 C.civ. prevede că: “debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”.
Astfel, sunt previzibile acele prejudicii care au fost prevăzute sau puteau fi prevăzute la
încheierea contractului. Aceasta presupune faptul că debitorul a prevăzut sau putea prevedea că ele
se vor produce în cazul în care nu va executa obligaţiile sale contractuale.
Raportul de cauzalitate
Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este necesară existenţa raportului de
cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.
Această condiţie rezultă expres din prevederile art. 1533 teza finală C.civ. care dispune că
“daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei”.
În materia răspunderii civile contractuale raportul de cauzalitate nu trebuie să fie dovedit de
către creditor deoarece legea prezumă relativ existenţa acestuia; fiind o prezumţie relativă, debitorul
va putea să facă dovada contrară, adică va putea să dovedească faptul că între prejudiciu şi
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei nu există un raport cauză-
efect. (I. Urs, P. Ispas, op. cit., p. 327)
Astfel, se va exclude legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce îl
exonerează de răspundere.
De asemenea, debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-intererse atunci când
neexecutarea se datorează forţei majore sau unui caz fortuit, fapta creditorului şi fapta unei terţe
persoane fiind asimilate.
Vinovăţia debitorului
Ca regulă, în materia răspunderii civile contractuale, debitorul va răspunde indiferent de
gradul de vinovăţie cu care acţionează.
Această regulă rezultă din dispoziţiile art. 1.547 C.civ. care prevăd că “debitorul este ţinut
să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă” şi din dispoziţiile art. 1548 care stabilesc
faptul ca prin simplul fapt al neexecutării, culpa debitorului se prezumă.
Spre deosebire de alte forme ale răspunderii juridice, culpa şi intenţia produc în privinţa
răspunderii contractuale aceleaşi efecte juridice: existenţa vinovăţiei debitorului contractual şi
obligaţia reparării integrale a prejudiciului. (I. Urs, P. Ispas, op. cit., p. 327)

4
 Daunele interese
Conform art. 1516 C.civ. “creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei”. În caz contrar, creditorul are dreptul la daune-interese pentru prejudiciul pe care
debitorul i l-a cauzat ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu
întârziere.
Clasificarea daunelor-interese
Daunele interese sunt de două feluri:
- daune-interese compensatorii;
- daune-interese moratorii.
Daunele interese compensatorii reprezintă echivalentul în bani datorat de debitor pentrui
neexecutarea obligaţiilor. Această categorie de despăgubiri sae acordă atunci când executarea în
natură a obligaţiei nu mai este posibilă. În cazul obligaţiilor ce au ca obiect o suma de bani, având
în vedere că executarea în natură a acestora este posibilă, nu pot fi percepute daune-interese
compensatorii. (I. Adam, op. cit., p. 1027)
Conform art. 1531 alin. 2 şi art. 1533 C.civ. daunele interese compensatorii conţin două
elemente:
- pierderea efectivă suferită de creditor care constă într-o micşorare patrimonială;
- beneficiul nerealizat care constă în sporul patrimonial pe care creditorul l-ar fi realizat
dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia.
Însă art. 1533 C.civ. statuează că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a
prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului.
De asemenea, daunele interese compensatorii, având rolul de acoperire integrală a
prejudiciului produs creditorului, nu se pot cumula niciodata cu executarea în natură a prestaţiilor
asumate prin contract.
Daunele interese moratorii sunt despăgubiri băneşti care reprezintă echivalentul
prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate prin contract de
către debitor fără a fi necesar a se face dovada vreunui prejudiciu de către creditor. Astfel, daunele
interese moratorii se datoreaza independent de producerea unui prejudiciu, considerându-se că
însăşi întârzierea în executare constituie un prejudiciu.
Această categorie de daune-interese acoperă doar prejudiciul produs creditorului prin simpla
întârziere în executare, astfel încât acestea se vor putea cumula cu executarea în natură sau chiar cu
daunele interese compensatorii daca executarea în natură nu mai este posibilă. (Monna-Lisa Belu
Magdo, op.cit., pp. 222-223)
Convenţii de modificare a răspunderii contractuale

5
 Conform art. 1355 C.civ. există trei categorii de clauze de modificare a răspunderii
contractuale:
1. clauze de exonerare de răspundere în anumite cazuri determinate. Ca regulă, conform art.
1355 alin. 1 C.civ. “nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea
pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă”.
În schimb, în acord cu prevederile art. 1355 alin. 2 C.civ. “sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor
victimei”.
Însă astfel de clauze sunt valabile exclusiv pentru daune produse bunurilor victimei, fiind
excluse clauzele de exonerare pentru prejudicii cauzate direct persoanei deoarece viaţa, sănătatea,
integritatea fizică şi psihică a persoanei sunt intangibile.
2. clauze de plafonare sau limitare a răspunderii sunt acele clauze contractuale prin care
părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora poate fi obligat debitorul pentru
neexecutarea obligaţiilor, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte această limită.
Pentru a fi valabilă o astfel de clauză, plafonul stabilit trebuie să nu fie prea redus încât să
constituie în realitate o clauză de exonerare totală. (L. Pop, I. Popa, S. Vidu, op. cit., pp. 311-312)
3. clauze de agravare a răspunderii sunt cele prin care debitorul poate să îşi asume
răspunderea chiar şi atunci când neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit sau forţei
majore.
De asemenea, sunt clauze de agravare a răspunderii şi acelea prin care debitorul îşi asumă
anumite obligaţii suplimentare.
Nu sunt însă valabile clauzele de agravare a răspunderii prin care unele obligaţii de mijloace
se transformă în obligaţii de rezultat. De exemplu obligaţia unui medic de a garanta vindecarea
pacientului care suferă de o boală incurabilă. Astfel de clauze sunt contrare moralei profesionale şi
ordinii publice, astfel încât trebuie considerate nule. (I. Adam, op. cit., p. 1084)