Producţia industrială a întreprinderii

11
PRODUCŢIA INDUSTRIALĂ
A ÎNTREPRINDERII

11.1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire

şi etape de elaborare
Un plan al producţiei industriale necesită respectarea unei serii de cerinţe de
bază, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
¾ asigurarea executării unor produse de calitate superioară, în condiţiile
unor capacităţi de producţie existente:
¾ executarea unor astfel de produse care să asigure folosirea raţională a
resurselor materiale şi înlocuirea materialelor deficitare fără a diminua
calitatea produselor fabricate;
¾ introducerea în fabricaţie a unor produse noi, modernizate, care să
asigure o reducere a costurilor de producţie;
¾ asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor sale, pentru
executarea unor grupe de produse sau faze de proces tehnologic, în
concordanţă cu baza tehnico-materială existentă;
¾ lărgirea cooperării întreprinderii prin asigurarea folosirii optime a
capitalului existent.
Planul „Producţie industrială” are în cuprinsul său următoarele componente:
• produsele şi piesele aflate în strategia de dezvoltare a întreprinderii şi
care satisfac cerinţele pieţei de consum;
• comenzile primite de la alte întreprinderi pentru executarea de produse
sau lucrări, cu materialul acestora;
• comenzile pentru produse sau lucrări, prevăzute în regim de cooperare
cu alte întreprinderi;
• lucrările sau serviciile cu caracter industrial efectuate către alte
întreprinderi;
• modificarea stocurilor de producţie neterminată.
Elaborarea planului „Producţie industrială” are la bază o serie de date de
pornire, din care enumerăm:
a) Produsele care vor fi fabricate cu următoarele specificaţii:
- nomenclatorul de produse;
- cantitatea;
- calitatea;
- termenele de execuţie.
Producţia industrială a întreprinderii

Pe baza acestor date se poate întocmi un proiect de plan de producţie

industrială în care, pentru fiecare produs ce se va executa, se vor preciza unitatea
de măsură, preţul unitar, cantitatea anuală ce se va fabrica cu defalcarea acesteia pe
trimestre.
b) Date din programul de pregătire a fabricaţiei noilor produse. Astfel,
termenele de încheiere a etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse,
trebuie să se constituie în date de început pentru fabricarea acestora;
c) Date referitoare la punerea în fabricaţie a unor noi capacităţi de
producţie, cuprinse în planul de investiţii al întreprinderii. Pentru
folosirea eficientă a acestor date, trebuie să existe lista de investiţii
definitivată pe anul considerat;
d) Date referitoare la durata ciclului de producţie al proceselor ce vor fi
executate;
e) Date despre capacităţile de producţie ale diferitelor subunităţi de
producţie;
f) Date din contractele economice pentru perioada pentru care se
întocmeşte planul de producţie industrială. Aceste date vor face referire
la:
- nomenclatura produselor executate;
- cantitatea de produse;
- calitatea acestora.
g) Date din programul de măsuri tehnico-organizatorice, care vor aduce
informaţii despre efectele acestor măsuri asupra capacităţii de producţie,
a calităţii produselor şi a costului acestora.

Elaborarea unui plan de producţie industrială se face în etape. Dintre acestea

mai importante sunt:
a) Stabilirea nomenclatorului de produse. Acesta se referă la produsele
cuprinse în strategia de dezvoltare a întreprinderii şi este estimat din
prognoze sau din comenzile consumatorilor.
b) Se elaborează apoi planul de producţie în unităţi fizice, cu defalcarea lui
pe termene calendaristice.
c) Determinarea stocurilor de producţie neterminată, ţinând cont de
asigurarea unei activităţi neîntrerupte a unităţii industriale.
d) Determinarea capacităţii de producţie, compararea ei cu producţia
planificată şi stabilirea gradului de utilizare al acesteia.
e) Stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile
pentru îndeplinirea planului de producţie.
f) Crearea cadrului organizatoric necesar şi precizarea modului de
efectuare a controlului îndeplinirii planului de producţie.
Producţia industrială a întreprinderii

11.2 Indicatorii producţiei industriale

11.2.1 Unităţile de măsură pentru dimensionarea volumului producţiei

industriale

Pentru dimensionarea volumului producţiei industriale se folosesc

următoarele feluri de unităţi de măsură:
• unităţi naturale;
• unităţile convenţionale naturale;
• unităţi valorice;
• unităţi de timp de muncă.
Unităţile naturale reprezintă acele unităţi de măsură care corespund
destinaţiei şi însuşirilor fizice ale produselor (m, m2, m3, kg, bucăţi, kwh etc.).
Unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului
total al unei producţii omogene. O unitate convenţional-natural reprezintă o unitate
de măsură fizică a unui produs fizic considerat ca etalon pentru o grupă de produse
cu caracteristici asemănătoare.
Exemplu: producţia de combustibil se poate exprima în toate de combustibil
convenţional de 7000 kcal/kg.

Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea

volumului şi dimensiunii unei producţii neomogene, cu ajutorul preţurilor.
Unităţile de muncă exprimă volumul producţiei prin cantitatea de muncă
necesară executării ei. Aceste unităţi sunt de regulă exprimate în om-ore, sau
om-zile normale.

11.2.2 Producţia industrială în unităţi fizice

Producţia în unităţile fizice (naturale) are un caracter omogen. Aceasta poate

fi grupată după două criterii:
- criteriul constructiv;
- criteriul de destinaţie.
Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se obţine prin
însumarea cantităţilor de produse realizate în subunităţile de producţie.
Producţia în unităţi natural-convenţionale pentru o grupă de produse se
obţine cu ajutorul relaţiei:
n
Pk = ∑ Pki • Cki ,
i =1
unde:
Pk - volumul producţiei din grupa „k”, exprimat în unităţi natural convenţionale;
Producţia industrială a întreprinderii

n - numărul de grupe omogene care compun grupa k de produse;

Pki - volumul producţiei din produsul „i”, exprimat în unităţi naturale;
Cki - coeficientul de transformare din produs reali „i” în produs echivalent „k” se
obţine cu ajutorul relaţiei:
m
Cki = i ,
mk
unde:
mi - manopera pe unitate de produs i;
mk - manopera pe unitatea de produs etalon k.
Producţia în unităţi naturale are o importanţă deosebită pentru întreprindere
deoarece:
- cu ajutorul acesteia se apreciază modificările din structura producţiei;
- se foloseşte la urmărirea modului în care au fost utilizate resursele şi
capacităţile de producţie;
- se utilizează în evaluarea resurselor în corelare cu indicatorii fizici de
export, import şi fondul pieţei.
- Se foloseşte pentru urmărirea şi conducerea operaţiilor şi a producţiei.

11.2.3 Indicatorii valorici ai producţiei industriale

11.2.3.1 Indicatorii valorici - importanţă

Indicatorii economici de bază ai întreprinderii se exprimă şi în unităţi
valorice.
Utilizarea unităţilor valorice de măsură a producţiei este impusă de marea
diversitate a nomenclatorului de produse din cadrul întreprinderii de producţie
industrială. Principii indicatori valorici stau la baza determinării eficienţei
economice a folosirii potenţialului productiv.
Principalii indicatorii valorici ai producţiei industriale sunt:
- producţia marfă fabricată;
- producţia marfă vândută (cifra de afaceri din activitatea industrială);
- producţia globală (producţia exerciţiului);
- cifra de afaceri;
- valoarea adăugată;
- valoarea adăugată netă;
- circulaţia internă.

11.2.3.1.1 Producţia marfă fabricată; noţiune, cuprins, mod de calcul

Producţia marfă fabricată caracterizează volumul producţiei industriale care
se va finaliza într-o anumită perioadă şi urmează a fi livrată la consumatori.
Producţia industrială a întreprinderii

Potrivit metodologiei de calcul, în producţia marfă fabricată se includ

următoarele elemente:
( )
a) Valoarea produselor finite Pf destinate a fi livrate consumatorilor sau
pentru investiţii proprii şi nevoi neindustriale ale întreprinderii;
b) Valoarea prelucrării materiilor prime şi a materialelor clienţilor (Pc ) ;
c) Valoarea semifabricatelor din producţie proprie destinate livrării (Sliv ) ;
d) Valoarea obiectivelor de plan tehnic care se vor termina şi sunt destinate
planificării (Pt ) ;
e) Valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial (Li ) .
Relaţia de calcul a producţiei marfă fabricate este următoarea:

PM f = Pf + Pc + Sliv + Pt + Li ,

unde variabilele au semnificaţia stabilită anterior.

Produsele finite sunt acele produse care corespund actelor normative de

reglementare a calităţii sau condiţiilor tehnice impuse în contractele clienţilor.
Semifabricatele din producţie proprie sunt acele produse, pentru care au fost
parcurse mai multe stadii de prelucrare şi se află în magazie, în stadiul de aşteptare,
sau în alte faze de proces tehnologic.
Lucrările şi serviciile cu caracter industrial se vor executa pentru alte unităţi
economice sau pentru sectorul propriu de investiţii şi alte sectoare neindustriale ale
întreprinderii.
Dezavantajul utilizării acestui indicator este dat de faptul că, deoarece
reflectă valoarea produselor terminate şi stocate în întreprindere, nu evidenţiază
rezultatele efective ale activităţii acesteia.

11.2.3.1.2 Producţia marfă vândută

Producţia marfă vândută (livrată şi facturată) sau, cum se mai numeşte

aceasta, „cifra de afaceri din activitatea industrială”, reprezintă valoarea producţiei
marfă fabricate care a fost vândută (livrată şi facturată) clienţilor, la care se adaugă
diferenţa de stoc de produse finite dintre stocul de la sfârşitul perioadei şi cel de la
începutul perioadei SP2 − SP1 . Astfel spus,

PM v = PM f ± (SP2 − SP1 ) ,

unde:
PM v - producţia marfă vândută;
PM f - producţia marfă fabricată;
Producţia industrială a întreprinderii

(SP2 − SP1 ) - diferenţa de stoc de produse finite dintre sfârşitul şi începutul

perioadei.

11.2.3.1.3 Cifra de afaceri

Cifra de afaceri este indicatorul de bază al întreprinderii de producţie

industrială, a cărui valoare este dată de nivelul veniturilor obţinute din vânzarea
produselor finite, semifabricatelor sau a serviciilor către consumatori.

11.2.3.1.4 Producţia globală (producţia exerciţiului); noţiune, cuprins, mod

de calcul

Acest indicator exprimă, sub formă valorică, volumul activităţii de producţie

industrială a unei întreprinderi dintr-o anumită perioadă, concretizată în:
- produse, semifabricate, servicii şi lucrări cu caracter industrial care
urmează a fi livrate sau prestate pentru clienţi;
- valoarea producţiei în curs de fabricaţie.
Metoda de calcul a acestui indicator este „metoda de întreprindere”. Această
metodă însumează la valoarea producţiei marfă o serie de elemente cum ar fi:
a) Creşterea (descreşterea) stocurilor de producţie neterminată ( N 2 − Nl1 ) .
b) Creşterea (descreşterea) stocurilor de semifabricate sau combustibil din
producţia proprie (S2 − S1 ) ;
c) Valoarea semifabricatelor, SDV-urilor şi pieselor de schimb destinate
(
consumului intern productiv Ccip ; )
d) Valoarea reparaţiilor capitale la utilajele proprii şi la mijloacele de
transport, efectuate în regie (Rkr ) ;
e) Valoarea reparaţiilor curente şi a întreţinerii utilajelor din secţii şi a
mijloacelor de transport, efectuate în regie (Ri ) ;
f) Valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clienţi pentru
efectuarea de prelucrări industriale (M ) .
Relaţia de calcul a producţiei globale (producţia exerciţiului), ţinând seama
de cele prezentate anterior, este următoarea:

Pg = PM + (S 2 − S1 ) + (N 2 − N1 ) + Cip + Rkr + R j + M
Producţia industrială a întreprinderii

Evaluarea diferitelor componente ale producţiei globale se face în mod

diferenţiat. Astfel:
- în preţuri se evaluează produsele, piesele de schimb, semifabricatele,
serviciile şi lucrările cu caracter industrial;
- în costuri, valoarea reparaţiilor, a semifabricatelor şi pieselor pentru
reparaţii.

11.2.3.1.5 Fundamentarea mărimii stocurilor de producţie neterminată

11.2.3.1.5.1 Producţia neterminată; noţiune, elemente componente

Producţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost

terminat, găsindu-se în faza de aşteptare interoperaţională. Producţia neterminată
cuprinde:
- valoarea materialelor intrate în procesul de fabricaţie;
- valoarea semifabricatelor în curs de prelucrare;
- cheltuielile de manoperă aferente.
Se impune o dimensionare corectă a stocurilor de producţie neterminată,
deoarece asigură desfăşurarea procesului de producţie în mod ritmic şi uniform.
Astfel, existenţa unor stocuri de producţie supradimensionate conduce la
imobilizarea mijloacelor circulante ale întreprinderii, în timp ce existenţa unor
stocuri de producţie neterminată subdimensionate conduce la întreruperea
procesului de producţie.
Stocul de producţie neterminată poate cuprinde trei elemente componente:
a) stocul de ciclu (normal);
b) stocul curent (circulant);
c) stocul de siguranţă.
Stocul de ciclu reprezintă stocul de producţie neterminată care se găseşte în
diferitele faze ale procesului de producţie: stocul pe diferitele locuri de muncă, în
faza de transport între locurile de muncă, de control tehnic de calitate sau
interoperaţională.
Stocul curent este stocul de producţie neterminată care asigură continuitatea
procesului de producţie în situaţia în care există o neconcordanţă între mărimea
capacităţilor de producţie a diferitelor verigi de producţie componente ale
întreprinderii de producţie industrială.
Stocul curent asigură continuitatea procesului de producţie în verigile de
producţie cu deficite de capacitate.
Stocul de siguranţă este un stoc minim de producţie neterminată pentru
asigurarea unei activităţi neîntrerupte în cadrul întreprinderii, în cazul unor ieşiri
Producţia industrială a întreprinderii

neprevăzute din funcţiune a utilajelor, a apariţiei unei cantităţi mari de producţie

rebutată etc.

11.2.3.1.5.2 Metode de dimensionare a stocurilor de producţie neterminată

Pentru calculul producţiei globale (producţia exerciţiului) este necesar să se

determine stocul de producţie neterminată la începutul şi sfârşitul perioadei, în
vederea stabilirii creşterii sau descreşterii mărimii ace4stui stoc.
Stocul de producţie de la începutul anului de plan este egal cu stocul
producţiei de la sfârşitul perioadei precedente.
Metodele de calcul a stocului de producţie neterminată trebuie să vizeze
deci, doar stocul de producţie neterminată de la sfârşitul perioadei de plan. În acest
caz, metodele de calcul ale acestui stoc sunt:
a) metode de calcul a stocului de producţie neterminată pentru tipul de
producţie de masă sau de serie mare;
b) metode de calcul pentru tipul de producţie de serie mică şi mijlocie;
c) metode de calcul pentru tipul de producţie individuală.

a) În cadrul acestor metode, este specific faptul că producţia este organizată

pe baza principiilor liniilor în flux. Pe această bază, metodele de calcul a
producţiei neterminate se vor diferenţia pentru liniile de flux continuu sau
în flux intermitent.
a1) fundamentarea stocului de producţie neterminată pentru liniile cu tact
reglementat (în flux continuu).
Organizarea producţiei în cadrul acestor linii este caracterizată prin:
- nomenclatorul produselor este foarte redus;
- amplasarea utilajelor se face în succesiunea operaţiilor tehnologice;
- sincronizarea executării diferitelor operaţii;
- continuitatea desfăşurării procesului de producţie.
Calculul stocului normal de producţie neterminată, în acest caz, se face
pentru fiecare linie de flux, stocul total obţinându-se prin însumarea tuturor acestor
stocuri.
Stocul normal în acest caz va fi format din:
- stocul de pe locurile de muncă;
- stocul de pe banda rulantă;
- stocul din faza de aşteptare.
Stocurile de pe locurile de muncă se obţin prin înmulţirea locurilor de muncă
cu numărul de produse prelucrate concomitent la acelaşi loc de muncă
Stocurile de pe banda rulantă se calculează după aceeaşi metodă ca şi
stocurile de pe locurile de muncă.
Producţia industrială a întreprinderii

Stocurile din faza de aşteptare se determină raportând intervalul de timp

dintre două alimentări ale locurilor de muncă, la stocul de producţie al liniei în
flux.
Pentru liniile în flux sincronizate nu este necesară existenţa stocului curent.
Stocurile de siguranţă se determină pentru fiecare linie în flux şi apoi prin
însumare se obţine stocul total de siguranţă.
a2) Fundamentarea stocurilor de producţie neterminată pentru liniile în flux
intermitent (cu funcţionare nesincronizată).
Datorită nesincronizării operaţiilor, unele locuri de muncă pot avea un tact
de producţie diferit de cel al altora de pe aceeaşi linie în flux. De aceea, este
necesară existenţa unui stoc curent între locurile de muncă cu un tact de producţie
diferit.
În acest caz, pentru aceste linii în flux se vor constitui toate cele trei tipuri de
producţie neterminată. Stocul normal şi cel de siguranţă se calculează după aceeaşi
metodă ca şi în cazul liniilor în flux continuu.
Pentru stocul curent se deosebesc două situaţii:
- tactul de lucru al locului de muncă furnizor este mai mic decât tactul de
lucru al locului de muncă consumator. În acest caz, locul de muncă
furnizor are o productivitate mai mare decât locul de muncă consumator,
luând naştere un stoc de produse pe schimb, numit stoc de acumulare;
- tactul de lucru al locului de muncă furnizor este mai mare decât tactul de
lucru al locului de muncă consumator. În acest caz, productivitatea
primului loc de muncă este mai mică şi pentru asigurarea continuităţii
lucrului se va forma un stoc de egalizare.
b) Pentru tipul de serie mică şi mijlocie, lansarea producţiei se face pe
comenzi (grupe de produse).
În acest caz, fundamentarea stocului de producţie la sfârşitul anului se face
pe fiecare grupă de produse în parte. Relaţia de calcul a acestui stoc este:

P×D×K
N2 =
T
unde:
P - valoarea producţiei exprimată în costuri;
D - durata ciclului de producţie (zile);
K - coeficientul de creştere a cheltuielilor pentru producţia neterminată;
T - timpul (zile) pentru care s-a considerat valoarea producţiei.
c) Pentru întreprinderile de producţie industrială cu tip de producţie
individuală, stocul de producţie neterminată se face, pentru fiecare fel de
produs în parte, prin înmulţirea costului unitar al acestora cu coeficientul
estimat de creştere a cheltuielilor pentru producţia neterminată, la începutul
şi sfârşitul perioadei.
Producţia industrială a întreprinderii

11.2.3.1.6 Valoarea adăugată; noţiune, cuprins, mod de calcul

Valoarea adăugată evidenţiază partea de valoare pe care întreprinderea a

adăugat-o materiilor prime şi materialelor în procesul de obţinere a producţiei.
Calcularea indicatorilor „valoare adăugată” se face cu ajutorul a două
metode:
- metoda de producţie;
- metoda de repartiţie.
Metoda de producţie porneşte în calculul valorii adăugate de la valoarea
producţiei globale, luând în considerare următoarele elemente:
- valoarea produselor finite Pf ;( )
- valoarea semifabricatelor din producţie proprie destinate livrării (S1v ) ;
- valoarea obiectivelor de plan tehnic terminate şi valorificate (Pt ) ;
- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial executate pentru
clienţi sau pentru investiţiile proprii şi pentru sectoarele neindustriale ale
întreprinderii (Li ) ;
- valoarea prelucrării materialelor clienţilor (Pe ) ;
- diferenţa de stoc de la începutul şi sfârşitul perioadei pentru
semifabricate, combustibil, SDV-uri, matriţe, modele (S2 − S1 ) ;
- diferenţa de stoc de producţie neterminată pentru produsele al căror ciclu
de fabricaţie depăşeşte 30 de zile (N 2 − N1 ) .
Rezultă că, în acest caz, în producţia globală pentru calculul valorii adăugate
nu este inclusă valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clienţi.
Valoarea adăugată în acest condiţii se calculează cu ajutorul relaţiei:

VA = PG * CM ,

unde:
VA - valoarea adăugată;
PG * - valoarea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate;
CM - cheltuieli materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul
valorii adăugate.
Cheltuielile materiale (CM ) conţin următoarele elemente de cheltuieli:
a) valoarea materiilor prime, a materialelor de bază şi auxiliare (din afară),
din care se scade valoarea materialelor recuperabile - M p ;
b) piese şi subansamble (din afară) - Ps ;
c) combustibil, energia şi apă (din afară) - C
d) amortizarea mijloacelor fixe - A
e) alte cheltuieli materiale - Am ;
Producţia industrială a întreprinderii

f) diferenţa de stoc de producţie neterminată, semifabricate, matriţe,

modele pentru nevoi proprii - N m 2 − N m1 ;
g) cheltuieli anticipate - Cm 2 − Cm1 .
Valoarea cheltuielilor materiale corespunzătoare producţiei globale pentru
calculul valorii adăugate este dată de relaţia:

CM = M p + Ps + C + A + Am + (N m 2 − N m1 ) + (Ca 2 − Ca1 )

Deci, valoarea adăugată se calculează după relaţia:

VA = PG * −CM ,

Metoda de repartiţie pentru calculul valorii adăugate constă în însumarea

elementelor de calcul, conform relaţiei:

VA = S + CAS + Ps + P + Av ,

unde:
S - salariile muncitorilor;
CAS - contribuţiile la asigurările sociale;
Ps - cota de protecţie socială;
P - profitul;
Av - alte cheltuieli cu munca vie.
Preocuparea permanentă a întreprinderii de producţie industrială trebuie să
fie axată pe creşterea valorii adăugate. Posibilităţile de creştere a acesteia pot fi
direcţionate spre:
- creşterea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate;
- reducerea cheltuielilor materiale corespunzătoare producţiei globale
pentru calculul valorii adăugate.
Creşterea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate se poate realiza
printr-un ansamblu de posibilităţi, din care:
- creşterea productivităţii muncii;
- creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie;
- reducerea costurilor de fabricaţie;
- creşterea nivelului calitativ al produselor şi producţiei;
- folosirea unor tehnologii moderne;
- utilizarea unor metode moderne de organizare a producţiei; etc.
Producţia industrială a întreprinderii

Pentru reducerea cheltuielilor materialelor corespunzătoare producţiei

globale pentru calculul valorii adăugate se pot enumera câteva dintre cele mai
importante posibilităţi utilizate în acest sens:
- reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale,
combustibil şi apă;
- modernizarea constructivă a produselor existente;
- folosirea unor tehnologii moderne care să asigure lichidarea pierderilor
materiale;
- reducerea cheltuielilor materiale cu caracter administrativ-gospodăresc
etc.

11.2.3.1.7 Valoarea adăugată netă; cuprins, mod de calcul

Valoarea adăugată netă se calculează după relaţia:

VAN = VA − A ,

unde:
VAN - valoarea adăugată netă;
VA - valoarea adăugată;
A - cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, incluse în valoarea producţiei
globale.

11.2.3.1.8 Circulaţia internă; cuprins

Circulaţia internă reprezintă un indicator al producţiei industriale care

evidenţiază valoarea produselor, pieselor şi semifabricatelor executate în cadrul
unor subunităţi de producţie ale aceleiaşi întreprinderi în vederea continuării
prelucrării.