Sunteți pe pagina 1din 3

Destrămarea Imperiului

În ciuda eforturilor depuse de Carol, au existat obstacole în calea unificării eterogenului


stat franc. Legile populațiilor supuse au fost păstrate, cu unele modificări, iar suveranitatea
monarhului era limitată. Capitulariile sunt departe de realitatea din teritoriu. Au existat și
opoziții , în 786, comiții din Thuringia s-au revoltat împotriva politicii centriste, iar în 792, o
conspirație fără succes încercat să-l pună pe tron pe unul dintre fii lui Carol, Pepin. Carol a
înfruntat multe răscoale ale saxonilor, tensiunile din Italia și nordul Spaniei, secete, foamete,
ambuscadă din Spania, revoltele din Aquitania, Italia și Saxonia. Clerul nu acceptă teocrația
imperială fără a-i opune propriile principii politice și religioase. Nobilimea nu putea fi controlată
pe deplin în ciuda legăturilor de fidelitate, cât nu era implicată în acțiuni ofensive, care să
furnizeze prăzi și domenii. După 800, expansiunea regatului franc s-a încheiat, iar resursele
administrative erau insuficiente. Acțiunile din ultima parte a domniei lui Carol erau doar
preventive, că apărarea hotarelor de slăvi din 806-809 sau a urmărit împărțirea și
recunoașterea sferelor de influență. Spre sfârșitul vieții, în 806, Carol a împărțit regatul între cei
trei fii ai săi: fiul mai mare, Carol cel Pleșuv, a primit Austrasia, Neustria, nordul Burgundiei și
Saxonia. Pepin a obținut Italia și Bavaria, iar Ludovic a primit Aquitania și Provența. Ultimii ani
de domnie ai lui Carol au cunoscut începutul declinului. Izvoarele vorbesc despre semne de rău
augur: seceta, foamete, epidemii, cutremure sau moartea elefantului dăruit de Harun al Rashid,
apariția unei comete. Capitulariile și cronicile pomenesc despre măsuri împotriva refuzului de a
veni la oaste, vagabondajului, hoției, despre acțiuni războinice împotriva danezilor și slavilor ce
profitau de situația în care regele era bolnav și bătrân și nu mai putea reacționa cu vigoarea de
altădată. În 810, moare Pepin, iar în 811, Carol. Astfel, Carol cel Mare a fost determinat să-l
încoroneze la Aachen, în septembrie 813, pe singurul fiu rămas, Ludovic cel Pios, și să-l asocieze
la domnie.
A urmat un război civil. După multe lupte, în 843, prin Tratatul de la Verdun, cei trei frați
au decis o nouă împărțire a imperiului. Tratatul a fost rezultat în urmă unei negocieri dure între
frați, dar nu s-a garantat stabilitatea noilor regate. În 858, Ludovic Germanicul l-a atacat pe
Carol cel Pleșuv, pretinzând că a răspuns invitației unor membri nobili nemulțumiți de domnia
să. Carol cel Pleșuv, bun diplomat și luptător fără experiență, a atras de partea să nobilii franci
din nord. În Aquitania s-a stabilit Pepin al II-lea, însă din 848, magnații, episcopii și abatii au
cedat și l-au ales că rege pe Carol cel Pleșuv, fiind uns la Orleans. Nu a mai acordat provincii
fiilor săi, astfel, nobilii urmau să depindă de rege pentru obținerea favorurilor. Regatul franc s-a
confruntat însă cu atacurile normanzilor din partea apuseană. Un fost aliat danez, Ragnar, a
atacat Parisul în 845, unde a spânzurat 111 de prizonieri. Ragnar a fost mituit cu 7000 de livre
de argint să se retragă. Atacurile și jafurile pe valea Senei și Loarei au crescut provocând fugă
țăranilor, precum și plata răscumpărărilor. Carol a recrutat conducători normanzi de partea să,
a ridicat poduri și fortificații, a crescut rolul cavaleriei, a impus taxele. Dar pierdea controlul și
prestigiul. S-a întâlnit cu frații săi în mai multe rânduri. Lothar și-a impus controlul asupra
teritoriului căruia îi revenise. În 855, acesta a murit la mănăstirea din Prum. Fii lui Lothar au
divizat regatul tatălui lor: Ludovic al II-lea a devenit împărat și a preluat Italia, Carol a devenit
rege în Provența, iar Lothar al II-lea a rimit Lotharingia, devenind o zona de dispută dintre Carol
cel Pleșuv și Ludovic Germanicul. După moartea lui Lothar al II-lea, posesiunile au fost împărțite
de Carol cel Pleșuv și Ludovic Germanicul, retrasand hotarele stabilite la Verdun între Francia
apuseană și cea răsăriteană. Carol a luat Liege, Cambrai, Besancon, Lyon și Vienne, iar Ludovic a
luat Cologne, Trier, Metz și Strasburg.
Regatul lui Ludovic Germanicul s-a stabilizat, fiind mai puțin dependent de facțiunile
nobiliare, și a condus campanii împotriva slavilor, autoritatea să fiind respectată decât în
Francia apuseană. După moartea sa , fii săi au primit regiunile pe criterii etnice: Ludovic cel
Tânăr-Franconia, Thuringia și Saxonia; Carloman-Bavaria; Carol cel Gros-Suabia și Raetia.
Unitatea și stabilitatea Franciei răsăritene a devenit o amintire. Carol cel Pleșuv a ocupat însă
Italia și s-a încoronat că împărat al Occidentului în 875, cu sprijinul papei Ioan al VIII-lea. S-a
îmbolnăvit și a murit pe 6 octombrie 877. A urmat o perioada de instabilitate în Franca
apuseană. Urmașii săi au acordat onoruri, domenii , abatii și comitate pentru a atrage fidelii,
formându-se dinastii de deținători ereditari de funcții comitale, aristocrația devenind
indispensabilă pentru menținerea puterii regale. Autoritatea regelui s-a diminuat, iar forțele
locale s-au extins și au devenit autonome. În final, succesiunea de regi minori sau
neexperimentați au dus la stingerea dinastiei Carolingienilor. Cei doi regi încoronați de magnații
regatului în 880, care au împărțit Francia apuseană: Ludovic al III-lea (Neustria) și Carloman
(Aquitania) au murit la scurt timp. Carol cel Gros a reunificat nominal Francia Apuseană fără
Provența, Francia răsăriteană și Italia, domnind că împărat din 881 până în 887. A fost obligat să
abdice în adunarea de la Trier în 887 pentru că nu a făcut față atacurilor normanzilor. La apus
de Rin, în luptele ce au urmat detronării lui Carol cel Gros, seniorii locali s-au raliat în jurul
contelui Parisului, Odo, fiul lui Robert cel Tare, a cărei stăpânire asupra comitatelor Angers,
Tours, Blois și Orleans, a fost recunoscută de Carol cel Gros în 886. Odo nu era carolingian, dar
era avantajat căci avea numeroși vasali, fiind omul de încredere al împăratului și se remarcase
în apărarea Parisului în timpul asediilor normande, și în lupta de la Montfaucon din 888. Odo a
fost ales rege de nobili și episcopi, obținând și sprijinul lui Arnulf, regele Franciei occidentale,
căruia i-a devenit formal, vasal. După ce s-a străduit să lupte împotriva normanzilor, în 889, a
decis să accepte plata unui tribut, iar în 892, normanzii au părăsit Francia. A continuat să
convoace adunări generale și concilii, a confirmat actele de danii și imunitățile anterioare și a
numit conti și markgrafi. A renunțat la administrarea comitatelor, cedându-le fratelui sau
Robert, ce l-a succedat. În 893, Carol cel Simplu a fost încoronat la Reims de rivalul sau,
arhiepiscopul Fulques, Neustria și Aquitania au rămas fidele lui Odo, că cărui putere a fost
restituită în 895. În 897, Odo l-a recuoscut pe Carol drept urmaș la tron, în împrejurări neclare.
Carol cel Simplu a avut o domnie lungă, familia carolingienilor revenind la tronul Franciei
apusene. A fost marcată de o liniște relativă din partea aristocrației, de sedentarizarea
normanzilor la gurile Senei, în teritoriul ce se va numi Normandia. Fiind învins lângă Chartres de
Robert, fratele fostului rege Odo, ajutat de Richard Justițiarul, duce autonom, conte de Autun,
Rollo a acceptat să renunțe la atacuri și s-a creștinat, primind statutul de vasal și conte al
regelui, precum și o parte din Neustria-Normandia. În 911, Ludovic Copilul a murit și a fost
urmat la tronul Franciei răsăritene de către Conrad. Carol a fost ales rege și de marii seniori din
Lotharingia, readucând vechule posesiuni ale Pepinizilor de la Herstal și Metz și capitală Aachen.
A fost proclamat că rege Robert în 922, dar a fost ucis în 923 în bătălia de la Soissons, în timp ce
Carol a fost capturat de contele de Vermandoin, Herbert al II-lea. A urmat Rudolf , problamat
rege de nobili. A fost prins la mijloc în luptele dintre nobilii regatului: Herber al II-lea și Hugo,
fiul lui Robert I. Rudolf și-a menținut poziția pe care o deținea în Burgundia, fiind baza puterii. S-
a confruntat cu un atac al vikingilor în 924, apoi cu atacul maghiarilor ce au devastat regiunea
Champagne între 930-935. Sub Ludovic al IV-lea, rege între 936-954, a petreuct la curtea lui
Eduard cel Bătrân din Anglia. Ludovic a reușit să ajungă pe tronul Franciei cu sprijinul lui Hugo.
Că lider, Hugh controla Sena și Loara din Neustria, comitatele Tours, Angers și Paris, avea
domenii în Orleans, Berry, Mâine și Meaux, era abate laic la multe mănăstiri că Saint Martin,
Saint Denis etc. și avea un număr mare de vasali. Prima să soție îl susținea pe Ludovic al IV-lea,
iar a două soție a să era fiica lui Henric Păsărarul, iar apropierea regelui de ducele Burgundiei au
dus la răcirea relațiilor dintre cele două părți și la un lung conflict după 937. După
excomunicarea să, Hugo a cedat și l-a recunoscut pe Ludovic drept suzeran. Dar regele Franciei
apusene a pierdut influență asupra Lotharingiei, în favoarea lui Otto I.
După o domnie turbulentă, Ludovic a murit într-un accident. A fost urmat la tron de fiul
sau, Lothar. În 956, Hugo a murit. Fii acestuia, Hugo și Odo au depus jurământ lui Lothar în 960.
Lothar era regele Franciei și Burgundiei și încerca să-și impună autoritatea în regiunile
periferice, să obțină controlul asupra nobililor ce-i cereau sprijinul și protecția acestuia, să
strângă legăturile de fidelitate, prin negocieri și alianțe matrimoniale, fiind recunoscut temporar
în Flandra și Aquitania. Dorind să reobtina Lotharingia, în 978, a intrat în Aachen, iar Otto al II-
lea l-a contracarat. Otto a intrat în Francia, a distrus palatele regale de la Compiegne și Attigny,
instituindu-l pe Carol, fratele lui Lothar, că rege. În 980 a fost încheiată pacea și Lothar a
renunțat la pretențiile sale asupra Lotharingiei. L-a încoronat pe fiul sau, Ludovic al V-lea că
moștenitor. După scurtă domnie marcată de ceartă dintre rege și arhiepiscopul de Reims,
acesta a murit în 987, din cauza unui accident. S-a evidențiat Hugo, numit "Capet", fiul lui Hugo
cel Mare. A fost unul dintre nobilii influenți, iar magnații l-au acceptat că lider al adunării. A fost
proclamat rege și încoronat și uns la Adalberon.