Sunteți pe pagina 1din 4

REGALITATE ŞI SACRALITATE

Conform înţelesului său, regalitatea reprezintă o formă de guvernământ în care statul este
condus de un rege, o manarhie. Aceasta reprezintă bunul comun al tuturor popoarelor chiar dacă
acestea au împodobit-o cu atribute aparte1. Regalitatea, în sensul pe care îl conferim în general
acestui cuvânt nu este posibilă decât acolo unde există bogăţie cel puţin relativă şi facilitatea
comunicaţiilor2. O monarhie, după vechea teză a lui Bossuet s-ar fi născut din exinderea
autorităţii natural pe care o are tatăl asupra familiei sale, la nivelul tribului.

În jurul regalităţii, în general, sau al diverselor regalităţi special s-au elaborate un întreg
ciclu de legende şi de superstiţii3. S-a crezut că, la origine “regele era şi preotul “ sau că el este
preotul ideal , preotul prin excelenţă, că numai în el rezida plenitudinea sacerdoţiului în virtutea
naturii sale de mediator între natură şi zei; în plus, este aproape un loc comun a căuta prototipul
regelui în magician deoarece Frazer enunţa că “magicienii, se pare au devenit adeseori căpetenii
şi regi”4.

O altă teorie pretindea că monarhia terestră ar fi fost copiată după monarhia divină 5.
Regele este strâns legat de divinităţi, zeu el însuşi sau fiu a lui Dumnezeu, sau locţiitor, agent,
repezentant, trimis al lui Dumnezeu, dar el este in mod integral şi om; ţinând simultan de uman şi
de divin, el esteun punct de întâlnire, un fel de axis mundi legând cerul de pamânt, central
spiritual al universului său; el iradiază în toate dircţiile şi totul converge către el; el este cel care
regularizează şi răspunde de ordinea cosmică, de timp, de fenomenele natural, de fertilitate, de
fecunditate, de sănătate6. Regii divini erau socotiţi că posedă o anumită putere asupra naturii;
potrivit unor concepţii întalnite la mai multe popoare, regii erau consideraţi răspunzători de
ordinea lucrurilor cum ar fi de exemplu regele Norvegiei care a avut mult noroc în recolte;
uneori, dacă se întâmpla ca recolta să dea greş, regele era destituit7.

1
Jean-Paul Roux, Regele, mituri și simboluri, București, 1998, p. 17.
2
Ibidem, p. 18.
3
Marc Bloch, Societatea feudală, vol. II, Cluj-Napoca, 1998, p. 19.
4
Jean-Paul Roux, op. cit., p. 21.
5
Ibidem, p. 22.
6
Ibidem, p. 25.
7
Marc Bloch, Regii taumaturgi, Iaşi, 1997, p. 41.
ATRIBUŢII

Aşa cum regatul se află în centrul lumii, regele se situează în central regatului 8. Regele nu
îşi impunea puterea prin constrângere ci prin consens, prin iubirea pe care i se arata şi pe care o
resimte9. Regele conducea în primul rând familia sa, compusă din copii, rude, sclavi de pe
domeniile asupra cărora îşi exercita stăpânirea. Era urmat de însoţitori, oameni liberi, uneori de
rang nobil. “Tovarăşia” era adesea întărită printr-o frăţie jurată 10 care implica consecinţele unei
înrudiri naturale.

Misiunea politică a regelui era aceea de “şef al poporului”, iar regalitatea, după cum scrie
Guizot, reprezintă o putere sui generis, superioră celorlalte11.

Puterea regelui se exercita în toate domeniile vieţii publice. El era cel care hotăra în problemele
de ordin extern şi intern(legislaţie, armată, administraţie, organizare bisericească). Atribut
esenţialmente regesc era dreptul de a numi episcopi si pe marii abaţi aceasta constituind una
dintre caracteristicile societăţii feudale12.

Regele era răspunzător de ordinea lucrurilor, lui îi reveneau îndatoriri solemne faţă de
poporul său; trebuia să-i apere pe cei slabi, să protejeze Biserica, să lupte pentru menţinerea păcii
şi dreptăţii. Regii merovingieni sunt regi absoluţi. Ei au, la fel ca împăraţii, dreptul de a emite
ordonante având acelaşi nume ca în imperiu: constitution sau decretum13.

REGELE SACRU

Toţi istoricii religiilor au constatat sacralitatea, regală şi mulţi dintre ei au făcut afirmaţii
exagerate cum ar fi Van der Leeuw care afirma că „regele este un zeu”. Desigur, se stie foarte
bine că regele este un om ca şi ceilalţi, dar nu omul este venerat ci funcţia, puterea. De
asemenea, se întâmplă să se treacă de la uman la divin când un rege este zeificat din timpul
vieţii- uneori prin încoronare- sau după moartea sa. Un lucru în orice caz rămâne sigur: regele

8
Ibidem, p. 49.
9
Ibidem, p. 55.
10
Roland Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul V până în zilele noastre, Bucureşti, 2000, p. 21.
11
March Bloch, Societatea feudală, vol. II. Cluj-Napoca, 1998, p. 120
12
Ibidem, p. 89.
13
Foustel de Coulanges, Histoire des institution politiques de l’ancienne France, Paris, 1877, p. 489.
tinde întotdeauna să se ridice deasupra condiţiei umane, să fie cel puţin investit cu o misiune
divină şi să ţină, fie şi prin legături slabe, de lumea zeilor14.

Caracterul suprauman al regelui se manifestă aproape întotdeauna prin semne revelatoare.


Ele îl pot însoţi de-a lungul vieţii sale sau dimpotrivă se pot manifesta o singură dată, cel mai
adesea la nasterea sa.

REGELE TAUMATURG

Regele reprezintă viaţa, forţa; el poate vindeca. Puterile taumaturgice sunt probabil,
pentru oamenii mărunţi cele care vorbesc cele mai bine sufletului lor; se va vedea acest lucru în
Evul Mediu european când multimile se vor înghesui în jurul regelui cu atâta incredere, cu atâta
speranţă pentru ca mâna să inlăture răul15 . Într-o perspectivă christologică, regii Franţei apoi cei
ai Anglia vor fi, prin mâinile şi cuvintele lor, nişte prinţi taumaturgi. În Franţa se spunea „a
atinge scrofulele” (un fel de adenită tuberculoasă). A atinge: regele tămăduia cu mâinile sale
puse pe bolnav, cu mâinile sale care trasau o cruce pe pacient(de la Ludovic cel Sfânt, semnul
crucii asupra pacientului intrase în ritual) în timp ce se ruga. Regele trebuia să fi primit ungerea
consacrării, să se fi spovedit, să aibă cugetul şi mâinile curateatunci când spunea: „regele te
atinge, fie ca Dumnezeu să te vindece” 16. Cărturarii considerau că harul regal decurgea din
virtuţile consacrării deoarece prinţii moştenitori nu-l aveau.

Pierre de Blois afirma că aproape toată lumea credea în „sanctitatea” regilor;în ochii
poporului, neîndoelnic, din acea predestinare a familiei venea această „sfinţenie” dar şi din ritul
religios al mirului, începând mai ales din timpurile carolingiene; cu alte cuvinte, acel ulei
binecuvantat li se părea atâtor bolnavi remediul cel mai eficace. Regii erau de două ori desemnaţi
pentru rolul de taumaturgi binefăcători: mai întâi prin caracterul lor sacru considerat în el însuşi
şi apoi într-un chip special prin una din sursele din care decurgea în ei acelaşi caracter, cea mai
vădită şi cea mai respectabilă17. Caracterul de sfinţenie atribuit regelui, în calitatea sa de om,
adăugat sfinţeniei inerente demnităţii regale, i-au îndemnat fără îndoială, ăn chipul cel mai firesc
pe supuşii lui să-i atribuie virtuţi taumaturgice. În Franţa, Robert cel Pios(996-1031) a fost
socotit că vindecă bolile. Obiceiul atingerii scrofulelor nu a fost remarcat inainte de pragul anului
14
Ibidem, p. 89.
15
Ibidem, p.158.
16
Ibidem, p.313.
17
Marc Bloch, Regii taumaturgi, Iaşi, 1997, p. 56.
1000 dar originile sale trebuie căutate într-o epocă mult mai veche: el este strâns legat de rituri
ale fertilităţii şi fecundităţii care s-au pierdut treptat. Sfântul Ştefan al Ungariei (997-1038) odată
uns, a început să vindece, prin harul Domnului, împărţind pâine, fructe şi ierburi aromatice 18. În
Franţa şi Anglia, vindecarea scrofulelor a fost considerată intotdeauna ca o prerogativă strict
rezervată suveranului. Caracterul sacru nu se mai întindea la o întreagă spiţă, ca în Germania
primitivă, el se concentrase definitiv într-o singură persoană, şeful ramurii primului născut,
singurul moştenitor legitim al coroanei; numai el singur are dreptul să facă minuni.

Forma pe care o luase taumaturgia regală în Europa Occidentală devenise pentru suveran
o sarcină îndelungată, grea, istovitoare şi uneori destul de respingătoare. La Roma, Carol al-VIII-
lea(1483-1498) a atins într-o zi 500 de bolnavi. Carol I în 1633 ar fi atins şi vindecat într-o
singură şedinţă 100 de bolnavi, iar Carol al-II-lea(1660-1685) ar fi atins în timpul domniei sale
100.000 de persoane19. Religia nu era absentă din solemnitatea franceză. Ea pătrundea atât prin
semnul crucii cât şi în alte feluri. În Anglia, ceremonialul atingerii a căpătat aici aspectul unui
serviciu liturgic. Primul „serviciu pentru vindecarea bolnavilor” care ne-a parvenit datează de la
Henric VIII.

După cât se pare, la început,regii îsi exercitau puterea taumaturgică asupra bolnavilor
cam la întâmplare. Sfântul Ludovic „îşi atingea bolnavii” în toate zilele sau cel puţin în toate
zilele în care era solicitat dar numai după un anumit ceas, după masă 20. Generozitatea faţă de
sărmanii acestei lumi era o datorie pe care conştiinţa morală a Evului Mediu o impunea cu multă
tărie suveranilor. Printre bolnavii veniţi să-i ceară regelui vindecarea se aflau numeroşi nevoiaşi
şi s-a luat hotărârea să li se dea acestora câţiva gologani.

În ultimele secole ale Evului Mediu, în Anglia apar inelele medicinale socotite suverane contra
epilepsiei21.

Aşadar, regii vindecători, taumaturgi au continuat să existe pe tot parcursul Evului Mediu, având
imaginea unui rege sfânt, divin.

18
Jean-Paul Roux, op. cit., p. 314.
19
Ibidem, p. 315.
20
Ibidem, p. 68.
21
Ibidem, p. 111.