Sunteți pe pagina 1din 7

Școlile de gândire managerială

H. Koontz (şi coautorii, 1968) distinge şase şcoli de management:


1. Şcoala procesului de management: managementul este un proces cu rezultate
prin şi pentru oamenii care lucrează în grupuri organizate;
2. Şcoala empirică: managementul este un studiu al experienţei manageriale;
3. Şcoala comportamentului uman: omul este în centrul atenţiei managerilor;
4. Şcoala sistemelor sociale: managementul este un sistem social care studiază
organizaţia ca un organism social;
5. Şcoala teoriei deciziei: în centrul cercetării managementului stă procesul decizional,
considerat ca “oportunitate”, la toate nivelurile ierarhice şi în relaţiile
organizaţiei cu mediul;
6. Şcoala matematică: managementul este un sistem de modele şi procedee matematice.

Ph. W. Shay împarte dezvoltarea managementului în etape şi reieşind din


etapizare identifică şase şcoli de management:
1. şcoala empirică;
2. şcoala comportamentului uman;
3. şcoala sistemelor sociale;
4. şcoala teoriei deciziilor;
5. şcoala matematică;
6. şcoala dinamicilor.

Evoluția școlilor manageriale


Pe baza sistematizării teoriilor principiilor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor
formulate de-a lungul a peste o sută de ani pot fi identificate următoarele şcoli
de management:
1. şcoala clasică;
2. şcoala relaţiilor umane;
3. şcoala sistemelor sociale;
4. şcoala empirică;
5. şcoala adoptării deciziilor folosind metode matematice moderne şi tehnica
electronică de calcul;
6. şcoala managementului situaţional.

Şcoala clasică.
Acest curent de gândire în teoria conducerii este întâlnit şi sub denumirea de
şcoala procesului de conducere, şcoala tehnică sau şcoala universală.
Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli sunt: în SUA – F. Taylor, F. şi L.
Gilberth, H. Gantt; O. Sheldon, J. Mooney, W. Newman etc.; în Franţa – H.Fayol;
în Anglia – L. Urwick, F. Brech, L. Gulick.
Şcoala clasică are trei componente:
 managementul ştiinţific,
 managementul administrativ şi
 managementul birocratic.
Fiecare din aceste componente a avut ca reprezentanţi persoane proeminente
în istoria gândirii manageriale. Această şcoală a pus bazele constituirii ştiinţei
managementului. Studiile elaborate de reprezentanţii acestei şcoli au abordat întro
manieră analitică principalele concepte şi instrumente cu care operează managerii
în cadrul organizaţiilor.

Şcoala relaţiilor umane.


Obiectul de studii al cercetărilor şcolii relaţiilor umane a fost ceea ce a rămas în
afara câmpului vizual al şcolii clasice: motivele psihologice ale comportamentului
uman în procesul de producţie, relaţiile de grup, normele de grup, problemele conflictului
şi colaborării, organizaţia informală. Reprezentanţii acestei şcoli au introdus în
teoria managementului elementele comportamentale într-un aspect integrator.
Una din tezele de bază ale şcolii relaţiilor umane este concepţia sistemului
participativ al managementului menit să înlocuiască sistemul autoritar de management
şi de control elaborat de şcoala clasică.
Reprezentanţii principali ai acestei şcoli sunt George Elton Mayo – fondatorul
acestei şcoli, Mary Parker Follett, Douglas Mc Gregor, Dale Carnegie.
În concepţia M.P. Follett teoria managementului trebuie să se bazeze pe realizările
psihologiei ştiinţifice şi nu pe reprezentări intuitive de rutină despre natura
omului şi motivele comportamentului său. Ea a pledat pentru o abordare complexă
a analizei proceselor de management, criticând teoria clasică a managementului
pentru unilateralitate, pentru ignorarea aspectelor psihologice.

Școala sistemelor sociale


Reprezintă curentul dominant în teoria contemporană a managementului. Ea sa
format sub influenţa concepţiilor analizei funcţional-structurale precum şi a
teoriei generale a sistemelor.
Şcoala sistemelor sociale se caracterizează prin:
 abordarea sistemică a problemelor de organizare şi management, dând o aten-
ţie deosebită raportului părţilor sistemului cu sistemul în ansamblul său şi
asupra dependenţelor reciproce ale unui număr mare de factori variabili;
 considerarea organizaţiei ca o coaliţie colaboratoare, care este viabilă numai
atâta timp cât poate să asigure tuturor membrilor săi o suficientă satisfacţie pentru
a garanta continuarea aportului lor la realizarea obiectivelor organizaţiei;
 modelarea proceselor organizaţionale în combinarea lor, cu relevarea acelor
combinaţii care corespund atingerii obiectivelor puse în faţa organizaţiei.
Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli sunt Talcott Parsons, C.J Barnard, P.
Selznick, G.N. Popov, H.A. Simon.
Având ca punct de plecare analiza organizaţiei sociale, reprezentanţii şcolii
sistemelor sociale, numiţi şi sistemişti, au încercat să identifice elementele generale,
permanente ale oricărei organizaţii, în general proprii atât mecanismului de
ceasornic cât şi a celui social. O asemenea tendinţă de a crea o teorie universală a
procesului organizatoric se împleteşte cu încercări de a folosi în rezolvarea acestei
sarcini cibernetica, metodele matematice. Însă în ultima instanţă cercetările efectuate
în această direcţie sunt subordonate sarcinii particulare de creare a teoriei
organizaţiei care se aplică de toate întreprinderile.
Reprezentanţii acestei şcoli au analizat critic, pe baze sociologice, tezele şcolilor
anterioare cu privire la natura şi metodele managementului, teoretizând noua
practică în acest domeniu.

Şcoala empirică.
Pe la jumătatea secolului XX s-a atras atenţia că metodele universale sunt deja
epuizate şi nevalabile pentru dezvoltarea businessului. Atunci savanţii P.
Drucker, R. Dalvis, A. Deyl au propus să fie studiată şi popularizată experienţa
firmelor. Reprezentanţii acestei şcoli încearcă să demonstreze, că activitatea managerială
rămâne o artă care se învaţă nu atât din teorie cât din practică. Şcoala
empirică s-a dezvoltat în două direcţii: pe de o parte cercetări concrete economico-tehnico-
organizatorice
ale diferitor aspecte ale managementului organizaţiilor,
iar pe de altă parte, cercetări sociologice cu caracter aplicativ.
Natura muncii manageriale este tratată de către cercetătorul american Peter
Drucker. Drucker arată că managerul îndeplineşte două obligaţii specifice care nu
sunt practicate de nici unul din ceilalţi lucrători ai organizaţiei:
 prima obligaţie constă în crearea din resursele disponibile a unui tot unitar,
denumit “unitate de producţie”;
 a doua obligaţie a unui manager este ca, în deciziile şi acţiunile sale, să ia în
considerare atât prezentul cât şi viitorul, perspectivele dezvoltării organizaţiei.
Şcoala fundamentării deciziilor de management prin folosirea metodelor
matematice moderne şi a tehnicii de calcul.

În cercetările sale această şcoală se bazează în fundamentarea deciziilor de management pe


folosirea metodelor matematice moderne şi a tehnicii moderne de calcul, folosind cercetările
operaţionale, cibernetica, analiza sistemică, modele economico-matematice. Iniţial această
şcoală se caracterizează prin cercetările operaţionale în diferite domenii ale societăţii. La
început cercetarea operaţională se reducea la elaborarea mijloacelor de analiză a problemei ca
un tot întreg, fără divizarea ei în părţi componente. Mai târziu cercetarea operaţională se
divizează în două direcţii:
1. Prima direcţie este legată de conceperea de modele matematice pentru cele mai
frecvente subprobleme de management.
2. A doua direcţie pune accent nu atât pe formalizarea matematică a problemelor de
management şi pe introducerea metodelor ştiinţifice exacte, cât pe folosirea principiilor de
studiere a operaţiilor ca un tot întreg.
Mai târziu cercetările operaţionale duc la necesitatea de acordare a unei aten- 45 ţii speciale
însuşi procesului de adoptare a deciziilor, formulării principiilor de alegere, de stabilire a
criteriilor decizionale şi modalităţilor de găsire a soluţiilor optime potrivit obiectivelor stabilite.
Adepţii acestei şcoli afirmă că procesul decizional constituie coloana vertebrală a activităţii de
management. Ei abordează modelarea matematică a proceselor decizionale, determinarea
algoritmilor care permit obţinerea deciziilor optime – teoria deciziei statistice, teoria jocurilor
etc. Reprezentanţii acestor două direcţii folosesc pe larg logica matematică, statistica
matematică, programarea liniară, neliniară, dinamică, metoda Monte-Carlo etc.

Managementul de contingenţă (situaţional).

Pentru prima dată noţiunea de management situaţional a fost propusă de R.J. Mockler. Practica
managerială a demonstrat că metodele de management propuse de şcolile anterioare nu sunt
eficiente în toate situaţiile apărute în procesul de activitate a organizaţiei. Folosirea uneia şi
aceiaşi metode în situaţii diferite, dădea, uneori, rezultate diferite. Condiţiile în care se
desfăşoară un fenomen sau altul poartă amprenta mediului şi a timpului în care are loc acesta.
Rezultatele unor activităţi umane pot fi diferite, chiar dacă pentru obţinerea lor se dispune de
acelaşi instrumentar. În această ordine de idei se poate spune, că managementul situaţional s-a
format prin îmbinarea a trei abordări în management şi anume:
 abordarea clasică: ce fac managerii pentru realizarea obiectivelor organizaţiei?
 abordarea comportamentală: cum influenţează managerii munca subordonaţilor
pentru a realiza obiectivele organizaţiei?
 abordarea sistemică: care sunt relaţiile dintre membrii organizaţiei şi mediul în care
funcţionează?
Bibliografie

http://library.usmf.md/old/downloads/ebooks/Safta_Management_si_Legislatie_farmaceutica
_2012/01_Capitolul_01_Introducere_management.pdf