Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie

Anul I, ID, grupa 4

Student: Şopaltă Theodora Maria

Materie: Sociologie

Profesor: Nansi Lungu

Sigmund Freud, despre dezvoltarea copilului

Toți copiii se nasc cu capacitatea de a realiza distincții perceptuale și de a răspunde la ele,

potrivit sociologului britanic, Richard Light. Afirmația acestuia este susținută de cercetările
făcute asupra dezvoltării timpurii a copilului, scrie Anthony Giddens, în lucrarea ”Sociologie”.
Potrivit acestor cercetări, până la vârsta de o lună, capacititățile perceptuale sunt încă slabe,
copiii neputând identifica obiecte sau oameni aflați la o distanță mai mare de 30 de centimetri.
Ulterior, aceste capacități se vor dezvolta rapid, la vârsta de patru luni bebelușii find deja
capabili să fixeze cu privirea persoana din cameră.
Senzația de atașament față de mamă sau persoana în grija căreia copilul se află, mai scrie
Giddens, se intensifică cam după ce-a de-a șaptea lună de viață. Atunci, separarea de mamă va
stârni pentru prima dată proteste. Tot atunci este și perioada în care bebelușul înțelege că mama
este o persoană distinctă și că ea există chiar și atunci când nu se află lângă el.
La opt sau nouă luni cei mici își dezvoltă capacitatea de a căuta obiecte ascunse, înțelegând că
acestea continuă să existe chiar dacă nu se mai află în raza lor vizuală. Pentru o mai bună
înțelegere a acestei idei, autorul folosește un exemplu dintr-o lucrare a psihanalistei Selma
Fraiberg. Aceasta din urmă prezintă două situații. Când un copil la șapte luni încearcă să înfașce
ochelarii de pe nasul adultului, acesta din urmă să încerce să îndepărteze ochelarii atunci când
copilul se întinde după ei și să îi ascundă, fără a se feri însă atunci când face asta. Reacția copilui
nu va fi aceea de a-i căuta, ci se va uita lung la locul unde i-a văzut ultima oară, adică pe nasul
purtătorului, deoarece bebelușul nu concepe că ei mai există odată ce nu îi mai vede. Atunci
când copilul are nouă luni și este pus în aceeaș situație, el va încerca să caute ochelarii ascunși,
înțelegând că un obiect poate exista, chiar dacă este ascuns vederii.
Primele luni din viață reprezintă, așadar, o perioadă de dezvoltare și învățare continuă. După un
an copilulul nu numai că începe să vorbească, ci și să stea în picioare sau să meargă. Perioada
următoare este caracterizată prin dezvoltarea capacității de înțelegere a interacțiunilor și a
emoțiilor celorlalți. De exemplu, scrie Giddens, un copil în vârstă de doi ani poate înțelege dacă
unul dintre părinți este supărat și știe cum să îl consoleze. Totodată, este perioada în care va
descoperi că este capabil să îi necăjească pe cei din jur.
De la unu până la vârsta de patru sau cinci ani, cei mici vor descoperi disciplina și autocontrolul.
Cu alte cuvinte, este perioada în care învață să-și controleze necesitățile trupești, să mănânce
singuri și să se comporte cuviincios atunci când situația o cere.
După cinci ani copilul devine o ființă autonomă, fiind independent în rutinele elementare ale
vieții în casă. Sentimentul conștiinței de sine este din ce în ce mai bine conturat, copilul realizând
că posedă o identitate distinctă, separată de a celorlalți.
Această problemă a apariției sinelui a fost un subiect extrem de dezbătut, fiind percepută diferit
de teoreticieni. Acest lucru, notează Giddens, poate fi posibil deoarece, cele mai importante
teorii despre dezvoltarea copilului pun accentul pe aspecte diferite ale socializării.

Sigmund Freud și abordarea psihanalitică

Sigmund Freud (1856-1939) este considerat fondatorul psihanalizei, cercetările sale având un
impact atât în dezvoltarea psihologiei moderne, cat și în artă, literatură, filosofie și în științele
sociale umane.
Psihanaliza se axează pe studiul inconștientului, Freud susținând că o mare parte din ceea ce
ghidează comportamentul oamenilor se află în inconștient și implică persistența la maturitate a
metodelor de a face față realității dezvoltate anterior. Potrivit acestuia, multe dintre experiențele
din copilărie sunt uitate de memoria conștientă, cu toate că ele alcătuiesc baza pe care se
formează conștiința umană.
Conform teoriei lui Freud, omul se află într-o continuă luptă între natură și normele culturii, iar
bebelușul trebuie să învețe, printr-un proces pe care îl va considera dureros, că dorințele sale nu
pot fi satisfăcute imediat sau întotdeauna. Totodată, Freud a pus accentul pe ideea că cei mici
manifestă dorințe sexuale la fel ca adolescenții și adulții. Această idee a fost contestată adesea
de-a lungul timpului, Freud fiind acuzat de pansexualism.
În psihanaliza freudiană, notează Vasile Dem. Zamfirescu în cartea „Introducere în psihanaliză
freudiană și postfreudiană”, au existat două teorii despre psihic și structura sa. În prima teorie,
psihicul era împărțit în trei instanțe: conștient, preconștient și inconștient, între care existau
cenzuri care controlau trecere de la una la cealaltă. Această primă teorie nu a fost prea amplu
dezvoltată, fiind menită mai mult să găsească un loc inconștientului, care apare ca substantiv
(instanță).
Cea de-a doua teorie reprezintă însă o restructurare a viziunii despre inconștient. Freud vorbește
acum despre psihic ca un adjectiv, menționand trei instanțe care îl structurează (Se /Id, Eu/Ego,
Supraeu/ Super-ego).

Se-ul este determinat biologic și conține o dimensiune instinctuală (instinctele sexuale și

agresive). Caută să simtă plăcerea și evită durerea și este irațional și impulsiv. Procesele mentale
ale bebelușilor se încadrează în Se.
Eul este centrat în jurul conștiinței și organizează întreaga activitate psihică. Acesta se dezvoltă
odată cu creșterea copilului și reprezintă încercările acestuia de a se adapta lumii exterioare. La
început, Eul coincide cu Se-ul, fiind responsabil de cerințele acestuia. Ulterior însă, realitatea,
reprezentată în acest caz de familia copilului, începe să se opună solicitărilor acestuia, copilul
începând să înțeleagă că o nevoie precum foamea îi va fi satisfăcută atunci când cineva îi va
putea prepara mâncarea.
Maturitatea psihică este atinsă în momentul în care Eul dobândește autonomie și nu se mai
supune Se-ului.
Supraeul, consideră Freud, are funcții spirituale de conștiință morală, autoobservare și formare a
idealurilor. Acesta apare în perioada 5-6 ani și reprezintă perioada de interiorizare a interdicțiile
venite de la părinți.

Stadiile sexualității infantile

Așa cum am menționat în rândurile de mai sus, Freud a vorbit despre existența și manifestarea
instinctului sexual la copii. Referitor la această idee, Vasile Dem. Zamfirescu explicându-l pe
Freud, scrie că, dat fiind faptul că cele două mari etape ale sexualității umane – sexualitatea
infantilă și sexualitatea adultă – sunt despărțite de o perioadă de latență în care activitatea
sexuală este diminuată, prima etapă a copilăriei este uitată, creându-se astfel convingerea că ea
nu există.
Freud a teoretizat însă stadiile pe care care sexualitatea infantilă le parcurge, după cum urmează:

Stadiul oral
Acesta coincide cu primul an de viață a copilului, iar zona erogenă principală este reprezentată
de zona bucală (gura). Copilul găsește plăcere în ingerarea hranei, iar obiectul pulsiunii îl
reprezintă sânul sau substitutele sale.
Freud consideră că cea mai evidentă manifestare a sexualității infantile din acea perioadă o
reprezintă suptul nealimentar (buză, degete), în absența scopului alimentar.
În acest stadiu are loc și prima restrângere instinctuală majoră: înțărcarea. Aceasta poate deveni
cu ușurință o experiență traumatică, astfel că momentul și compotamentul mamei sunt decisive în
această etapă. De exemplu, dacă înțărcarea se produce în timpul stadiului oral-sadic (caracterizat
de impulsuri canibalice, provocate de momentul apariției dinților), ea poate fi percepută de
bebeluș ca o pedeapsă pentru acțiunile sale agresive, acest lucru putând reprezenta o primă
inhibare a agresivității sale.

Stadiul anal-sadic
Acest stadiu se manifestă în cel de-al doilea an de viață. Acum, zona erogenă principală devine
anusul, copilul găsind plăcere în acțiunea de defecare. Și în acest caz, influențele educative pot
avea urmări consideraibile. Dacă părinții sunt prea rigizi, copilul ar putea deveni anal-retentiv,
obținând o plăcere pasivă prin reținerea materiilor fecale. În acest caz, susține Freud, copilul
poate deveni un adult egoist, lacom și încăpățânat. De cealaltă parte, copilul ar putea deveni anal-
expulziv, devenit un adult darnic și generos.

Stadiul falic
Potrivit psihanalizei freudiene, acest stadiu constituie cel mai important moment al dezvoltării
psihosexuale din copilărie. Acesta se manifestă între vârsta de 3 și 6 ani și, pentru prima dată,
zona erogenă dominantă devine zona genitală, dar fără a avea legătură cu reproducerea, ci doar
cu obținerea plăcerii.
Numită „mica pubertate” această etapă se deosebește de pubertatea propriu-zisă prin faptul că
atât băiatul, cât și fata cunosc un singur organ genital – cel masculin.
Aceasta este și perioada în care apare complexul Oedip, care are o importanță decisivă pentru
constituirea omului ca fiiință culturală și care, demonstrează psihanaliza, constă într-un ansamblu
de sentimente de dragoste, dar și ostile pe care copilul le simte la adresa părinților. Asemenea
mitului lui Oedip, copilul simte iubire și dorință sexuală față de părintele de sex opus și nutrește
sentimente de gelozie pentru părintele de același sex.
Odată cu declinul complexului Oedip, se conturează instanța Supraeului, mai sus menționată și
se pregătește instalarea perioadei de latență. Un rol important în acest declin îl constituie
complexul castrării (sentimente și reprezentări centrate pe fantasma castrării). Diferența
anatomică dintre sexe este atribuită de copil tăierii penisului la fată.
La băiat, notează Vasile Dem. Zamfirescu, acest complex al castrării pune capăt complexului
Oedip, determinându-l să renunțe la mamă ca obiect al dorinței incestuoase. În mintea copilului,
responsabil pentru castrare ar fi tatăl, care recurge la asta drept pedeapsă pentru dorințele pe care
copilul le-a nutrit pentru mamă. În schimb, la fată complexul castrării deschide complexul Oedip
(denumit mai târziu Electra). Potrivit lui Freud, la începutul fazei falice, fata, la fel ca și băiatul,
crede că toate ființele au penis. Ulterior ea descoperă că nici ea, și nici mama, nu au penis, motiv
pentru care fata ajunge să își disprețuiască mama pentru că nu i-a transmis acest atribut.
În fața acestei absențe a penisului, fata poate adopta trei soluții. Prima se referă la refuzul
sexualității. Cea de-a doua este denumită „invidie de penis” și se poate manifesta prin frigiditate
sau tendințe homosexuale, presupunând o rivalitate cu bărbații și adoptarea unor comportamente
masculine. Cea de-a treia, singura normală din perspectiva lui Freud, este dorința de a avea
substitute de penis. Astfel se produc modificari importante: mama este înlocuită de tata, care
poate satisface dorința de penis a fetei, zona erogenă (clitorisul) este înlocuită cu vaginul (în
perioada de la copilărie la adolescență) și înlocuirea penisului ca obiect al dorinței prin copil.

Perioada de latență
Acest stadiu se manifestă de la șase ani până la pubertate, adică după încheierea complexului
Oedip, și se caracterizează prin declinul sexualității infantile. Este perioada în care apar
sentimente precum pudoare și dezgustul.
Ulterior acestei perioade, urmează stadiu genital, când copilul ajunge la pubertate, iar atenția lui
se concentrează asupra sexului opus. Tot atunci se face trecerea de la sexualitatea infantilă, care
era predominant autoerotică, la sexualitatea adultă care este îndreptată spre exterior.

Bibliografie:

„Sociologie” - Anthony Giddens

„Introducere în psihanaliză freudiană și postfreudiană” – Vasile Dem. Zamfirescu, editura Trei