Sunteți pe pagina 1din 8

CRONICILE MOLDOVEI (SECOLELE XVI-XVIII)

- selecţie -

PATERNITATE:
AUTOR / TITLU TITLU (SECUNDAR) DETALII, CONTROVERSE, LĂMURIRI, BIBLIOGRAFIE
OBSERVAŢII
Autorul a trăit între 1590 şi 1647; fiul vornicului Nestor (†1617) şi al soţiei acestuia Manuscrise:
Mitrofana. A studiat la Liov, tatăl său fiind beneficiarul indigenatului polon; 1628: logofăt al
treilea făcut de Miron Barnovschi: 1631-1633: mare spătar în timpul domniei lui Alexandru Repertoriul manuscriselor…, p. 51-56;
Iliaş (complotează împotriva lui Iliaş împreună cu Vasile Lupu, cel care-l va păstra în
dregătorie); 1642: mare vornic al Ţării de Jos;
Inspirat din Ioachim şi Martin Bielski (poloni, autori ai Cronicii lumii întregi), Martin Prima editare: 1852 (Mihail Kogălniceanu);
Letopisețul țării Moldovei, de Cromer (autorul al Cronicii polone, Cracovia, 1597; din care s-au inspirat şi cei de dinainte),
Gerard Mercator sau Kremer (1512-1594 olandez, autor al unui Atlas şi al unei
când s-au descălecat țara și de Ediţii critice:
Cosmografii); letopiseţul lui Eustratie logofătul (care ducea istoria Moldovei până la 1587,
cursul anilor și de viiața deci la mijlocul celei de-a patra domnii a lui Petru Şchiopul) şi din tradiţia orală (presupuse
Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595) întocmit
domnilor carea scrie de la
GRIGORE URECHE
cunoştinţe de la tatăl său, marele vornic Nestor Ureche). Interpolat de Simion Dascălul, un
după Grigore Ureche vornicul, Istratie logofătul şi alţii de Simion
Dragoș vodă până la Aron apropiat al lui Gavriliţă Costache; Simion a mai adăugat informaţii din lucrarea lui Alessandro
Dascălul, ediţie îngrijită şi introducere de Constantin Giurescu, prefaţă
vodă, (izvodit de Simeon Guagnini (Sarmatiae Europeae descriptio, tipărită la Cracovia la 1572, în traducerea luide Ioan Bogdan, Bucureşti, 1916;
Martin Paszkowski), dintr-un letopiseţ unguresc (necunoscut); între interpolatori se numără şi
Dascalul, care şi el l-au scris Misail călugărul.
Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595) întocmit
dupre un letopiseţ ce era de Grigore Ureche vornicul şi de Simion Dascălul, ediţie de
Constantin C. Giurescu, Craiova, 1934; ediţia a II-a, 1939; ediţia a III-
izvodit mai nainte de răposatul Simion Dascălul este menţionat pentru prima oară într-un document din 1669. a, 1943;
Gligorie Ureche vornicul de
Ţara de Gios…) Paternitatea acestui text a fost intens discutată şi disputată. Cronica i-a fost atribuită lui Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi
Nestor Ureche; lui Simion Dascălul, lui Misail Călugărul şi lui Axinte Uricarul li s-a glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955; ediţia a II-a, 1958
atribuit statutul de interpolatori succesivi ai textului. textul cronicii lui Ureche nu se păstrează (ediţia cea mai citată de istorici);
în original, ci a „supravieţuit” prin copii interpolate.
Letopiseţul Ţării Moldovei, texte stabilite, studiu introductiv, note şi
CONSTANTIN GIURESCU (1908): în studiul Noi contribuţii la studiul cronicilor moldovene, glosar de Liviu Onu, Bucureşti, 1967.
Bucureşti, 1908, afirmă că Letopiseţul lui Grigore Ureche nu mai există!; iar în 1916, când a
editat cronica, a pus-o sub titlul: Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595)
întocmit după Grigore Ureche vornicul, Istratie logofătul şi alţii de Simion Dascălul.
Discuţii privind autorul (selecţie):
CONSTANTIN C. GIURESCU (1934): atenţiona că Letopiseţul trebuie să poarte ca autori pe
Grigore Ureche şi pe Simion Dascălul.
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de
P. P. PANAITESCU: îl consideră pe Simion Dascălul doar un interpolator şi nicidecum un Dan Horia Mazilu, Bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție
autor; la fel şi Misail monahul; concluziile sale au fost formulate începând cu 1925, când a îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, București, Editura Fundației
tipărit studiul despre Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche Culturale Române, 1996;
şi Miron Costin (în AARMSI, s. III, tom. IV, 1924), fiind reluate şi susţinute cu argumente mai Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
solide în prefeţele ediţiilor din 1955 şi, respectiv, 1958, ambele îngrijite de dânsul (ceea ce Bucureşti, 1979;
aduce nou prin ediţiile menţionate este delimitarea de cronica lui Ureche a aşa-ziselor Ştefan S. Gorovei, Spre unificarea istoriografiei naţionale:
interpolări ale lui Simion Dascălul, Misail sau Axinte Uricarul); „Cronica paralelă” (Iaşi, 1733), în AIIAI, XXV/2, 1988, p.139-185;
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, introducere sintetică,
Au mai făcut cercetări asupra manuscriselor şi NICOLAE CARTOJAN, ION C. CHIŢIMIA, LIVIU postfaţă, note şi bibliografie de Mihai Ungureanu, Bucureşti, 1988;
ONU, DAN SIMIONESCU, DUMITRU VELCIU şi alţii, însă au fost păstrate, în general, concluziile Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române
enunţate mai sus. Ipoteza că textul lui Ureche a fost redactat în slavonă este înaintată şi vechi, Bucureşti, 1973;
susţinută de G. PASCU, ION C. CHIŢIMIA; ALEXANDRU LAMBRIOR, ILIE MINEA, I. ŞADBEI şi, Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara
mai nou, TRAIAN DIACONESCU au avansat ipoteza că Grigore Ureche ar fi redactat cronica în Românească și Moldova: sec. XIV-XVII, București, 1971
limba latină. N. A. Ursu, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă,
opera lui Simion Dascălul, în AIIAI, XXVI, 1989, partea 1, p. 363-
ŞTEFAN S. GOROVEI (1988): infirmă interpolările lui Axinte Uricarul; 379 (I), XXVII, 1990, p. 73-101 (II); reluat în Contribuţii la istoria
literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, p. 22-93.
N. A. URSU (1989): schimbă complet viziunea asupra acestei opere. Analiza filologică şi
comparaţiile istorice au dus la concluzia că Simion Dascălul este AUTORUL VARIANTEI
INTEGRALE A LETOPISEŢULUI. A cunoscut lucrarea lui Ureche, aproape sigur scrisă în slavonă,
a tradus-o şi a introdus şi alte date; varianta cu interpolările lui Misail este ultima variantă
a Letopiseţului, fiind copie a scrierii lui Simion. Interpolările lui Misail sunt, de fapt,
fragmente ale textului alcătuit de Simion. Dascălul „şi-ar fi redactat lucrarea pe scheletul unei
cronici alcătuite de Ureche în limba slavonă, dar a folosit şi alte izvoare, fiind, astfel,
întemeietorul istoriografiei în limba română; lui i-ar reveni toate meritele atribuite de o
tradiţie nedreaptă lui Grigore Ureche”.

Argumente: unitatea lingvistică şi stilistică; mărturiile lui Simion etc. (N. A. Ursu: „Prin
studiul amănunțit al limbii si stilului Letopisețului Tării Moldovei până la Aron vodă,
considerat operă a lui Gr. Ureche, am constatat, în anii 1989-1990, că textul are o perfectă
unitate lingvistică si stilistică. Faptul acesta arată că el a fost redactat în întregime (inclusiv
așa-zisele „interpolări” ale lui Simion Dascălul si Misail) de o singură persoană, adică de
Simion Dascălul, autorul așa-ziselor interpolări. Așa cum afirmă el în prefața cronicii, text
unitar si demn de încredere, Simion Dascălul a compilat acest letopiseț după mai multe
izvoade, dintre care cel al lui Gr. Ureche (pe care nu-l cunoaștem), ales drept text de bază, a
fost întregit cu informații extrase din letopisețul atribuit lui Eustratie logofătul (tot necunoscut)
si din alte surse, unele externe. Aceasta este versiunea letopisețului pe care o cunoaștem. Ca
atare, izvoadele lui Ureche si Eustratie logofătul, folosite de Simion Dascălul, nu puteau fi
scrise în limba română, căci de acest lucru s-ar fi resimțit limba si stilul compilației făcută de
el, care nu ar mai fi fost unitare. Aceste izvoade erau, probabil, scrise în slavonește. Așadar,
cum Simion Dascălul nu este interpolator, ci autorul letopisețului, în forma pe care o
cunoaștem, nici Misail călugărul nu este interpolator, ci, probabil, unul dintre primii copiști ai
letopisețului întocmit de Simion. Ramura M (Misail) a manuscriselor acestui letopiseț
reprezintă deci textul integral ieşit din pana lui Simion Dascălul. Pe ele trebuie întemeiată
ediția critică a cronicii, sub numele lui Simion, căci el a alcătuit primul letopiseț al Moldovei în
limba română, prin traducerea informației extrase din izvoadele folosite în compilația lui”).

CONCLUZII: demonstraţia profesorului ieşean este foarte convingătoare, textul cronicii fiind
supus unei analize foarte amănunţite; avem de-a face cu un letopiseţ alcătuit integral de Simion
Dascălul şi care ar trebui tipărit din nou prin verificarea tuturor manuscriselor cunoscute!

Manuscrise:
A fost cel de-al doilea fiu (din cei 11) al hatmanului Iancu Costin şi al Saftei (Scoarţeş); a
văzut lumina zilei la Iaşi în anul 1633; augit împreună cu tatăl său din Moldova împreună cu Repertoriul manuscriselor…, p. 59-80;
Moise Movilă; în 1638 ei primesc indigenatul polon; a fost căsătorit cu Ileana Movilă, nepoata
lui Simion Movilă; între 1647 şi 1652 studiază la Colegiul iezuit din Bar, un orăşel situat în
sudul regatului polon (azi în regiunea Viniţa, Ucraina – nu departe de Cameniţa). Deprinde aici Prima editare: 1852 ( Mihail Kogălniceanu)
variate cunoştinţe de literatură, logică, teologie şi limbi străine (latină, polonă, rusă, iar mai
târziu turcă şi maghiară); 1651: ia parte la bătălia de la Beresteczko unde Cazimir al V-lea i-a
Ediţii critice:
MIRON COSTIN învins pe poloni; 1652-1653: revine în Moldova; 1653: este de partea lui Gheorghe Ştefan în
lupta sa pentru tronul Moldovei; 1657: în Ţara Românească la curtea lui Constantin Şerban.
Opere complete, I-II, după manuscrise, cu variante şi note, cu
Urcă treptat în ranguri: 1657 – sulger; 1659 – paharnic; 1660-1664 – pârcălab de Hotin;
o recensiune a tuturor codicelor cunoscute până astăzi, bibliografie,
1664 - mare comis; 1667 – mare vornic al Ţării de Sus; 1669 - mare vornic al Ţării de Jos;
biografia lui Miron Costin, un glosariu lucrat de d. Lazăr Şăineanu,
1675-1683 – mare logofăt; la 1683, după asediul Vienei, pleacă din nou în Polonia, acolo unde
portrete, facsimile, diverse de V.A. Urechia, Bucureşti, 1886-1888;
rămâne până în 1686 când este chemat de Constantin Cantemir şi numit staroste de Putna.
La 1691 îi murise soţia şi se afla la Barboşi. Constantin Cantemir porunceşte să i se taie capul
Miron Costin,
şi lui şi fratelui Velicico.
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, ediţie îngrijită şi
Era considerat cel mai bun vorbitor de limbă latină din Moldova timpului, de aceea a
prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1944;
intermediat legăturile cu iezuiţii italieni veniţi aici să constate starea comunităţilor catolice.
Copiii lui au învăţat latina cu iezuitul Renzi, aşa încât fiul cel mare, Nicolae, cronicar şi el, a
Miron Costin, Opere, ediţie critică, studiu introductiv,
tradus din latină în română cartea de morală princiară a lui Guevara, Ceasornicul domnilor.
note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu,
Letopiseţul Ţărâi Moldoveii de letopiseţul a fost terminat la 1675 şi cuprinde istoria Moldovei din perioada 1595-1661.
Bucureşti, 1958;
la Aron-vodă încoace, de unde Cuprinde trei părţi importante: perioada de până la Vasile Lupu (39 de ani; reconstituită pe
este părăsit de Ureche vornicul baza izvoarelor istorice); perioada domniei lui Vasile Lupu (19 ani) şi perioada domniilor lui
Opere alese (Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldove
nilor. Viaţa lumii), texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar
de Ţara de Gios, scos e Miron Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ghica, Ştefăniţă Lupu şi începutul domniei lui Eustratie Dabija (8
de Liviu Onu, Bucureşti, 1967;
Costin vornicul de Ţara de ani). Cele din urmă se bazează, în primul rând, pe memorialistică. Începe cu Movileştii, iar în
Gios în oraş în Iaşi, în anul de paralel cu evocarea domniei lui Ieremia vorbeşte despre Mihai Viteazul şi despre succesele
sale. Urmează războiul dintre Movileşti, condus din spatele „cortinei” de Elisabeta Movilă,
Viaţa lumii, prefaţă de Dan Horia Mazilu, ediţie, text stabilit,
studiu introductiv, note, variante bibliografice, glosar şi indice de
la zidirea lumei 7183, iar de la cea care pentru multele sale rele va sfârşi într-un harem turcesc; Radu Mihnea şi Miron nume de S. Vârjoghe, Galaţi, 1991.
Naşterea Mântuitorului lumii, Barnovschi sunt priviţi ca domni ideali, foarte buni şi care au dat dovadă de înţelepciune;
domnia lui Vasile Lupu; manifestă admiraţie faţă de Mate Basarab; firul povestirii se încheie cu
lui Iisus Hristos 1675… domnia lui Ştefăniţă Lupu (1661).
Discuţii privind autorul (selecţie):
În legătură cu paternitatea letopiseţului nu au existat dubii.

Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de


Alte scrieri: Dan Horia Mazilu, Bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție
DE NEAMUL MOLDOVENILOR (1686), rămasă neterminată, este structurată în şapte capitole, care îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, București, Editura Fundației
urmăresc devenirea neamului începând cu perioada antică: „I. De Italia”, „II. Pentru împărăţia Culturale Române, 1996;
Ramului”, „III. De Dachiia”, „IV. De Traian-împăratul”, „V. Aicea vine rândul să pomenim de Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
cetăţile ce se află aicea în ţară la noi”, „VI. De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de Bucureşti, 1979;
limba graiului...”, „VII. Vini rândul a arăta cât au trăit aceste locuri cu oameni după N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, introducere sintetică,
descălicarea lui Traian cu romanii de la Italiia”. O variantă versificată a acestei opere a fost postfaţă, note şi bibliografie de Mihai Ungureanu, Bucureşti, 1988;
alcătuită de fiul său, Nicolae Costin. Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române
vechi, Bucureşti, 1973;
CRONICA POLONĂ – CRONICA ŢĂRILOR MOLDOVEI ŞI MUNTENIEI; Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara
Românească și Moldova: sec. XIV-XVII, București, 1971.
POEMA POLONĂ – ISTORIE ÎN VERSURI POLONE DESPRE MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ;

VIAŢA LUMII.

s-a născut pe la 1660 şi a trecut la Domnul în anul 1712. A fost al doilea fiu al lui Miron Manuscrise:
Costin cel care l-a dat să fie şcolit la Şcoala Domnească din Iaşi, apoi la Lemberg. Cunoștea la
perfecţie latina, slavona şi, mai puţin, greaca, franceza şi italiana. Este închis cu frații săi Repertoriul manuscriselor…, p. 98-100;
Ioniță şi Pătraşcu în 1691. Revine în Moldova, acolo unde, de la treti-logofăt ajunge hatman,
vornic al Ţării de Sus, apoi al celei de Jos, mare logofăt şi caimacam. Moartea sa l-a întristat
mult pe Nicolae Mavrocordat.
Letopiseţul Ţării Moldovei de Alte scrieri: CEASORNICUL DOMNILOR, după versiunea latină a cărţii lui Antonio de Guevara Prima editare: 1872 ( Mihail Kogălniceanu)
(Horologii Principum sive de vita M. Aurelii imperatoris, datorată lui M. Wunckelius, în 1606),
la zidirea lumii până la 1601 cuprinde viaţa împăratului roman Marc Aureliu, scrisorile lui către regele Siciliei, precum şi
sfaturi privitoare la educaţie şi cârmuire. Tălmăcirea mai conţine aforisme, pasaje scoase din Ediţii critice:
autori antici şi moderni şi din Sfânta Scriptură.

NICOLAE COSTIN Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 este o vastă lucrare de Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea
compilaţie, pentru o perioadă veche, în care Costin discută cu toată atenţia izvoarele în legătură lumii până la 1601, îngrijită şi prefaţă de Ioan Şt. Petre, Bucureşti,
cu războaiele dacice, cucerirea Daciei, organizarea şi colonizarea ei de către romani. Se ocupă, 1942;
de asemenea, de originea numelui comun al românilor dat de alte popoare, acela de „valah”,
care, după Enea Silvio Piccolomini, ar fi venit de la numele Flac (generalul roman Flaccus), Idem, Opere, vol. I, îngrijită şi introducere de Const. A.
„hatmanul râmlienesc”. Costin arată că această derivare este inexactă, deoarece originea Stoide şi I. Lăzărescu, prefaţă de G. Ivănescu, Iaşi, 1976;
românilor se leagă de cucerirea Daciei de către Traian; specifică este încorporarea unor capitole
întregi din cronicile lui Grigore Ureche - Simion Dascălul - şi a lui Miron Costin. De la
domnia lui Despot înainte, adaosurile lui Costin sporesc în mod considerabil şi îmbogăţesc cu
elemente de informaţie nouă şi interesantă istoria Moldovei. Pentru acestea, cronicarul s-a Discuţii privind autorul (selecţie):
folosit de izvoare poloneze, neutilizate de predecesorii săi, în primul rând de Miechowski -
pentru secolul al XV-lea, şi de doi compilatori unguri, care acum erau utilizaţi întâia dată,
pentru istoria Moldovei - W. Bethlen şi N. Istvanffy. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de
Dan Horia Mazilu, Bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție
îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, București, Editura Fundației
Culturale Române, 1996;
Letopiseţul Ţării Moldovei. cuprinde cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui Dimitrie Cantemir, perioadă Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
contemporană autorului. Se povestesc fapte şi întâmplări şi se caracterizează oameni şi situaţii
1709-1711 din care rezultă nu doar sentimentele, ci şi resentimentele lui Costin faţă de contemporani,
Bucureşti, 1979;
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, introducere sintetică,
domni sau boieri, cu care familia sa şi el însuşi avuseseră legături de prietenie sau duseseră
postfaţă, note şi bibliografie de Mihai Ungureanu, Bucureşti, 1988;
lupte politice. Autorul are o atitudine laudativă faţă de Nicolae Mavrocordat. Partea a doua
Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române
este dedicată lui Dimitrie Cantemir.
vechi, Bucureşti, 1973.
Ioan Şt. Petre, Nicolae Costin, vieaţa şi opera, Bucureşti,
1939;
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara
Românească și Moldova: sec. XIV-XVII, București, 1971.

Manuscrise:
* Pseudo-Nicolae Costin s-a presupus a fi scris fie de Nicolae Costin, fie de Axinte Uricariul, fie de Sava
Ieromonahul! Repertoriul manuscriselor…, p. 105-107;
LETOPISEŢUL ANONIM AL * Letopiseţul Ţării Moldovei de Cel mai vechi manuscris al acestei cronici se află în colecţiile BCU-Iaşi, ms.II-22, copiat în
ŢĂRII MOLDOVEI la Ştefan sîn Vasile vodă cea mai mare parte de Axinte Uricarul la 1715 (I. C. Sbiera şi Aron Densuşianu au susținut
Ediţii critice:
încoace de unde este părăsit de chir că această cronică este opera lui Axinte). Mihail Kogălniceanu, V. A. Urechia şi A. D.
(1661-1709) Miron Costin logofătul. Iar
Xenopol au considerat că este opera sau, mai degrabă, compilația lui NICOLAE COSTIN. N.
Iorga afirmă că este opera lui Costin, cel care a folosit izvoade rămase de la tatăl său şi izvodul Dumitru Velciu, Cronica anonimă a Moldovei, 1661-1709.
acum s-au scos din izvodul lui mai sărac Dămian-Dubău. Constantin Giurescu infirmă şi contraargumentează ipotezele de Pseudo-Nicolae Costin. Studiu critic, Bucureşti, 1989.
Vasile Dămian, ce-au fost 3 dinaintea sa. Alexandru V. Diţă reia ipoteza lui N. Iorga şi o confirmă. Acesta arată că opera
logofăt, şi de pre izvodul lui are o deplină unitate lingvistică şi stilistică. De asemenea, cronica este legată prin precizări
Tudosie Dubău logofătul, şi ale autorului ei de Letopiseţul Ţării Moldovei. 1709-1711, textul din urmă fiind scris înaintea
celui dintâi (redactarea inversă a celor două cronici). În prefaţa ediţiei critice pe care a
altora. În târg în Ieş, vleato îngrijit-o, Dumitru Velciu afirmă şi susţine că această compilaţie este opera ieromonahului
7224, sep. 1, vă dni Io Nicolae Sava. Discuţii privind autorii (selecţie):
Alexandru vodă, intr-a doa
domnie N. A. Ursu (1994) reanalizează ipotezele lui Al. V. Diţă, pe care le susţine, dar şi pe cele ale
lui Dumitru Velciu. Concluzia sa este că autorul acestei cronici este, fără îndoială, Nicolae Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de
Costin, iar dovada incontestabilă a paternităţii acestuia asupra cronicii este „prezenţa aceloraşi
* Letopiseţul Ţării Moldovei de particularităţi lingvistice şi stilistice aflate şi în scrierile cunoscute ale cărturarului
Dan Horia Mazilu, Bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție
îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, București, Editura Fundației
la Ştefan-Vodă sin Vasile-Vodă moldovean”. Sava a copiat Letopiseţul de la zidirea lumii (la 1712-1713) şi, zece ani mai Culturale Române, 1996;
încoace târziu a compilat cronici moldoveneşti, între care şi cea a lui Costin. Alexandru V. Diţă, Reinterpretări şi adăugiri la studiul
cronicilor moldovene, în RdI, XXXII, 1979, nr. 5.
Axinte Uricarul este cel care „a copiat textul întregii cronici 1661-1711 direct de pe Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
autografele (ciornele) lui N. Costin […] Este posibil ca Sava nici să nu fi cunoscut Bucureşti, 1979;
cronica…”. La moartea lui Costin, neaşteptată, Axinte a preluat sarcina de a copia Ceasornicul Constantin Giurescu, Contribuţii la studiul cronicelor
domnilor şi Cronica Moldovei pentru anii 1661-1711, pe care avea să o continue cu lucrarea moldovene (Nicolae Costin, Tudose Dubău, Vasile Dămian), în
proprie dedicată celei de-a doua domnii din Moldova a lui Nicolae Mavrocordat (1711-1716). AARMSI, s. II, t. XXX, 1907-1908, p. 273-309;
Idem, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul și Vasile
Demian, în BCIR, vol. 1, București, 1915;
N. Iorga, Cronica lui Vasile Dămian şi Tudose Dubău, în
Studii şi documente, III, București, 1901, p. 12-21;
Idem, Despre cronici şi cronicari, ed. Damaschin Mioc,
Bucureşti, 1988;
Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I,
Bucureşti, 1901, p. 97 şi urm.;
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara
Românească și Moldova: sec. XIV-XVII, București, 1971
N. A. Ursu, Nicolae Costin, autor al Cronicii anonime a
Moldovei de la 1661 până la 1709, în AIIX, XXXI, 1994, p. 315-360;
reluat în Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note
filologice, Iaşi, 1997, p. 90-153.

Manuscrise:
TEODOSIE (TUDOSIE) DUBĂU (în secolul XVII- înainte 15 iulie 1700); fiul lui Vasile (călugărit Repertoriul manuscriselor…, p. 100;
Ghelasie) Dubău şi al Nastasiei (născută Murguleţ); a fost, între altele, mare vistiernic (1673-
1675); susținător al lui pe Gheorghe Duca la tronul Moldovei, pârându-l la Poartă pe Antonie
Ruset, sub a cărui domnie a fost mare spătar (1679-1682). Duca îl va închide, iar Tudosie fuge
în Polonia, de unde va reveni cu Ştefan Petriceicu (1683), pentru care solicită şi sprijinul Discuţii privind autorul:
Letopiseţ al Ţării Moldovei de ţarului. După mazilirea lui Duca, revine în ca mare logofăt (1685-1693; 1694-1695);
PSEUDO-TUDOSIE DUBĂU la Dabija-vodă înainte <1661- caimacam; moare cândva între 1698-1700; Neculce are doar cuvinte de laudă faţă de dânsul. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de
1693> Dan Horia Mazilu, Bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție
îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, București, Editura Fundației
Se pare că acest letopiseţ care înşiruie evenimente din istoria Moldovei de la începutul domniei Culturale Române, 1996;
lui Eustratie Dabija până la moartea lui Dimitrie Cantemir a fost redactat la cererea lui Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
Tudosie Dubău. Bucureşti, 1979;
Constantin Giurescu, Contribuţii la studiul cronicelor
moldovene (Nicolae Costin, Tudose Dubău, Vasile Dămian), în
AARMSI, s. II, t. XXX, 1907-1908, p. 273-309;
Idem, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul și Vasile
Demian, în BCIR, vol. 1, București, 1915;
N. Iorga, Cronica lui Vasile Dămian şi Tudose Dubău, în
Studii şi documente, III, București, 1901, p. 12-21;
Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara
Românească și Moldova: sec. XIV-XVII, București, 1971.

Manuscrise:
a văzut pentru prima dată lumina zilei la Prigoreni, lângă Iaşi, la anul 1672 şi a trecut la cele Repertoriul manuscriselor…, p. 110-115;
veşnice după 73 de ani, la 1745; era fiul al vistiernicului Neculce şi al Catrinei Cantacuzino; în
1686 se refugiază la Bucureşti, fiind găzduit în casa stolnicului Constantin Cantacuzino.
Revenind în Moldova, el intră în viaţa administrativă ca postelnicel (1693), apoi, vătaf de
aprozi, mare agă, mare sluger, mare spătar, caimacam. Îşi consolidează poziţia şi averea Prima ediţie: 1845 (Mihail Kogălniceanu)
căsătorindu-se cu o nepoată a Cantemireştilor, cunoaşte apogeul carierei de mare dregător în
timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, al cărui prim sfetnic va fi, în calitate de mare spătar. În Ediţii critice:
ION NECULCE preajma războiului ruso-turc din 1711 este numit mare hatman şi participă la întâlnirile
domnului cu Petru cel Mare şi apoi la lupta de la Stănileşti. După înfrângere este îşi urmează
domnul în exil, pribegind vreme de nouă ani. În 1720 întoarce în Moldova şi este repus în Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie
drepturi, fiind numit mare vornic al Ţării de Sus. îngrijită şi introducere de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1955;
Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca. Manuscrisul
Cronica lui Neculce s-a păstrat în mai multe copii, cele mai importante fiind cuprinse în BAR, „Mihail”, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zamfira Mihail şi Paul Mihail,
ms. rom. 253 şi 53. Cel mai important este mss. rom. 253; O samă de cuvinte a supravieţuit cuvânt înainte de Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1980;
printr-o copie a nepotului cronicarului, Ioasaf Luca. Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Gabriel Ştrempel,
Bucureşti, 1982.

Discuții privind autorul:


Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefață de
Dan Horia Mazilu, Bibliografii finale de Dan Simonescu, ediție
îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, București, Editura Fundației
Culturale Române, 1996;
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
Bucureşti, 1979;
N. lorga, Istoria literaturii române în sec. al XVIII-lea (1688-
1821), vol. I, Bucureşti, 1901, p. 236-272.
Dumitru Velciu, Bibliografia lui Ion Neculce (opera
cronicarului şi lucrările privitoare la viaţa şi opera lui), în Limbă şi
literatură, XII (1966), p. 503-536 (şi extras).
CRONICILE ŢĂRII ROMÂNEŞTI (SECOLELE XV-XVIII)

- selecţie -

PATERNITATE:
AUTOR / TITLU TITLU (SECUNDAR) DETALII, CONTROVERSE, LĂMURIRI, BIBLIOGRAFIE
OBSERVAŢII
* Cronica lui Mihai Viteazul A existat probabil un letopiseţ de curte şi în Ţara Românească, după cum rezultă din traduceri Manuscrise:
(ANONIM) mai târzii. O realizare deosebită a istoriografiei muntene este cronica lui Mihai Viteazul,
TEODOSIE RUDEANU
alcătuită probabil de logofătul acestuia, TEODOSIE RUDEANU. Originalul nu s-a păstrat, ea
* Cronica domniei lui putând fi reconstituită după o traducere românească din veacul al XVII-lea şi după cea germană a
Repertoriul manuscriselor…, p. 148.

ANDREI TARANOWSKI Mihai Viteazul umanistului silezian BALTHASAR WALTER (1558-1631).


Discuții privind autorii:
BALTHASAR WALTER * Istoria lui Mihai-vodă sin TEODOSIE RUDEANU († 1621) era originar de prin părţile Gorjului, fiul logofătului Gheorghe din
Pătraşco-vodă, carele au făcut Ruda (Vâlcea); se înrudea cu boierii Buzeşti (Stroe Buzescu c. Sima, sora lui Teodosie); 1594 – N. Iorga, Istoria literaturii, II, p. 605-609;
multe războaie cu turcii pentru mare vistiernic; 1596 – mare logofăt; 1595 – solia boierilor munteni, conduşi de mitropolit, spre P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1927, p. 45-48;
încheierea unui tratat cu Sigismund Báthory; a semnat mai multe acte, între care, în 1598, Dan Simionescu, Cronica lui Baltazar Walter despre Mihai
creştinătate jurământul către împăratul Rudolf al II-lea şi, în 1599, tratatul cu Andrei Báthory; îl însoţeşte pe Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, în SMIM, III,
Mihai Viteazul în campania din Transilvania, acolo unde îndeplinea aceeaşi funcţie de mare 1959.
* Cronica Buzeştilor logofăt pentru ambele ţări; face parte din Divanul de la Alba Iulia; îndeplineşte sarcini militare,
administrative şi financiare; 1600: în timpul campaniei lui Mihai în Moldova îndeplineşte pentru
* Scurtă şi adevărată descriere a scurtă vreme funcţia de guvernator al Ardealului; 1601: trece de partea Movileştilor după
faptelor săvârşite de Ioan Mihai, înfrângerea lui Mihai; 1602: devine mare logofăt al lui Simion Movilă şi, apoi, în 1618: mare
logofăt al lui Gavril Movilă (aug. 1618-iul. 1620)
domnul Ţării Româneşti

BALTHASAR WALTER a cunoscut cronica printr-o copie în limba latină alcătuită de nobilul
polonez ANDREI TARANOWSKI, cel care a încorporat-o în lucrarea sa: Scurtă şi adevărată
descriere a faptelor săvârşite de Ioan Mihai, domnul Ţării Româneşti. Această cronică se
opreşte la anul 1597 şi este continuată de Petru Grigorovici Armeanul, conducător de oşti al lui
Mihai V. şi apoi scriitor în cancelaria domnească, El relatează evenimentele desfăşurate până în
toamna lui 1598. Redacţia completă a cronicii oficiale a fost folosită în scopuri diplomatice la
curtea împăratului Rudolf al II-lea. şi la cea a arhiducelui Maximilian. Textul a folosit la
redactarea rapoartelor întocmite de Mihai spre a fi trimise lui Ferdinando I de Medici, mare
duce de Toscana (la 16 februarie 1601) şi lui Rudolf al II-lea (16 ianuarie 1601). Primul a fost
scris în italiană, iar cel de-al doilea în latină. Nu se ştie dacă a fost continuată cronica pentru
perioada 1599-1601.

călugăr la Mănăstirea Bistrița (Vâlcea). Se ştiu foarte puţine lucruri puţine despre el. S-a născut
pe la 1585-1590 şi a trecut la cele veşnice la 1650. A scris la îndemnul episcopului Teodosie al
Cronograf Prima ediţie: 1942 (N. Simache, T. Cristescu)
MIHAIL MOXA
Râmnicului, la 1620, folosindu-se de izvoare slavone. Este autorul unui cronograf de la
„facerea lumii” („De-nceputul lumei dentâi”) până la 1489, prima istorie universală în limba
(MOXALIE) „De-nceputul lumei dentâi” română, prelucrată după cronograful lui Constantinos Manasses (cel care le fusese model şi
cronicarilor moldoveni de limbă slavonă: Macarie, Eftimie şi Azarie), și după istoriografia sud- Ediţii critice:
slavă, mai precis o cronică sârbească (1355-1490) şi una bulgară. În 99 de capitole expune fapte Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică, însoţită de
petrecute de la ,,facerea lumii” până la 1489, cu ştiri despre popoarele antice (evrei, asirieni, izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă, Bucureşti,
egipteni, perşi, români) şi medievale (bulgari, sârbi, turci), stăruind însă asupra istoriei 1989.
Bizanţului; amintește şi de unele lupte ale domnilor români cu turcii (Mircea cel Bătrân, Iancu de
Hunedoara, Stefan cel Mare), precum bătăliile de la Rovine (17 mai 1395) şi Nicopole (25
septembrie 1396). Tot el a tradus (la 1640) din slavonă „Pravila de la Govora”, iscălită Mihail Discuții privind autorul:
Moxalie. Se consideră că a mai tradus un Liturghier (între 1620 şi 1630).
Lucian Predescu, Un cronicar oltean: Mihail Moxa, în AO,
an X, 1931, 53;
Idem, Mihail Moxa şi opera sa, în BOR, an LXXVIII, nr. 9-
10, 1960.

Manuscrise:
LETOPISEŢUL CANTACUZINESC - numit astfel ulterior, după numele familiei care l-a comandat - Repertoriul manuscriselor…, p. 148-161.
este considerat, astăzi, cea dintâi cronică a Ţării Româneşti, scrisă în a doua jumătate a
Istoria Ţărâi Româneşti de când secolului al XVII-lea. Deşi cuprinde unele erori, aceasta prezintă devenirea ţării de la întemeiere
LETOPISEŢUL au descălecat pravoslavnicii (1290) până la moartea lui Şerban Cantacuzino. În lipsa unui nume concret al autorului, se
Prima ediţie: 1846 (N. Bălcescu)
creştini (1290- 1690) presupune că textul aparţine unuia dintre logofeţii lui Şerban Cantacuzino, STOICA LUDESCU.
CANTACUZINESC Autorul a utilizat numeroase surse, realizând, de fapt, o compilaţie.

STOICA LUDESCU s-a născut în jurul anului 1612 şi a trecut la cele veşnice nu mai târziu de 1697 Ediţii critice:
a fost logofăt. Ludescu şi-a luat numele de la moşia Ludeşti din Dâmboviţa. Bunicul său fusese
„judeţ” al Bucureştiului, iar tatăl său, Şerban, avusese rangul de logofăt. Ludescu însuşi a fost
logofăt la Curtea lui Matei Basarab, iar în 1680 era ispravnic al Târgoviştei.
Numele lui Ludescu ataşat unui text - secvenţa „cantacuzinească” din marea compilaţie intitulată Istoria Ţării Româneşti 1290-1690 sau Letopiseţul
Istoria Ţărâi Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, care circulă şi sub titlul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Grecescu şi D.
Letopiseţul Cantacuzinesc - este rezultatul unei presupuneri a lui N. Iorga, tipărită în Cronicele Simonescu, Bucureşti, 1960;
muntene. S-a oprit asupra lui Ludescu, „slugă bătrână” în casa Cantacuzinilor, personaj în
legătură cu care documentele scot în evidenţă fidelitatea arătată protectorilor (i-a însoţit în Discuții privind autorul:
refugiul din Moldova în 1658; a fost o vreme ocnaş, prin 1672, fiind solidar cu familia prigonită
de Grigore Ghica. Ştia carte foarte bine; a scris documente ale familiei, între care şi testamentele
Elinei, soţia marelui postelnic Constantin Cantacuzino. Tot între Cantacuzini a şi murit. N. Iorga, Cronicele muntene întâiul memoriu. Cronicele din
secolul al XVII-lea, extras din AARMSI, s. II, t. XXI, Bucureşti, 1899,
N. Iorga nu a adus argumente puternice în susţinerea supoziţiei sale, dar Ludescu a fost acceptat p. 338-361; 377-405;
de mai mulţi specialişti, între care C. C. Giurescu, Dimitrie Onciul, Sextil Puşcariu, C.C. Alexandru Mareş, Letopisețul Cantacuzinesc, noi argumente
Giurescu, N. Cartojan. P. P. Panaitescu s-a opus acestei ipoteze, iar Ion Ionaşcu l-a propus în sprijinul paternității lui Stoica Ludescu si despre unele surse
drept autor pe Dumitraşcu Dumbravici. Liviu Onu a susţinut paternitatea lui Stoica asupra utilizate de cronica, în Historia manet. Volum omagial închinat lui
cronicii, reluând, în anii ’60 ai veacului trecut o recapitulare a tuturor probelor acestui dosar Demeny Layos, ed. de Violeta Barbu şi Tüdös Kinga, Bucureşti-Cluj
destul de controversat. Napoca, 2000, p. 463-470.
P. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei în Ţara
CONCLUZII: Intuiţia deosebită a lui N. Iorga a fost pusă în lumină în anul 2000, an în care Românească, în SMIM, V, 1962, p. 195-225.
Alexandru Mareş a înlăturat orice dubiu în legătură cu paternitatea acestei cronici şi a susținut
cu noi argumente, indiscutabile, paternitatea lui Stoica Ludescu asupra Letopisețului
Cantacuzinesc.
STOICA LUDESCU ESTE AUTORUL CRONICII!

Radu Popescu (circa 1655-1729) fiul al grecului Hrizea, vistiernicul din Popeşti, şi al Mariei, Manuscrise:
fiica marelui ban Gheorghe şi soră a lui Ivaşco Băleanu. Cronicarul ştia latină, greacă şi turcă. A
* Cronica Bălenilor
ISTORIILE DOMNILOR
ajuns logofăt de vistierie în 1675, dar, după ce tatăl său a fost omorât în 1680 de seimeni din Repertoriul manuscriselor…, p. 164-170.
porunca lui Şerban Cantacuzino, a luat calea exilului, plecând în Turcia şi apoi în Moldova. I-a
ŢĂRII ROMÂNEŞTI servit ca sol lui Constantin Brâncoveanu (în Ardeal, pe lângă generalul austriac Heissler), a fost
clucer de arie între 1692 şi 1696. A fost mereu inamic al Cantacuzinilor şi al lui Brâncoveanu
prin tradiţii de familie, ia parte în 1700 la o uneltire contra domnului şi ajunge în închisoare. Sub Prima ediţie: 1846 (N. Bălcescu)
(1290-1729) Brâncoveanu nu va mai deţine decât demnităţi mici (ispravnic pentru haraciul din judeţul
Vâlcea în 1701, ispravnic al Ocnelor Mari de la Râmnic în 1703, mare vornic de Târgovişte în
1712), în stare, toate, să îl nemulţumească şi să îi rănească orgoliul. În timpul domniei lui
Nicolae Mavrocordat îl găsim ca mare vornic (în 1716), mare ban şi, din nou, mare vornic în Ediţii critice:
1719. Complotează şi împotriva lui Mavrocordat şi se refugiază la Braşov între 1716 şi 1718 de
unde-l susţinea pe fiul lui Şerban Cantacuzino, ajutat de austrieci. A fost tuns în monahism la
Radu Vodă, în Bucureşti (1724), punându-i-se numele Rafail. Istoriile domnilor Ţării Româneşti, cuprinzând istoria
munteană de la început până la 1688, ediţie îngrijită şi prefaţă de N.
ISTORIILE DOMNILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI este o redactată în două părţi şi scrisă, după părerea Iorga, Bucureşti, 1902;
celor mai mulţi, de Radu Popescu; prima parte, cunoscută şi sub numele de Cronica Bălenilor Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronicari munteni, I,
(1290-1688), considerată pe bună dreptate o replică dată Letopiseţului Cantacuzinesc; Cronica ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, prefaţă de Eugen Stănescu,
Bălenilor a fost atribuită iniţial căpitanului Constantin Filipescu; ultimii editori ai textului Bucureşti, 1961;
integral (Mihai Gregorian, Constantin Grecescu etc.) ca şi alţi specialişti (Dan Horia Mazilu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronici
Dumitru Velciu etc.) atribuie cu argumente mereu înnoite şi această parte lui Popescu. brâncoveneşti, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dan Horia Mazilu,
Bucureşti, 1988.
„Admiţând că întreaga lucrare a fost scrisă de Popescu istoriografia românească înregistrează Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti,
cronica cea mai întinsă, care înfăţişează istoria Ţării Româneşti, cu multe incursiuni în istoria ediţie critică de Const. Grecescu, studiu introductiv de Eugen
moldovenească şi chiar transilvăneană, pentru o perioadă de aproape o jumătate de mileniu. E Stănescu, notă asupra ediţiei de Dan Simonescu, Bucureşti, 1963;
vorba de un text ce reprezintă punctul de vedere al unei partide boiereşti, cea a Bălenilor, şi care
în prima parte nu se deosebeşte în esenţă de cel al Letopiseţului Cantacuzinesc, singurele
diferenţe derivând din atitudinea faţă de cei care răspund pentru o anumită perioadă de soarta
Ţării Româneşti. De aceea Popescu uzează de aceleaşi izvoare şi fiind, în mod cert, mai instruit Discuții privind autorul:
decât autorul cantacuzin, completează adeseori golurile acestuia, făcând trimiteri fie la cronica
lui Grigore Ureche, fie la alte surse interne, de obicei orale, sau externe. Pentru primele secole de
istorie munteană textul cronicii rămâne în bună parte tributar acestora, cel mai mult Letopiseţului Ştefan Andreescu, Considérations sur la date de la première
Cantacuzinesc, deşi tonul cerut de replica dorită se întăreşte prin spiritul polemic al cronicarului, chronique de Valachie, în RRH, XII, 1973, nr. 2, p. 361-373
care se impune de la început. Dacă în cronica cantacuzinească se evidenţiază rolul deosebit al C. Grecescu, Despre cronica bălăcenească, în „Hrisovul”,
Basarabeştilor în organizarea şi gospodărirea statului muntean (Cantacuzinii se considerau prin Bucureşti, 1944;
postelniceasa Elina, fiica lui Radu Şerban Basarab, descendenţi direcţi a acestei familii), Popescu N. Iorga, Cronicele muntene, p. 338-361; 377-405;
diminuează sau trece cu vederea meritele lor, le omite patrimoniul dinastic şi răstălmăceşte multe P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti,
din datele izvorului principal”. Bucureşti, 1971;
Idem, Începuturile istoriografiei în Ţara Românească, în
ISTORIILE DOMNILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI cuprinde înşiruirea evenimentelor de la „descălecatul” SMIM, V, 1962, p. 195-225.
lui Negru vodă (1290) până la 1728, spre sfârşitul ultimei domnii a lui Nicolae Mavrocordat
(1719-1730)