Sunteți pe pagina 1din 2

Discursurile de recepție și răspunsurile la acestea reprezintă un capitol de mare

însemnătate în activitatea Academiei, deoarece membrii titulari se străduiau să înfățișeze, într-


o formă elevată, cu valențe științifice incontestabile, ceea ce s-a realizat mai de preț în cultura
și civilizația românească. Citind discursurile de recepție, cunoști și curățenia spirituală a celor
ce le rosteau, și dragostea  lor de țară, și felul în care o gândeau în viitor, în care se identificau
cu marile idealuri ale poporului român, dorința lor reală, profundă, de a munci pentru
realizarea acestora.
Discursul de recepție al lui Nicolae Iorga a însemnat o radicală schimbare în înțelegerea
semnificației și însemnătății unei prelegeri de asemenea importanță. În ,,Două concepții
istorice”, se puneau față în față concepția mai veche, romantică și cea nouă, pozitivistă, care
era și concepția proprie cu privire la istorie în general.
În discursul de recepţie, ţinut la 17 mai 1911, cu ocazia alegerii sale ca membru al
Academiei Române, insista asupra rolului istoricului în societate. Iorga considera că istoricul
are datoria de a contribui la consolidarea conştiinţei naţionale, cea care stă la baza înfăptuirii
marilor deziderate naţionale ale Poporului Român.
Nicolae Iorga privea istoria nu ca pe înșiruire de date ci o carte de învățături pentru
prezent și viitor, un mijloc de ridicare a conștiinței umane. În concepția sa, datoria istoriei este
de a lămuri pe ascultători asupra problemelor zilnice, asupra întrebărilor ce se prezintă
înaintea fiecăruia, pentru că istoria este viața omenească; problemele de odinioară sunt
problemele de acum, în altă formă, cu alți oameni. Relevând utilitatea, frumusețea și funcția
etico-socială a istoriei, ilustrul savant sublinia faptul că istoria e disciplina cea mai umană din
toate, pentru că lărgește viața prin perspectiva imensă a trecutului.
Nicolae Iorga s-a aplecat cu conștiinciozitate și competență asupra fenomenelor de istorie
universală din toate timpurile, preocupându-se constant de înțelegerea și încadrarea istoriei
naționale în ansamblul dezvoltării societății umane de pe întregul mapamond. Vorbind în
memorabilul său discurs de recepție la Academia Română din 17 mai 1911, despre istoria
universală așa cum o întrevedea, în seria dezideratelor pe care le formula, Iorga dorea ca
aceasta să-și constituie pe viitor, atât de hotărât domeniul său de lucru, „încât să nu mai lase
lângă sine loc pentru o știință ori filozofie a istoriei, cu alți specialiști, care nu cunosc de cele
mai multe ori nu intimitatea învățătoare a studiilor istorice, darnici măcar gradul de siguranță
și de însemnătate la care au ajuns specialiștii. ”
În concepția lui Nicolae Iorga, istoria era o datorie față de omenire, datorie care comporta
în primul rând obligația de a respecta adevărul și de a înfățișa faptele „așa cum au fost”.
Pentru a se putea realiza acest lucru, activitatea istoricului nu se poate mărgini la singura
mărturie a izvoarelor. Întrucât „istoria e adevăr și artă”, pentru a-i da viață trebuie să intervină
imaginația și experiența istoricului.