Sunteți pe pagina 1din 20

Ion ROŞIORU

ARTHUR PORUMBOIU
SAU
SCRISUL CA PAVĂZĂ ÎMPOTRIVA MORŢII

Editura Virtual
2011
-II-

ISBN(e): 978-606-599-423-2 

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub
orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.


-III-

Cuprins

Viaţa ca drenaj al destinului întru ficţionalitate.................................................................................... 1


Mirajul poeziei în oglinda necruţătoare a conştiinţei auctoriale......................................................... 15
Debutul editorial sau prima victorie pe frontul amar al consacrării................................................... 21
Al doilea pas editorial pe drumul aspru al schimbării numelui în renume......................................... 28
A treia treaptă editorială sau radiografia curajoasă a unui timp întunecat......................................... 36
A patra treaptă editorială sau calul troian al cârtirii infiltrat în cetatea comenzii sociale.................. 44
Al cincilea, respectiv al nouălea demers editorial sau expresia unui catharsis imperios necesar....... 53
Apariţiile editoriale postdecembriste sau marea voluptate a poeziei neîntrerupte.............................. 67
De ce Arthur Porumboiu?..................................................................................................................112
Opinii critice (selectiv).......................................................................................................................113
Arthur Porumboiu, prezent la Salonul şi Târgul de carte „Les ailes du livre”................................. 120
Viaţa ca drenaj al destinului întru ficţionalitate

Arthur Porumboiu, scriitorul cu o carte de muncă în mai multe volume, a venit pe lume la
opt martie 1935, în satul Dimiana din comuna Beceni, judeţul Buzău.
Naşterea n-a fost uşoară, din câte i-a povestit mai târziu mama care îşi aminteşte cu duioşie
că pruncul dolofan de patru kilograme şi jumătate n-a scos nici un ţipăt, aşa cum o fac majoritatea
copiilor la cel dintâi contact cu viaţa extrauterină, ci s-a mulţumit să-i învăluie pe cei de faţă într-un
surâs luminos, ca şi ziua care-l primea în braţele ei. Lumina aceasta binecuvântată îi va amprenta
viitorului poet întreaga operă.
Poetul nu oboseşte deloc să-şi proiecteze ţinutul natal într-o jarişte mitică. Într-un interviu
acordat lui Ovidiu Dunăreanu şi apărut în Convorbiri pontice (Editura Ex Ponto, 1998), aedul luminii
se destăinuie: „Acolo, la poalele Munţilor Buzăului, păscând caprele, am întâlnit lupii cu ochi de fos­
for, mistreţii morocănosi si şerpii iuţi strecurându-se prin cătina albă. Acolo am «convorbit» cu iarba
si stelele si m-am scăldat (împreună cu cei trei fraţi ai mei: Dorel, Sandu si Nicolae) în apa Slănicului
plină de sare. Bucuria acelor clipe unice am purtat-o întreaga viaţă şi ea a constituit punctul meu de
sprijin când realitatea s-a arătat extrem de dură cu mine“.
Satul Dimiana e situat la cinci kilometri de ruinele Cetăţii domnitoru­lui Vintilă Vodă şi el e
aidoma, conform confesiunilor literare şi autobio­grafice ale autorului, unei scoici uriaşe, ascunsă între
dealuri împădurite cu salcâmi, pini şi stejari. Casele se pitulează vara printre pomi, ca şi cum s-ar
scufunda într-o mare de clorofilă.
Părinţii poetului, trecuţi între timp la cele veşnice, îşi aveau casa pe o coastă povârnită, în
vecinătatea imediată a cimitirului care va constitui o atracţie stranie pentru copilul ce ia treptat în
stăpânire universul din jur. Prima înmormântare la care a asistat conştient i se va fixa pentru totdeauna
pe retină, ca şi bocetele care izbucneau în zilele de duminică din acest sălaş al morţii alt­minteri
suspect de liniştit pe tot parcursul săptămânii.
Scrutându-şi arborele genealogic, poetul se opreşte cu evlavie şi admi­raţie asupra bunicilor
pe linie paternă, Smaranda şi Ghiţă Porumboiu, ţărani aprigi din neamul întemeietorilor satului. Unul
din fraţii lui Ghiţă - e vorba de Iancu Porumboiu - călăuzit de un puternic spirit justiţiar, moştenit
fără tăgadă şi de strănepotul literat, a devenit un haiduc de temut, dovadă că o vale din împrejurimi,
îi poartă şi astăzi numele. La polul opus, bunicul patern e un om de o imensă bunătate, nevenind o
singură dată cu mâna goală să-şi viziteze nepoţii. Mai târziu, poetul va asocia chipul acestui bunic
darnic şi spiritual cu imaginea lui George Bacovia. Avea un obicei ciudat: acela de a vorbi în ver­suri,
pe unele dictându-le, în pofida aluziilor deşucheate, că de s-ar fi născut cu un secol şi ceva mai târziu
ar fi devenit cu siguranţă un reprezentant de nădejde al optzeciştilor noştri.
Doi din cei zece copii ai bunicilor dinspre tată au căzut în Războiul cu bulgarii, în 1913.
-2-

Numele lui Costea Porumboiu se află înscris pe crucea de piatră de pe malul hârşovean al Dunării,
alături de al altor eroi anonimi căzuţi la datorie.
Despre bunicii pe linie maternă, poetul posedă mai puţine amintiri. Cum aceştia au trăit
în satul în care s-a născut şi a copilărit şi semnatarul aces­tor rânduri, mi-am permis, într-una din
vacanţele mele de vară să sondez memoria colecivă a sătenilor din cătunul Grunj şi să fac apel la
amintirile de familie a singurei verişoare a poetului, Lenuţa Danciu şi să aflu că aceşti înaintaşi s-au
numit Ileana şi Constantin Buturugă. Acesta ar putea fi tatăl vitreg, cel bun, din numeroasa familie
mânzăleşteană a Iamandiilor, pierzându-şi viaţa în împrejurări misterioase, spre sfârşitul primului
război. Mama poetului, Stana, o femeie extrem de frumoasă şi ale cărei trăsături le-am admirat şi pe
chipul Lenuţei Danciu, a fost crescută, probabil că şi adoptată de o soră mai mare, Maria, măritată
cu un brigadier silvic, Ion Sofronie, temut de toţi cei care s-ar fi încumetat să fure lemne din pădurile
de la Găvanu până la Penteleu şi care, atunci când Stana s-a măritat cu Constantin Porumboiu din
Dimiana nu s-a zgârcit să-i rotunjească trusoul şi să-i dea zestre câteva hectare de pământ în zona
Padinei, precum şi o pereche de boi şi o alta de cai, falnici şi unii ca şi ceilalţi, numai că norocosul
mire, cizmar vestit pe toată Valea Slănicului, a vândut tot ceea ce primise ca dotă nevastă-sa şi au pus
ban pe ban să-şi dureze o casă arătoasă în livada cu vişini din preajma cimitirului satului Dimiana.
Întâmplarea face să-i fi cunoscut pe părinţii poetului înainte de a-l cunoaşte pe acesta. Elev
al proaspătului liceu din Beceni, am fost recoman­dat de profesoara mea de matematică să „meditez”
un coleg de clasă. Acesta stătea în gazdă la familia Porumboiu ai cărei fii zburaseră care încotro de
la cuibul părintesc şi probabil că micul şi indolentul chiriaş Adrian Oancea, fiu de învăţători dintr-
un sat de pe Valea Buzăului, le mai alina singurătatea, altfel nu-mi explic afecţiunea pe care cei doi
gospodari o revărsau asupra lui. Frumoasa si nu mai puţin inteligenta femeie asista la lecţii şi aveam
senzaţia că, în ciuda claselor ei puţine, pricepea mai mult decât cel ameninţat veşnic de corigentă la
ştiinţele exacte. Auzise că scriu şi eu versuri şi, într-o pauză în timpul căreia mi-a servit şi un pahar de
vin roşu, mi-a mărturisit în mare taină, coborând vocea până la şoaptă, că are şi ea un fiu care scrie,
dar nu oricum, ci deschis, ceea ce voia să însemne că publica în revistele şi ziarele vremii. Era foarte
mândră de acest lucru şi faţa îi radia de o bucurie lăuntrică rar întâlnită. Pe feciorul care scria deschis
îl chema Veronel şi m-a întrebat dacă nu-i întâlnisem cumva numele prin publicaţii. N-am ştiut ce
să-i răspund, „eram mult mai prost pe-atunci”, vorba lui Ion Barbu, şi gazda a scos de undeva câteva
reviste. Se-nţelege că «meditaţia» la trigonometrie a fost compromisă pentru ziua aceea, dar gazda,
care auzise de la colegul meu c-o duc destul de zgâriat cu banii, m-a consolat oferindu-mi nu doar o
cină, ci şi un fluier ciobănesc, dar nu unul oarecare, ci «lucrat în închisoare de puşcăriaşi», aceste din
urmă cuvinte fiind rostite într-o şoaptă desăvârşită, ca un descântec ce altfel şi-ar fi pierdut efectul.
Am cântat ani în şir la acest straniu instrument care mi se părea că poartă condensat în el un imens
dor de libertate şi chiar am ajuns să-l socotesc un fel de talisman care îmi purta noroc pe la examene,
-3-

cu el debutând fără voie într-o emisune de actualităţi, la televiziune, ca mod ciudat şi original de
îndepărtare a emoţiilor de început de sesiune.
Pe tatăl poetului îl remarcasem chiar înainte de a-i vizita casa. Nu puteai să nu-l remarci pe
strada principală a comunei care a ratat în mai multe rânduri prilejul de a deveni orăşel de munte.
Găzdoiul, cum îi spunea Adrian, se plimba cu capul descoperit într-o vreme în care obiceiul era abia la
începuturile sale şi era apanajul celor tineri. Îmi inspira, nu ştiu de ce, teamă. Avea în el ceva de fiinţă
care vine de pe alte tărâmuri şi, dacă n-aş fi intuit în jurul frunţii lui o aureolă, l-aş fi asociat fără ezitări
forţelor malefice. Colegul meu şi învăţăcel, concomitent, în treburi pitagoriceşti, vorbea în schimb cu
admiraţie de „găzdoiul” lui care la câte un pahar, în ser­ile lungi de iarnă, se lăuda cu cele câteva tone
de femei pe care le avusese la viaţa lui zbuciumată şi mie mi se păruse bizar modul ăsta de a evalua
în tone şi chintale urmaşele Evei dispuse să-şi ofere plăcerile unui alt Moş Nichior Coţcariul dat în
paşte de hirsut şi care mergea ca şi cum ar fi călărit la galop un cal năzdrăvan.
Spovedaniile de mai târziu ale poetului par să-mi confirme impresi­ile din vremea liceului,
atunci când vine vorba de iluştrii săi genitori. Tatăl îi apare de timpuriu ca un „om aprig, inteligent
ii posesor al unei memorii care putea umili orice interlocutor, fie el chiar profesor universitar sau
episcop” .Când viitorul poet împlinise trei ani, tatăl său ajunge cu serviciul de pădurar în satul
Ruşavăţu, sat de munte unde s-a născut Stelian Diaconescu, nume topit în pseudonimul Ion Caraion.
Patru ani a rămas aici familia Porumboiu. Peisajul cu stejari seculari e ficţionalizat până la coşmar, el
fiind poluat de şerpi care sug fără jenă la capre otrăvindu-le laptele. Pădurarul şi soţia sa nu ezită nici
o clipă să sacrifice o astfel de capră care ar fi putut să le îmbolnăvească odraslele.
Tot de sub pulpana rea a basmului întâiei copilării iese şi bunica din­spre tată, zgripţuroaica
speriindu-şi nepoţii că vor fi devoraţi de Fesu Roşu dacă vor fura fructe din livada ei.
Până la vârsta de şase ani, copilul n-are amintiri proprii, ci şi le extrage din discursul familial
pe care îl va fi ascultat de zeci şi zeci de ori. Această vârstă este implicit şi cea care coincide cu
plecarea tatălui la război. Ai casei primesc scrisori de la Odessa şi de la Cotul Donului. Dar pentru
că sergentul Constantin Porumboiu se pricepe la cizmărie, e adus în spatele frontului, să lucreze
încălţăminte pentru armată într-o fabrică de la Râmnicu-Sărat, la 18 kilometri de Dimiana, distanţă
parcursă pe jos în fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă, în fiecare seară confecţionând câte-o pereche
de ghete sau de bocanci pentru câte un consătean. O dată n-a reuşit să-şi termine munca şi atunci acest
lucru şi l-a asumat soţia sa bătând în cuie tălpile bocancilor spre a nu-şi nemulţumi clientul.
Tatăl poetului e privit cu sinceră admiraţie pentru energia lui inepui­zabilă şi pentru forţa fizică
pe care statura sa nu o lăsa să se întrevadă. Ajuns primar după război, bătrânul trânteşte la pământ
un zdrahon care-l agresa fără motiv şi-l umileşte ţinându-l minute în şir imobilizat cu faţa la pământ.
Mai târziu vom vedea că atitudinea faţă de tată se schimbă, îndeosebi după ce fiul se va fi întors din
detenţia piteşteană.
-4-

Viitorul poet şi-a făcut studiile primare şi gimnaziale în satul natal la gimnaziul unic unde
inteligenţa sa nativă îl fereşte de pedepsele aplicate fără menajamente de învăţătorul Moisoiu care-l
încurajează să devină... pic­tor. Odată cu intrarea în adolescenţă, Veronel Porumboiu se lasă, ca elev al
Scolii Medii Tehnice de Protecţia Plantelor, instituţie prestigioasă a învăţă­mântului buzoian din acea
vreme, vizitat de... Muza Lirică şi destinul său de posibil artist plastic ia o cu totul altă întorsătură.
Sau poate că revenise la făgaşul adevărat şi intrase, cu alte cuvinte în textul oracular al ţigăncii Iana
pe care mama o pusese să-i citească viitorul copiilor săi: „Pot să-ţi spun că ăştia doi, Dorel si Sandu,
vor fi oameni obişnuiţi. Vor avea copii, dar nu vor trăi mult. În schimb, băiatul ăsta, Veronim, cum l-a
strigat ghiocul meu, va avea un altfel de destin. Lumea îl va cunoaşte fiindcă are puteri de a se face
cunoscut. Poate va ajunge mare preot sau scriitor, nu mi-e clar, însă nu va fi un om ca toţi ceilalţi,
nici ca fraţii lui”.
O altă încercare de deviere a destinului vine dintr-o întâmplare: dând examen de admitere
la Şcoala Medie Tehnică, adolescentul din Dimiana obţine media cea mai mare la matematică şi tot
timpul profesorul său îl crede matematician sadea şi nici măcar nu mai catadicseşte să-i corecteze
lucrarea.
Adolescentul e un justiţiar şi un frondeur, aflat nu o dată în pragul eliminării, netolerând
faptul, când era de serviciu la cantina internatului să se fure din raţiile, şi aşa destul de sărace, ale
băieţilor internişti.
Încă din primul an de şcoală medie, adolescentul revoltat începe să citească frenetic literatură.
Devoră literalmente cărţi după cărţi, spre dispe­rarea profesorilor din sala de clasă sau de meditaţie
obligatorie. Spre a par­curge, înverşunat, Învierea lui Lev Tolstoi, se urcă pe acoperişul şcolii şi Luna
îi ţine loc de felinar. În zorii acelei zile a avut, după propria-i mărturi­sire, revelaţia capodoperei.
Întâlnirea cu marea poezie se întâmplase însă în serile copilăriei când tatăl citea copiilor poeme din
ediţia princeps a lui Eminescu, carte ajunsă printr-o întâmplare fericită în proprietatea familiei.
Răspunsul la avansurile Muzei lirice coincide poate şi cu reacţia de a se sustrage mizeriei
morale şi nu numai în jurul său într-o vreme în care urmările războiului care se terminase printr-o
nedreaptă aservire a României faţă de Uniunea Sovietică, precum şi ale secetei ce l-ar fi putut asvârli
pe viitorul poet în ghearele morţii dacă ai săi nu ar fi acceptat să-l trimită argat în Ardeal - aven­tură
de care ne vom ocupa când vom zăbovi asupra povestirii Taurul negru - şi el s-a întâmplat pe la
începutul anului 1952, ca fapt insolit: „Într-o seară, privind cu insistentă cerul guvernat de luna
nouă, m-am trezit scriind versuri. Iniţial n-am dat atenţie, considerând că-i doar un «capriciu de
moment», probabil un ecou al unor lecturi, dar întâmplarea s-a repetat, în zilele următoare, si-atunci,
mi-am zis că trebuie să fie ceva serios... Si gândul mă umplea de un orgoliu imens. Scriam versuri
slabe, fără «coloană vertebrală», lipsite de note originale, foarte bătrânicioase, fiindcă erau minate
de filozofare grandilocventă si seacă. Apărea (ca influentă directă a lui Mihai Eminescu) motivul
-5-

vieţii cu care lupt, si care mi-ar fi oferit prilejul «pana chiar să o fi rupt». Eram un inocent ridicol dar
încrezător si, ca să intru în atmosferă, am procurat, la prima escapadă în satul meu, pene de gâscă
autentice, le-am ascuţit cum trebuie si... scriam frenetic numai cu ele. Totuşi lumina binefăcătoare a
poeziei, care să mă diferenţieze de ceilalţi, nu se arăta. Eram într-o stare de nelinişte si de îndoială”.
Ros de îndoieli, ucenicul muzelor i se destăinuie fratelui său, Dorel, elev la aceeaşi şcoală şi
sportiv extrem de talentat. Acesta îl ia peste picior şi poetul tatonant îi răspunde la fel de orgolios ca
junele Eminescu: „Eu voi deveni un mare poet”! În chiar acelaşi an, el devine membru al Cenaclului
literar Alexandru Sahia din oraşul Buzău şi scrie nu „poemuţe”, cum făceau colegii săi Gheorghe
Istrate, Nicolae Fătu, sau Arcadie Comănici, poetul consacrat al şcolii, ci un basm în versuri de
gabaritul unei cărţulii, numit
Făt-Frumos şi Zâna Munţilor, poem apreciat şi publicat în Gazeta cenaclului.
Cenaclul amintit îşi ţinea şedinţele în două cămăruţe dintr-o casă greu încercată de cutremurul
din 1940. Trecuseră pe acolo Ion Băieşu (devenit între timp student al celebrei Scoli de Literatură din
Bucureşti), Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Α. I. Zăinescu, Mircea Lerian, Onu (Radu)
Cazan, Nicolae Fătu, Veronel Porumboiu şi, bineînţeles, caracuda care avea să se piardă pe
drum. Cenaclul era condus de un inginer, poet la rându-i, Gheorghe Ceauşu. Acesta îi planifica să
citească ori organiza întâlniri cu cititorii din fabrici şi uzine, de pe şantiere şi din şcoli buzoiene.
Piesele de rezistenţă ale cenacliştilor erau „publicate la Gazeta cenaclului expusă într-o vitrină din
centru aşa încât să poată fi citite de trecători”. Alte creaţii erau inserate în paginile ziarului local Viaţa
Buzăului, nu fără opoziţia unor redactori obtuzi şi atinşi de filoxera ideologismului îngust. Aspiranţilor
la gloria literară li se sugera de către conducătorul cenaclului să citească poezii, autentice, precum
cele ale lui Puşchin sau Lermontov.
Dictonul stalinist conform căruia „Scriitorii sunt inginerii sufletelor omeneşti”, scris din
precauţie de animator cu tuş negru pe unul din pereţii cămăruţei unde aveau loc întrunirile cenaclului,
îl umplea de orgoliu, dar abia mai târziu avea să vadă în lozincă o soluţie procustiană.
Debutul literar al poetului s-a produs pe 18 ianuarie 1953, în ziarul local Viaţa Buzăului (serie
nouă), cu fragmente din basmul amintit şi care obţinuse Premiul I la concursul literar organizat de
cenaclul din localitate. Evenimentul publicistic îi satisface imensul orgoliu şi îşi atrage, cum era şi
firesc, multe antipatii printre colegii de şcoală.
Clarificările ideologice sunt departe de a se fi produs în conştiinţa orgoliosului poet. La
moartea lui Stalin el citeşte, în sala de mese a şcolii, un poem dedicat Tătucului care-l învinsese pe
Hitler, dar la o întâlnire de la Liceul de fete (azi Mihai Eminescu) el reuşeşte să devină indezirabil
pen­tru cenaclu întrucât, în timp ce toţi cenacliştii se-ntrec în a-şi declama pro­ducţiile patriotice la
modă în plin realism socialist, el citeşte versuri despre „îngerii lui Esenin” - aspect cotat ca totală şi
crasă lipsă de orientare. Mai trece pe la cenaclu doar chemat de tainicii fiori erotici pentru o serafică
-6-

poetesă Lidia Banatiuc căreia n-a îndrăznit niciodată să-i mărturisească iubirea sa mistuitoare ce de
zeci şi zeci de ori l-a ridicat în sfere astrale.
După absolvire şcolii, în anul 1954, Veronel Porumboiu intră într-o perioadă paralelă cu
poezia şi se aruncă în ziaristică. Nu-i în realitate, decât un transfer de orgoliu scriitural. Naiv el crede
rimbaldian că lumea poate fi schimbată prin cuvântul scris în ziar, călăuzit de comandamente justiţiare
şi având şanse să se facă mult mai repede cunoscut decât prin intermediul poeziei. Această perioadă
de nisip - metaforă a sterilităţii poetice - e şi una a pozei eseniniene. Iscă şi întreţine scandaluri, se
îmbracă excentric pe la baluri (costume negre, papillon, mănuşi albe etc.).
În luna decembrie a anului 1956, moare, în condiţii încă neelucidate, poetul Nicolae Labiş,
buzduganul unei generaţii sau poetul „erei entuzias­mului”, cel care reuşise să-i pună în umbră pe
proletcultiştii vremii (Eugen Frunză, Dan Deşliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu) şi să aducă
un suflu nou în poezie. Vestea morţii poetului care excela prin cultivarea purităţii lirice l-a zguduit
profund pe cel care uitase nietzschean că scrisese şi el cândva poezii şi-l aduce cu picioarele pe
pământ, fie şi incidental şi-i dedică un poem autorului Morţii căprioarei:
Azi-noapte când cocoşii spărgeau pacea adâncă,
pe cerul fără stele, o stea mai lucea încă;
în ceasul dimineţii, al morţii crunt străjer a rupt făclia stelei, lumina ei din cer.
Cutremurară brazii... Secundele s-au stins, iar eu am plâns în taină... m-am săturat de plâns.
Am auzit în codrii, prin moalele frunzare, gemând cu glas de moarte un cârd de căprioare.
... Tu ai plecat iubite, şi codrii par mai goi, dar versul tău melodic rămâne tot cu noi; îl simt
când sorb parfumul din cupele de crin, când codrii sunt în freamăt, şi cerbi la ape vin. În tropot de
copite ce-n ceas de noapte sună, şi-n văile scăldate în valul alb de lună.
2
Doarme Labiş, doarme încă
Noapte lungă şi adâncă. Versul lui - şuvoi de ape - Nu-s zăpezi să mi-l îngroape!
Nu-s zăpezi si aspru vânt
Cât e viaţa pe pământ!
În ciuda oscilaţiilor de tot felul junele tehnician agronom mai găseşte din când în când puterea
să dea apă la moară hazului .de necaz şi să tipărească în Viaţa Buzăului savuroase cronici rimate de pe
urma cărora riscă să-şi piardă slujba pentru care oricum n-a simţit niciodată vreo vocaţie deosebită, ci
doar o piedică perpetuă în calea scrisului. Iată un Autoportret din acei ani realist-socialişti, parodiaţi
cu fineţe şi sarcasm amar:
A făcut şareta - tren,
Calul tropotă avan, Uite, pleacă pe teren Marele tehnician.
Şi la primul colţ de stradă, Bea un păhărel în plus... Iese, nimeni să nu-l vadă, Zboară ca de
-7-

vânturi dus.
Vine păn’ la punctu-agricol, Calul pare avion; Strigă unul: «E pericol! A venit de la raion!»
După-atâtea lupte crunte, Agronomul pleacă iar; Val de gânduri trec pe frunte
Pân’ la Sfatul Popular
Stând pe scaun la căldură, Sună conversaţia: «Trage nene-o semnătură!
Uite delegaţia».
Doar arareori şi atunci cu totul incidental mai comite poeme cărora nu le dă nici o atenţie şi
din care ici-colo câte un stih se fixează pe pelicula memoriei:
„Galop de cal sălbatic e tinereţea mea,” sau: „Cădelniţează cupele de crini”.
Urmează opt ani vizi de orice text. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că virusul poeziei l-a
părăsit. Aşa se explică faptul că prin anii
1964- 1966, în ciuda campaniei agricole non-stop, agronomul şef care a fost Arthur Porumboiu
în comuna Băltiţa din fosta regiune Ploieşti, găsea şi momente favorabile scrisului. Atunci a elaborat
piese de rezistenţă ca: Existenţa eroilor, Cântecul Dorului, Celor căzuţi în război, Am adus Timpul,
Doftana, poeme apărute în Contemporanul şi în Povestea vorbei (supliment al revistei Ramuri din
Craiova).
Perioada aceasta coincide cu a îmbogăţirii palmaresului donjuanesc. Poetul avusese prima
experienţă sexuală la vârsta de 13 ani cu o vecină, Manda, şi fuseseră surprinşi de sora acesteia
care nu-i dăduse în vileag pentru că şi ea păcătuia la rându-i cu un băiat din sat. Momentul acesta
iniţiatic va fi relatat cu umor în povestirea autobiografică Aventură juvenilă. Agronomul din Băltiţa
se consumă frenetic în dragoste fizică, femeile rele de muscă şi domnişoarele cu intenţii matrimoniale
roind în jurul lui ca o fluturii de noapte în jurul lămpii, unele din aceste legături corporale inspirându-i
poezii avântate. Cântecul dorului e scrisă cu un astfel de prilej, muza fiind o silfidă prahoveancă
de o frumuseţe şi de o zvelteţe rară. Mai târziu, la Feteşti-sat, o ţigancă suplă pe care o cheamă tot
Manda ca şi pe fata ce i se dăruise cândva în schimbul câtorva pere furate dintr-o grădină, îi luminează
întreaga vară viaţa neliniştită. Poetul crede că există o relaţie direct proporţională între con­sumul de
creier de vită şi performanţele sexuale sau «consumul de fete, care se lăsau foarte uşor seduse, acolo
eu având cele mai multe «iubite», pe unele dintre ele neştiind nici măcar cum le cheamă ori uitându-le
numele a doua zi după... nopţile dezlănţuirilor frenetice. Prinţesa neagră i-a inspirat poemul cu titlu
omonim pe care însă poetul l-a pierdut graţie euforiilor bahice care ameninţau să se permanentizeze.
Amorurile epidermatice, ca şi consumul exagerat de alcool, sunt tot atâtea forme de refugiu din
faţa răului social şi politic care se agrava în jur şi pe care un tânăr Dandy trecut prin experienţa
detenţiei piteştene îl simţea mult mai acut decât alţii. Frondeur-ul aflat în căutarea unui timbru poetic
diferenţiator caută însă şi dragostea elevată, sufle­tul geamăn. O astfel de iubire l-a adus pe poet în
Dobrogea, din câte mi-a mărturisit odată, deşi el se călăuzeşte după un principiu pe care îl notează
-8-

în Jurnalul unui singuratic: „Nu alerga după femei. Lasă-le să alerge ele după tine. Păstrează
totdeauna o distanţă apreciabilă între tine şi cele care te adoră”. Şi-n acelaşi jurnal, sub data de 5
Ianuarie 1976, citim: „S-au împlinit trei ani de când am cunoscut-o pe C. Au fost multe zile aurite,
dar si de negre zvârcoliri când ne uram, astfel iubindu-ne şi mai mult. Au fost toate însă interesante
si unice. De la foşnetul trestiilor, când ne auream trupurile unde­va pe ţărmul pontic, până la dejunul
pe iarbă. Totul a păstrat şi a avut o aură fantastică, de vis”. La 10 decembrie în acelaşi an, iniţiala
singurei femei care l-a umanizat ca pe Enkidu apare din nou: „Fără C. viaţa mea ar fi fost mult mai
întunecată, mai săracă în nuanţe”. Pot să spun, odată cu Poetul:
„În prodvorul negru-al vieţii
E-o icoană de lumină.” Prin Ea am cunoscut extazul dar si tensionatele zvârcoliri. Dar toate,
absolut toate, au îmbogăţit sufletul meu. O dovadă sunt şi remarcabilele poeme: Ţipăt în noaptea
de noiembrie şi De toamnă. La 23 aprilie 1977, durul mascul îşi trădează fondul sufletesc delicat
şi chiar vulnerabil în prezenţa femeilor, după cum va mărturisi mai tranşant în altă parte: „Mi-e
dor nesfârşit de Cornelia. Chipul ei se estompează, se-amestecă-n lucruri şi-n gânduri, în coroana
razelor, dar există, există asemeni aerului”. Totuşi, pus să aleagă între o femeie frumoasă şi un vers,
Arthur Porumboiu îl alege întot­deauna pe acesta din urmă. Asta explică de ce poetul a optat pentru
o existenţă de celibatar convins, precum şi puţinătatea poemelor de dragoste din cărţile sale. Sau în
spatele acestor constatări-ipoteze se ascunde discreţia exemplară a poetului faţă de femeia iubită şi
poate trecută prematur în nefiinţă? Thanatosul poate fi uneori o adevărată mină lirică pentru poet.
Arthur Porumboiu o spune categoric atunci când comentează moartea misterioasă a fratelui său mai
mare Dorel: „Un alt eveniment (pe lângă închisoarea piteşteană, n.n.), cel mai crud şi cu repercusiuni
greu de evaluat, dar cu rezul­tate benefice în plan liric, a fost moartea în condiţii extrem de tulburi
şi de dubioase, a fratelui meu, Dorel, găsit într-o mocirlă, dezbrăcat (era în 25 Septembrie 1986) şi
cu urme de lovituri pe faţă şi pe cap. Atunci am înţeles că, între moartea inventată (ca literatură,
pictură, sculptură) şi moartea adevărată este o distanţă fără măsură. Moartea adevărată îţi comunică
un singur sentiment: de neputinţă. Sufletul împietreşte! Mai târziu, am scris o cărţulie intitulată
Recviem şi din care, deocamadată, n-am publicat nici un fragment. De ce n-amfăcut-o? M-a bântuit
sentimentul că aş mâhni memoria fratelui meu şi că se cuvine tăcere» (op.cit. p. 158).
Poetul a conchis între timp că raţionamentul său nu se justifică şi a publicat în Analele
Dobrogei câteva fragmente din poemul Recviem.
Tot singur şi îngropat în mister moare şi fratele Sandu, un tip solitar şi violent, cu propensiuni
sadice. În schimb, fratele mai mic, Nicolae e de o deli­cateţe rară. A iubit poezia cu o patimă nefirească
pentru vârsta lui. Pe Veronel îl citea, de asemenea cu nesaţ şi îl considera un poet orfic. Dragostea
pentru poezie s-a transmis şi fiicei lui Nicolae, Ofelia, publicată în revista Tomis, înainte de a se fi
stabilit în Italia.
-9-

Moartea acestui ultim frate, poet care nu s-a încumetat niciodată să-şi publice poemele dintr-
un complex de inferioritate faţă de fratele său consa­crat, e, de asemenea, prematură. Dezhumarea lui,
după şapte ani, a oferit un spectacol incredibil: Nicolae se afla întins în sicriu exact aşa cum fusese
în ziua înmormântării. Preotul s-a înspăimântat şi a fugit jurând să nu mai par­ticipe niciodată la un
asemenea eveniment amintind parcă de celebrul titlu al lui Ion Dragomir: Iubeşte şi nu vei putrezi, de
nu se va fi întâmplat cumva invers, adică întâmplarea să fi sugerat titlul, dat fiind că poeţii în discuţie
sunt prieteni foarte buni.
Să revenim însă la poetul aflat la poalele Muntelui Calvarului devenirii sale întru poezie. Prin
1966,l-a cunoscut pe Eugen Simion care a-ncercat să-l publice în Gazeta literară, însă fără succes
din cauză că Teodor Balş, redac­tor la Secţia de poezie a revistei, s-a opus cu încăpăţânare. Oţărala
aspirantu­lui căruia i se pun beţe-n roate e oarecum diminuată de revista Amfiteatru care-i publică în
acelaşi an poemele Motiv eminescian şi Van Gogh, graţie lui Ion Băieşu, originar şi el de pe aceeaşi
Vale a Slănicului şi pe care-l cunoscuse, cu ani în urmă, la cenaclul Alexandru Sahia din Buzău.
Doi ani mai târziu, poetul avea să scrie, ca în transă, în grădina lui cu vişini de acasă, teribilul
poem Treisprezece, adevărată piatră de hotar în biografia literară a poetului frământat de febrile şi
dureroase căutări şi sfâşiat câineşte de îndoieli şi incertitudini, la toate aceste inhibiţii şi întrebări
adăugându-se şi lipsa de timp fizic pentru scris, lipsă datorată profesiei de agronom. Ca un făcut, acum
a venit şi arestarea poetului şi încarcerarea lui pen­tru că-şi permisese să facă, în ajunul unei vizite
a lui Ceauşescu la Ploieşti, o remarcă de tipul: „Oare cât ne va costa această bucurie organizată?
„ Detenţia într-o închisoare comunistă face obiectul Patrulaterului cenuşiu, zguduitoare scriere
memorialistică despre spaţiul carceral în România acelor ani de tristă pomenire, de frustrare şi de
deturnare a Destinului de la traiectoria sa.
La eliberare, cei ai casei îl primesc cu ostilitate, îndeosebi tatăl. Până şi natura pare potrivnică:
„A doua zi cerul s-a arătat negru şi dur. Parcă voia să-mi transmită energii negative. Spre seară
însă, aflat într-o tensiune interioară insuportabilă, am început să scriu. În nici o oră am fixat pe
hârtie întoarcerea aceea, poem în care notele expresioniste erau evidente, fapt remarcat şi de Geo
Dumitrescu, poetul care l-a tipărit în «România Literară»”.
Reintrarea în rosturi se face greu. Găsirea unui loc de muncă nu-i deloc uşoară. Sufletul îi e
dominat de imaginile închisorii. Noaptea are coşmaruri că va fi arestat din nou şi pus să-şi facă norma
zilnică la săpat de pământ. Ca să nu i se reproşeze de al său pater castrator că e un parazit, munceşte
în gospo­dărie şi-şi fructifică din plin răgazurile spre a citi Biblia şi romanele lui Dostoievski. Dată
fiind starea sufletească în care se afla, Amintirile din casa morţilor i se pare o carte zguduitoare. Era,
mărturiseşte poetul „un fel de biciuire a nervilor”, deşi el avea nevoie de stări tonice vizând bucuria
şi echili­brul moral. Demersurile de a-şi găsi din nou serviciu sunt numeroase şi obosi­toare. În cele
din urmă i se oferă un post de agronom în comuna Goideşti din Munţii Buzăului, la poalele aceloraşi
-10-

munţi în care tatăl adoptiv al mamei sale fusese brigadier silvic. Goideştenii acum colectivizaţi
posedau pământ arabil în Bărăgan, la Padina, şi aveau nevoie de un specialist. Prezentarea la locul
de muncă e o adevărată peripeţie, iar satul în care urma să lucreze era de-o sărăcie lucie. A petrecut
o noapte la camera oficială, dormind pe nişte cearceafuri de o culoare dubioasă, nespălate de când
lumea, de fapt mai mult s-a chinuit pe un scaun şi, în zori, fără a mai anunţa pe cineva, a părăsit satul
scobit între munţi şi a ieşit să facă autostopul. Un camion l-a adus înapoi în satul natal.
A doua zi şi-a pregătit motocicleta şi s-a îndreptat spre Bărăgan, fiind angajat mai întâi la
Casa Agronomului din Perişoru, spre a fi apoi transferat la Centrul de Protecţia Plantelor - Feteşti
unde a rămas pănă la 15 decembrie 1972, când a ajuns, printr-un nou transfer, în Dobrogea care l-a
găzduit până în ziua de faţă.
Anii 1968-1970 sunt socotiţi decisivi pentru devenirea lui scriito­ricească la care va fi contribuit,
neîndoielnic, şi starea tensionată în care se afla. Cartea de debut, Domnule copil, s-a coagulat, în
mare parte, cam în aceată perioadă, chiar dacă cenzura roşie avea să „hăpăie” piese de rezistenţă ca
Vânătoare antică, Pe ţipăt, Cenuşă şi totuşi..., Somnul, Singurătăţi.
Tot acest interval e şi unul al colaborării intense la revista Tomis de care numele lu Arthur
Porumboiu rămâne indisolubil legat. Contactarea rela­tiv proaspetei reviste din oraşul exilului lui
Ovidiu constituie un moment deci­siv în cariera poetului. Redacţia se afla pe bulevardul Republicii,într-o
clădire somptuoasă. Primul redactor pe care l-a întâlnit aici a fost Octavian Georgescu care îl ştia
din conflictul cu Veronica Porumbacu care îşi simţise identitatea onomastică ameninţată de a lui
Veronel Porumboiu care a trebuit să devină Arthur, prenume ce s-a dovedit, în cele din urmă, norocos.
Redactorul l-a programat imediat pentru a citi în cenaclul Ovidius. Cu puţin timp înainte de faimoasa
şedinţă de cenaclu, Arthur l-a cunoscut în redacţia aceleiaşi reviste pe Alexandru Protopopescu căruia
peste ani avea să-i facă un portret memorabil: „Era un tânăr nu mai înalt de 1,65 metri, brun, cu nas
acvilin, frunte înaltă, ochi scrutători, iar pe buze avea un rictus ironic, şi care producea o stare de
nelinişte şi chiar o anumită tensiune când îl priveai intens. El avea să-mi devină prietenul tomitan cel
mai apropiat şi susţinătorul meu permanent. Era însă necruţător când îi duceam, spre lectură, şi texte
mai slabe. Scria, cu litere de-o şchioapă, un NU categoric pe ele.” (Jurnalul unui singuratic). Şedinţa
din 3 martie a fost una memorabilă. Din grupajul prezen­tat făceau parte poeme ca: Treisprezece,
Vânătoare antică, Stelarii, Elegie, Somnul, Reverie, Stare de Mit, Singurătăţi, Ziarele, comentate
superlativ de Protopopescu, O. Georgescu, Ana Barbu, Eugen Lumizianu, şi contestate vehement de
Petru Vălureanu. De la această întrunire de lucru a cenaclului a lipsit poetul Nicolae Motoc, cel care
mai târziu avea să-şi revendice, pe nedrept, ipostaza de naş pseudonimic al lui Veronel. Mai mult
decât atât, aces­ta îi publică în revistă doar poemul Ziarele, cel mai slab dintre toate, ca apoi să revină
şi, într-un număr viitor (Mai, 1971) să-l prezinte cu un grupaj remar­cabil şi cu o prezentare de zile
mari, intitulată Poetul. Ε posibil ca Nicolae Motoc să fi recurs la această stratagemă redactoricească
-11-

spre a-l avea pe Porumboiu în palmaresul descoperirilor sale şi mai puţin de-o invidie literară învinsă
aşa cum e tentat să creadă părintele Domnului Copil.
Primii trei ani de colaborare la această revistă destul de prestigioasă pe atunci sunt consideraţi
ca ani faşti de cel găzduit cu generozitate, număr de număr în publicaţia tomitană. Totuşi, cârâielile unor
redactori sau colaboratori importanţi n-au întârziat să se facă auzite. Poetul e suspectat de misticism,
de repetare, de miză lirică insignifiantă. Climatul, rămâne însă unul favorabil, asigurat de perioada
dezgheţului politic, ca si de prezenţa unor spirite deschise (Motoc, Protopopescu, Lumezianu, Ana
Barbu). Din redacţia revistei n-au lip­sit însă nici minitile ceţoase, opace, ale celor promovaţi de
partid, profitorii lipsiţi de scrupule, ciubucarii inveteraţi, moşteciştii care s-au debarasat ori de câte ori
le-a venit bine de cei care-i stinghereau şi-i eclipsau prin probitate pro­fesională şi prin simţul valorii.
Echipa redacţională s-a îmbogăţit la un moment dat cu tineri foarte competenţi (Alex. Stefănescu,
Mirela Roznoveanu, Hristu Cândroveanu), dar nici ei n-au rezistat căci criza hârtiei a început să-şi
arate colţii. Perioada de şefie a mediocrului Ion Bădică e una dintre cele mai negre din câte a cunoscut
revista Tomis. Servilismul ideologic a fost împins până la ultimele sale consecinţe. S-au tipărit numai
lucrări palide, nerezistente din punct de vedere estetic. Porumboiu e foarte rar prezent în revistă cu
poeme reprezentative şi atunci doar graţie insistentului Nicolae Motoc: Călătoria liliacului în lumină,
Tărâmul tinereţii veşnice, Domnule Copil, Ce alb, Stare de mit, Anotimp, Poem, Ritual de început,
Ningea-n cetăţile latine, Stare, Lumina cu degete amare, Noapte, poeme care au intrat, în cea mai
mare parte a lor, în volumul de debut al autorului, dar după ce George Cuibuş l-a acuzat în Scânteia
pe poetul răsfăţat de la Tomis de evazionism, redactorul şef Ion Bădică, acest biet politruc de jalnică
amintire şi care contribuise cu pistolul la brâu la efectuarea colectivizării în Dobrogea, nu atât din
convingere cât spre a-şi face uitat trecutul său legionar, a devenit foarte vigilent, şarpe purtând în guşă
ură proletară, şi nu s-a mai abătut nici cât negru sub unghie de la linia partidului unic de guvernământ
în schimb, revista cere reportaje şi poezie patriotică. Atunci s-a născut pentru Porumboiu proiectul
cărţii Secvenţe dintr-o realitate fierbinte, comandă socială favorabilă într-o vreme foarte tensionată
din punct de vedere politic.
După pensionarea lui Ion Bădică, revista Tomis încearcă să-şi recapete vigoarea de altădată şi
să readune în jurul ei adevăratele valori locale sau mai puţin locale, dar spaţiul de manevră rămâne
totuşi limitat până la Revoluţie, cu toate intrigile şi idiosincraziile de rigoare, cu joaca de-a vechilii
şi robii de pe moşie, ori de-a ciocoii ameninţând cu politica debarcărilor de pe navă a celor ce nu fac
ciocul mic.
Autorul Arheologiei nopţii numeşte deceniul 1980 - 1989 unul al dan­sului pe sârmă. Recunoaşte
că a scris unele texte de serviciu, admiţând, altfel spus, comanda socială, dar n-a facut-o din eroare,
cum s-ar crede, ci constrâns de împrejurări, adică spre a-şi salva viaţa neîncetat supusă săbiei roşii,
datorită dosarului «bogat» de fost deţinut recalcitrant în închisoarea de la Piteşti. Ierarhia socială îi era
-12-

interzisă, iar critica literară îi comenta cărţile doar în limita unei prudenţe bine calculate. A se observa
şi o altă circumstanţă atenu­antă, de care mulţi au făcut uz în perioada post decembristă, şi anume că în
sumarul cărţilor n-au fost admise piesele encomiastice apărute pe prima pagină a ziarelor şi revistelor
care-şi aduceau obolul pe la toate sărbătorile naţionale ori pe la zilele de naştere ale celor doi tirani
născuţi întru fericirea norodului obedient până într-o zi. Aceste efemeride au asigurat protecţia poe­
melor adevărate, texte ce contraziceau Directivele Partidului, cum au afirmat la vremea respectivă
unele spirite aservite pecerismului deşănţat. „Poate că jertfa mea i-a salvat pe mulţi, şi-n primul rând
a salvat revista Tomis, care primea oxigenul necesar şi prin Secvenţe dintr-o realitate fierbinte, dar şi
prin textele dedicate Patriei, de care nici astăzi nu mă dezic, fiindcă erau texte frumoase şi bine scrise
„, spune poetul în atât de citatul Jurnal al unui singu­ratic. Însă poetul nu uită să se întrebe dacă
vina îi aparţine în întregime sau trebuie partajată cu redactorii care-şi asigurau pe mai departe căldura
fotoli­ilor lor şi accesul la cantina Partidului, împingându-i în faţă pe alţii cărora n-au avut greţuri
să le impute, după ‚89, colaboraţionismul: „Că unele texte erau tipărite în vecinătatea portretelor
conducătorilor Partidului Comunist şi ai Ţării, nu trebuie să ne mire şi nu eu trebuie să răspund ci
N. Motoc, Constantin Novac şi Eugen Vasiliu (cenzorul roşu care nu era atât de necruţător, ba chiar
era abil, dovadă că m-a salvat când un poem de largă respiraţie, chemându-se (culmea!) Partidul, a
stârnit multe întrebări şi frisoane la Securitate, fiindcă existau acolo şi versuri în care unii comunişti
«se ascundeau după dosare»). Oricum, ei (cei numiţi) conduceau revista. Ei hotărau, si nu puteau
hotărî decât în spirit partinic şi conform indicaţiilor preţioase date de tovarăşul Nicolae Ceauşescu,
pe care, în ziarul Dobrogea nouă din 11 noiembrie 1989, prozatorul Constantin Novac îl susţinea cu
toată încrederea, căldura şi dragostea pentru realegerea în fruntea Partidului şi a Ţării, la al XIV-la
Congres” (din manuscrisul citat, aflat în arhiva perosnală a poetului, cu specificarea că ideile apar
aproape întocmai formulate si în interviul din Convorbiri Pontice).
Important e că într-un fel sau altul, Arthur Porumboiu îşi asumă trecu­tul. Asupra poeziei
ocazionale (dar ce poezie nu-i ocazională? se întreba Goethe) folosită pe post de cal troian spre
a pătrunde în cetatea literară vom mai reveni, poate, pe parcursul acestui studiu. Deocamdată să
observăm că majoritatea cărţilor lui Arthur Porumboiu au apărut după 1990, când mulţi condeieri au
plonjat în ziaristică, vremea nefiind, cel puţin în primii ani ai tranziţiei, propice revenirii la uneltele
poeziei. De ce? Poetul dă acest răspuns la întrebarea formulată de Ovidiu Dunăreanu în cartea mai
sus citată: „Pentru că e multă nelinişte si neaşezare, iar năvala «pitecantropilor» cu lămpase si
târnăcoape ne-a îmbolnăvit de frică si stupoare. Nu se poate face poezie atâta timp cât vorbeste
bâta“ (op.cit. p.166).
În ciuda micilor cârtiri ale poetului împotriva revistei Tomis, aceasta e cea care l-a consacrat
şi a făcut ca numele să-i fie observat şi de alte publicaţii prestigioase din ţară. Şi el nu-i uită nici pe cei
care i-au întins o mână, nici pe cei care l-au „faultat”. De pildă, Ion Gheorghe i-a solicitat colaborarea
-13-

la Luceafărul unde i-au apărut poeme de mare forţă precum Mesajul trandafi­rului, Giordano Bruno
şi Poetul. Antologia Luceafărul (octombrie 1984) îl prezenta ca singurul poet autentic din spaţiul
pontic. Un spaţiu tipografic generos a găsit poetul şi în paginile revistei timişorene Orizont, graţie
lui Anghel Dumbrăveanu. Poemele publicate acolo până la Revoluţie ar putea constitui sumarul unei
plachete. Apariţia în Convorbiri literare i-a fost spri­jinită de Ioanid Romanescu şi de Corneliu Sturzu,
soarta coşului de gunoi al redacţiei având-o textele care încăpeau pe mâna lui Horia Zilieru. Cronica
l-a găzduit cu predilecţie în perioada lui Liviu Leonte şi a lui Nicolae Turtureanu, şi doar o singură
dată în cea a lui Valeriu Stancu. Alte reviste literare care au inserat sporadic poemele sunt Argeş,
Steaua, Contemporanul şi SLAST. Toate aceste apariţii au sporit interesul cititorilor pentru poetul de
la Pontul Euxin şi i-au netezit drumul spre intrarea în Uniunea Scriitorilor, eveniment întâmplat pe
17 martie 1980. Avea la acea dată doar două cărţi de versuri, numărul opiniilor critice referitoare la
acestea nedepăşind douăzeci. Susţinerea lui se datorează în mod deosebit lui Ştefan Augustin Doinaş
şi a lui Mircea Dinescu cărora poetul cu prenume atât de exotic s-a străduit să nu le înşele speranţele.
Cu toate că poetul consideră perioada
1970-1989 ca vârstă uranică a existenţei sale întru literatură, drumul nu i-a fost deloc unul
presărat cu roze ci mai degrabă sintetizabil într-o frază ca: „Am urcat în fiecare zi pe Golgota, dar
n-am fost răstignit; mi s-a arătat doar crucea pe care as fi putut fi fixat”.
Ascensiunea poetului e cu atât mai de aplaudat cu cât a trebuit să înfrunte mai multe obstacole
(lipsa unei locuinţe proprii, desfacerea în repetate rânduri a contractului de muncă, foamea, intrigile,
prostia omenească ieşindu-i în cale la toate răspântiile precum Spânul pe drumul iniţiatic al lui Harap
Alb, stigmatul dosarului pătat şi atâtea altele). Voinţa lui a căpătat reflexe de sabie de Toledo, iar
sora acesteia, tenacitatea, nu şi-a permis, la rându-i, nici o clipă de răgaz somnolent. Această viaţă
tensionată i-a amprentat în chip esenţial poezia despre care cu siguranţă că s-ar fi scris şi mai mult
dacă poetul ar fi fost redactor la vreo revistă şi, deci, şi-ar fi potenţat imaginea pe bază de troc exegetic:
„Scrii despre mine, scriu despre tine!”
Păstrându-şi intacte libertatea şi coloana vertebrală, Arthur Porumboiu şi-a identificat în chip
total viaţa cu scrisul care a devenit, în ciuda unei profesii ingrate şi pentru care n-a simţit niciodată
o cât de mică vibraţie afectivă, raţiunea sa supremă de a fi, raţiune în numele căreia şi-a amănat
sine die gândul sinu­ciderii pe care, cioranian, l-a purtat neostoit în sine. Această obsesie, ca şi cea
metempsihotică sunt truvabile în Jurnalul unui singuratic. Cât despre perse­verenţa diabilocă de
a-şi vedea cărţile publicate în perioada predecembristă, ne rezervăm dreptul să vorbim în paginile
consacrate special acestor apariţii. Alte detalii biografice au fost tratate epidermatic din acelaşi motiv:
proza sa, atâta cât este, apărută ori în curs de finalizare, are un pronunţat caracter memorialistic
şi autobiografic şi, ca atare, le vom dezvălui când vom analiza acest compartiment al creaţiei
monografiatului, situându-ne volens-nolens într-un plan deja ficţionalizat, ceea ce justifică titlul
-14-

emblematic al capitolului de faţă unde nutresc apăsător senzaţia că „personajul” îmi scapă, viclean,
printre degete şi mă face să-l parafrazez pe Marin Sorescu şi să exclam: Arthur Porumboiu n-a existat!
A existat doar opera lui! Acesta e riscul celor care trăiesc exclusiv pentru scris.
-15-

Mirajul poeziei în oglinda necruţătoare a conştiinţei auctoriale

Poezia lui Arthur Porumboiu e într-un procent notabil şi una autoreferenţială, fără ca acesta să
fie unicul semn de modernitate. Poetul nu oboseşte decenii în şir să-şi pună întrebări capitale asupra
mirajului poeziei şi a forţei de fascinaţie a acestui mister de care te poţi îmbolnăvi pe viaţă aidoma
celor care au văzut jocul Ielelor. Obsesia definirii poeziei constituie una din con­stantele Jurnalului
unui singuratic şi ea revine ca un leit-motiv al tuturor scrierilor cu caracter teoretic, în aforismele cu
caracter gnomic ca şi în exegezele poetului risipite prin reviste sau prin prefeţe de cărţi ale confraţilor
tomitani.
Iată o primă însemnare de acest gen făcută în luna februarie a anului 1972 când poetul se afla
la Feteşti şi când se căuta febril pe sine în oglinda textului universal:
„Recitit Rilke. Acelaşi Mister mi-a îmbolnăvit sufletul. Dar ce-i Misterul? Poate că-i
respiraţia blondă a luminii care mă poartă-n beatitu­dine; poate că-i un Munte unde urcă numai
sufletele alese, si-acolo-n frage­da dimineaţă descoperă bucuria începutului, „pe când nu era nimeni,
nimica muritor“.
Poezia lui Rilke mă duce de fiecare dată în peisaje stranii, si nu pot defini acel «ceva» care
mă-mpinge pe-acolo si nu în altă parte. Inefabil? Da, dar poate ceva mai mult: un suflet bântuit el
însuşi de apăsare luminii, si reuşind să ne-o transmită si nouă.
Rilke dovedeşte că poezia e stare nu dogmă sau înşiruire de precepte morale“.
Astfel de întrebări sunt mai mult decât necesare pentru un poet care vrea să se diferenţieze
de marea masă a versificatorilor de duzină. Ecourile lozincarde ale realismului socialist sunt încă
prezente în sufletul celor care s-au şcolit în lumina bravelor reţete ideologice care alungaseră cu bâtele
propa­gandistice esteticul din poezie. Poezia de curte roşie era şi ea în floare şi nu-şi va întrerupe o clipă
ascensiunea patetico-găunoasă până la Revoluţie. Arthur Porumboiu care la acea dată nu debutase
încă editorial nu se poate abţine să nu fletriseze confuzia de valori din literatura română aflată într-o
situaţie tragicomică: autori care scot volum după volum (uneori chiar 2-3 pe an) fără să reuşească să
se fixeze-n conştiinţa cititorilor, să comunice ceva deosebit şi fără să pună-n mişcare sensibilitatea,
fie şi în sens de respingere, unui critic literar. Totul i se pare fără vlagă, monoton, ca într-o defilare a
manechinelor de carton, care, de la distanţă, par adevărate, însă doar atât. Si exemplifică, într-o vreme
în care tirajele erau covârşitoare şi premiile nu mai puţin consistente, cu nume ca Eugen Frunză,
Ion Crânguleanu, Ion Rahoveanu, Adrian Muţiu şi atâţia alţii peste care, profetizează, urmează să se
aştearnă praful neiertător al timpului, urmând ca pe scena literaturii să strălucească numele tinerilor,
pe atunci, Ion Alexandru (nu devenise încă loan), Nichita Stănescu ori Ion Gheorghe.
Poetul e socotit de Arthur Porumboiu drept “fiu al Timpului Etern” iar poezia ca „stare de
transă”. Îi repugnă visceral teoria modernă a poeziei străzii în stare nudă. Şi din nou se întreabă:
-16-

„Poate poetul să dirijeze, să cheme starea? „ Şi tot el răspunde răspicat: „Nicidecum! Starea îl
cheamă pe poet, si el, la răndu-i, transcrie ceea ce i se dictează. Cine-i dictează? Asta nu se ştie! Are
realitatea vreun rol? Trăim mereu evenimente, ne lăsăm invadaţi de lumină şi cândva acestea devin
obsesii, iar obsesiile ne cuceresc sufletul care, dacă e locuit de un poet, va intra o dată în transă,
si-atunci luminile care aşteptau de mult vor izbucni şi-şi vor găsi forma-η care să se închege prin
Cuvânt».
Se întâlnesc aici reminiscenţe din teoria platoniană, conform căreia poetul e un ales prin care
vorbesc Zeii, îndeosebi când n-au un nebun la îndemână. Cât despre alegerea temei de scris, aceasta i
se pare, în cazul poetu­lui autentic, o glumă macabră. Temele sunt cele care-şi aleg poeţii şi nu invers,
aceştia din urmă fiind doar instrumente fericite ale Poeziei, cum afirmă Gorki atunci când vorbeşte
despre poetul din Riazani: Serghei Esenin.
Poezia e stare de comunicare şi ea trebuie ferită de cădere în anecdo­tică şi-n banalitate
cenuşie, ori în înşiruire de precepte. Ea e „stare specială când cuvintele se-ncarcă de-o energie pe
care aş putea s-o numesc (folosind o metaforă) energie nucleară produsă în suflet şi nu în afara lui”.
Poetul Gheorghe Istrate, care va juca un rol capital în debutul editori­al al confratelui său
buzoian Arthur Porumboiu, îl va numi pe acesta, în anii lor tineri, „un heruvim care a pierdut
paradisul”. Beneficiarul metaforei e mulţumit de această sintagmă emblematică în măsura în care
se ţine cont de faptul că Poezia sa tânjeşte după lumina începutului. Nuanţează, apoi, o idee devenită
deja loc comun precum că părintele Arheologiei nopţii e un poet mistic, debarasându-se de conotaţia
religioasă a termenului şi şarjând pe sen­sul primitiv al Cuvântului, pe faptul că e bântuit de lumina
unor ritualuri străvechi şi atrage atenţia că s-a observat mai puţin sau deloc că principala sa aspiraţie
este Puritatea, aspect prin care poezia sa se detaşează net de a mul­tora, dacă nu cumva de a tuturora.
Drept care se autodefineşte „poetul stării de crini” şi ştie că va rămâne aşa până la sfârşit căci nu
vede ce i-ar putea întina sufletul. Si adaugă: „Poezia mea - stare tinzând spre sublim, înţele­gând
prin aceasta ducerea până la paroxism a trăirilor si fixarea lor în spaţiul esenţial. Urăsc vorbele de
prisos, aglomerările care nu-s chemate de text, si tot ceea ce împiedică sau obstructionează curgerea
firească a lucrurilor. Pentru mine Poezia este o fiinţă vie, care se bucură de sine în deplinătatea
luminii. Cei care o siluiesc, acoperindu-i «trupul» cu vesminte false Si buzele cu farduri ieftine, o
duc la îmbătrânire, o forţează să se prostitueze sau să moară. Nu sunt pentru «cuminţenie», ci pentru
nebunie poetică, în sensul de dezlănţuire totală a imaginilor”.
Părerea sa despre poezie e sprijinită şi de-o afirmaţie a lui Benedetto Croce care consideră
poezia ca fiind „dictată de intuiţie”.
La vârsta de 37 de ani, poetul e angoasat că η-a putut să-şi scrie cărţile şi că timpul pe care
ar putea să-l consacre meditaţiei întru Poezie îi e devorat de griji şi de lucruri pentru care n-are nici
cea mai mică vocaţie. Sufletul lui însetat de puritate e sfâşiat între revoltă şi deznădejde, iar starea de