Acest prim nivel se referă deopotrivă la gândire, vorbire şi limbaj, adică la dimensiunea

raţională a fiinţei umane. La nivelul respectiv, se structurează argumentarea, măsura

măiestriei de a învinge, adică de a convinge auditoriul. Discursul este un “imens silogism”
care pleacă de la formularea unei probleme, iar în calitate de discurs problematic:

* pune probleme;

* sugerează probleme;

* se încheie cu probleme.

Problema - definită ca o situaţie în care dispunem de o mulţime finită de informaţii şi în

care ni se cere să aflăm soluţia - intră, de regulă, în structura unui discurs.Multe discursuri
au devenit vestite prin logica lor internă. În Antichitate, oratorii se pregăteau intens în
domeniul ştiinţei gândirii, inspirându-se nemijlocit din scrierile lui Aristotel sau Platon. În
timpurile moderne, s-au afirmat mari retori care erau, totodată, mari logicieni (e.g. Titu
Maiorescu şi Nae Ionescu). În sens extins, mulţi oratori au îndrăgit logica, ştiinţa gândirii
corecte, înţelegând că aceasta devine un solid organon/instrument în raport cu ansamblul
activităţii oratorice. Oratorii-politicieni, oratorii-jurişti, oratorii-profesori au apelat, fiecare
în felul său, la gândirea coerentă, clara şi articulată în plan logico-ideatic.

Logosul este parametrul care domină exerciţiul oratoric de la început până la sfârşit,
condiţionând accesibilitatea şi influenţa acestuia în planul convingerii; ce rost ar avea un
discurs fără noimă, fără o structură ideatică, fără acea curgere a ideilor unele din altele sau
fără identificarea pe parcurs a unor concluzii preliminare, punctuale? Logica oferă
numeroase instrumente, dar trebuie ca cei care îşi asumă actul vorbirii în public să le
cunoască foarte bine, să le stăpânească şi, mai ales, să le poată aplica în mod creativ în
diverse contexte previzibile sau imprevizibile.

Reamintim în acest sens că, printre condiţiile necesare ale unui bun orator, Cicero
menţiona două care ţineau nemijlocit de nivelul ştiinţei create de Aristotel: “ascuţimea de
minte a logicianului” şi “cugetarea filosofului”.

În renumitul tratat de oratorie, Quintilian îl evoca pe Zeul cel dintâi, părintele tuturor
lucrurilor şi făuritorul lumii, care “ prin nimic nu a deosebit pe om de celelalte fiinţe
muritoare decât prin darul graiului”; oamenii au fost înzestraţi cu gândire, dar aceasta nu ar
fi aşa de utilă, dacă nu am putea reda prin cuvinte cele concepute cu mintea. “Dacă Zeii nu
ne-au hărăzit un dar mai bun decât cuvântul, atunci ce am putea considera mai demn de
atenţia şi de osteneala noastră?”- se întreba retoric Quintilian.

La rândul său, peste veacuri, Titu Maiorescu scria despre “cercul luminos al conştiinţei”;
preluând acest concept, considerăm că orice prestaţie retorică (în drept, pedagogie,presă,
politică, ştiinţă, religie etc.), ar trebui să se înscrie într-un asemenea “cerc” care se află -
figurat vorbind - la antipodul “cercului vicios”. Raţionamentele deductive sau inductive,
definiţiile sau caracterizările generice care respectă regulile logicii elementare, construcţiile
semantic corecte ş.a. au menirea de a arunca acea lumină clarificatoare asupra
adevărurilor ori a ipotezelor pe care un anumit orator doreşte să le aducă în perimetrul
atenţiei publice, netezind astfel drumul ascultătorilor către înţelegere şi , de cele mai multe
ori, către propria convingere.

Retorica presupune nu doar o exprimare riguroasă, corectă din punct gramatical şi logic, dar
şi o exprimare frumoasă, agreabilă; este domeniul unde intervin figurile retorice / figurile
de stil. Marile discursuri sunt presărate cu asemenea construcţii lingvistico-semantice,
generatoare de farmec şi atractivitate din partea receptorului unui discurs scris sau rostit.

Frecventă este în acest sens metafora(comparaţie implicită), inclusiv definiţiile metaforice

care au darul de a impresiona. Iată câteva definiţii de acest gen:

* “Cuvântul este umbra faptei.” ( Democrit);

* “Tăcerea este umbra unui cuvânt.” (Lucian Blaga);

* “Limba este arhiva istoriei.” (R. Emerson);

* “Limba este întâiul mare poem al unui popor.”( Lucian Blaga).

Pe lânga metafore, oratorii folosesc şi alte figuri de stil cum ar fi: anafora ( repetarea unui
cuvânt la începutul mai multor fraze pentru accentuarea unor idei sau obţinerea unor
simetrii); antiteza ( punerea, faţă în faţă, a 2 idei sau noţiuni contradictorii) ; hiperbola
(figură a exagerării; formularea de superlative); interogaţia retorică; eufemismul;
paronomasia; metonimia; sinecdoca; perifraza (exprimarea, în mai multe cuvinte, a
aceleiaşi idei sau a aceluiaşi concept); anastrofa (inversarea ordinii obişnuite a cuvintelor) ;
izocolonul (folosirea unor cuvinte cu lungimi asemănătoare, aflate în relaţie de omofonie);
repetiţia (a nu se confunda cu pleonasmul; are rolul de a întări o anumită idee) etc. Ţine de
talentul fiecărui vorbitor de a utiliza aceste figuri în contextele şi dozele cele mai nimerite,
fără a determina situaţii de redundanţă care ar contraveni scopurilor persuasive ale unei
cuvântări.

4.2. Kairos

Termenul provine din limba greacă, însemnând “clipa prielnică”. Anticii Eladei aveau o
legendă potrivit căreia un tânăr cu părul lung în faţă şi scurt la spate obişnuia să alerge;
dacă te întâlneai cu el din faţă, puteai să îl prinzi de păr, iar dacă trecea mai departe,
această şansă era definitiv pierdută, întrucât din spate el nu mai putea fi apucat. Tradus în
termenii oratoriei, Kairosul semnifică utilizarea promptă a momentului favorabil,dar
irepetabil în susţinerea unui anumit discurs. Goethe avea o splendidă maximă în această
privinţă: “Clipa de faţă este o puternică Zeiţă”.

Din Antichitate până în timpurile moderne, au existat oratori vestiţi care au rămas în istorie
prin discursurile susţinute în anumite momente de referinţă. Iată o serie de exemple:

* Demostene - războaiele atenienilor împotriva regelui Macedoniei, Filip al II-lea;

* Mihail Kogălniceanu - Unirea Principatelor Române (1859); cucerirea Independenţei de

Stat a României (1877);
* Nicolae Titulescu - războiul de întregire a neamului;

* Winston Churchill - intrarea Marii Britanii în cel de al doilea război mondial.

O vorbă de spirit „arde" cu întreaga intensitate la momentul cel mai prielnic într-un dialog
sau într-o dezbatere, devenind replică imbatabilă, dar fără a deranja pe adversarul de idei.
Putem aşadar vorbi de un „Kairos al replicilor" care ţine de oratorie sau, pe un plan mai
larg, de arta cuvântului rostit. Redăm în continuare asemenea replici formulate exact atunci
când era necesar, deci nici mai devreme , nici mai târziu:

* Într-o zi a anului 1870, un amic îi spune lui Barbey d'Aurevilly că germanii bombardează,
în acele momente, Parisul. Cu cea mai mare seriozitate, acesta îi răspunde pe loc: „Nu are
nicio importanţă, eu îl dărâm acum pe Goethe!" (francezul scria chiar atunci o lucrare
intitulată: „Goethe şi Diderot".).

* La atacurile Dreptei, Nicolae Titulescu dă următoarea replică: „Am prea multe costume de
haine, prea multe cămăşi şi prea multe cravate pentru a fi un comunist. Notele de plată de
la croitorii englezi, Hill Brothers sunt cel mai bun certificat al mentalităţii mele burgheze".

* Tot Nicolae Titulescu, aflat la un eveniment protocolar, oferit de Sir Eric Drummond,
secretarul general al Societăţii Naţiunilor de la Geneva, unde atmosfera era cam glacială în
urma unor dispute politice, atunci când este invitat să servească ceva, întreabă ironic:
„Domnule Eric, aş dori să ştiu dacă şi naţiunile mici au dreptul să meargă la bufet."

* Când Nicolae Iorga, eminentul savant şi profesor devenise deputat, susţinând prima sa
intervenţie parlamentară,Petre P.Carp i-a strigat pe un ton vehement:„Ce faci,
dezechilibratule?"; Iorga a replicat cu promptitudine în aceeaşi notă: „Mai bine
dezechilibrat, decât nebun curat!"

Kairosul este o sinteză între starea de spirit a oratorului si starea de spirit a publicului.
Iniţiativa va aparţine celui care vorbeşte în faţa mulţimii, dar nu poate fi rezultatul exclusiv
al unei opţiuni (de pildă, al lansării unui îndemn sau al formulării unei critici). Momentul
prielnic, ales de orator, trebuie să ţină cont de întregul registru atitudinal, psiho-afectiv şi
mental al auditoriului. Numai astfel, Kairosul va putea fi valorificat de către oratorul
respectiv şi acceptat la nivelul asistenţei.

4.3. Charismă

Termenul se originează în limba greacă, la fel ca termenii de Logos şi Kairos, reprezentând

farmecul personal al unui individ prin intermediul căruia reuşeşte să îi cucerească pe cei din
jur.În „Noul Testament", termenul respectiv desemnează acele daruri ale Sfântului Spirit,
„distribuite" apostolilor, profeţilor şi binefăcătorilor în promovarea „Regatului Divin".
Treptat, noţiunea respectivă a ajuns să desemneze diverse „calităţi magnetice" ale unor
persoane în raport cu interlocutorii sau cu publicul larg, care permit acestora să capteze
interesul, devoţiunea şi încrederea altora.
În diverse enciclopedii publicate pe toate meridianele globului, sunt menţionate o serie de
personalităţi charismatice din diferite zone (politică; religie; cultură etc.) precum:
Alexandru Macedon; Charles de Gaulle; John F. Kennedy; Evita Peron; Winston Churchill;
Matahma Gandhi; Regina Maria a României; George Călinescu; Nicolae Iorga; Vasile Pârvan;
Nicolae Titulescu; Maica Tereza; Prinţesa Diana; Papa Ioan Paul al II-lea; Părintele
Constantin Galeriu ş.a. (enumerarea este, desigur, una aleatorie şi incompletă).

În perspectiva retoricii, se poate vorbi despre Charismă atât ca o trăsătură cu titlu

individual, cât şi ca o relaţie având drept scop influenţarea psihologică şi cognitivă a
auditoriului. Charisma înseamnă prestigiu şi orgoliu, suflet dăruit prin intermediul
cuvintelor rostite. „Pasiunile - susţinea La Rochefoucauld - sunt singurii oratori care conving
totdeauna. Ele alcătuiesc o artă a naturii ale cărei reguli nu dau greş: omul cel mai simplu,
stăpânit de o pasiune, convinge mai bine decât cel mai elocvent, lipsit de ea". În opinia
noastră,s-ar impune următoarea parafrazare: singurii oratori convingători sunt cei
pasionaţi de oratorie; pasiunea este şi va rămâne un valoros element de Charismă pe care
publicul îl sesizează ca atare sau cel puţin îl intuieşte.

Desigur, în primul rând, Charisma reprezintă ceea ce am putea numi „un dar al naturii".
Mulţi oameni de pe acest pământ au fost înzestraţi cu calităţi naturale (fizice) care îi
determină să se manifeste în mod conştient ca prezenţe agreabile şi îndrăgite.

Pentru acele persoane care au, prin forţa profesiunii şi vocaţiei lor, o existenţă publică -
lideri politici; demnitari; diplomaţi; actori; sportivi; cronicari T.V.; jurnalişti ş.a. - Charisma
devine una dintre condiţiile sine qua non ale activităţii cotidiene. Accesul lor către public (în
accepţiune generică - alegători; simpatizanţi; suporteri; spectatori;
ascultători/telespectatori; cititori etc.) este mai larg şi, totodată, mai facil. Un beneficiar al
Charismei este, fără îndoială, oratorul ale cărui manifestări se structurează pe relaţia sa cu
asistenţa/auditoriul.Mulţi oratori celebri au fost ajutaţi într-o măsură însemnată de propria
înfăţişare: timbrul calm şi cald al vocii; figura care radia linişte; vestimentaţia adecvată
momentului s.a.

Relaţia Logos/Kairos/Charismă ar putea fi valoric ierarhizată. Preferăm, totuşi, să o

expunem într-o notă de „cooperare" în care fiecare dintre cele trei niveluri îşi pune în
lumină efectele benefice incontestabile:

* Logosul valorifică raţiunea, resursele ei demonstrative şi explicative;

* Kairosul valorifică momentul cel mai favorabil;

* Charisma completează prin exteriorizare primele două niveluri (raţiune, acţiune).

Efectele unei sinteze Logos/Kairos/Charismă sunt benefice prin excelenţă:

i) Logos/Kairos: la un moment prielnic, folosirea unui argument forte se poate asemăna cu

o lovitură decisivă într-o anumită bătălie;
ii) Logos/Charismă: o argumentaţie aparent rece şi aridă, dar extrem de puternică pe fond
va fi mai uşor asimilată de publicul ascultător dacă este prezentată de către o personalitate
agreabilă, atrăgătoare prin limbaj, prezenţă fizică şi comportament;

iii) Kairos/Charismă: un moment favorabil din prezentarea unui discurs poate fi valorificat
mai bine dacă va fi dublat de unele elemente de exteriorizare şi influenţare persuasivă
(zâmbete; vorbe de spirit; privire agreabilă), aflate în „arsenalul strategic" al oratorului.