Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Geografie

Specializarea: Geografie

Referat 2-“Resursele de apă și suprafața irigată”

Student: Cîrstea Denisa-Mihaela

Grupa 101

București, 2020
1. Importanța apei.

O treime din apa utilizată în Europa revine sectorului agricol. Agricultura afectează atât
cantitatea, cât şi calitatea apei disponibile pentru alte utilizări. În unele părţi ale Europei, poluarea
cauzată de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate exclusiv în agricultură rămâne încă una din
cauzele principale ale slabei calităţi a apei.

Sectoarele noastre industriale şi nevoile personale ale populaţiilor noastre în continuă creştere
rivalizează de asemenea cu natura pentru utilizarea apei curate. Schimbările climatice introduc un
element suplimentar de incertitudine în ceea ce priveşte disponibilitatea resurselor de apă. Se
presupune că odată cu schimbarea regimurilor de precipitaţii, unele părţi ale Europei vor dispune
în viitor de resurse de apă dulce mai mari, iar altele de resurse mai mici. Confruntați cu cererea
crescândă şi cu schimbările climatice, mulţi utilizatori, inclusiv natura, vor întâmpina greutăţi în
ceea ce priveşte acoperirea necesităţilor de apă. În situația unui deficit de apă, sectorul industrial
şi gospodăriile pot dezvolta metode de reducere a cantităţilor de apă utilizate, dar ecosistemele
dependente de apă sunt expuse riscului de a suferi distrugeri ireversibile. Aceasta ar afecta nu
numai formele de viaţă din jurul unui anumit corp de apă. Ne-ar afecta și pe noi, de asemenea.

Prin aplicarea practicilor agricole corecte şi a soluţiilor de sprijinire a politicilor, putem obţine un
consum eficientizat al apei în agricultură, ceea ce ar însemna resurse de apă mai mari disponibile
pentru alte utilizări şi în special pentru natură.

Să începem cu irigaţii eficiente

Irigarea culturilor reprezintă un domeniu în care noile practici şi politici pot facilita în mod
semnificativ consumul eficientizat al apei. În ţările europene sudice precum Grecia, Italia,
Portugalia, Cipru, Spania şi sudul Franţei, condiţiile aride sau semi-aride necesită utilizarea
irigaţiilor. În aceste zone, aproape 80% din apa utilizată în agricultură este folosită în prezent
pentru irigaţii.

Cu toate acestea, irigaţiile nu trebuie să fie atât de mari consumatoare de apă. Consumul
eficientizat al apei se realizează deja în Europa atât prin eficiența transportului apei (proporţia
apei captate care este distribuită pe terenul agricol), cât şi prin eficiența aplicării irigațiilor pe
terenul agricol (cantitatea de apă utilizată de o cultură în raport cu apa distribuită acelei culturi).
În Grecia, de exemplu, rețelele cu o eficiență optimizată a transportului și distribuției au condus
la economii estimate de apă de 95% în comparaţie cu metodele de irigaţie folosite anterior.

Politicile joacă un rol crucial în determinarea sectorului agricol de a adopta mai multe practici
eficiente de irigaţie. De exemplu, în trecut politicile de tarifare a apei din unele ţări europene nu
solicitau neapărat agricultorilor să utilizeze apa în mod eficient. Rareori agricultorii trebuiau să
plătească preţul real al apei care reflecta costurile de mediu şi ale resurselor. În plus, subvenţiile
agricole obţinute prin Politica Agricolă Comună (PAC) a UE şi alte măsuri încurajau în mod
indirect agricultorii să producă culturi consumatoare de apă prin utilizarea unor tehnici
ineficiente. În provincia Cordoba, de exemplu, eficienţa irigării bumbacului a crescut cu
aproximativ 40% după ce subvenţiile au fost parţial decuplate de producţia de bumbac din 2004.
O structură de tarifare a apei care favorizează utilizatorii eficienţi şi eliminarea subvenţiilor
agricole adverse vor conduce probabil la reduceri semnificative ale cantităţii apei irigate utilizate
în agricultură.

2. Resursele globale de apă.

Populația globală este în creștere rapidă, iar estimările arată că, cu practicile actuale, lumea se va
confrunta cu un deficit de 40% între cererea prognozată și oferta disponibilă de apă până în 2030.
Mai mult, deficiența cronică de apă, incertitudinea hidrologică și evenimentele meteorologice
extreme (inundații și secetele) sunt percepute drept unele dintre cele mai mari amenințări la
adresa prosperității și stabilității globale. Recunoașterea rolului pe care îl joacă deficitul de apă și
seceta în agravarea fragilității și a conflictelor este în creștere.
Hrănirea a 9 miliarde de oameni până în 2050 va necesita o creștere de 60% a producției agricole
(care consumă astăzi 70% din resursă) și o creștere cu 15% a retragerilor de apă. Pe lângă această
creștere a cererii, resursa este deja rară în multe părți ale lumii. Estimările indică faptul că 40%
din populația lumii trăiește în zone rare de apă și că aproximativ ¼ din PIB-ul mondial este expus
acestei provocări. Până în 2025, aproximativ 1,8 miliarde de oameni vor trăi în regiuni sau țări cu
deficiență absolută de apă. Securitatea apei este o provocare majoră - și adesea în creștere -
pentru multe țări din zilele noastre.
Cea mai mare parte a suprafeţei planetei (71%) este acoperită de ape. Apa dulce pentru nevoile
actuale ale omenirii reprezintă mai puţin de 3% din totalul apei pe Glob şi cea mai mare parte se
află înmagazinată în calotele de gheaţă polară. Cota de apă dulce utilizabilă reprezintă 0,0002%
din totalul apei planetare. Teoretic acest Cap. 2. Utilizarea apei 43 44 BAZELE GOSPODĂRIRII
APELOR volum care asigură perpetuarea vieţii pe planeta noastră ar fi suficient pentru o
populaţie de câteva ori mai mare decât cea actuală. Una din problemele globale ale omenirii la
confruntarea celor două milenii o constituie neconcordanţa dintre resursele limitate de apă şi
neuniform distribuite, respectiv creşterea cerinţelor şi consumurilor de apă datorită sporului
demografic şi dezvoltării economice şi sociale. Problema se pune în acelaşi mod atât la nivel
planetar, cât şi la nivel regional şi naţional. Cele mai mari cursuri de apă străbat zone slab
populate sau cu o dezvoltare economică ce nu reclamă deocamdată mari nevoi de apă, în timp ce
zone cu densitate mare dispun de reţele mai sărace de cursuri de apă. Zona cea mai bogată în apă,
bazinul Amazonului, care singur transportă o cantitate de apă mai mare decât toate celelalte fluvii
de pe Terra luate la un loc este nelocuită. Marile fluvii din Siberia traversează de asemenea o
zonă slab populată, iar Europa cu o densitate mare a populaţiei este o regiune săracă în apă. Fig.
2.16. Circuitul natural al apei şi formarea resurselor de apă În timp variaţia debilelor de apă
prezintă mari discrepanţe şi dificultăţi pentru o utilizare raţională în regim natural. Cele mai
multe cursuri cunosc perioade scurte de debite mari când se produc viituri şi inundaţii
păgubitoare, alternând cu perioade, de regulă mai prelungite de debite insuficiente,
corespunzătoare sezoanelor secetoase. Mai mult de 50% din debitul total al râurilor şi fluviilor se
scurge spre mări şi oceane într-un interval de 2-3 luni. Rezerva mondială de apă este de 1.386
milioane km3 de apă, peste 96% fiind apă sărată. Din totalul de apă dulce, peste 68% este stocată
în gheţari, iar 30% din apa dulce sunt prezente în subteran. Sursele de apă dulce de suprafaţă,
cum ar fi râurile şi lacurile, însumează doar 93.100 km3 , care reprezintă aproximativ 1/150 dintr-
un procent din totalul de apă. Totuşi, râurile şi lacurile reprezintă sursele principale pentru apa
folosită zilnic de oameni. America de Sud pare a fi continentul cel mai bine înzestrat, dar 60%
din debitul continental se scurge în fluviul Amazoanelor, greu de valorificat şi trecând prin zone
îndepărtate de concentrările de populaţie. America de Nord şi Centrală au împreună un debit de
apă pe cap de locuitor de două ori mai mare decât media mondială, însă cursurile naturale sunt
limitate la vastele regiuni din vest, în special din sud-vestul Statelor Unite şi din nordul
Mexicului. Cele trei fluvii principale din Rusia (Enisei, Lena, Obi) curg spre nord prin Siberia şi
se varsă în mările arctice, la mare depărtare de centrele populate. Europa şi Asia sunt continentele
care deţin o cotă parte substanţial mai mare din populaţia mondială decât din disponibilul de apă
dulce. Debitul pe cap de locuitor al Europei reprezintă doar jumătate din media mondială, un
deficit mai evident înregistrându-se în sudul şi răsăritul Europei. Din fericire, clima temperată
care caracterizează o mare parte a continentului şi numărul mare de râuri mai mici cu un debit
destul de constant permit valorificarea unei părţi relativ importante a debitelor fluviale. Din punct
de vedere al debitului pe cap de locuitor, Canada este ţara cea mai bogată din lume, însă două
treimi din debitul fluviilor sale se îndreaptă spre nord, în timp ce 80% din locuitorii săi trăiesc
într-o fâşie cu o lăţime de 200 kilometri în lungul frontierei cu Statele Unite. De asemenea,
Indonezia pare a fi un stat relativ bogat în resurse de apă, însă peste 60% din populaţia ei trăieşte
în insula Java, care dispune de mai puţin de 10% din debitul total al ţării. Egiptul, unul dintre
statele.
3. Caracteristici ale resurselor de apă
3.1.Elemente ale regimului de scurgere

În activitatea de gospodărire a apelor, fie că este vorba de lucrări de stăpânire a apelor, fie de
folosirea sau de protecţie a calităţii apelor, elementele hidrologice ale regimului de scurgere
constituie date de bază de prim ordin în rezolvarea problemelor şi de aceea trebuie determinate cu
multă atenţie şi competenţă. Regimul hidraulic sau de scurgere al cursurilor de apă naturale, care
se defineşte prin debitul lichid sau solid, viteza de scurgere, intensitatea şi caracterul viiturilor,
etc., reprezintă totalitatea caracteristicilor de scurgere ale unui curs de apă, în timp şi spaţiu.
Acest regim de scurgere are un caracter foarte complex, depinzând de mulţi factori, dintre care
cei mai importanţi sunt: - factorii climatici (precipitaţiile, vânturi, temperatura, umiditatea
atmosferică); - factorii geografici (poziţia geografică, configuraţia morfologică şi în special
configuraţia planimetrică, densitatea reţelei hidrografice, mărimea şi forma bazinului
hidrografic); - factorii geologici (caracteristicile geofizice ale terenului); - factorii biologici
(vegetaţia şi influenţa omului). Regimul de scurgere influenţează asupra activităţii de gospodărire
a apelor mai ales prin debitul lichid. Cunoaşterea variaţiei debitelor din anii trecuţi şi a condiţiilor
în care s-au format aceste debite ne dă posibilitatea să facem o apreciere asupra valorii debitelor
şi asupra succesiunii lor în viitorul apropiat, pentru care proiectăm lucrările de amenajare în
vederea gospodăririi apelor. Legile probabilităţii nu dau posibilitatea să se precizeze în ce
moment se vor întâmpla fenomenele, dar permit aproximarea cu exactitate satisfăcătoare a
frecvenţelor lor. Nu există metode precise pentru calculul debitelor, care să mai aibă şi caracter
universal şi de aceea este necorespunzătoare generalizarea şi aplicarea formală a procedeelor
matematice. Singura metodă care prezintă o garanţie în determinarea debitelor este observarea pe
o perioadă cât mai lungă de timp, interpretarea justă şi prelucrarea corectă a datelor observate şi
înregistrate. Datele asupra debitului formează baza calculelor în gospodărirea apelor, pentru care
este necesară nu numai cunoaşterea debitelor şi a cantităţilor de apă care se pot ivi în fiecare
perioadă de timp, ci şi a variaţiei debitelor în diferite puncte ale bazinului hidrografic. De aceea,
într-un bazin hidrografic, este necesar să se organizeze o reţea de staţii şi posturi hidrometrice în
cât mai multe puncte caracteristice ale bazinului. Pentru calcule, în amenajarea lucrărilor de
gospodărire sunt necesare debite maxime, minime şi medii. Debitele maxime interesează în
special lucrările de stăpânire a apelor care trebuie dimensionate în aşa fel încât să reziste celor
mai mari solicitări (date de debite şi niveluri maxime). Debitele minime interesează lucrările de
folosire a apelor, ţinând seama de faptul că folosinţele de apă trebuie să funcţioneze normal şi în
condiţiile cel mai grele care se ivesc în perioada apelor mici. Debitele medii au valori
caracteristice de mare importanţă în aprecierea bogăţiei sursei de apă analizată. O mărime
caracteristică şi semnificativă în calculele de gospodărire a apelor este debitul mediu anual care
reprezintă valoarea raportului dintre volumul total al scurgerii în decursul anului respectiv şi
numărul de secunde al anului. Media debitelor medii anuale pe un număr cât mai mare de ani se
numeşte debitul mediu normal care reprezintă una din valorile cele mai importante ale debitului
de apă şi caracterizează disponibilul de apă al unei surse. Debitul mediu normal (Q0) are
următoarele caracteristici: - este debitul cel mai puţin variabil, extinderea anilor cu înregistrări
aducând corecţii relativ reduse; - nu se modifică după amenajarea lacurilor de acumulare, ci
numai în cazul derivaţiilor dintr-un bazin în altul; - permite calculul energiei totale care poate fi
produsă de un curs de apă pentru o secţiune şi căderea studiată. Anul în care valoarea debitului
este egală sau foarte apropiată de valoarea debitului normal este considerat un an hidrologic
mediu sau normal. Scurgerea medie superficială a unui râu este evaluată în calculele hidrologice
prin una din următoarele noţiuni: - debitul mediu normal (Q0 în m3 /s); - volumul mediu normal
(V0 în m3 /s), considerat după cât mai mulţi ani cu înregistrări;
- debitul specific mediu normal (M0 în l/s/km2 ), care se stabileşte după relaţia M0 = 10 3Q/F ,
unde F reprezintă aria bazinului hidrografic în km2 ; - înălţimea medie anuală a stratului de
scurgere din bazin (Yo=V0/103F). Această ultimă valoare permite comparaţii directe între valoarea
scurgerii superficiale şi înălţimea medie a precipitaţiilor totale anuale, căzute în perioada
respectivă în bazinul hidrografic studiat. În privinţa debitelor de valori maxime, necesare pentru
calculul lucrărilor de stăpânire a apelor, acestea pot fi: - debitul maxim anual, care a fost
înregistrat o singură zi a anului studiat; - debitul istoric, care a fost înregistrat o singură dată pe
toată perioada de observaţii înregistrate; - debitul catastrofal (sau maxim absolut), care nu a fost
înregistrat niciodată, dar poate să apară în viitor. Debitele maxime anuale se folosesc pentru
anumite asigurări de calcul şi de verificare corespunzătoare importanţei lucrărilor care se
calculează. Asigurările de calcul, corespunzătoare funcţionării lucrărilor în condiţii normale de
exploatare, pot fi de la 10% până chiar la 0,1%, iar asigurările de verificare, corespunzătoare
condiţiilor excepţionale de exploatare, pot fi de la 4% până la respectiv 0,01%. Pentru folosinţele
de apă prezintă importanţă în special debitele care se înregistrează pe cursurile din ţara noastră în
două perioade şi anume: una la sfârşitul verii, datorită secetei şi alta la sfârşitul iernii, datorită
îngheţului. Se întâlnesc următoarele valori obişnuite pentru debitele minime: - debitul minim
absolut, care reprezintă cel mai mic debit zilnic dintr-o perioadă îndelungată de timp; datorită
faptului că perioadele de înregistrare a observaţiilor nu sunt prea mari, această valoare nu a fost
înregistrată până în prezent, dar poate să apară în viitor şi se stabileşte prin extrapolarea curbelor
de asigurare a debitelor minime; - debitul mediu anual, reprezintă cel mai mic debit zilnic
înregistrat într-un an cu observaţii directe;

- debitul minim mediu, care reprezintă media debitelor minime anuale pentru o perioadă
îndelungată de observaţii directe; - debitul mediu lunar minim, constituind cel mai redus debit
mediu lunar într-o perioadă de mai mulţi ani de observaţii. Caracterizarea scurgerii minime se
face cu ajutorul debitului specific minim mediu (în l/s/km2 ).

3.2. Indicatori şi reglementări care caracterizează factorul apă

Compoziţia apelor variază funcţie de factorii regionali, însă, în general, depinde de: sărurile
dizolvate în apa de ploaie, eroziunea materialului continental din zonă, evacuările antropogene.
Constituenţii apelor se pot găsi sub aspect fizic în formă dizolvată, coloidală sau suspensii şi sub
formă chimică: ionică, complexată, absorbită. Toţi constituenţii apelor naturale se încadrează în
următoarele categorii de indicatori fizico-chimici: pH, turbiditate, conductivitate, anioni şi
cationi, metale grele, substanţe organice etc. Aceştia, în funcţie de natură şi concentraţie,
determină/caracterizează calitatea apei. Desigur că indicatorii se vor regăsi, mai mult sau mai
puţin, în toate apele curgătoare sau stătătoare, funcţie de cele trei fenomene prezentate. Prin
activităţi antropogene, tot mai mulţi poluanţi îşi fac simţită prezenţa în apă şi în concentraţii tot
mai mari.

4. Importanța irigațiilor
Agricultura este una dintre cele mai vechi şi una dintre cele mai importante activităţi ale omului.
Totul a început odată cu aşezarea omului în diferite zone şi dezvoltarea micilor comunităţi. În
felul acesta, vânatul şi pescuitul nu a mai reprezentat singură sursă de hrană. Agricultura a putut
satisface nevoia de hrană. În funcţie de plantele şi culturile dezvoltate, factorii climatici joacă un
rol important. În principa, agricutura este strâns legată de sursele de apa sau un regimul de
precipitaţii suficient pentru că vegetaţia să prospere.

Cum a apărut nevoia de a iriga ?

Din cauza instabilităţii vremii şi a modificărilor climatice, cantitatea de apa ajunsă la diversele
culturi de plante a variat foarte mult. În felul acesta, nu se putea garanta o producţie suficientă
pentru a satisface nevoile tuturor persoanelor. Soluţia care a dus la rezolvarea acestei probleme a
fost irigaţia.

Când au apărut primele sisteme de irigaţie ?

Se estimează că primele astfel de sisteme au fost dezvoltate şi folosite chiar din anii 6000 i.Hr.
Civilizaţiile care au pus în practică această idee au fost cele din Egipt şi Mesopotamia. Analizând
mai atent, putem observă că marile civilizaţii din istorie s-au dezvoltat în apropierea unor
importante cursuri de apa, tocmai din această nevoie de bază.

Egiptul, de exemplu, a fost puternic influenţat de Nil, care este unul dintre cele mai importante
fluvii ale lumii. Deversările periodice ale acestui fluviu au oferit cantitatea necesară de apa
suprafeţelor cultivate şi producţia de hrană a sporit. În perioadele mai secetoase, însă, lipsă apei
trebuie compensată într-un anume fel. Din acest motiv s-au construit diverse canale cu rol de a
iriga pământul. De asemenea, au fost construite diguri preponderent din piatră, dar şi nuiele. În
cazul în care terenul era prea înalt pentru a folosi aceste metode se recurgea la ajutorul unor găleţi
cu o contragreutatea, ce formă o pârghie.

În felul acesta s-au găsit primele soluţii de a oferi necesarul de apa pentru că recoltele să fie
bogate.

Apariţia fântânilor

Progresul pe care l-au reprezentat cunoştinţele despre mediul înconjurător a deschis calea unor
oportunităţi diferite. Pe lângă sursele clasice de apa, din râuri sau precipitaţii, solul poate fi unul
foarte bogat în conţinutul de apa, în aşa zisele pânze freatice. Acesta este unul dintre motivele
pentru care s-au dezvoltat un număr foarte mare de fântâni. Alt avantaj important era că distanţă
până la un rău putea fi destul de mare, iar cu apa folosită la irigaţii din sol se câştiga foarte mult
timp.

Dezvoltarea metodelor de irigaţie a avut loc în paralel cu tehnologia

Pornind de la primele metode de a iriga, cu găleţi, şi până la cele mai moderne, din prezent
folosind sisteme automatizate, ele au fost strâns legate de progresul şi cunoştinţele tehnologice
din acel moment.
Odată cu dezvoltarea motoarelor, scoaterea apei s-a efectuat cu mult mai multă uşurinţă. Această
fost pompată şi a reuşit să satisfacă pe deplin cererea de hidratare a culturilor. În felul acesta,
cantitatea de apa folosită era foarte mare. Un dezavantaj al acestui lucru e faptul că mare parte
din cantitatea de apa este folosită necorespunzător, fiind mult peste necesarul plantei sau
concentrându-se doar în anumite zone.

Irigaţiile la noi în ţara

Dezvoltarea sistemelor de irigaţie din România a cunoscut cea mai importantă creştere în
perioadă cuprinse între anii 1950 şi 1990 (exact în perioadă comunistă). În acea perioadă s-a
amenajat o suprafaţa foarte mare cu sisteme de irigare, mai exact peste 3 milioane de hectare.
Acest lucru a urcat România printre primele ţări din Europa la acest capitol.

În perioadă imediat următoare revoluţiei, sistemul de irigaţii a cunoscut o stagnare, respectiv


declin din punct de vedere al folosinţei şi al performanţei.

Tehnologia folosită în prezent

Nivelul tehnologic din prezent a ajutat foarte mult eficientizarea irigaţiilor, respectiv a agricultu
5. Sisteme de irigații

Sistemul de irigare este format dintr-o structură de admisie (principală) sau o stație de pompare
(principală), un sistem de transport, un sistem de distribuție, un sistem de aplicare pe câmp și un
sistem de drenaj (vezi Fig. 69).

Structura de admisie este construită la intrarea în sistemul de irigare (vezi Fig. 70). Scopul său este de a dirija apa din
sursa de alimentare inițială (lac, râu, rezervor etc.) în sistemul de irigații.

Fig. 70. O structură de admisie

În unele cazuri, sursa de apă pentru irigații se situează sub nivelul câmpurilor irigate. Apoi, trebuie să fie utilizată o
pompă pentru a furniza apă la sistemul de irigare (vezi Fig. 71).

Fig. 71. O stație de pompare


Există mai multe tipuri de pompe, dar cea mai frecvent folosită în irigare este pompa centrifugă.

Pompa centrifugă (vezi fig. 72a) constă dintr-un caz în care un element, numit rotor, se rotește condus de un motor
(vezi fig. 72b). Apa intră în carcasă în centru, prin conducta de aspirație. Apa este imediat prinsă de rotorul rapid și
expulzată prin conducta de refulare.

Fig. 72a. Diagrama unei pompe centrifuge

Fig. 72b. Pompa centrifugala si motor


Pompa centrifugă va funcționa numai atunci când carcasa este complet umplută cu apă.

6. Suprafața irigată

Există multe metode de aplicare a apei pe câmp. Cea mai simplă constă în aducerea apei de
la sursa de aprovizionare, cum ar fi o fântână, la fiecare plantă cu o găleată sau o cană de apă

Udarea plantelor cu găleată

Aceasta este o metodă care consumă foarte


mult timp și implică o muncă destul de grea. Cu toate
acestea, poate fi folosit cu succes pentru irigarea unor mici terenuri, cum ar fi grădinile de
legume, care se află în vecinătatea unei surse de apă.

În sistemele de irigare mai mari sunt utilizate metode mai sofisticate de aplicare a
apei. Există trei metode de bază: irigarea la suprafață, irigarea prin stropire și irigarea prin
picurare.

Irigarea suprafeței

Irigarea de suprafață este aplicarea apei pe câmpurile de la nivelul solului. Fie întregul


câmp este inundat, fie apa este direcționată în brazde sau granițe.

I) Irigarea brazdelor

Brazdele sunt șanțuri înguste săpate pe câmpul dintre rândurile de culturi. Apa curge de-a
lungul lor în timp ce se deplasează pe panta câmpului.

Apa curge din șanțul de câmp în brazde prin deschiderea băncii sau digului și/ sau prin
intermediul unor sifone sau spile. Sifoanele sunt conducte mici curbate care livrează apă peste
malul șanțului Spile sunt conducte mici îngropate în banca de șanț. Apa curge în brazde prin
deschideri în mal

Utilizarea sifoanelor
Utilizarea spile

II) Irigarea la frontieră

În irigațiile de graniță, câmpul care trebuie irigat este împărțit în benzi (numite și borduri
sau trepte de bordură) prin diguri paralele sau creste de frontieră

Apa este eliberată din șanțul de câmp pe graniță prin structuri de poartă numite prize De
asemenea, apa poate fi eliberată cu ajutorul sifoanelor sau a spile. Foaia cu apă curgătoare se
deplasează în josul marginii, ghidată de crestele frontierei.
Irigare la frontieră

III) Irigarea bazinului

Bazinele sunt terenuri orizontale, plane, înconjurate de mici diguri sau grămadă. Băncile
împiedică apa să curgă pe câmpurile din jur. Irigarea bazinului este folosită în mod obișnuit
pentru orez cultivat pe terenuri plane sau în terase de pe dealuri (vezi Fig. 93a). Copacii pot fi, de
asemenea, cultivate în bazine, unde un copac este de obicei situat în centrul unui bazin mic

Irigarea prin stropire

Odată cu irigarea prin stropire, se creează precipitații artificiale. Apa este condusă spre
câmp printr-un sistem de conducte în care apa este sub presiune. Pulverizarea se realizează
folosind mai multe capete de stropire rotative sau cu duze de pulverizare sau cu o singură
stropitoare de tip pistol
Irigarea prin picurare

În irigarea prin picurare, numită și irigare cu apă, apa este condusă pe câmp printr-un sistem de
conducte. Pe câmp, lângă rândul de plante sau copaci, este instalat un tub. La intervale
regulate, în apropierea plantelor sau copacilor, se face o gaură în tub și este echipată cu un
emițător. Apa este furnizată lent, picătură prin picătură, către plante prin intermediul acestor
emițătoare

Sistem de drenaj

Un sistem de drenaj este necesar pentru a îndepărta excesul de apă din pământul
irigat. Această apă în exces poate fi, de exemplu, apa uzată de la irigare sau scurgerea de
suprafață de la precipitații. Poate include, de asemenea, scurgeri sau ape de scurgere din sistemul
de distribuție.

Apa de suprafață în exces este îndepărtată prin drenurile deschise. Excesul de apă subterană
este îndepărtat prin drenurile adânc deschise sau prin conductele subterane

7. Perspective privind utilizarea apei în agricultură

O treime din apa utilizată în Europa revine sectorului agricol. Agricultura afectează atât
cantitatea, cât şi calitatea apei disponibile pentru alte utilizări. În unele părţi ale Europei, poluarea
cauzată de pesticidele şi îngrăşămintele utilizate exclusiv în agricultură rămâne încă una din
cauzele principale ale slabei calităţi a apei.

Sectoarele noastre industriale şi nevoile personale ale populaţiilor noastre în continuă creştere
rivalizează de asemenea cu natura pentru utilizarea apei curate. Schimbările climatice introduc un
element suplimentar de incertitudine în ceea ce priveşte disponibilitatea resurselor de apă. Se
presupune că odată cu schimbarea regimurilor de precipitaţii, unele părţi ale Europei vor dispune
în viitor de resurse de apă dulce mai mari, iar altele de resurse mai mici. Confruntați cu cererea
crescândă şi cu schimbările climatice, mulţi utilizatori, inclusiv natura, vor întâmpina greutăţi în
ceea ce priveşte acoperirea necesităţilor de apă. În situația unui deficit de apă, sectorul industrial
şi gospodăriile pot dezvolta metode de reducere a cantităţilor de apă utilizate, dar ecosistemele
dependente de apă sunt expuse riscului de a suferi distrugeri ireversibile. Aceasta ar afecta nu
numai formele de viaţă din jurul unui anumit corp de apă. Ne-ar afecta și pe noi, de asemenea.

Prin aplicarea practicilor agricole corecte şi a soluţiilor de sprijinire a politicilor, putem obţine un
consum eficientizat al apei în agricultură, ceea ce ar însemna resurse de apă mai mari disponibile
pentru alte utilizări şi în special pentru natură.
Biliografie:

1 https://www.eea.europa.eu/ro/articles/apa-pentru-agricultura

2https://www.worldbank.org/en/topic/waterresourcesmanagement

3https://ro.scribd.com/doc/69742219/Resurse-de-Apa

4 https://blogro.eu/importanta-si-rolul-irigatiilor-in-agricultura-ce-nu-stiai-despre-tehnologia-folosita-si-
cum-aceasta-a-evoluat/

5http://www.fao.org/3/R4082E/r4082e06.htm#TopOfPage

6 http://www.fao.org/3/R4082E/r4082e06.htm#TopOfPage

7 https://www.eea.europa.eu/ro/articles/apa-pentru-agricultura