Sunteți pe pagina 1din 31

1. Obiectul de studiu şi metodologia ştiinţei administraţiei.

Noţiunea şi conceptul de
administrare publică.
2. Obiectul administraţiei publice. Subiectul administraţiei publice. Caracteristicile
generale ale administraţiei publice.
3. Administraţia publică şi puterea executivă.
4. Administraţia publică şi managment public.
5. Administrare publică şi administraţia privată – similarităţi şi deosebiri .
6. Funcţiile administraţiei publice.
7. Misiunea, scopul şi obiectivele administraţiei publice.
8. Administraţia publică – fenomen social sistemic. Rolul administraţiei publice într-un
stat de drept.
9. Principiile Ştiinţei administraţiei (generale, speciale).
10.Dezvoltarea contemporană a administraţiei publice şi necesitatea cercetării ştiinţifice a
acesteea. Domeniile de cercetare în știinţa administraţiei.
11.Evoluţia ştiinţei administraţiei.
12.Noţiune de structură a administraţiei publice.
13.Criteriile de organizare a administraţiei publice în Republica Moldova (teritorial şi
funcţional).
14.Teoria şi practica organizării sistemului de relaţii în administraţia publică.
15.Forme şi metode în administraţia publică.
16.Raporturile administraţiei publice cu principalele elemente ale sistemului social
(mediul legislativ, mediul juridic, societatea civilă).
17.Asigurarea informaţională a administraţiei publice.
18.Rolul potenţialului uman în administraţia publică.
19.Conceptul dihotomiei politicii şi administraţiei.
20.Principii de modernizarea şi eficientizare a administraţiei publice.
21.Buna guvernare: caracteristici, dimensiuni şi metode de evaluare.
22.Prevederile Acordului de Asociere la Uniunea Europeană cu privire la reforma
administraţiei publice în Republica Moldova.
23.Autorităţile administraţiei publice centrale: structură, caracteristici, funcţii, atribuţii.
24.Autorităţile administraţiei publice locale: structură, caracteristici, funcţii, atribuţii.
25.Modele de administrare: birocratic, liberal, neoliberal.

Obiectul de studiu şi metodologia ştiinţei administraţiei. Noţiunea şi conceptul de


1.
administrare publică.
Conceptul de administrare publică
AP – o activitate străveche comună pentru toate ţările şi nivelele de guvernare;
Tradiţiile, structura şi procesele din cadrul AP diferă semnificativ de la ţară la ţară;
Administrare: organizarea şi menţinerea resurselor umane, financiare, materiale pentru a
atinge scopurile unui anumit grup;
Public – înseamnă ceea ce se referă la oameni, la o comunitate sau la o societate.
Noţiunea de admnistraţie este mai largă decât noţiunea de administraţie publică, ea
cuprinzând şi administraţia particulară.

1
Administraţia publică şi administraţia particulară urmăresc un scop, utilizând anumite
mijloace. Dar, sub raportul finalităţii şi al resurselor folosite, există diferenţe esenţiale între
ele.
Spre deosebire de administraţia privată, administraţia publică urmăreşte satisfacerea
interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, inclusive prin realizarea de servicii
publice.
Scopul activităţii administraţiei publice este satisfacerea, în mod regulat şi continuu, a
unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care exced prin amploarea lor,
sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar oferi să le asigure.
Deciziile AP sunt obligatorii, fără a se cere acordul celor carora li se aplică;
Administraţia publică, spre deosebire de cea privată, poate utiliza, atunci când este
necesar mijloace de constrangere statală.
Administraţia publică reprezintă un proces continuu, o activitate neîntreruptă, adaptată
permanent la condiţiile dinamice ale mediului social.
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprimă interesele
generale ale societăţii, interese care sunt formulate prin lege.
Ca activitate statală, administraţia publică este definită şi ca acţiune a puterii executive
prin procedee de putere publica.
Metodologia științei administrației: o totalitate de metode, tehnici de cercetare, analiză şi
investigare utilizate de specialistul care realizează studierea funcţionării şi organizării
instituţiilor administrative.
Ştiinţa administraţiei, fiind o ştiinţă socială, utilizează din celelalte ştiinţe sociale tehnicile
şi metodele de cercetare ale acestora cum ar fi: cercetarea documentară, metoda sociologică,
metoda statistică, metoda comparativă, metoda analizei istorice.
Metodele de cercetare în ştiinţa administraţiei au drept scop elaborarea generalizărilor,
recomandărilor de importanţă teoretică şi practică. În acest context, în scopul alegerii celei
mai adecvate metode de cercetare să se ţină seama de totalitatea problemelor şi situaţiilor
reale existente în administraţia publică locală.
2.Obiectul administraţiei publice. Subiectul administraţiei publice. Caracteristicile
generale ale administraţiei publice.
Obiectul teoriei administraţiei publice este determinat de trăsătura caracteristică a
activităţii desfasurate de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale ca activitate de
management al unităţilor administrative teritoriale (stat, regiune, oraş, comună) care
înseamnă exercitarea unui ansamblu de funcţii.
Se poate afirma că ştiinţa administraţiei are ca obiect de studiu acea parte a suprastructurii
politice a societăţii, numită administraţie publică, relaţiile sale cu celelate structuri sociale,
normele, valorile si principiile sale specifice, precum şi modul în care asigură cetăţenilor
serviciile necesare satisfacerii intereselor lor legitime.
În obiectul teoriei administraţiei se regăseşte şi rezultatul cercetărilor efectuate de alte
ştiinţe în legătură cu activitatea autorităţilor administraţiei publice cu privire la modul în care
administraţia îşi realizeze finalitatea cu cele mai mari randamente şi eforturi financiare
minime.
Procesul de integrare şi interconectare a ştiinţelor a permis administraţiei stabilirea unor
reguli precise pentru implementarea unor structuri organizaţionale mai eficiente si stabilirea
unor norme de funcţionare a autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice.

2
Administraţia publică, în orice societate, fie ea clasică, fie modernă, reprezintă, în esenţă,
un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore
determinate, de fapt, de realizarea unor valori politice, stabilite prin acte juridice „în scopul
satisfacerii interesului general, prin acţiunea puterii publice”.
În acest context, administraţia publică prezintă anumite trăsături, relevate în unele
caracteristici, care îi oferă o anumită specificitate şi personalitate.
Caracteristicile administraţiei publice:
1. Administraţia constituie un corp intermediar creat în vederea acţiunii, ea este creată
pentru a acţiona. Într-adevăr, menirea administraţiei publice este de a desfăşura o activitate
continuă, permanentă în оntreaga noastră societate, ea fiind un ecosistem al sistemului social
global. Filozofia administraţiei publice, întreaga sa existenţă, rolul, competenţa şi atribuţiile
sale constau în a acţiona zi de zi în a obţine acele rezultate pe care statul şi fiecare
colectivitate locală, fiecare cetăţean le consideră ca esenţiale în viaţa şi activitatea din toate
domeniile.
2. Administraţia este ierarhizată şi ordonată. Administraţia publică este ierarhizată şi
judicios organizată, atît intern şi pe orizontală, cît şi în оntregul său sistem, pe verticală în
structuri instituţionale, toate armonios articulate. Privită ca un sistem de ordonare a
structurilor, a diviziunilor acestora, precum şi a personalului propriu, ierarhizarea cunoaşte
cea mai deplină formă de organizare оn interiorul fiecăruia din organele şi serviciile
administraţiei publice. Ea se concretizează prin organigramele proprii, care stabilesc funcţiile
de conducere şi cele de execuţie, în vîrful cărora se află persoana aleasă sau numită, potrivit
legii care poartă răspunderea directă şi generală asupra întregii activităţi a structurii
respective, inclusiv, în situaţia existenţei şi a unui organ colegial de conducere.
3. În toate ţările, administraţia este remunerată, civilă, laică şi egalitară. Determinate
fiind slujba societăţii şi a cetăţenilor, administraţia publică este remunerată din bugetul
public naţional şi local. Toţi angajaţii săi au salariul asigurat, în timp ce consilierii, pentru
participarea la şedinţele consiliului (raional, local) primesc o indemnizaţie stabilită, potrivit
legii, decontînduli-se, totodată, cheltuielile pe care le efectuează în оndeplinirea mandatului
lor. Caracterul civil al administraţiei rezultă din însuşi caracterul serviciilor publice, al
personalului şi conducerii acestora, ale tuturor organelor administraţiei publice.
Administraţia publică este egalitară, unul din principiile sale tutelare fiind egalitatea tuturor
locuitorilor de a beneficia deopotrivă de serviciile sale, fără deosebire de naţionalitate,
origine, rasă, convingeri religioase, filozofice sau apartenenţă politică.
4. Administraţia este în toate ţările formalistă, scrisă şi birocratică. Practic, pretutindeni,
administraţia publică se deosebeşte de administraţia privată prin numeroasele sale forme,
proceduri şi rigori specifice, care oferă particularitate activităţii organelor şi serviciilor sale.
Unele din acestea sunt stabilite prin legi şi alte acte normative, completate prin statute şi
regulamente proprii, respectîndu-se, inclusiv, tradiţiile colectivităţilor locale. Definitoriu
activităţii administraţiei publice moderne este, în primul rînd, forma scrisă, obligatorie
pentru actele şi contractele administrative, dar şi pentru consemnarea acţiunilor şi a
rezultatelor acestora, a diferitelor operaţiuni tehnico-administrative şi tehnico-productive.
5. Administraţia este permanentă şi necesită, din ce în ce mai mult, cunoaştere şi
tenacitate. Istoria formării, dezvoltării şi afirmării statului este şi istoria genezei, dezvoltării
şi afirmării administraţiei sale. Permanenţa şi continuitatea activităţii acesteia, unele servicii
publice acţionînd efectiv fără nici o întrerupere de-a lungul celor 24 de ore ale unei zile, iar
în toate celelalte zile, printr-o continuitate constantă evidenţiază rolul major al administraţiei
3
în viaţa societăţii şi a fiecărei colectivităţi locale. Or, оn condiţiile actuale, administraţia
publică trebuie să se înscrie hotărît în cadrul acestor trăsături la un nivel superior, performant
ce defineşte administraţiile statelor Uniunii Europene. Aceasta presupune, în mod imperativ,
un înalt grad de cunoaştere, de competenţă şi tenacitate din partea tuturor organelor şi
serviciilor sale a întregului personal.
6. Administraţia publică este compartimentată orizontal şi vertical, adică este împărţită în
departamente, direcţii, servicii, oficii şi birouri, regii sau agenţii ori societăţi comerciale şi
divizată în plan orizontal оn administraţia publică centrală de specialitate şi administraţia
publică locală.
7. Administraţia publică este într-o expansiune. Progresul lumii contemporane,
soluţionarea marilor probleme cu care se confruntă omenirea înseamnă implicit creşterea
dimensiunii şi a rolului administraţiei publice. O simplă comparare cu nivelul avut nu cu
secole n urmă, ci faţă de numai cteva din ultimele decenii ale secolului XX, ne permite a
observa cu uşurinţă creşterea impresionantă a administraţiei publice, a numărului serviciilor
publice a personalului acestora, оn afara echipamentului tehnologic al numeroaselor servicii
şi sectoare ale acesteia. Expansiunea administraţiei publice este, astfel, nu numai consecinţa,
ci şi factorul motor de care depinde dezvoltarea şi afirmarea acesteia, creşterea necontenită a
nivelului vieţii materiale şi spirituale, afirmarea reală a personalităţii şi a demnităţii umane.
3.Administraţia publică şi puterea executivă.
Guvernul este autoritatea publică care reprezintă și exercită puterea executivă în
Republica Moldova.
Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea
generală a administrației publice.
Guvernul își desfășoară activitatea cu respectarea următoarelor principii:
a) legalitatea;
b) separarea și colaborarea puterilor în stat;
c) continuitatea;
d) colegialitatea;
e) responsabilitatea colectivă și individuală a membrilor Guvernului;
f) eficiența;
g) sustenabilitatea financiară;
h) protejarea drepturilor și libertăților omului;
i) promovarea și protejarea intereselor statului;
j) transparența și accesul la informație;
k) asigurarea participării părților interesate în procesul decizional.
Atribuțiile Guvernului
În realizarea funcțiilor sale, Guvernul are următoarele atribuții:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) asigură realizarea politicii interne și externe a statului;
c) asigură executarea actelor normative ale Parlamentului și decretelor Președintelui
Republicii Moldova, adoptate în conformitate cu normele constituționale, și a prevederilor
tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte;
d) realizează programul său de activitate;
e) înaintează Parlamentului inițiative legislative;
f) aprobă, prin hotărîre, și înaintează Președintelui Republicii Moldova proiecte de decrete
în condițiile legii;
4
g) avizează inițiative legislative, inclusiv proiecte de legi, și examinează propuneri
legislative;
h) aprobă documente de politici și acte normative;
i) elaborează, prezintă Parlamentului spre adoptare și asigură executarea bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor de asigurare obligatorie de asistență
medicală;
j) asigură accesul, prestarea, verificarea, evaluarea calității și modernizarea serviciilor
publice;
k) asigură administrarea eficientă și transparentă a proprietății publice;
l) monitorizează și analizează eficiența implementării actelor normative;
m) asigură realizarea controlului administrativ al activității autorităților administrației
publice locale;
n) îndeplinește alte atribuții prevăzute de cadrul normativ sau care decurg din rolul și
funcțiile Guvernului.
De organizarea controlului administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice
locale este responsabilă Cancelaria de Stat, acesta fiind exercitat nemijlocit de Cancelaria de
Stat sau de oficiile sale teritoriale, conduse de reprezentanţii Guvernului în teritoriu.
4.Administraţia publică şi managment public.
Managementul public reprezinta ansamblul proceselor si relatiilor de management, bine
determinate, existente intre componente ale sistemului administrativ, prin care, in regim de
putere publica, se aduc la indeplinire legile si/sau se planifica, organizeaza, coordoneaza,
gestioneaza si controleaza activitatile implicate in realizarea serviciilor care satisfac interesul
public.
Managementul public include administraţia publică.
Urmăreşte crearea sistemului de management în cadrul instituţiei publice pentru realizarea
obiectivelor cu maximum de eficienţă, în condiţiile asumării responsabilităţii pentru
rezultatele obţinute.
Elementele caracteristice domeniului de aplicabilitate al MP în Administratia publică
Interesul public
Astfel, scopul MP în instituțiile administrației publice este satisfacrea interesului general,
fără a se avea în vedere un profit, în timp ce managerii din organizațiile particulare urmăresc
în mod constant un câștig material.
Este foarte important de precizat că obiectul unei instituții publice este servirea interesului
public. Există însă cerințe pe care inițiativa particular nu le-ar putea satisfice și care sunt
esențiale pentru societate, în general, și pentru fiecare membru în parte. Asemenea cerințe,
care alcătuiesc interesul public, constituie domeniul proprie al managementului în
administrația publică. Conținutul interesului public variază în raport de perioadele istorice
ale societății, formele sociale, tehnicile folosite în fiecare perioadă.
Serviciul public
Un alt aspect din problematica MP, asupra căruia insistăm în continuare, este noțiunea de
serviciu public.Serviciul public poate fi explicat ca un ansamblu de activități organizate de
administrația publică pentru a satisfice nevoi sociale în interes public.
Trebuie reținut faptul că nu orice activitate de interes public este serviciu public, ci numai
acele activități, care așa cum am mai precizat, sunt necesare pentru satisfacerea unor nevoi
sociale, appreciate de puterea politică c fiind interes public.

5
Puterea publică reprezintă ansamblul drepturilor special pe care le are o instituție
administrative, în sens de autoritate ce reprezintă și apără interesul public, care în mod
obligatoriu trebuie să se impună celui particular, așa cum rezultă din Constituție și legile
organice.
5.Administrare publică şi administraţia privată – similarităţi şi deosebiri.
Administraţia publică şi administraţia particulară urmăresc un scop, utilizând anumite
mijloace. Dar, sub raportul finalităţii şi al resurselor folosite, există diferenţe esenţiale între
ele.
Spre deosebire de administraţia privată, administraţia publică urmăreşte satisfacerea
interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, inclusive prin realizarea de servicii
publice.
Administraţia publică, spre deosebire de cea privată, poate utiliza, atunci când este
necesar mijloace de constrangere statală.
Similitudini:
- se folosesc aceleaşi tipuri de resurse (umane, financiare, informaţionale, tehnologice
etc.);
- procesele manageriale se desfăşoară sub influenţa aceloraşi factori ai mediului extern
(structura politică, economică, socială);
- scopul final este acelaşi: a face lucruri mari cu resurse mici.
Deosebiri:
- deciziile în administraţia publică oglindesc cursul politic al statului;
- deciziile în administraţia publică se iau, de regulă, în urma consultării cu cetăţenii;
- procesele manageriale în administraţia publică au un grad mai mare de formalizare;
- conducătorii din sectorul public s-au preocupat mai puţin să răspundă la întrebarea DE
CE există organizaţiile lor şi CE VALORI intenţionează ele să creeze. Rolul lor a fost de a
asigura funcţionarea domeniului şi nu de a formula politici şi de a defini misiuni;
- mijloacele prin care gestionarii din sectorul public sînt responsabilizaţi în legătură cu
realizarea obiectivelor nonfinanciare sînt limitate şi discutabile.
De exemplu, cum să apreciezi, în ce măsură un responsabil a acţionat pentru îndeplinirea
obiectivelor de echitate? Majoritatea sistemelor de evaluare a gestiunii se limitează la
utilizarea unor măsurători financiare, cantitative, ceea ce presupune o primordialitate a
valorii economice şi a rezultatelor;
- există foarte puţine elemente care să stimuleze conducătorii din sectorul public să
acţioneze în măsură mai mare ca întreprinzători, care să-i determine să creeze valori sau să se
concentreze pe atingerea obiectivelor, indiferent de modul în care acestea sînt exprimate.
Acest fapt conduce frecvent la o aversiune pentru asumarea de riscuri şi la limitarea
iniţiativei.
Cel mai des, conducătorii din sectorul public urmează proceduri şi nu acţionează ca
manageri;
- cerinţele contradictorii cărora trebuie să le facă faţă în condiţiile unor limitări bugetare
anuale şi agenda politică pe termen scurt pot determina conducătorii să adopte, aproape
exclusiv, măsuri pe termen scurt ca o garanţie pentru succes. Acest lucru conduce la eşecuri
în realizare obiectivelor pe termen lung;
- diversitatea foarte mare a necesităţilor clienţilor din sectorul public;

6
- resursele financiare, materiale, informaţionale pentru sectorul public reprezintă bunuri
publice formate pe baza impozitului, iar resursele din sectorul privat reprezintă bunurile
firmei date;
- gradul de responsabilitate a conducătorului din administraţia publică este mai mare şi
poartă un caracter politic;
- riscurile manageriale în administraţia publică sînt acoperite de banii publici, în sectorul
privat de banii firmei.
AVANTAJE
Publice
 Scopul stabilit de legislaţie.
 Au mai mulţi bani şi mai multe şanse de a acorda subvenţii mari / contracte.
 Mult mai probabil să plătească toate costurile proiectului şi / sau să acopere
costurile indirecte.
 Mai uşor pentru a găsi informaţii despre şi pentru a rămâne la curent pe nevoile
proiectului /
 interese.
 Procesele de aplicare şi termenele limită sunt informaţii publice şi foarte ferme.
 Utilizeaza formate prescrise, de propuneri de proiecte, des utilizeaza
formularelor "ordinare" de
 cerere.
 Posibilităţile de reînnoire a resurselor umane , cele mai multe proiecte au
persoana de contact
 responsabila.
 Au resurse pentru asistenţă tehnică.
 Fondurile disponibile pentru gama mai larga de organizaţii ( pentru profit şi
non-profit).
 Responsabile în faţa oficialilor aleşi în cazul în care personalul administrativ nu
respectă
 regulile.
Private
 Concentrarea pe probleme emergente, si interesele personale.
 Adesea dispuşi să utilizeze resursele în comun cu alţi finanţatori.
 gamă largă de subvenţii în mărime disponibile - unele poate face premii foarte
mari, altele sunt
 strict pentru proiecte locale mici.
 Dispun de mai multe surse si fonduri de start-up sau experimentale.
 Lungimea completa, propuneri complex nu întotdeauna necesar.
 Mult mai flexibile si pot să răspundă nevoilor şi circumstanţilor actuale.
 Abilitatea de a evita cerinţele birocratice pentru administrarea subvenţiilor.
 Pot oferi de multe ori forme alternative de asistenţă, de exemplu, software /
hardware donaţii,
 materiale, expertiza, etc
 Mai puţini solicitanţi, în cele mai multe cazuri.

7
 Pot, în general, să fie mult mai informali şi dispuşi să ajute cu procesul de
propunere.
DEZAVANTAJE
Publice
 Sunt mult mai birocratice.
 Aplicare lunga a propunerilor şi cerinţe complexe , administrare şi proceduri de
conformitate.
 Deseori necesita instituţional de repartizarea functiilor şi de potrivirea lor.
 Tind să favorizeze solicitanţilor stabiliţi.
 Dificil impliminteaza idei şi metode noi de mare risc.
 Cost pentru solicitanţi mult mai mare, aplicarea scumpa şi proceduri de
conformitate.
 Tendinţele de schimbare politică afectează securitatea unor programe
 disponibilitatea fondurilor se pot schimba rapid.
Privat
 Mărimea medie a granturilor acordate, de obicei e, mult mai mica.
 Priorităţile se pot schimba foarte brusc,nu se axeaza pe continuitate.
 Solicitanţii au limitat influenţa asupra procesului decizional.
 Informaţii privind politicile şi procedurile trebuie să fie cercetate în general, si
poat fi schimbate
 de situatie.
 Mai puţin probabil să acopere toate costurile de proiect şi cele mai multe ori nu
acoperă costurile
 indirecte.
 Limitat de personal? mai puţine oportunităţi pentru contactul personal şi / sau
vizite la faţa
 locului.
 Nu clarifica motivele respingerii si e greu de a incerca inca odata de profita de
propunere.
6.Funcţiile administraţiei publice.
Administraţia publică este o activitate raţională şi eficientă pentru îmbunătăţirea
structurii şi funcţionării organelor administraţiei publice în scopul îndeplinirii optime a
sarcinilor prin îmbinarea intereselor generale cu cele personale ale oamenilor.
Funcţiile administraţiei publice
 Funcţii interne;
 Funcţii externe;
 Funcţii speciale ;
 Funcţii generale.
Funcţii interne - Reprezintă direcţiile principale de activitate ale autorităţilor
administraţiei publice în administrarea vieţii interne a societăţii.
Funcţiile interne ale administraţiei publice sunt: economică, financiară, socială, ecologică,
ştiinţifică, culturală.
Obiectivul acestor funcţii constă în asigurarea dinamismului şi legalităţii procesului de
administrare realizat de fiecare autoritate a administraţiei publice.
8
Funcţii externe sunt chemate să asigure integritatea şi securitatea statului, interesele
naţionale, realizarea sistemului de relaţii cu alte state.
Funcţii specifice:
 funcţia de mecanizm intermediar de execuţie a puterii politice. Aceasta funcţie este
determinată de poziţia pe care o are administraţia în raport cu puterea politică şi este funcţia
principală a administraţiei publice.
 funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii.
Această funcţie prevede păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor, obiceiurilor naţionale, asigurînd
astfel continuitatea societăţii.
 funcţia de pregătire a deciziilor politice;
 funcţia de organizare a executării deciziilor politice;
 funcţia de executare directă a dciziilor politice;
 funcţia de asigurare a exexutării deciziilor politice;
 funcţia de purtător al cererilor, dorinţelor şi necesităţilor membrilor.
Funcţii generale:
 Funcţia de prognozare şi planificare. Din punct de vedere theoretic această funcţie se
reduce la pregătirea programelor şi proiectelor, decizia în această materie este atributul
puterii politice. Administraţia publică influentează stabilirea prognozelor şi programelor
datorită mijloacelor material-tehnice şi umane de care dispune.
 Funcţia de organizare, reprezintă în mod indiscutabil – din punct de vedere cantitativ
şi calitativ – una din cele mai importante laturi prin care administraţia îsi realizează funcţiile
sale în cadrul sistemului social. Conţinutul administraţiei derivă din atribuţiile autorităţilor
publice stabilite prin Constituţie şi alte acte normative.
 Funcţia de comandă. Această funcţie include două aspecte:
1. administraţia publică colaborează la adoptarea deciziilor politice prin pregatirea
acestora,
2. adoptă deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric, şi a
condiţiilor concrete pentru implementarea deciziilor politice.
 Funcţia de coordonare a administraţiei publice constă în armonizarea şi sincronizarea
acţiunilor desfasurate în vederea organizării executării în concret a deciziilor politice. Făra
coordonare nu este posibilă acţiunea eficientă a diferitelor elemente ale mecanismului
administrativ, iar realizarea funcţiilor administraţiei ar fi periclitată. Funcţia de coordonarea
asigură integrarea dinamică a acţiunilor diferitelor elemente ale administraţiei publice, în
scopul realizării acestora în mod ritmic, proporţional şi eficient.
 Funcţia de motivare. Programele şi planurile elaborate de structurile administraţiei
publice se implementează de către funcţionarii acestora.
Motivaţia şi scopul activităţii sunt în relaţii de reciprocitate. Orice activitate porneşte din
anumite motive şi este îndreptată la atingerea anumitor scopuri.
Relaţia „motiv-scop” – este un „vector” ce dă direcţie şi intensitate activităţii în
administraţia publică.
Baza motivului o constituie necesitatea. În necesităţi şi trebiue de căutat pîrghia dirijării
activităţii umane.
 Funcţia de informare este una din funcţiile de bază ale administraţiei publice.
Comunicarea (procesul schimbului de informaţii) constituie baza procesului de administrare.

9
Exercitarea în bune condiţii a atributelor ce revin funcţiei de conducător (planificare,
organizare, antrenare, coordonare şi control) depinde de calitatea comunicării.
 Funcţia de control, are menirea de a masura rezultatele acţiunii administrative în
aplicarea deciziilor politice şi de a reprograma activităţile, facînd corecţiile necesare.În
dependenţă de faptul la care etapă de realizare a activităţii se desfăşoară controlul în
literatura de specialitate sînt specificate trei tipuri de control: preventiv, curent şi ulterior
7.Misiunea, scopul şi obiectivele administraţiei publice.
Misiunea administrației publice Autoritățile administrației publice au fost create în mod
special pentru a executa legea.
Autoritățile administrației publice au ca misiune socială generală înfăptuirea politicii
interne și externe a statului, prin executarea legii, ca act al parlamentului, precum și a
celorlalte acte date în aplicarea legii.
În decursul istoriei statele au evoluat, evoluînd în mod corespunzător și administrația
publică. La fiecare etapă de dezvoltare a societății, scopul, obiectivele și sarcinile statului, s-
au schimbat ceea ce a determinat schimbări concordante și cu privire la scopul, obiectivele și
sarcinile administrației publice.
Scopul fundamental al administraţiei publice publice este acela de a asigura realizarea
interesului general, public, exprimat de vointa suverana a poporului transpusa in lege.
Obiectivele administraţiei publice - Autoritățile administrației publice urmăresc ca, prin
întreaga lor activitate, să satisfacă, în cele mai bune condiții, cerințele sociale, să contribuie
la dezvoltarea societății în ritm cît mai rapid și pe toate planurile, să asigure ordinea de drept,
drepturile și libertățile democratice, să apere integritatea teritorială a țării, suveranitatea
acesteia, să dezvolte și să consolideze relațiile Moldovei pe plan internațional.
8.Administraţia publică – fenomen social sistemic. Rolul administraţiei publice într-un
stat de drept.
Rolul administraţiei publice - Autoritățile administrației publice au ca misiune socială
generală înfăptuirea politicii interne și externe a statului, prin executarea legii, ca act al
parlamentului, precum și a celorlalte acte date în aplicarea legii.
Societatea privită dintr-o abordare sistemică constituie un sistem social global deoarece
„omul ca element fundamen tal al societăţii este in relaţii interumane cu semenii săi, fie
dintr-un cadru organizat, căruia indivizii îi aparţin prin naştere şi anume: comunităţile umane
(familia, etnia, poporul, naţiunea), fie prin activităţi comune în cadrul unor grupuri sociale
(muncitori, ţărani, intelectuali, patroni, angajaţi,), fie prin libera adeziune la diferitele
organizării politice, culturale, profesionale". administraţia", este, în acelaşi timp, mediu
social şi parte componentă a mediului social.
Finalitatea ei constă în servirea societăţii care a creat-o, satisfacerea interesului general şi
a drepturilor şi intereselor umane legitime. Administraţia este un ansamblu de structuri
sociale avînd un loc primordial în societatea globală, unde se inserează în alte organizaţii sau
grupe umane structurate şi ierarhizate.
Ca parte a sistemului social, administraţia publică are două elemente componente
esenţiale, indispensabile şi anume:
- elementul structural - organic
- elementul funcţional
Această presupunere este o abordare cuprinzătoare, relevantă pentru precizarea statutului
şi rolului administraţiei publice în condiţiile statului de drept.

10
Cunoaşterea şi aprofundarea relaţiilor structurale interne ale adrninistraţiei publice -
instituţiile şi
autorităţile administrative, colectivităţile locale etc., regulile juridice sau nejuridice,
mijloacele materiale şi umane ale administraţiei publice - nu se pot realiza în bune condiţii
dacă nu stabilim, mai întîi, care sînt relaţiile, pe de o parte, între administraţia publică
centrală sau locală, ca subsisteme ale sistemului social global, şi celelalte elemente ce
formează subsisteme distincte şi care, împreună, compun mediul sau cadrul social
înconjurător al administraţiei publice.
„Cunoaşterea acestor relaţii dintre administraţia publică şi celelalte elemente ale
sistemului social, mai ales a influenţelor reciproce între acestea, permite conturarea rolului
adrninistraţiei publice, a misiunilor sale; într-un cuvtnt adecvat limbajului adoptat de teoria
sistemelor, conturarea functiilor administraţiei publice în cadrul societăţii".
In baza cunoaşterii nevoilor societăţii, sistemul administraţiei publice îşi reglează
structurile şi modalităţile de acţiune potrivit particularităţilor mediului social în raport cu
care ea acţionează.
9.Principiile Ştiinţei administraţiei (generale, speciale).
Principiile ştiinţei administraţiei
Principiile generale folosite în ştiinţa administraţiei sunt:
 administraţia publică se află în serviciul omului;
 administraţia publică se subordonează interesului general (public);
 adaptarea administraţiei - trebuie să se adapteze la mediul în care-şi desfăşoară
activitatea;
 cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare;
 respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice;
 asigurarea profesionalizării funcţiunii publice;
 creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii şi
structurii administrative.
Principii specifice:
 organizarea unitară;
 autonomia de organizare;
 conducerea unitară;
 participarea funcţionarilor la conducerea instituţiilor;
 comunicarea directă dintre şef şi funcţionari;
 recunoaşterea meritelor ce revin funcţionarilor;
 simplificarea activităţii şi structurii administraţiei
Principiile restrictive (de restricţionare) sunt: legalitatea, egalitatea, obiectivitatea şi
continuitatea.
Principiile proactive sunt: transparenţa, participare, responsabilitate, economie, eficienţă,
eficacitate.
IMPORTANT! Principiile de activitate a autorităţilor administraţiei publice trebuie să se
bazeze pe relaţii de prudenţă şi simţul responsabilităţii, ceea ce necesită multă inteligenţă,
cunoştinţe şi experienţă.
10. Dezvoltarea contemporană a administraţiei publice şi necesitatea cercetării
ştiinţifice a acesteea. Domeniile de cercetare în știinţa administraţiei.

11
Studiile efectuate până în prezent asupra administraţiei pornesc de la diverse puncte de
vedere:
•cel juridic;
•cel managerial, care urmăreşte eficienţa administraţiei;
•cel politic.
•Abordarea juridică este preocupată de garanţia acordată cetăţeanului faţă de arbitrariul
puterii publice şi studiază, în primul rând, relaţiile juridice. Ea constă, în principal, în dreptul
administrativ, care studiază administraţia publică din Europa, aproape în exclusivitate, după
revoluţia franceză.
•Abordarea managerială orientată spre obţinerea eficienţei organizaţiilor publice îşi are
originea în studiile nord- americane, care pornesc de la consideraţia comună a organizaţiilor
publice şi a celor private.
•Abordarea politică consideră administraţia că un element al sistemelor politice. În zilele
noastre este vorba de o noutate deoarece această abordare, deşi a existat în Europa înainte de
Revoluţia franceză, s-a pierdut apoi datorită dominării punctului de vedere juridic. Toate
aceste abordări au avut o contribuţie deosebită, deşi trebuie să se ţină cont de faptul nu este
vorba de a le integra într-o viziune unică, deoarece, în general, aceste abordări se ignoră
reciproc.
De-a lungul timpului, administraţia publică a făcut obiectul de studiu al mai multor
discipline: drept, ştiinţe economice, sociologie, psihologie, istorie, ştiinţa politică care,
împreună, alcătuiesc corpul ştiinţelor administrative, adică acele ştiinţe sociale care au că
punct de plecare administraţia.
La origine, studiul administraţiei publice se baza pe patru piloni:
• Primul, reprezentat de dreptul administrativ este cel care, în ciuda anilor, a rămas
întotdeauna autonom, constituind o poartă de intrare imperativă a ştiinţei administrative.
• Cel de-al doilea pilon pleacă de la sociologul german Max Weber, ale cărui principale
studii aveau în vedere legitimitatea şi rolul birocraţiei. Această ramură va conduce: - pe de o
parte, la analiza comparată a administraţiilor; - pe de altă parte la ştiinţa comportamentului
indivizilor ce constituie aceste organizaţii.
• Cel de-al treilea pilon pleacă de la Taylor şi s-a diversificat cel mai mult. Acest inginer
american a fost promotorul organizării ştiinţifice a muncii (OSM) care urmărea specializarea
şi suprimarea gesturilor inutile prin intermediul studiilor, „timpilor şi mişcărilor”. Acest
curent a fost urmat de un studiu mai gestionar şi economic al administraţiei, care a ajuns la
managementul public.
• Ultimul pilon a fost inaugurat de către Thomas Woadrow Wilson, care a fost ales
preşedinte al SUA (1912 – 1919) şi care era profesor de ştiinţe politice la Universitatea
Princeton. Într-un articol din 1887 el sugera introducerea unor metode de administrare
ştiinţifică în cadrul administraţiei publice. Scopul său era acela de a limita abuzurile
patronatului care erau percepute ca o frână în calea calităţii şi eficienţei. Această abordare
politică se va regăsi câteva generaţii mai târziu în curentul specializat al analizei politicilor
publice.
11.Evoluţia ştiinţei administraţiei.
Deşi începuturile sale sunt mai îndepărtate şi s-au consemnat în sudul Asiei, China şi
Egipt, administraţia publică în ipostaza de ştiinţă s-a cristalizat în secolul al XVII-lea, când
unii profesori din Germania şi Austria au ţinut studenţilor, la universităţile germane, cursuri
privind ştiinţele camerale. În limba germană, “Kameralien” se traduce prin “ştiinţa
12
administraţiei” şi cuvântul provine din limba latină – “camera” care înseamnă “cameră”, cu
sens de instituţie financiară. La început, ştiinţele camerale au studiat administraţia finanţelor
publice, dar ulterior, ele au cuprins întreaga administraţie a statului, independent de normele
juridice care o reglementau.
Dintre cameralişti s-a distins în mod deosebit, Lorenz von Stein (1815-1890) care a
studiat instituţiile administrative în complexitatea lor şi a cărui operă principală poartă titlul
“Teoria administraţiei”. O concepţie care a exercitat o mare influenţă în doctrina
administrativă este cea care consideră ştiinţa administraţiei ca o ştiinţă a administrării
(conducerii) întreprinderilor.
Explicaţia constă în faptul că, în vorbirea curentă, se face o analogie între noţiunile de
administrare şi conducere. Această concepţie a fost cunoscută sub numele de “FAYOLISM”,
după numele autorului ei – Henry Fayol (1841-1925). Într-o altă concepţie, ştiinţa
administraţiei a fost considerată ca având un caracter tehnic. Acestă opinie s-a dezvoltat în
S.U.A. şi aparţine lui Frederic Winslow Taylor (1856-1915), care este considerat
întemeietorul organizării ştiinţifice a muncii. Trecutul ştiinţei administraţiei este marcat de o
adevărată ceartă, asupra existenţei uneia sau mai multor ştiinţe administrative. Se vorbea,
atunci, despre "lupta pentru o ştiinţă a administraţiei". Una din cele mai vechi denumiri ale
disciplinei este aceea cunoscuta sub forma de ştiinţe administrative. Aceşti termeni
tradiţionali reflectă concepţia acelor autori care considerau că disciplina în cauză ar constitui
obiectul de cercetare al unei serii de ştiinţe diferite - tehnice, descriptive - independente una
faţă de alta.
Pluralul poate fi utilizat pentru un ansamblu de ştiinţe care nu îşi pierd autonomia, dar
care pot fi astfel clasificate, din cauza înrudirii ce le caracterizează, de exemplu: ştiinţe
naturale, ştiinţe sociale sau ştiinţe umaniste. Discuţiile purtate începând din secolul al XlX-
lea şi până la jumătatea secolului al XX-lea cu privire la autonomia ştiinţei administraţiei au
rămas de domeniul trecutului. În epoca contemporană, existenţa, importanţă şi autonomia
ştiinţei administraţiei sunt unanim recunoscute.
12. Noţiune de structură a administraţiei publice.
Obiectul organizării AP include:
- Organizarea structurii
- Organizarea activităţii
Organizarea structurii AP:
- Structura liniară (ierarhică) – predomină o subordonare verticală, unidirecţională a
organelor de stat care în forma finală crează o piramidă ierarhică;(pe verticală, de jos în sus
sau de sus în jos, ex: Guvern-Minister-departament-directie-sectie)
- Structura funcţională – determină pluralitatea conducerii;(pe orizontală, mai multe
institutii publice de acelasi tip pe un teritoriu mai mare)
- Structura mixtă (ierarhic funcţională) – îmbină valorile structurii liniare şi
funcţionale
13.Criteriile de organizare a administraţiei publice în Republica Moldova (teritorial şi
funcţional).
Administraţia publică se organizează în baza a două criterii: teritorial şi funcţional;
În baza criteriului teritorial AP se poate impărţi în administraţie centrală şi administraţie
locală;(APC și APL nivelil I și II)

13
În baza criteriului funcţional AP se împarte în administraţie publică de competenţă
generară(guvern, primar, presedinte, consiliu local, consiliu raional) şi administraţiei
publică de competenţă specială(ministerele, agentiile, inspectoratele, serviciile
desconcentrate).
Autorităţile administraţiei publice de competenţă generală:
-Guvernul,
-Consiliile raionale,
-Preşedinţii de raion,
-Consiliile locale,
-Primarii.
Autorităţile administraţiei publice de competenţă specială:
-Ministerele,
-Autorităţile centrale extraminesteriale,
-Serviciile desconcentrate ale ministerelor în teritoriu,
-Serviciile descentralizate (organizate şi gestionate de autorităţile administraţiei publice
locale),
14.Teoria şi practica organizării sistemului de relaţii în administraţia publică.
Organizarea administraţiei publice este o activitate raţională şi eficientă pentru
îmbunătăţirea structurii şi funcţionării organelor administraţiei publice în scopul îndeplinirii
optime a sarcinilor prin îmbinarea intereselor generale cu cele personale ale oamenilor.
Obiectul organizării AP include:
- Organizarea structurii
- Organizarea activităţii
Organizarea în administraţia publică presupune:
- O diviziune a muncii şi a autorităţii în vederea realizării obiectivelor organizaţionale,
- O ierarhie a autorităţii în vederea coordonării activităţilor specializate şi a integrării lor
într-o autoritate jurisdicţională. În majoritatea cazurilor de birocraţie raţională, organizaţia
este condusă de o singură autoritate individuală,
Componente ale structurii organizatorice a sistemului administrativ:
- Nivel ierarhic,
- Ponderea ierarhică,
- Departamentul/Compartimentul,
- Postul,
- Funcţia publică.
15.Forme şi metode în administraţia publică.
Forme ale activităţilor de administrare:
- de drept, bazate pe respectul legilor prin intermediul cărora se elaborează şi adoptă
decizii şi activităţi ce au o esenţă juridică
- de organizare ce includ realizarea anumitor activităţi colective şi individuale pentru
îndeplinirea scopului stabilit.
Metoda este un ansamblu sistematizat de acţiuni conştiente, de procese în vederea
realizării unui scop.
În administraţia publică, concomitent cu metodele care se regăsesc şi în alte forme de
activitate statală, se aplică şi o serie de metode specifice.

14
Prin metoda de conducere înţelegem maniera în care conducătorul, cu ajutorul unui
complex coerent de instrumente, îşi exercită influenţa asupra factorilor de care dispune în
scopul folosirii lor raţionale, în efortul de atingere a obiectivelor stabilite.
1. Metoda utilizării de formulare adecvate activităţii instituţiilor din administraţie -
Folosirea formularelor tipizate este raţională şi se impune, deoarece evită repetarea aceluiaşi
text şi nu încarcă activitatea administraţiei cu examinarea unor date inutile;
2. Metoda colectării datelor necesare pentru soluţionarea cererilor
3. Metoda repartizării funcţionarilor şi lucrărilor în instituţia administrativă Este
eronată practica prin care şeful urmează să rezolve cât mai multe lucrări; el soluţionează
numai pe acelea care nu pot fi repartizate spre soluţionare altor funcţionari;
4. Metoda consfătuirilor Această metodă reprezintă, modalităţi de coordonare a
activităţii, şi de popularizare, sau clarificare a anumitor probleme administrative.
Consfătuirile dau rezultate eficiente dacă sunt pregătite şi organizate temeinic, cu un scop
precis şi clar stabilit. Durata optimală a desfășurării unei ședințe este de 30-40 min, iar durata
maximă este nu mai mult de 2 ore, deoarece după 90 min de activitate în cadrul ședinței por
intervene aspect ale activității negative(scade atenția participanților cu 30-40% și există
probabilitatea apariției conflictelor).
Metodele generale de conducere vizează ansamblul procesului de conducere, se pot
aplica în toate domeniile de activitate, atît la nivelul instituţiilor, cît şi la nivelul
sibdiviziunilor acestora.
Metode generale:
 conducerea prin obiective - definită drept un sistem de conducere bazat pe
determinarea riguroasă a obiectivelor pînă la nivelul executanţilor, care participă nemijlocit
la stabilirea lor şi pe corelarea strînsă a recompenselor şi, respectiv, a sancţiunilor cu nivelul
realizării obiectivelor prestabilite.
Definită drept un sistem de conducere bazat pe determinarea riguroasă a obiectivelor pînă
la nivelul executanţilor, care participă nemijlocit la stabilirea lor şi pe corelarea strînsă a
recompenselor şi, respectiv, a sancţiunilor cu nivelul realizării obiectivelor prestabilite.
stabilirea obiectivelor autorităţii este o etapa, care se derulează în procesul de elaborare a
planului de activitate şi este cea mai dificilă, întrucît identificarea, definirea clară, alegerea
celor mai generale şi mai semnificative obiective nu este nici simplă şi nici uşoară.
Obiectivele, ce se stabilesc pentru întreaga autoritate trebuie să fie realiste, stimulative,
să-se refere la cele mai importante aspecte ale activităţii şi să derive din strategia autorităţii.
Realizarea programului de acţiune, este cea mai lungă etapă. Parcurgerea ei nu ne dă
posibilitate să verificăm dacă obiectivele stabilite au fost realizate şi dacă s-a acţionat cu
convingere pentru realizarea acestora.
Între subdiviziune şi nivelul ierarhic imediat superior trebuie să existe o legătură
permanentă prin intermediul unei supravegheri operative a mersului activităţii de către
superior şi a unui control permanent de către conducătorul subdiviziunii.
Analiza gradului de realizare a obiectivelor, este etapa finală care permite conducerii să
formuleze obiective şi performanţe de atins în ciclul următor mai apropiate de condiţiile
existente, mai reale şi mai controlabile.
În aceiaşi etapă, în funcţie de gradul de realizare a programului de activitate, se hotărăsc
promt recompensele materiale şi morale, individuale şi colective – aspect definitoriu al
metodei de conducere pe care o analizăm, aspect care condiţionează într-o măsură însemnată
succesul metodei.
15
 conducerea prin rezultate - definită drept o metodă prn care fiecare conducător,
indiferent de nivelul ierarhic, are responsabilitatea obținerii rezultatelor fixate pentru
subdiviziunea pe care o conduce. Acete rezultate pot fi obținute făcându-se apel la totalitatea
resurselor atribute, cât și la pregătirea, capacitatea și experiența conducătorului. Metoda se
poate denumi și un mod organizat de obținere a unor rezultate, ca urmare a desfășurării și
evaluării activității conducătorului, în procesul de realizare a obiectivelor. Această metodî
pune accentul doar pe rezulatul final.
 conducerea prin excepţii-
- Măsurarea nivelurilor. În această primă etapă se face o analiză statistică a realizărilor,
a nivelurilor lor, prezente şi din trecut, precum şi o anticipare a celor viitoare. Această etapă
este necesară desfăşurării în continuare a aplicării metodei.
- Elaborarea programului. La această etapă se stabilescnivelurile planificate
(intermediare şi finale), normele, toate elementele din programul de activitate, semnificative
pentru evoluţia organizaţiei.
- Selectarea. Etapă complexă şi importantă pentru succesul aplicăriimetodei, deoarece
pe de o parte se stabilesc criteriile pe care conducerea le va avea în vedere la analiza
evoluţiei spre atingerea obiectivelor finale şi, pe de altă parte se stabilesc toleranţele admise
de la valorile planificate. Tot la această etapă, se stabilesc nivelurile abaterilor de la cursul
planificat.
- Observaţia. Etapa plasată în timpul aplicării propriu zise a metode, care are drept
obiectiv aprecierea continuă a modului cum se desfăşoară activitatea.
- Compararea. Se compară stadiul curent de realizare a obiectivelor cu nivelul
planificat. Sînt identificate abaterile şi se stabileşte, în funcţie de mărimea lor conducătorul
căruia trebuie să-i fie anunţată imediat excepţia constatată, pentru a lua deciziile care se
impun în vederea remedierii situaţiei.
- Luarea deciziei. Aplicarea cu bune rezultate a conducerii prin excepţie presupune
existenţa unor condiţii preliminare, cum ar fi existenţa unui sistem informaţional care să se
concentreze pe aspecte majore în realizarea obiectivelor prioritare ale organizaţiei; existenţa
unui personal de calitate şi distribuirea lui în cadrul întreprinderii în funcţie de necesităţile
acesteia.
 conducerea prin proiecte- Această metodă asigură rezolvarea rapidă şi eficientă a
unor lucrări complexe sau complicate în termenele stabilite şi cu cheltuieli minime, datorită
faptului că permite ordonarea activităţilor după un calendar optim (căruia îi corespunde un
buget de cheltuieli minim) şi urmărirea concomitentă a desfăşurării tuturor activităţilor în
curs de execuţie şi corelarea lor cu resursele existente, disponibile. Metoda se caracterizează
printr-o mare supleţe, structurile organizatorice modificîndu-se de la un proiect la altul.
 conducerea prin delegare de autoritate. Este o metodă utilizată frecvent datorită
faptului că raţionalizează munca conducătorilor prin transferul unor atribuţii conducătorilor
de alte nivele.
Metoda creează un climat prielnic dezvoltării iniţiativei colaboratorilor care sînt implicaţi
în procesul de conducere.
Metoda delegării se poate defini ca un transfer temporar, către un colaborator, a uneia din
sarcinile de serviciu ale conducătorului, transfer însoţit de competenţa şi responsabilitatea
corespunzătoare sarcinii respective.

16
În virtutea sarcinilor şi a responsabilităţilor sale conducătorul continuă să răspundă, faţă
de superiorii săi, alături de colaboratorul căruia i-a fost transmisă sarcina, pentru modul cum
aceasta a fost îndeplinită.
- sarcinile de mare responsabilitate (mai ales cele strategice şi cu implicaţii umane) nu
se deleagă;
- sarcinile, competenţele şi responsabilităţile delegate trebuie să fie precizate clar şi
chiar în scris, dacă este posibil;
- rezultatele ce se aşteaptă trebuie de la bun început riguros definite;
- controlul pe care îl efectuează conducătorul trebuie să nu se refere la modul cum au
fost realizate sarcinile delegate, ci la rezultatele obţinute.
Metode specifice:
1. Metode administrative;
 indicaţii, instrucţiuni administrative directe, care au un caracter obligatoriu şi sînt
adresate subdiviziunilor sau persoanelor concrete în situaţii concrete;
 stabilirea de reguli, ce reglementează activitatea subalternilor, elaborarea standartelor
procedurilor de influenţă administrativă;
 elaborarea şi realizarea recomandărilor pentru organizarea şi perfecţionarea proceselor
supuse influenţei administrativ-organizatorice;
 control şi supraveghere asupra activităţii organizaţiei sau angajaţilor în parte.
2. Metode economice;
3. Metode socio-politice;
4. Metode etico-morale.
Totodată, în procesul de administrare pot apărea situațiile de criză, iar izvoarele
acestora pot fi:
 Naturale;
 Economico-financiare;
 Socio-psihologice;
 Politice.
Cauzele apariției situațiilor de criză pot fi:
 Nivelul nesatisfăcător al cunoștințelor conducătorului cu privire la posibilitățile
de depășire a situațiilor de criză.
 Abateri intîmplătoare, greșeli de calcul, erori politice, de conducere.
 Activități criminale în raport cu organizatii sau societatea.
 Disfuncția mecanismelor: socio-politic, economic, etc.
În asemenea situații de criză pot fi luate următoarele măsuri:
 Programarea activității sistemului de conducere din timp în așteparea
potențialelor crize;
 Crearea din timp a organelor de dublare a verigii de conducere din ceimai buni
conducători, care sunt capabili să lucreze în situațiile de criză;
 Crearea noilor forme organizaționale de adminstrare;
 Realizarea unui monitoring permanent asupra situației interne și externe a
sistemului.
16.Raporturile administraţiei publice cu principalele elemente ale sistemului social
(mediul legislativ, mediul juridic, societatea civilă).

17
Raporturile administraţiei publice cu alte elemente
Administraţia publică ------ sistemul politic
Administraţia publică -------- sistemul economic
Administraţia publică -------- mediul juridic
Administraţia publică -------- cetăţeni
Administraţia publică -------- administraţia publică
Raporturile Guvernului cu alte autorități publice au următoarele forme:
a) crearea grupurilor, comisiilor și comitetelor de lucru comune;
b) desfășurarea ședințelor de lucru comune;
c) schimbul de informații;
d) consultarea opiniei pe marginea proiectelor de decizii;
e) elaborarea în comun a proiectelor de acte normative și alte documente de interes
public;
f) alte forme care pot eficientiza interacțiunea Guvernului cu alte autorități publice.
Raporturile Guvernului cu Parlamentul
 Control;
 Colaborare;
 Reprezentare.
Raportul Guvenului cu Preşedintele
Sunt condiţionate de forma de guvernare. Și reglementate de Constituția Republicii
Moldova.
Președintele Republicii Moldova suspendă actele Guvernului ce contravin legislației pînă
la adoptarea hotărîrii definitive a Curții Constituționale.
Raporturile Guvernului cu autoritățile administrației publice locale se bazează pe
principiile autonomiei locale, descentralizării, colaborării și consultării cetățenilor în
problemele locale de interes deosebit, în scopul asigurării de către Guvern a respectării
legalității și realizării corespunzătoare a competențelor delegate la nivel local.
Conform Art.96 din Constituţia RM: “Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe
a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. În exercitarea atribuţiilor.
Guvernul se conduce de programul său de activitate aprobat de Parlament”;
Raporturile Guvernului cu autorităţile administraţiei publice locale
 Relaţii de autoritate ierarhice;
 Relaţii de control;
Exercitarea funcțiilor Guvernului la nivel local este realizată de către reprezentantul
Guvernului în teritoriu, care exercită următoarele funcții de bază:
a) contribuie la realizarea pe plan local a obiectivelor programului de activitate al
Guvernului;
b) coordonează activitatea serviciilor publice desconcentrate în teritoriu ale ministerelor și
altor autorități administrative subordonate Guvernului;
c) realizează controlul activității autorităților administrației publice locale conform
legislației în vigoare;
d) exercită alte funcții care decurg din prevederile prezentei legi și ale cadrului normativ
în vigoare.
Relaţii în cadrul autorităţilor administraţiei publice
 Relaţii între autorităţile administraţiei publice centrale;
18
 Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate şi autorităţile administraţiei
publice locale de nivelul I şi II;
 Relaţii în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul I şi II;
 Relaţii între autorităţile administraţiei publice şi societatea civilă.
Relaţia Preşedintele ţării – autorităţile administraţiei publice locale
Forma de guvernare în Republica Moldova – parlamentară;

Posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii obligatorii pentru


autorităţile APL sînt reduse, cu excepţia decretelor prezidenţiale cu caracter normativ (art.94
(1) din Constituţia Republicii Moldova), care sînt obligatorii pentru executare pe întreg
teritoriul ţării.
17.Asigurarea informaţională a administraţiei publice.
Datele, informațiile, mijloacele de tratare a informațiilor, ca de altfel și circuitele și
fluxurile informaționale sunt influențate de relațiile care există între instituțiile componente
ale sistemului administrației publice, dar și în cadrul acestora.
Exercitarea autorității legislative, juridice, executive de către instituțiile abilitate
determină existența unor circuite informaționale, care permit vehicularea anumitor categorii
de informații generale sau clasificate
I.Definiţie: Sistemul informaţional cuprinde ansamblul de date, informaţii conţinute in
documente, circuite informaţionale, fluxuri informaţionale si mijloace de tratare a
informaţiilor, implicate in procesul de fundamentare a deciziilor elaborate de organele care
fac parte din sistemul administraţiei publice si care contribuie, prin conţinutul lor, la
satisfacerea necesităţilor generale ale populaţiei.
Circuitul informaţional reprezintă traiectul pe care il parcurge informaţia de la emitator
pana la beneficiatul de informaţii.
Fluxul informaţional reprezintă cantitatea de informaţie vehiculata intre emitator si
beneficiatul de informaţie.
Caracteristicile fluxului informaţional sunt:
-lungime
-viteza de deplasare
-fiabilitate
-cost
Proceduri informaţionale reprezintă un ansamblu de elemente prin care se stabilesc
modalităţile de culegere, inregistrare. transmitere si prelucrare a miei categorii de informaţii
cu precizarea operaţiilor de efectuat si succesiunea lor. a suportilor si mijloacelor de tratare a
informaţiilor.
Funcţiile sistemului informaţional
Sistemul informaţional indeplineste trei funcţii:
l)Funcția decizională - consta in faptul ca sistemul informaţional trebuie sa asigure
elementele informaţionale necesare fundamentării actelor administrative la nivelul
Parlamentului, Guvernului si tuturor categoriilor de decizii administrative.
2)Functia operaţionala este cea prin care sistemul informaţional asigura operationaliarea
actelor administrative: legi, decrete, hotarari, decizii administrative etc
3)Functia de documentare a sistemului informaţional asigura informaţiile necesare
personalului angajat in sistemul public pentru a fundamenta sistemul de obiective si decizii.

19
Tendinţe ale sistemului informaţional
- Utilizarea computerelor în reţea
- Informatizarea integrată a activităţilor din inctituţiile publice – contribuie la creşterea
eficienţei schimbului de informaţii, de codificare şi decodificare a informaţiilor,
programe de depistare automată a erorilor, limbaje simbolice, translatoare automate
etc.
- Accentuarea caracterului prevezional anticipativ al sistemului informaţional din
administraţia publică – trebuie să asigure un timp minim necesar de răspuns la nevoile
viitoare ale membrilor societăţii, la satisfacerea interesului public.
- Tendinţa influenţează calitatea deciziilor administrative adoptate, permite o mai bună
corelare a conţinutului lor cu realitatea din unitatea administrativ-teritorială unde
urmează a fi aplicate, accelerează procesul de executare a acestora, de realizare a
obiectivului fundamental al managementului public
18.Rolul potenţialului uman în administraţia publică.
„Reforma administrației publice este multidimensională şi cuprinde aspectul teoretic,
legislativ, organizațional, presupune schimbări de mentalitate, de atitudine şi comportament
uman. Numai soluționarea în complex a acestor probleme poate să asigure realizarea cu
succes a reformei administrației publice”, afirmă cercetătorul Aurel Sîmboteanu
Schimbările realizate în cadrul legislativ şi în structurile organizaționale nu întotdeauna
au condus la rezultatele aşteptate. O sarcină mult mai dificilă este schimbarea mentalității
funcționarilor publici, dar şi a altor cetățeni, a atitudinilor, valorilor şi comportamentelor
acestora, deoarece astfel de schimbări implică transformări fundamentale în conştiință.
La etapa actuală, cerințele față de funcționarii publici de conducere şi de execuție,
personalul contractual şi alți cetățeni țin de dezvoltarea acelor competențe, aşteptări şi
responsabilități, care sunt necesare în exercitarea unui anumit rol în gestiunea organizațiilor
şi a societății în general. Practica socială include crearea unor condiții pentru cei ce depind
de politicile publice promovate, pentru ca aceştia să poată să-şi exprime opinia şi să
influențeze asupra implementării politicilor. Este necesar de a dezvolta mecanismele de
control asupra activității autorităților publice din partea societății civile şi crearea unui
mediu, în care cetăţenii să-şi poată exercita drepturile fundamentale şi să poată colabora cu
administraţia publică în gestionarea treburilor publice. De la funcționarii publici se cere să
dea dovadă de activism, spirit de iniţiativă, eficienţă în realizarea obiectivelor, creativitate,
comunicare, reprezentare şi integrare în echipă. Capacitatea funcționarilor publici de a
realiza eficient obiectivele stabilite depinde, în mare parte, de motivația lor, de calitățile
profesionale şi de valorile organizaționale pe care ei le împărtăşesc. Funcționarii publici au
obligația de a acționa în conformitate cu atribuțiile de serviciu şi de a respecta principiile şi
normele de conduită. Aplicarea sancțiunilor în situația în care starea de fapt impune, ar putea
asigura prezența eticii profesionale în sfera activității personalului ce se află în serviciul
public, eradicând sau, cel puțin, diminuând fenomenul de corupție.
Calitatea vieții depinde de calitatea serviciilor publice, iar asigurarea unui mod de viață
decent este posibilă prin aportul tuturor factorilor implicați. Integritatea, valorile personale şi
profesionale şi responsabilitatea socială sunt factori care contribuie la formarea încrederii
între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni. Problema constă în faptul că în
managementul funcționarilor publici se acordă prioritate formării competențelor profesionale
şi manageriale, care reprezintă cunoştințele, aptitudinile şi deprinderile necesare realizării

20
obiectivelor individuale, capacității de a realiza sarcini în mod corespunzător şi cu eficiență,
şi mai puțin aspectelor etice, orientărilor valorice, atitudinilor, intereselor şi motivației
funcționarilor publici.
După părerea noastră, la fel de importantă este necesitatea formării unei personalități
integre a funcționarului public, care conştientizează importanța socială a obiectivelor
stabilite, înțelege rolul său în cadrul sistemului şi dă dovadă de responsabilitate, inițiativă şi
creativitate. Problema pusă în discuție este analizată pe larg în literatura de specialitate, iar
interesul față de aceasta rămâne actual, demonstrând importanța soluționării acesteia în
procesul de modernizare a administrației publice. Studiind corelația dintre competența
profesională şi competența etică, constatăm că în cercetarea comportamentului angajaților
există două perspective: cea sociologică şi cea psihologică. Conceptul de rol oferă explicația
sociologică a comportamentului organizațional.
Rolurile membrilor organizației sunt precizate de scopurile cu care ei se identifică, iar
stabilirea scopurilor depinde, în mare parte, de amplasarea în organizație şi de modelul
comunicării organizaționale.
Alegerea scopului este un proces rațional de luare a deciziilor, care este determinat de
factorii personalității şi de percepția individuală a situației. Autorul conceptului de
raționalitate limitată, Herbert Simon, sociolog şi politolog american, ale cărui contribuții
teoretice şi practice au influențat multe domenii, argumentează, în lucrarea Comportamentul
administrativ, că „dacă un rol reprezintă un model de comportament, atunci rolul poate fi
funcțional din punct de vedere social, însă interpretul rolului nu poate fi un actant rațional
sau, cel puțin, un actor cu voință – interpretul nu face decât să-şi joace rolul. Pe de altă parte,
dacă un rol constă din specificarea valorii şi a premiselor faptice, interpretul rolului va trebui
deseori să gândească şi să rezolve probleme, pentru a utiliza aceste fapte întru promovarea
acestor valori.
Un rol definit în termenii premiselor lasă loc pentru calcul în comportament şi pentru
includerea cunoştințelor, dorințelor şi emoțiilor actantului” [6; p.19]. Necesitatea unei teorii
administrative reiese din existența unor limite practice ale rațiunii umane. În gândirea şi
comportamentul oamenilor există elementul „irațional”. Rolul administrației este de a crea
un cadru organizatoric, în care angajații să poată lua decizii cât mai raționale, raportate la
scopurile organizației.
Puterea instituţiilor publice derivă din două surse principale:
- Influenţa clienţilor şi alegătorilor;
- Caracterul şi prioritatea activităţii instituţiei publice.
Factorii ce influenţează gradul de putere a autorităţilor administraţiei publice:
 Profesionalismul;
 Competenţele practice;
 Abilităţile, stilul, experienţa, personalitatea şi capacitatea de a comunica a persoanelor
în funcţii de răspundere;
 Spiritul şi angajamentul personalului;
 Dimensiunea AAP (numărul angajaţilor, mărimea bugetului, atribuţiile deţinute,
acoperirea geografică a activităţilor;
19.Conceptul dihotomiei politicii şi administraţiei.
Dihotomia politicii şi administraţiei este una din cele mai discutabile întrebări din teoria
AP. Ideeia principală – diferenţierea clară între politică şi administraţie. În timp ce
21
politicienii se ocupă de elaborarea deciziilor politice, administratorii poartă responsabilitate
de implimentare. Se presupune că politicienii şi administratorii există în 2 lumi cu valori şi
reguli totale proprii. Se bazează pe ideeia controlului democratic şi principiile dreptului.
Cursul e determinat de politicieni, îndeplinesc administratorii.
Conform acestei teorii, trebuie să existe o delimitare între procesul de stabilire a cursului
politic de care ar trebui să fie responsabili politicienii, pe de o parte, şi punerea în aplicare a
politicii, care ar trebui să fie responsabilitatea ramurii executive (administraţia), pe de altă
parte. Această viziune presupune aceeaşi relaţie între politică şi administraţie, ca între scop şi
mijloacele de realizare a acestuia.
În opinia multor analişti, politicienii şi funcţionarii publici sunt, de fapt, interesaţi în
menţinerea concepţiei dihotomice. În această privinţă, din perspectiva politicienilor
conceptul poate servi drept justificare pentru eventualele eşecuri în timpul mandatului lor
politic. Pentru funcţionarii publici concepţia dihotomică poate servi ca un stimulent pentru a
spori rolul lor în procesul politic. Având în vedere faptul că limita dintre deciziile tehnice şi
politice este adesea neclară şi are un caracter artificial, funcţionarii publici ar putea avea un
impact semnificativ asupra formării politicii statului.
20.Principii de modernizarea şi eficientizare a administraţiei publice.
Activitatea administrativă constă în:
 Stabilirea unui program de acțiune în care organismul economic sau social să fie
în concordanță cu cerințele, resursele și scopul urmărit;
 Supravegherea executării programului;
 Selectarea personalului;
 Definirea precisă a atribuțiilor și coordonarea eforturilor;
 Încurajarea inișiativelor, dar și respectarea disciplinii muncii;
 Efectuarea unui control amănunțit;
 Subordonarea intereselor particulare în raport cu interesele colectivității;
 Combaterea abuzurilor de reglementare și de birocrație.
Dar o activitate adinistrativă are la bază și principii de modernizarea și eficientizarea
acesteia, și anume:
 Diviziunea muncii- permite fiecărui angajat să lucreze într-un domeniu limitat,
ceea ce determină posibilitatea sporirii competenței și prin aceasta, și creșterea
eficienței;
 Autoritate și responsabilitate – prevede că puterea de ada ordine este
contrabalansată de pesponsabilitatea pentru modul de exercitare;
 Disciplina – este înțeleasă ca ”supunere, sîrguință, energie și respect„ și trebuie
asociaă cu conducerea competentă și corectă;
 Unitatea de comandă – prin care Fayol considera că un subordonat trebuie să
primească ordine de la un singur superior;
 Unitatea de direcție – principiu care stipulează că oamenii angajață în acelaș
tip de activități trebuie să aibă aceleași obiective cu prinse într-un singur plan;
 Subordonarea interesului individual celui general – presupune că interesele
organizației ar trebui să se afle îaintea interesului indivizilor, intresul suprem este cel
al organizației;
 Remunerarea personalului – este consideraă de Fayol ca un motivator
important și deaceea trebuie făcută corect;
22
 Centralizarea sau descentralizarea – depind de diferite tipuri de organizații,
ca și de calitatea personalului angajat;
 Lanțul scalar – descrie fluxul comunicațional care se realizează atît pe verticală
cît și pe orizontală. Există un lanț neîntrerup care descrie fluxul autorității dinspre
nivelurile superioare spre cele inferioare.
 Ordine – presupune atît ordinea materială, cît și cea socială în cadrul unei
organizații. Ordinea materială asigură folosirea eficientă a toimpului și materialelor,
iar cea socială este asigurată prin organizare și selecție. Pe acest principiu Fayol
susținea”un loc pentru fiecare și fiecare la locul său”;
 Echitate – principiu care accentuiază că pentru constituirea unui spirit de
echitate, conducătorul trebuie să-și trateze subordonații cu amabilitate și imparțialitate,
 Stabilitatea personalului – Fayol considera că eficiența poate fi obținută numai
prin existența unei forțe de muncă stabile, iar organizațiile prospere tind să aibă un
personal de conducere mai stabil;
 Inițiativă – o sursă a succesului și puterii unei organizații o reprezintă
stimularea membrilor săi în prezentarea propriilor inițiative;
 Spirit de echipă – Fayol afirma că puterea se află în unitate. Pentru a fi
puternică, unitatea trebuie să funcționeze ca o echipă în care fiecare membru să
acționeze astfel încît să realizeze obiectivele organizaționale în cele mai bune condiții.
21.Buna guvernare: caracteristici, dimensiuni şi metode de evaluare.
Caracteristicile procesului de bună guvernare
- legitimitate, prin acceptarea publică a autorităţii celor de deţin puterea, existenţa unui
set de reguli, procese şi proceduri impuse;
- responsabilitate deoarece legitimitatea actelor guvernanţilor vor fi percepute ca
legitime atâta timp cât aceştia sunt responsabili; responsabilitatea se asigură prin selectarea
celor ce deţin puterea şi prin procedurile de consultare a cetăţenilor vizând procesul de
adoptare a deciziilor publice şi efectele acestora;
- Management eficient prin abilitatea administraţiilor publice de a transforma resursele
publice în serviciile şi infrastructura ce răspund unor nevoi reale.
- Orientarea spre performanţă şi procedurile transparente sunt factorii cheie ai unui
management public eficient.
- Trebuie oferite oportunităţi cetăţenilor pentru a-şi exprima preferinţele pentru calitatea
şi natura serviciilor.
- Pe măsură ce activitatea administraţiei locale este percepută ca folositoare şi
responsabilă, cetăţenii vor fi din ce în ce mai doritori în a oferi resurse pentru servicii şi
infrastructură.
- Printr-un proces transparent de adoptare a deciziilor şi printr-un management eficient,
guvernarea îşi va demonstra responsabilitatea faţă de cetăţeni;
- Acces la informaţie, ca principal liant între societatea civilă şi guvernanţi ce permite
cetăţenilor să judece eficienţa guvernanţilor şi a activităţii acestora; accesul la informaţii
despre legi, proceduri şi rezultate formează abilitatea cetăţenilor de a participa şi monitoriza
activitatea guvernanţilor şi gradul lor de responsabilitate.
DIMENSIUNILE BUNEI GUVERNĂRI
1. Orientare spre consens O guvernare este constituită pentru întreaga societate, unde
sunt implicaţi mai mulţi actori cu diferite interese şi opinii. Buna guvernare impune medierea
23
diferitelor interese exprimate în societate pentru a ajunge la un consens larg spre binele
întregii societăţi. Acest deziderat poate fi obţinut prin conştientizarea contextului istoric,
cultural şi social al societăţii sau comunităţii.
2. Participarea actorilor sociali la actul de guvernare constituie fundamentul unei bune
guvernări. Participa poate fi directă sau prin intermediul instituţiilor sau reprezentanţilor
legitimi. Participarea trebuie să fie informată şi organizată. Aceasta înseamnă libertatea de
asociere şi de exprimare, pe de o parte, şi o societate civilă bine organizată, pe de altă parte.
3. Supremația legii Buna guvernare presupune un cadru juridic favorabil aplicat în mod
imparţial. De asemenea, buna guvernare implică protejarea deplină a drepturilor omului, în
special a drepturilor minorităţilor. Implementarea imparţială a legislaţiei se bazează pe o
justiţie independentă şi caracterul imparţial şi incoruptibil al organelor de poliţie.
4. Eficacitate si eficiență - Buna guvernare presupune că procesele şi instituţiile produc
rezultate ce întrunesc nevoile societăţii, asigurând, concomitent, utilizarea în modul cel mai
eficient posibil a resurselor puse la dispoziţia lor. Conceptul eficienţei în contextul bunei
guvernări mai implică folosirea durabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului ambiant.
5. Echitate și includere - Prosperitatea unei societăţi depinde de asigurarea faptului că
toţi membrii au rolul lor şi nu sunt excluşi din stratul principal al societăţii. Aceasta
presupune că tuturor grupurilor sociale, în special celor vulnerabile , li se acordă şansa de a-
şi îmbunătăţi nivelul de bunăstare.
6. Receptivitate Buna guvernare presupune că instituţiile şi procesele sunt focusate pe
deservirea tuturor factorilor interesaţi în termeni rezonabili
7. Transparență Transparenţa în activitatea administraţiei publice reprezintă
fundamentul democraţiei şi principalul mijloc în combaterea corupţiei şi ineficienţei. În
această ordine de idei transparenţa implică circulaţia liberă a informaţiei şi disponibilitatea
acesteia celor care sunt vizaţi de deciziile în cauză şi implementarea acestora. Informaţia este
comprehensivă şi furnizată în forme şi prin mijloace uşor inteligibile.
8. Responsabilitate - o cerinţă cheie a bunei guvernări. Instituţiile publice, instituţiile
private, orga nizaţiile societăţii civile trebuie să poarte răspundere faţă de cei care vor fi
afectaţi de deciziile luate sau acţiunile întreprinse. Responsabilitatea poate fi exercitată prin
asigurarea transparenţei actului de guver nare şi respectarea principiului supremaţiei legii.
22.Prevederile Acordului de Asociere la Uniunea Europeană cu privire la reforma
administraţiei publice în Republica Moldova.
Capitolul 1 al titlului IV din acordul de asociere UE-RM este întitulat REFORMA
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Articolul 21 Cooperarea se axează pe dezvoltarea unei administrații publice eficiente și
responsabile în Republica Moldova, cu scopul de a sprijini instituirea statului de drept, de a
garanta faptul că instituțiile de stat funcționează în folosul întregii populații din Republica
Moldova și de a promova dezvoltarea armonioasă a relațiilor dintre Republica Moldova și
partenerii săi. Se acordă o atenție deosebită modernizării și dezvoltării funcțiilor executive,
cu scopul de a oferi servicii de calitate pentru cetățenii Republicii Moldova.
ARTICOLUL 22 Cooperarea include următoarele domenii:
(a) dezvoltarea instituțională și funcțională a autorităților publice pentru a spori eficiența
activității acestora și pentru a asigura un proces de luare a deciziilor și de planificare
strategică eficient, participativ și transparent;

24
(b) modernizarea serviciilor publice, inclusiv introducerea și punerea în aplicare a e-
guvernanței, în vederea creșterii eficienței furnizării de servicii pentru cetățeni și a reducerii
costurilor aferente desfășurării de activități economice;
(c) crearea unui corp al funcționarilor publici profesionist, bazat pe principiul
responsabilității manageriale și pe delegarea eficace a autorității, precum și pe recrutarea,
formarea, evaluarea și remunerarea efectuate în condiții echitabile și transparente;
(d) gestionarea eficace și profesionistă a resurselor umane și dezvoltarea carierei, precum
și
(e) promovarea valorilor etice în rândul funcționarilor publici.
ARTICOLUL 23 Cooperarea vizează toate nivelurile administrației publice, inclusiv
administrația locală.
23.Autorităţile administraţiei publice centrale: structură, caracteristici, funcţii,
atribuţii.
Autorităţile administraţiei publice centrale executive:
 Guvernul;
 9 ministere;
 11 autorităţi administrative centrale;
 Servicii desconcentrate.
După consultarea fracțiunilor parlamentare, Președintele Republicii Moldova desemnează
un candidat pentru funcția de Prim-ministru.
Candidatul pentru funcția de Prim-ministru cere, în termen de 15 zile calendaristice de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate și a întregii
liste a Guvernului.
Programul de activitate și lista Guvernului se dezbat în ședința Parlamentului. Acesta
acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților aleși.
În baza votului de încredere acordat de Parlament, Președintele Republicii Moldova numește
Guvernul prin decret, în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data adoptării de către
Parlament a hotărîrii pentru aprobarea programului de activitate al Guvernului și acordarea
votului de încredere.
Guvernul își exercită mandatul din data depunerii jurămîntului de către membrii acestuia
în fața Președintelui Republicii Moldova și pînă la data validării alegerilor pentru un nou
Parlament.
În termen de cel mult 3 zile calendaristice de la data emiterii decretului privind numirea
Guvernului, membrii Guvernului depun individual, în fața Președintelui Republicii Moldova,
jurămîntul al cărui text este prevăzut la art. 79 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova.
Rolul Guvernului
- Guvernul este autoritatea publică care reprezintă și exercită puterea executivă.
- Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului și exercită conducerea
generală a administrației publice.
- Guvernul este organ colegial.
- În exercitarea atribuțiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate,
acceptat de către Parlament prin acordarea votului de încredere la învestitura Guvernului.
- Guvernul este responsabil de activitatea sa în fața Parlamentului.
- Membrii Guvernului poartă răspundere pentru domeniile de activitate de care sînt
responsabili și pentru activitatea Guvernului în ansamblu.
25
Funcţiile Guvernului
- de organizare și planificare strategică, prin care se asigură elaborarea și aprobarea
documentelor de politici;
- de reglementare, prin care se asigură elaborarea și aprobarea cadrului normativ și
instituțional;
- de administrare a proprietății și finanțelor publice;
- de reprezentare a statului pe plan intern și extern, în limitele stabilite de normele
constituționale și actele normative;
Structura Guvernuilui
- Prim-ministru;
- prim-viceprim-ministru;
- viceprim-miniștri;
- miniștri;
- alți membri stabiliți prin lege organică.
Guvernul adoptă:
hotărîri – pentru organizarea executării legilor;
ordonanțe - acte normative cu putere de lege ordinară;
dispoziții -pentru organizarea activității interne a Guvernului. .
24.Autorităţile administraţiei publice locale: structură, caracteristici, funcţii, atribuţii.
Administraţie publică locală - totalitatea autorităţilor publice locale constituite, în
condiţiile legii, pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi
administrativ-teritoriale. Unitatea administrativ-teritorială este o comunitate de oameni care
locuiesc pe un teritoriu anumit (sat, comună, oraş, municipiu) şi dispun de autorităţi publice
legal constituite.

Autorităţile administraţiei publice locale sânt de două niveluri:


1. Autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi sunt cele care activează pe
teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului) şi sînt constituite pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale.
2. Autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea sînt cele constituite şi
activează pe teritoriul raionului, municipiului Chişinău, unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei din
unităţile administrativ-teritoriale respective.
Autorităţile publice locale
consiliu local - autoritate reprezentativă şi deliberativă a populaţiei unităţii administrativ-
teritoriale de nivelul întîi sau al doilea, aleasă în vederea soluţionării problemelor de interes
local.
primar - autoritate reprezentativă a populaţiei unităţii administrativ-teritoriale şi executivă
a consiliului local, aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
preşedinte al raionului - autoritate publică executivă a consiliului raional.
primărie - structură funcţională care asistă primarul în exercitarea atribuţiilor sale legale.
26
aparatul preşedintelui raionului - structură funcţională care asistă preşedintele raionului
în exercitarea atribuţiilor sale legale;

Autorităţile administraţiei publice de competenţă generală:


- Guvernul,
- Consiliile raionale,
- Preşedinţii de raion,
- Consiliile locale,
- Primarii.
Autorităţile administraţiei publice de competenţă specială:
- Ministerele,
- Autorităţile centrale extraminesteriale,
- Serviciile desconcentrate ale ministerelor în teritoriu,
- Serviciile descentralizate (organizate şi gestionate de autorităţile administraţiei publice
locale),
25. Modele de administrare: birocratic, liberal, neoliberal.
Există 3 abordări fundamentale ale gândirii formaliste cu privire la organizarea
instituţiilor publice din administraţie.
1. Abordarea lui Max Weber (1864-1920).
Weber consideră că procesele administrative evoluează în progresie geometrică spre
raţionalismului tehnologic, ceea ce înseamnă că pe măsura evoluţiei, ideile cîştigă în
coerenţă şi devin sistematice. Prin urmare, Weber susţinea că birocraţia este un element
major în această evoluţie complexă.
2. Abordarea lui Frederick Taylor (1856-1915).
Taylor şi-a derulat cercetările într-o perioadă în care ineficienţa, imoralitatea politică şi
exploatarea resurselor naturale ale SUA descriau o fază premăgătoare problemei mai largi a
eficienţei naţionale.
3. Abordarea lui Henri Fayol (1841-1925).
Aplicabilitatea ideilor lui Faylol în managementul public se bazează pe cinci elemente:
planificare-previziune, organizare comunicare, coordonare, control.
Caracteristica generala a modelelor administrative
27
Modelele administrative contribuie la proiectarea unei anumite imagini a administraţiei.
În acest sens modelele administrative presupun scheletul unei administraţii concrete
existente la un moment dat într-un stat. Ele reprezintă doar esenţa administraţiei ceia ce ne
permite să înţelegem scopul, principiile de activitate, riscurile unei administra ii concrete.
Dacă se acceptă definirea lui Maurice Duverger a modelelor, „machete destinate să
explice fenomenele administrative”, fără îndoială, prima lor funcţie este una teoretică: „un
model este un obiect abstract formal, care îl ajută pe cercetător în înţelegerea obiectelor
concrete, reale, în stabilirea şi explicarea faptelor pe descoperirea raporturilor lor”.
Din cele relatate mai sus putem evidenţia doua sensuri a modelelor administrative:
1. Model administrativ a unui stat concret într-o anumită perioadă de timp;
2. Model administrativ teoretic care ne explica esenţa organizării şi funcţionalităţii unui
stat modern.
În primul sens prin modelul administrativ al unui stat presupune totalitate de organe
administrative organizate într-un anumit mod avînd principiile sale specifice de activitate ce
îl deosebesc de alte modele din alte state. În cel deal doilea sens, modelele teoretice,
împrumută de la liberalism, de la Fayol şi Taylor, de la Weber o interpretare a faptelor, o
viziune a realităţii care influenţează orice analiză asupra administraţiei. Cele doua modele
teoretice clasice sunt: modelul liberal şi modelul weberian, modele care au inspirat - şi
inspiră încă în parte - întreaga gândire administrativă.
Modelul liberal.
Noţiune şi caracteristică Liberalismul este o doctrină politică i economică care proclamă
principiul libertății politice și economice a indivizilor și se opune colectivismului,
socialismului, etatismului și, în general, tuturor ideilor politice careș și pun interesele
societății, statului sau națiunii înaintea individului.
Individul și libertățile sale constituie elementul central al întregii doctrine liberale. Într-
un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor
al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere,
drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la
libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale
altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare. În sens larg,
liberalismul proslăvește construirea unei societăți caracterizate prin: libertatea de gândire a
indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza
inițiativei private, un sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt
garantate.
Există mai multe curente de gândire liberală care se diferențiază într-un mod mai precis
prin fundamentele lor filosofice, prin limitele asignate statului și prin domeniul asupra căruia
ele aplică principiul libertății. Liberalism politic este doctrina care vizează reducerea
puterilor Statului la protecția drepturilor și libertățilorț individuale, opunându-se ideii de
„Stat providențial”. Indivizii sunt liberi să urmărească propriile interese atât timp cât nu
afectează drepturile și libertățile celorlalți
Modelul weberian Sociologia weberiană a fost supranumită o "sociologie a dominaţiei"
deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat
de Max Weber. Dacă statul constă într-un raport de dominaţie a omului de către om bazat pe
mijlocul constrîngerii fizice legitime, el nu poate exista "decît cu condiţia ca oamenii
dominaţi să se supună autorităţii revendicate de dominatori.

28
Dominaţia raţională, care s-a impus "în virtutea legalităţii, în virtutea credinţei în
validitatea unui statut legal şi a unei competenţe pozitive bazate pe regulile stabilite în mod
raţional, în alţi termeni autoritatea fondată pe ascultare şi care se achită de obligaţii conform
statutului stabilit" . Este acel tip de dominaţie care caracterizează statul modern. Natura
mijloacelor este comandată de cerinţa continuităţii administrative care caracterizează orice
grupare politică şi cu deosebire statul. Cînd apar aceste motive, atunci se naşte statul.
Ele sunt de două feluri: personale şi materiale. Mijloacele personale constau în existenţa
persoanelor special instituite pentru a asigura menţinerea ordinii în interiorul grupării
politice: individul izolat (Leiter) sau direcţia administrativă (Versaltungsstab), "statul-major
administrativ" pe care ele îl constituie este legat de deţinătorul puterii şi dominat de acesta
prin legitimitatea puterii deţinute prin retribuţiile materiale care îi sunt acordate sau
satisfacţiile de prestigiu rezultate din solidaritatea acestuia cu deţinătorul puterii: feude,
privilegii, avantaje ...
Pe lîngă aceste mijloace personale, mijloacele materiale sunt indispensabile, ceea ce
Weber numeşte "mijloace de gestiune"; mijloace financiare, construcţii, material de război
etc. în această privinţă, poate fi destinsă o categorii de administraţii, după cum membrii
statului-major administrativ nu posedă nici un fel de mijloace de gestiune: "deţinătorul
puterii deţine administraţia în regie proprie".
Statul-major administrativ şi administraţia în întregul ei sunt atunci formate din oameni
proveniţi "din straturi sociale modeste şi fără onoruri sociale proprii" care depind deci,
pentru mijloacele de gestiune pe care le utilizează, de cei care le pun aceste mijloace la
dispoziţie. Deţinătorul puterii nu va fi concurat deci de o administraţie în stare de totală
independenţă faţă de el. Este vorba despre naşterea şi apariţia acestei forme de relaţie între
administraţie şi deţinătorul puterii care - după Weber - caracterizează cel mai bine originile şi
dezvoltarea statelor moderne cu structuri birocratice. Structurile birocratice sunt, într-adevăr,
în opinia lui Weber, "forma de dominaţie cea mai raţională din punct de vedere formal".
Adaptate în mod egal "la întreprinderile economice de profit, la întreprinderile caritabile
sau la oricare altă întreprindere urmărind scopuri private spirituale sau materiale", structurile
birocratice se aseamănă unele cu altele, fie că este vorba despre marile întreprinderi
capitaliste, despre birocraţiile de partid, sau despre acelea ale armatei sau ale statului. În
toate cazurile, principiile lor de organizare internă sunt asemănătoare ca şi relaţia care le
uneşte cu deţinătorul puterii.
Modelul neoliberal Noile modele de administraţie nu rup legătura cu modelele clasice, ci
ele asimilează aporturile metodologice şi conceptuale ale noilor modele de analiză despre
care tocmai am vorbit, iar dacă ele dau o altă imagine a administraţiei, această imagine
rămîne profund marcată de originile sale teoretice.
Liberalii au conceput şi construit o administraţie care este total neadaptată la toate
funcţiile noi care incumbă şi la noul mediu în care ea acţionează. Neoliberalismul vrea să
facă dovada lucidităţii şi realismului: neo-liberalii sunt adesea administratori, gestionari
publici sau privaţi sau teoreticieni crescuţi la şcoala eficienţei şi legaţi de idea de
management. Cea mai sensibilă şi mai evidentă transformare a mediului ţine de creşterea
considerabilă a volumului şi a naturii exigenţelor, a cererilor adresate sistemului
administrativ: "într-adevăr, nu e vorba numai de a asigura ordinea şi de a impune un
minimum de justiţie şi de redistribuire socială cum se făcea în trecut.
Este vorba chiar de a stăpîni conjunctura, aşa cum începem să o facem, este vorba despre
a face investiţiile colective necesare pentru a preveni şi minimaliza crizele structurale
29
previzibile, pentru a dezvolta capacitatea grupelor şi organizaţiilor de a stăpîni consecinţele
directe şi indirecte ale progreselor lor.
Mediul economic, mediul cultural, mediul social s-au modificat şi cer alte răspunsuri de la
sistemul administrativ, alte reacţii decît acelea - foarte timide şi limitate pe care acesta a fost,
pînă în prezent, în măsură să le furnizeze. Organizaţia centralizată, birocratică, ierarhizată şi
sectorializată (supranumită piramidă pentru a aduce aminte de organigramele care o
reprezintă) stă la originea celor mai multe rele denunţate (...) şi constituie principalul
obstacol în calea adoptării principiilor de redresare (...)"
În acest caracter cvadruplu al administraţiei moştenite de la secolele trecute
• centralizare
• birocratizare
• ierarhizare
• sectorializare - rezidă, în opinia neo-liberalilor, sursa, cauza tuturor dificultăţilor
administraţiei contemporane şi inadecvarea sa la noile funcţii. Centralizarea a putut fi, într-
adevăr, potrivită şi eficientă cu mult timp în urmă, la circumstanţele istorice în care ea a
apărut. Ea este astăzi în contradicţie cu condiţiile actuale de funcţionare a administraţiei.
Centralizarea aparatului administrativ a cărei origine teoretică este găsită de critica neo-
liberală este total neadaptată gestiunii schimbării. Fără îndoială, pretutindeni în statele
democratice s-a încercat să se limiteze efectele centralizării şi să se corecteze consecinţele
acesteia. Ierarhizarea este - ca şi centralizarea - un alt caracter al acestui aparat administrativ
moştenit din secolul trecut şi neadaptat la funcţiile sale. "Fiecare subordonat nu are decît un
singur şef şi toţi subordonaţii săi nu depind decît de el" . Organizarea piramidală este
traducerea instituţională a principiului ierarhic.
O asemenea organizaţie asigură conformarea strictă a acţiunii subordonaţilor la regulile
definite de superior. Adevărul este că - cel puţin în opinia neo-liberalilor - ierarhizarea
actuală a aparatului administrativ antrenează un anumit număr de consecinţe disfuncţionale
grave.
Modelul neo-liberal de administraţie defineşte noi principii, atît în ceea ce priveşte
instituţiile, cît şi oamenii care le asigură. în ceea ce priveşte instituţiile, este vorba de a
substitui structura bazată pe ierarhia normelor juridice cu structura concepută în funcţie de
obiectivele proprii. Coordonare, descentralizarea, controlul, toate acestea sunt, desigur,
necesare, dar într-o altă viziune, deci o altă coordonare, o altă descentralizare, un alt control
decît acelea care au fost practicate pînă atunci. Noua misiune a statului va fi aceea de
coordonare reală, de armonizare a aspectelor economice ale cunoaşterii cu ritmurile
sociale de dezvoltare. Nu va mai fi vorba de a coordona operaţiunile sau unităţile
operaţionale, ci "nivelurile de intervenţie şi de acţiune unde se situează forţele sociale care
regăsesc astfel şi mai mari posibilităţi de ajustare spontană.
Ar trebui să fie înmulţite centrele de decizie, pentru ca deciziile să fie luate chiar la
nivelul unde se situează informaţia şi pentru a apropia decizia de acţiune. Astfel s-ar putea
face să coincidă, pe cît posibil, informaţia, decizia şi acţiunea. Se are în vedere, într-o
asemenea perspectivă, importanţa pe care modelul neo-liberal o dă adevăratelor sisteme de
informare.
O ameliorare a sistemelor de gestiune trece prin stabilirea sistemelor de informare
adecvate, adică prin recurgerea în special la informatică. Controlul - Sunt necesare
transformări, pe cel puţin două planuri - cantitativ - numărul de controale trebuie să fie
diminuat - şi calitativ - controlul nu trebuie să fie un mijloc de sancţiune, ci un instrument de
30
măsură a distanţelor faţă de ţelul final în îndeplinirea obiectivelor urmărite. Acestei
regenerări a instituţiilor prin instituirea unor noi tipuri de coordonate, de descentralizare şi de
control, trebuie, pe de altă parte, să adoptăm o nouă politică a resurselor umane în
organizaţiile publice: mai întîi, o politică de formare: "este vorba despre cum să facem să
apară (...) un tip de om avînd un rol nou, managerul, alături de tipurile vechi, ale juristului,
ale economistului".
O nouă politică a resurselor umane presupune, de asemenea, în modelul neo-liberal, să fie
regîndită natura însăşi a regulilor care statuează situaţia agenţilor administraţiei. Astfel,
pentru a descuia unul dintre zăvoarele care blochează această situaţie şi o fac rigidă şi în
stare să prejudicieze o bună gestiune, ar trebui să distingem în statutele funcţiei publice între
caracteristicile care pot releva o deontologie a funcţiunii publice care ar trebui, deci, să facă
obiectul dispoziţiilor de ordin regulamentar sau legal, dacă nu chiar constituţional, pentru a fi
la adăpost de orice modificare politică şi ceea ce, pe de altă parte, ar putea face obiectul
convenţiilor colective şi ar privi raporturile dintre personal şi statul care îl angajează care, în
această privinţă, ar trebui să se afle în aceeaşi situaţie ca şi orice particular care angajează
personal.

31