Sunteți pe pagina 1din 67

POLITICĂ ȘI DIPLOMAȚIE

Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea ce înseamnă un „diplomat” am


ales mai întâi o menţiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii
secolului al XVI lea au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce făceau
legătura între Cer şi Pământ”1.
Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care înseamnă „dublez”, desemnând
acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de
împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar
activitatea sa diplomaţie2.
În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe de metal, erau împăturite şi
cusute apoi într un mod particular. Acestea erau numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins
ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale3.
Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu din studierea arhivelor, ci din
modul de conducere a relaţiilor interna ţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă
din anul 1645. În 1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte
culegerea de tratate intitulate Corps universel diplomatique du droit des gens4. În ambele cazuri, terme nul
se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la persoanele care se
ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată modului
de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor.
Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva.
Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei cu o definiţie dată la 16045: „Un
ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Ea aparţine diplomatului
britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneţia s a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare,
la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeţilor”. Opt ani mai târziu un
publicist le descoperă şi publică, aducând mari neplăceri diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului lor. Ca o
răzbunare, spre sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a
răspuns scurt: „Spune i adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică.
La începutul secolului al XIX lea, De Flassan scria6:

„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, ştiinţa
raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomaţia nu

1
este acelaşi lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a vârstei şi autenticităţii
lor”.

Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe
sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”7. Totodată,
continuă autorul, „Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii
determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect
precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În
accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens
mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”8.
Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX lea şi autor al unui ghid de
diplomaţie, consideră că aceasta „reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea
relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându se uneori şi asupra relaţiilor cu stalele
vecine”9.
H. Nicolson dă următoarea definiţie10:

„Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea negocierilor; este metoda utilizată
de consuli şi ambasadori pentru a regulariza şi întreţine aceste relaţii”.
Diplomatul francez Jean Serres, care s a preocupat şi de realizarea unor lucrări teoretice privind
diplomaţia şi protocolul, consideră că11:

„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot apărea între state.
Diplomaţii sunt executanţii ei”.

Într o nouă lucrare, relativ recentă12, găsim o prezentare ceva mai detaliată13:

„Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru
ţara sa şi de a o înconjura de prieteni, care să i protejeze independenţa şi, de asemenea, de a regla în
mod paşnic conflictele internaţionale”. Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării
metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a
dezvolta relaţii amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele ostile”.

Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei constă în a face politica unui guvern
înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia
este procesul prin care politica este împlinită”14.
Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii15:

2
diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale; comportament abil în relaţiile
internaţionale, tact; diplomat (subst.) – practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe lânga
guvernul altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie
(valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică).

În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei16:

Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este folosit de un istoric, un jurist
sau un specialist în ştiinţe politice. În cazul nostru, termenul de „diplomaţie” semnifică corpul
instituţional al organelor specializate, guvernate de reguli specifice şi al activităţilor încredinţate
acestora în scopul stabilirii, menţinerii şi dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi subiecţi ai
dreptului internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacţiunea pe scena internaţională
a «diplomaţiilor» naţionale”.

W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări privind diplomaţia, subliniază17:

„... prin diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele independente ... Cred că este o greşeală a
lega prea mult conceptul de diplomaţie de ambasade şi serviciile diplomatice, aşa cum se face
adeseori. Aceste instituţii alcătuiesc doar o cale de realizare a dialogului ... De asemenea, am găsit
preferabil să nu folosesc cuvântul diplomaţie sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că şi
această utilizare este frecventă ... Merită realizată distincţia dintre politica externă ca substanţă a
relaţiilor unui stat cu alte puteri ... şi diplomaţie ca proces de dialog şi negociere, prin care statele
dintr un sistem îşi organizează relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace paşnice”.

În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de document în accepţiunea veche (diplomă =


hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al XVIII lea (în Hronicul româno moldovlahilor al lui Dimitrie
Cantemir), iar ca termen de drept internaţional şi de politică externă, spre sfârşitul secolului al XIX lea (fiind
împrumutat din limba franceză). Termenul „diplomat”, în accepţiunea pe care i o dăm astăzi, apare pentru
prima dată în Vocabularul francez român, din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaşte diplomaţia, se
îndeletniceşte cu diplomaţia, se află în diplomaţie”18.
Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de „Uzanţe diplomatice”19, consideră diplomaţia „ştiinţă, artă
şi activitate”, menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politica lor externă, sa le apere şi să le
promoveze interesele;
● ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii şi norme privind conducerea relaţiilor
internaţionale;
● ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile de a înfăptui în cele mai bune
condiţii orientările de politică externă;

3
● ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin mijloacele care îi sunt specifice, îndeosebi
negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului.
Există triada relaţii internaţionale – politică externă – diplomaţie, care sunt strâns legate şi se
intercondiţionează între ele, dar nu sunt sinonime. Relaţiile internaţonale reprezintă ansamblul raporturilor
oficiale, şi neoficiale, politice, economice şi de altă natură, pe care le întreţine un stat cu alte state sau cu alte
subiecte de drept internaţional, organizaţii şi organisme internaţionale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor urmărite şi folosite de un stat în relaţiile cu
alte state.
Diplomaţia serveşte obiectivele externe, fiind ştiinţă, artă şi activitate depusă în slujba acestei
politici”20.
În sfârşit, din articolul dedicat diplomaţiei, în Dicţionarul diplomatic, selectăm câteva paragrafe21:

DIPLOMAŢIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau grupuri de state, prin
mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă, acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi
activitatea specifică a ministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncţilor săi, ca şi
activitatea şefului de stat, a primului ministru, precum şi a altor persoane în domeniul politicii
externe. În acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relaţiilor externe ale unui
stat, al apărării drepturilor şi intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viaţa internaţională.
Formă distinctă a raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin întreţinerea
unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a
intereselor statelor prin înţelegeri directe. În această accepţie, vocaţia d. rezidă în asigurarea
bunăstării popoarelor, menţinerea unor relaţii paşnice, de cooperare şi de înţelegere între ele, cu
respectarea personalităţii fiecărui stat şi popor. În cazul unor neînţelegeri, d. este chemată să
contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între
state, stingându se un anumit diferend şi eliminându se, sau atenuându se cauzele care l au
determinat.

O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile diplomaţiei. După J. Serres22, acestea pot fi
caracterizate în patru termeni: a reprezenta, a proteja, a informa, a negocia.
Funcţia de reprezentare23 constituie elementul primordial. Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale
faţă de autorităţile ţării unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său,
bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi şi cu a transmite comunicările care se schimbă
între cele două guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a raporturilor între state, ca şi sursa oficială
de a obţine toate informaţiile privind propria sa ţară. O altă accepţiune a ideii de reprezentare este la fel de
importantă. Se ştie că diplomaţii sunt pentru masa populaţiei ţării lor de rezidenţă imaginea ţării care i a

4
trimis. Conduita publică, ca şi viaţa privată a ambasadorului şi a misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă.
Valoarea morală a agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii lor. Un stat care ştie că este
reprezentat printr un om care nu merită respect, nu se respectă el însuşi.
Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcţionarilor pe care îi trimite în străinătate, mijloacele
necesare pentru a crea autorităţilor, ca şi populaţiei, cea mai bună opinie posibilă despre ceea ce este ţara lor
şi, mai ales, de a duce un mod de viaţă care să provoace consideraţie. Ambasadorii trebuie să poată primi în
mod elevat cănd împrejurările o cer, şi ei au, în această privinţă, responsabilităţi deosebite.
O altă misiune a ambasadorului este de a proteja24 resortisanţii săi, ca şi comerţul şi navigaţia ţării
sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetăţenii săi,
pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să
îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi, să crească traficul comercial şi să întărească relaţiile culturale,
elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice între cele două ţări. Obiectivitatea în
examinarea afacerilor, ca şi moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.
O latură esenţială a activităţii ambasadorului este informaţia25. Această muncă este continuă, directă şi
bilaterală.
Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă politica generală a ţării sale. Totodată,
pentru a permite guvernului său să şi elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea
ce se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre proiectele autorităţilor, cu
comentariile sale asupra a ceea ce vede şi prevede.
Cercetarea informaţiei se va realiza prin toate mijloacele licite: lectura presei, întrevederile cu
funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe, colegii, notabilităţile cu care ambasadorul este în relaţii
continue sau întâmplătoare, observaţii în cursul plecării şi deplasării ambasadorului şi membrilor misiunii
sale. Guvernul ţării de rezidenţă nu trebuie să împiedice diplomaţii de a circula şi de a se întrevedea în mod
liber.
În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale guvernului său cu cele ale celui
unde a fost acreditat. Aceasta este munca de negociere26, care constă în căutarea de soluţii prin mijloace
paşnice, a acordurilor tranzacţionale şi onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante şi, de
asemenea, uneori, cele mai ingrate şi înşelătoare ale profesiunii diplomatice.
S a definit negocierea ca „arta posibiliului”. Nu se poate, de fapt, negocia dacă nu există o voinţă
reciprocă de întreţinere, pe plan general, a unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei
controversate.
De aceea, temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile pe care a ştiut să le obţină, încrederea
pe care a dobândit o se dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginaţia sa, supleţea
inteligenţei sale, simţul situaţiilor şi oportunităţilor în egală măsură, formarea sa profesională etc..
Aici intră în joc munca de informare a misiunii, care trebuie să cunoască obiectivele propriului său
guvern, obiectivul maximum pe care l poate aborda, rezultatul minimum pe care l poate obţine şi trebuie să

5
fie documentat asupra punctelor de vedere ale guvernului străin, ale reacţiilor sale, asupra posibilităţilor şi
limitelor în care ele se desfăşoară şi pot evolua.
Există şi o viziune mai realistă – poate chiar prea realistă – asupra funcţiilor diplomaţiei27.
Din această perspectivă, diplomaţia este văzută ca o „tehnică de coerciţie”, pentru că „şi cea mai firavă
structură a diplomaţiei pure conţine importante resurse de presiune”. Este adus ca exemplu politica
regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunţă la curtoazia şi bunele maniere tradiţionale, preferând o
atmosferă emoţională, care uneori este eficientă.
Dacă nu întotdeauna este vorba de „coerciţie”, diplomaţie este cel puţin o „tehnică de persuasiune”,
pentru realizarea influenţei politice a unui guvern.
Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea” raporturilor dintre state, căci tensiunile dintre
acestea nu pot fi reduse sau eliminate decât prin mijloace diplomatice.
În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea acordurilor, pentru că, dacă „un acord poate
implica coerciţie, persuasiune, nici un acord nu este posibil până nu îl acceptă ambele părţi”28.
*

O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomaţia se referă la calităţile unui diplomat.
H. Nicolson alege „portretul” pe care îl realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul
secolului al XVII lea29:

„Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie, darul sârguinţei, să nu se lase
tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la
justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se împotmoli
în rafinamente şi subtilităţi inutile.
Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să i dezvăluie gândurile
oamenilor şi, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă.
Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos
şi amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de dispută,
să ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de
orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentaţiei de a
vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greşeala de a crede că aerele
misterioase, care creează secrete din nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de
stat, reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat trebuie sa fie atent cu
femeile, fără a şi pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o
are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un om timid nu poate trage
speranţă să aibă succes în tratativele confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de
ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să i suporte cu

6
amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror
altor excentricităţi sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi
memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine şi capabil să spună, în orice ţară
străină, cui îi aparţine puterea reală.
Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana, italiana şi
spaniola tot atât de bine ca latina; necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o ruşine
pentru oricare om de stat, căci latina e limba generală a naţiunilor creştine. De asemenea, trebuie să
mai posede noţiuni de literatură, ştiinţă, matematică şi jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă
pricepută. Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.

În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă abordată şi în „diplomaţia curentă”,


acelaşi autor aprecia30:

„Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o constituie politica deschisă; el trebuie
să împărtăşească celorlalţi orice informaţie, cu excepţia celor pe care trebuie să le tăinuiască în
virtutea datoriei sale... Un bun diplomat nu şi va întemeia niciodată succesul misiunii pe rea credinţă
sau pe făgăduieli imposibil de ţinut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al
înşelăciunii este fundamental eronată, deşi larg răspândită.
În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzităţii celui care o foloseşte; ea
exprimă lipsa de inteligenţă şi neputinţa lui de a şi atinge scopul prin mijloace cinstite şi raţionale.
Onestitatea constituie aici, ca şi pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în
urmă dâre de venin, şi un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o
temelie nesigură deoarece stârneşte la cei invinşi iritare, dorinţă de răzbunare şi ură, izvoare
permanente de adversitate. Utilizarea în diplomaţie a înşelăciunii e limitată de însăşi natura acestui
mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracţie făcând de
faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult pagubă decât
folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune, care
mâine împiedică orice nou succes... Prin urmare, diplomatul trebuie să fie un om al probităţii şi al
adevărului, altminteri nu va reuşi să inspire încredere” ...

J. Serres, scriind în secolul al XX lea, nunţează această problemă31:

„Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot adevărul. Există
negocieri în care relevarea prematură poate să impiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul,
dacă i se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată
cursul unei întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui
interzis, este să mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să i dea un asemenea ordin (să mintă).

7
Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă ambasadorul care nu a spus adevărul se
desconsideră, în mod sigur, la fel se întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra greşelii, nu a avut
curajul şi demnitatea de a şi asuma deplina responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că nu este ca în
timp de război, când interesul naţional sau al aliaţilor este în joc şi când declaraţiile false constituie o
practică curentă. Dar atunci acestea sunt mijloace de război şi scepticismul este regula”.

Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie” este că un diplomat bun trebuie să
răspundă la patru cerinţe fundamentale32.
Mai întâi, el trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi desfăşoară activitatea, pentru a
putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale şi punctele de vedere ale altor forţe implicate.
Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii sale de acţiune. Nu trebuie să aibă
iniţiative fără acoperire, dar nici să se mulţumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor urmărite.
În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit pentru schimbări neaşteptate,
să aibă variante de rezervă, să aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri. Este necesar „să facă
deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte şi interesele concrete, rămânând ferm pentru
acestea din urmă şi flexibil în privinţa primelor”33.
În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în limitele pe care şi le a propus de la
început, ştiind foarte clar care sunt problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze
priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanţă pentru o
alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puţin în ceea ce s a renunţat
şi mai mult în cât s a câştigat”34.
Totodată, în numeroase situaţii, un ambasador trebuie să şi coordoneze acţiunile cu cele ale altor
ambasadori din aceeaşi capitală, care au primit instrucţiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale
unor ţări aliate sau prietene; în unele probleme coordonarea se poate realiza şi cu trimişi din ţări cu care
legăturile sunt nesemnificative35.
De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara raporturilor oficiale cu guvernul, relaţii cu
diverse personalităţi din administraţie, cultură, partidele politice, mass media ş.a.
În legătură directă cu calităţile unui diplomat este problema raportului profesiune/amatorie sau, cu
alte cuvinte, ce este de preferat, diplomatul de carieră sau un amator din sfera politicii, armatei, afacerilor,
culturii etc.? La întrebare au răspuns atât cercetătorii asupra diplomaţiei, cât şi diplomaţi în funcţie sau foşti
diplomaţi; trebuie poate precizat de la început că în practica politică s a ţinut prea puţin seama de concluziile
studiilor teoretice sau părerile diplomaţilor.
Pentru Hugh S. Gibson37, „Diplomaţia nu este un lucru ce poate fi stăpănit pe de a ntregul de orice
sistem de educaţie şi profesionalismul poate fi asigurat numai după o experienţă îndelungată”.
Un portret metaforic ne ofera George F. Kennan38: „Diplomatul de profesie este în fond un fel de
doctor. El are ca şi doctorul un grup vechi şi iritant de pacienţi ... El va continua să i trateze atât timp cât i se

8
permite, salvându i cât de mult poate să facă greşeli, cârpind daunele făcute, pe care nu le a putut preveni. El
va face acestea, deoarece este misiunea sa profesională şi, probabil, pentru că îndrăgeşte în adâncul sufletului
pe aceşti pacienţi, chiar dacă se chinuie cu ei”.
Lincoln Gordon39, reprezentant al ambasadorilor care nu erau de carieră, consideră că treptat
diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe „o proporţie tot mai mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp,
continua autorul, „m ar surprinde dacă 20-30% din posturile de ambasadori n ar continua sa fie ocupate de
«semiprofesionişti»„.
Charles W. Thayer, înalt funcţionar diplomatic american, insistă pentru folosirea în majoritatea
cazurilor a profesioniştilor. Este de acord că au existat şi situaţii când un amator s a dovedit un ambasador
abil, fapt ce nu compensează nenumăratele eşecuri ale amatorilor. De asemenea, nu este de acord cu folosirea
misiunilor diplomatice drept compensări pentru servicii politice.
Pentru a şi susţine punctul de vedere citează şi opiniile lui Callières – diplomat francez din secolul al
XVII lea – conform cărora, „Dacă preoţii, militarii, avocaţii şi oamenii de afaceri sunt slabi diplomaţi,
diletanţii sunt cei mai slabi dintre toţi. Oamenii cu minte puţină ar trebui să se mulţumească cu slujbe acasă,
acolo unde greşelile lor pot fi uşor reparate; pentru greşelile de afară, adesea nu se mai poate face nimic”41.
Autorul citează numeroase exemple din perioada contemporană, când alegerea unui ambasador nu
avea legătură cu pregătirea sa în diplomaţie42. Preşedintele F.D. Roosevelt a numit în Germania un profesor
de limbă germană, cu vederi antinaziste, dar care ca diplomat „era un dezastru”. Preşedintele Eisenhower a
trimis în Asia de sud vest un ambasador care avea meritul că ştie zona respectiva din diverse expediţii.
În astfel de situaţii, chiar dacă un stat nu riscă să refuze agrementul – uneori poate chiar să nu aibă
acest interes ! – găseşte căi să şi exprime nemulţumirea. Un exemplu este Canada, care la un moment dat s a
plâns S.U.A că şi a primit „partea sa de diletanţi” ca diplomaţi; reacţia a fost promptă şi S.U.A au trimis o
personalitate reprezentativă pentru diplomaţie43.
În destule situaţii – care s au transformat în tradiţie – schimbarea diplomaţuilor de cariera cu amatori
se datorează şi venirii la putere a unui nou partid sau unui nou preşedinte. Spre exemplu, în urma alegerilor
„un ambasador în Scandinavia a citit în ziarul local că Washingtonul a numit un succesor al său. Supărat a
cerut confirmarea . Imediat a primit o, alături de o cerere urgentă pentru „demisia sa”44.
Asupra raportului profesionişti/amatori în diplomaţie avem mai multe informaţii privind situaţia din
S.U.A în diferite perioade istorice. De subliniat că tendinţa generală a fost aceea de a mări ponderea
diplomaţilor de profesie. Faptul a fost impus de creşterea complexităţii problematicii relaţiilor internaţionale,
dar şi al rolului S.U.A în acest cadru.
Astfel, dacă până la declanşarea primului război mondial, procentul profesioniştilor era de aprox. 40%,
după 1915, acesta creşte la 54%, iar după 1940 la peste 60%, depăşind 65% în anii '5045.
După al doilea război mondial, o atenţie specială s a acordat ţărilor intrate în sfera de influenţă
sovietică; în aceste ţări aprox. două treimi dintre diplomaţi erau profesionişti.

9
În anumite etape, „fiecare dintre ambasadorii SUA din ţările de după cortina de fier este
profesionist”46. Aceeaşi atenţie s a acordat şi zonelor considerate sensibile de pe toate continentele47
globului.
Încercând să stabilească o tipologie pentru diplomaţi, E. Clark48 consideră că diplomatul este ca un
actor care nu este niciodată sigur când se află sau nu pe scenă. De aceea frazele alese şi zâmbetul „de
serviciu” devin parte intrinsecă a personalităţii sale.
Munca sa impune calm şi prudenţă. Nu de puţine ori, în convorbirile oficiale, mimează ignoranţa în
probleme foarte bine cunoscute, tocmai pentru a avea mai mult timp de reflecţie. Deşi are opinii bine
întemeiate, un diplomat este obişnuit să converseze „cu o politicoasă îndoială”.
Un expert în diplomaţia de conferinţă, Johan Kaufmann49, oferă câteva exemple privind frazele
convenţionale care nu exprimă ceea ce ar părea pentru un amator (novice), dar sunt imediat înţelese de către
diplomaţi. Astfel, declaraţia de tipul: „În timp ce au un mare respect pentru distinsul delegat din ... care şi a
exprimat părerile cu inteligenţă şi convingere, trebuie să scot în evidenţă faptul că .... „ înseamnă, în mod
probabil, „Nu sunt de acord cu delegatul din .....” . Sau, „Propunerea este foarte interesantă, dar trebuie să
evităm suprapunerea activităţilor noastre cu cele ale altor organizaţii – trebuie „tradusă” în – „Propunerea nu
este compatibilă cu statutul acestei organizaţii”.
De altfel, există o adevărată „şcoală” de stabilire a unor formule diplomatice care să „salveze
aparenţele”. Acestea satisfac de multe ori opinia publică, dar sunt exact înţelese de către cei avizaţi.
Formulele găsite la Madrid în privinţa lărgirii NATO şi anume invitarea tuturor doritorilor, anunţarea celui
de al II lea val, parteneriatele ş.a. pot fi citite şi într o astfel de „cheie” diplomatică.
Încheiem cu opinia lui Sir Harold Nicolson50:

„Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal. Adevăr, precizie, răbdare, bună dispoziţie,
modestie şi loialitate. Acestea sunt, în acelaşi timp, calităţile unei diplomaţii model.
Cititorul poate să obiecteze: aţi omis inteligenţa, cultura, discernământul, prudenţa, supleţea,
farmecul, hărnicia, curajul şi chiar tactul. Nu le am omis. Le am considerat ca subînţelese”.

O problemă, poate de cea mai mare importanţă este cea privind diplomaţia „veche” şi diplomaţia
„nouă”. De când putem vorbi de practică diplomatică, până când există o diplomaţie „veche”, când începe
cea nouă? Astfel, pentru a delimita cele două epoci se poate opta pentru mai multe momente istorice: Pacea
din Westfalia (1648), Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Conferinţa de pace de la Paris (1946),
crearea O.N.U., căderea regimurilor comuniste din Europa ş.a.
În legătură cu începuturile diplomaţiei, W. Watson51 le fixează în Epoca de piatră. Oferă exemplul
Australiei, în care şefii, cu consimţământul tribului, încheie alianţe, hotărăsc asupra războiului, păcii şi
prieteniei şi trimit soli – la ocaziile foarte importante, ambasadori – care să trateze cu triburile din vecinătate.

10
Astfel de soli sunt trataţi cu deplina politeţe şi nu sunt niciodată molestaţi în nici un fel în timpul misiunilor
lor.
În alte grupuri de triburi primitive, ca şi în civilizaţii mai avansate, crainicilor şi trimişilor le a fost în
mod virtual întotdeauna garantată imunitatea. Nu este nici o îndoială că aceasta a fost din cauza unui tabu
religios, care oprea oamenii de a atinge sau molesta un trimis care venea cu un steag de armistiţiu; de
asemenea, pentru faptul că legiuitorii, comandanţii şi guvernele au dorit să trimită mesaje şi să cunoască ce
are de spus cealaltă parte, chiar dacă nu credeau întotdeauna acest lucru.
Aspecte ale diplomaţiei sunt clar ilustrate într o foarte veche corespondenţă dintre Faraon şi marele
rege al hitiţilor în secolul 14 d.H.. Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma aramaică, care nu a
fost nici limba egiptenilor nici a hitiţilor, ci limba internaţională a timpului. Cei doi conducători par să fi
convenit că este în interesul ambilor să păstreze relaţia dintre ei şi să nu permită ca iritarea la unele manevre
sau întârzieri ale celeilalte părţi să afecteze relaţia diplomatică în sine. Astfel, când regele hitiţilor a primit de
la faraon o plată în lingouri de aur, care s au dovedit a conţine înăuntru alt material, el i a scris, avertizându l
cu foarte mult tact, că există un administrator necinstit în casa faraonului, care a înlocuit lingourile, sugerând
că administratorul necinstit i a înşelat pe amândoi.
Atât de mult din diplomaţia modernă poate fi găsit în textelele de la Tell el Amarna, încât unii autori
au sugerat chiar, că nu există nici o idee nouă în practica diplomatică până la fundarea Ligii Naţiunilor.
Destul de mult timp, raporturile între grupurile tribale, apoi feudale, au fost doar episodice. Veneau
misiuni pentru a stabili o alianţă, o căsătorie, un tratat comercial, apoi se întorceau fără a lăsa în urma lor un
element permanent.
O revoluţie52 în cadrul metodelor relaţiilor dintre state s a produs atunci când s a dobândit obişnuinţa
de a menţine misiuni permanente în capitalele străine. Această practică, inaugurată în sec. al XVI lea, s a
impus pe măsură ce state naţionale puternice şi unificate au înlocuit suveranităţile feudale. Ea s a generalizat
în Europa în cursul secolului al XVII lea, atunci cănd, după tratatele din Westfalia, dezvoltarea relaţiilor a
multiplicat problemele ce trebuiau rezolvate. Cardinalul Richelieu a fost marele teoretician al „negocierii
permanente”.
Lumea, desigur, a evoluat după această epocă, îndeosebi în cursul secolului al XIX lea. Se ştie că până
în 1914 Europa a condus singură jocul politicii internaţionale. A fost în fapt, o politică a Curţilor. Amintim
că în anul 1900 nu existau decât trei republici în Europa: Franţa, Elveţia şi San Marino.
Negocierile erau duse prin intermediul misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucţiuni
generale, lăsându se la latitudinea lor de a manevra mai bine după circumstanţe; guvernanţii primeau
informaţii necesare pentru a judeca evenimentele. Foarte rar ca un prim ministru sau un ministru al afacerilor
externe să se deplaseze pentru a negocia. Asemenea călătorii, care urmăreau totdeauna un obiectiv politic
excepţional erau pregătite cu mult timp înainte şi rezultatele, pe care întrevederea trebuia sa le consacre şi să
le facă publice, erau, în general, cunoscute dinainte.
Primul război mondial a bulversat echilibrul stabilit.

11
Şi Harold Nicolson consideră că demarcaţia dintre diplomaţia „veche” şi cea „nouă” o face Conferinţa
de Pace de la Paris (1919)53:

„Nu, nu telefonul a fost pricina trecerii de la vechea la noua diplomaţie după anul 1919, ci
convingerea că în afacerile externe sunt aplicabile aceleaşi idei şi practici care în afacerile interne au
fost timp de multe generaţii considerate esenţiale pentru democraţia liberală”.

În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomaţii” erau:


● concepţia care socotea Europa centrul de greutate internaţional;
● ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei erau mai importante şi cumulau mai
multe răspunderi decât micile puteri;
● existenţa în fiecare ţară a unui serviciu diplomatic cu experienţă, având aceleaşi norme de
conduită profesională;
● în sfârşit, convingerea că tratativele trebuie să constituie mai de grabă un proces decăt un
episod şi că fiecare etapă trebuie să rămână confidenţială.

Oprindu ne doar la ultima caracteristică a diplomaţiei „vechi” trebuie subliniat că negocierile, fiind
secrete şi nesupuse unor limite temporare, aveau mai mari şanse de reuşită. Spre exemplu, tratatul anglo rus
din 1907 a fost rezultatul unor negocieri care au durat 15 luni. În acelaşi timp, însă, o atmosferă dominată de
secret, punea, nu de puţine ori, oameni politici şi diplomaţi în situaţii delicate. Ca rezultat al unor astfel de
practici, în anul 1914 Parlamentul Franţei nu cunoştea clauzele secrete ale tratatului franco rus54.
Şi în istoria României este cunoscut faptul că tratatul cu Puterile Centrale din anul 1883 era cunoscut
doar de Rege şi câţiva oameni politici55.
Diplomaţia capătă noi dimensiuni după al II lea război mondial şi datorită creşterii numărului de state
independente participante la viaţa internaţională. Dacă în anul 1945 la Conferinţa de la San Francisco au
participat 50 de state, în prezent la ONU numărul acestora a crescut de peste trei ori.
O primă consecinţă a fost creşterea numărului de misiuni diplomatice, atât a celor permanente cât şi a
celor temporare, cu unele implicaţii asupra poziţiei şi prestigiului diplomaţilor şi a misiunilor diplomatice în
opinia publica. Unii autori vorbesc despre o „democratizare” a carierei de diplomat. Noi credem că are loc o
anumită erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care are o cultură generală solidă, cunoaşte perfect
scena relaţiilor internaţionale, manifestă curtoazie şi fineţe în relaţiile publice etc. Prea puţini din membrii
corpului diplomatic dintr o ţară oarecare mai corespund acestor cerinţe. Mai ales, că lărgirea spectaculoasă a
sferei relaţiilor internaţionale a însemnat şi o creştere proporţională a diversităţii mediilor culturale, politice,
economice etc. De aceea se poate întâmpla „fie ca diplomatul să nu se comporte aşa cum statul acreditar se
aşteaptă, fie ca acesta din urmă să nu acorde toate garanţiile sau tratamentul prevăzut prin lege”56.
În lucrarea sa „Diplomaţia contemporană”57. Robert J. Pranger consideră că trecerea de la „vechea” la
„noua” diplomaţie se datorează creşterii complexităţii şi sofisticării comunităţii mondiale, a

12
interdependenţelor, mai ales de natură economică, a naţiunilor. El susţine că „noua” diplomaţie priveşte
mijloacele diplomatice noi, care să răspundă noilor necesităţi ale relaţiilor internaţionale. În cadrul acestui
proces un rol tot mai important trebuie să revină diplomaţilor înşişi, care trebuie sa se implice tot mai mult în
viaţa publică.
Creşterea numărului de state determină sporirea importanţei diplomaţiei multilaterale. Acest tip de
activitate necesită noi genuri de misiuni: misiuni permanente acreditate pe lânga organizaţiile internaţionale;
misiuni ad hoc având sarcini impuse de evenimente speciale; delegaţii la organisme şi conferinţe
internaţionale.
Şi D. Hammarskjöld, în lucrarea „Tehnici diplomatice noi într o lume nouă”58, susţine diplomaţia
multilaterală ca principala cale de a corespunde interdependenţelor mondiale. Ca urmare, un diplomat trebuie
să reprezinte pe lângă interesele statului său şi pe cele ale comunităţii internaţionale. De aceea este mai
eficientă diplomaţia deschisă decât cea secretă specifică „vechii” diplomaţii.
Noile tipuri de misiuni externe ale statelor diferă de misiunile diplomatice tradiţionale prin statutul şi
forma de organizare şi, adesea, prin activităţile lor – mai ales în cazul misiunilor speciale. Cooperarea
internaţională s a extins în zilele noastre la o multitudine de domenii. Multe dintre ele vizează tehnica de vârf
şi nu au foarte multe elemente în comun cu diplomaţia tradiţională. Acest lucru este valabil în cazul
sistemului Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale „active”. În cadrul unor astfel de misiuni şi
delegaţii participă mai mult tehnicieni decât diplomaţi, iar competenţele aparţin mai degrabă de ministerele
aferente decât de cel al afacerilor exterme. Evident, ele acţionează ca reprezentanţi ai statului lor în relaţie cu
alte ţări, indiferent de cât de „tehnice” sunt problemele pe care le dezbat. De aceea, din punct de vedere legal,
aceste misiuni sunt considerate misiuni diplomatice.
Cu alte cuvinte, participarea experţilor la activitatea diplomatică se poate realiza ca membri ai corpului
diplomatic sau ca principali negociatori în cadrul unor acţiuni organizate de ambasade. În prima calitate ei
sunt consilieri sau conduc birouri specializate ale ambasadelor. În al doilea caz ei pot conduce efectiv
negocierile asupra unor probleme de strictă specialitate.
Extinderea competenţelor relaţiilor diplomatice are implicaţii şi asupra interdependenţelor dintre
posturile consulare şi cele ale misiunilor diplomatice. Aceste două tipuri de misiuni externe ale statelor s au
dezvoltat, încă de la început, independent unul de altul. Diplomaţii reprezentau suveranitatea, pe când
consulii – ale căror titluri oficiale au diferit în timp şi de la ţară la ţară – reprezentau interesele cetăţenilor şi
ale statului acreditant. Distincţia s a păstrat mult dimp, atât în teorie, cât şi în practică.
Practica ne arată, însă, că diferenţele mai sus menţionate au devenit de prisos. În primul rând, ţările
direct angajate în comerţul internaţional încredinţează competenţele directe misiunilor diplomatice sau
reprezentanţelor economice mai degrabă decât consulilor. Ca urmare, posturile consulare în capitale sau în
alte oraşe importante devin redundante atâta vreme cât nu fac parte din ambasade.
Pe de altă parte, funcţiile consulilor privind cetăţenii statului acreditant s au extins considerabil, mai
ales ca urmare a călătoriilor şi migraţiei internaţionale. În consecinţă, din ce în ce mai multe state

13
încredinţează funcţiile consulare misiunilor lor diplomatice, în virtutea convenţiilor de la Viena din 1961 şi
1963.
În sfârşit, există astăzi un numar considerabil de misiuni ale organizaţiilor internaţionale în multe state
sau acreditate pe lângă alte organizaţii. Până acum, nu au fost privite în legătură directă cu misiunile statelor.
Deşi funcţiile lor diferă oarecum de cele ale misiunilor statului, sunt totuşi subiecte de drept internaţional şi
se bucură – în grade diferite – de imunităţi şi privilegii diplomatice.
O deosebită importanţă prezintă diferenţele social-economice şi politice dintre state. Un diplomat dintr
o ţară în curs de dezvoltare acreditat într una industrializată sau invers se va preocupa mai mult de
problemele economice decât de cele politice.
Nu pot fi ignorate – ca elemente de noutate în activitatea diplomatică – actele de terorism îndreptate
impotriva diplomaţilor, fapt care face ca această profesie să fie astăzi uneori mai periculoasă decât în timp de
război.
Dupa cum concluziona L. Dembinski, „toate aceste tendinţe dovedesc că limitele înguste impuse
conceptului de diplomaţie prin tradiţie şi doctrină sunt astăzi depăşite de impactul noilor cerinţe ale
comunităţii internaţionale”59.
Şi Eric Clark60 evidenţiază asemănările, dar mai ales deosebirile, dintre ceea ce putem numi
diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. Dato rită perfecţionării mijloacelor de comunicare, dar şi a creşterii
com ple xi tă ţii problematicii aflate în faţa diplomaţiei, limita dintre diplomaţia „ve che” şi cea „nouă”
evoluează în timp, apropiindu se, de perioada actuală.
În secolul trecut rolul unui şef de misiune – aflat la mare distanţa de capitala sa – poate fi hotărâtor.
Este citat exemplul ambasadorului Marii Britanii la Constantinopol, Sir Stratford Canning, căruia i s a cerut
sa promită că ţara sa va ajuta Turcia în cazul în care va fi atacată de către Rusia şi Austria. Deoarece
consultarea cabinetului de la Londra ar fi durat aproape două luni, el şi a asumat acest angajament. Pe când
astăzi, „oriunde ar fi diplomatul, este un mesager la capătul celălalt al telefo nului”61.
În perioada diplomaţiei „clasice” şefii de stat, primii miniştri sau miniştrii de externe se deplasau
foarte rar. În ultimele decenii a devenit o practică obişnuită. Spre exemplu, în primele 21 de luni ale
administraţiei Kennedy, S.U.A au fost vizitate de peste 50 de şefi de state sau de guverne.
De asemenea, numărul persoanelor implicate în activitatea diplomatică a crescut continuu. Primul
secretar de stat american, Thomas Jefferson avea 5 funcţionari, 2 mesageri şi un translator cu jumătate de
normă. În 1936 întregul personal al Departamentului de stat putea face o fotografie împreună. În anul 1968
acelaşi departament avea 11.000 de angajaţi, dintre care 7000 peste hotare62.
O situaţie asemanătoare găsim în Marea Britanie. În anul 1914 – în plină glorie a Imperiului Britanic –
lucrau în diplomaţie – inclusiv personal auxiliar – 176 persoane la Londra şi 450 în diferite ţări. În anul 1969
existau 6400 diplomaţi, 240 ataşaţi speciali şi 7000 angajaţi locali63.
O notă specială pentru „noua” diplomaţie o reprezintă creşterea numărului de vizite ale personalităţilor
politice, ca şi a numărului de tratate, convenţii, acorduri semnate. Spre exemplu, în anul 1981 SUA au

14
condus 88 de negocieri legate de relaţiile Nord Sud. Iar între anii 1980-1985 S.U.A au încheiat peste 100 de
tratate şi aproape 2000 de acorduri internaţionale64.
Implicarea personalităţilor politice de prim rang în activitatea diplomatică a fost caracterizată ca
„diplomaţia personală”, fiind considerată una dintre principalele trăsături ale diplomaţiei „noi”. Încă din anii
'50 mass media folosea termenul de „diplomaţie de vârf”, iar mai apoi de „diplomaţie la cel mai înalt nivel”.
După opinia lui E. Plischke, exercitarea în SUA de către preşedinte a funcţiei de „diplomat principal” nu
garantează soluţii favorabile în toate problemele de relaţii internaţionale, în care sunt implicate S.U.A65.
Între anii 1970-1974, preşedintele R. Nixon a efectuat 12 călătorii în străinătate, iar preşedintele G.
Ford, 7 între anii 1974-1975. H. Kissinger a întreprins 23 de călătorii în anii 1975-1976. Conform statisticii
Departamentului de stat, între anii 1970-1977 la Washington au venit 222 delegaţii la nivel înalt66.
Volumul comunicaţiilor diplomatice este într o continuă creştere în ultimele decenii. Spre exemplu, la
Departamentul de Stat al SUA sunt transmise milioane de mesaje anual, dintre care peste 4000 de telegrame
pe zi. Dean Rusk declara că în cei 8 ani cât a fost secretar de stat a semnat peste 2 milioane de telegrame,
fără a include mesajele unor instituţii care îi erau, de asemenea, subordonate67.
Extinderea activităţii diplomatice este reflectată şi în creşterea documentaţiei68. Din 1970 arhivele
Departamentului de Stat au crescut cu peste 357.000 picioare cubice. Din acestea 167.000 picioare cubice au
rămas la Departament, restul fiind transferat la Arhivele Naţionale, urmând a fi puse la dispoziţia
cercetătorilor în termenele legale.
De asemenea, dacă în secolul trecut era publicat câte un volum pe an de documente diplomatice, în
ultimele decenii se publică 8-10 volume, de aprox. 1000 de pagini.
Evoluţii interesante şi complexe au avut şi au loc şi în privinţa caracterului activităţii diplomatice,
„secretă” sau „deschisă”. Până la primul război mondial rolul diplomaţilor era limitat pe lângă şefii de stat,
de guvern, miniştri afacerilor străine şi elita politică, eventual si cea culturală. La sfârşitul secolului al XIX
lea ambasadorul Marii Britanii la Washington, Lordul Lyons69 nu a rostit cel puţin un discurs în cei 5 ani
petrecuţi în S.U.A.
Pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, diplomaţia americană, în frunte cu preşedintele Wilson, a
acreditat ideea că una dintre cauzele războiului a fost diplomaţia secretă. De aceea politica externă a statelor
trebuia adusă sub controlul opiniei publice. Printre primii care s a dezis de acest principiu a fost chiar
preşedintele Wilson. Într o scrisoare adresată secretarului său de stat, Robert Lansing, el explica: „Când m
am pronunţat pentru o diplomaţie deschisă n am vrut să spun că nu vor mai exista discuţii private asupra
unor probleme delicate, ci că nu vor mai exista nici un fel de înţelegeri secrete şi că toate tratatele şi
înţelegerile internaţionale trebuie făcute publice”70. De altfel, după cum este bine cunoscut, tratatele semnate
la Paris au fost în bună măsură rezultatul tratativelor secrete dintre cei patru mari, Wilson, Lloyd George,
Clemenceau, Orlando71. Este la fel de adevărat că s a introdus obligativitatea înregistrării la Liga Naţiunilor a
tratatelor încheiate între state.

15
Totodată, diplomaţia se caracterizează printr o gamă nouă de metode şi mijloace de acţiune. Dacă, în
trecut, „tot ceea ce trebuia să faci era să te plimbi cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul şefului ţării,
importatorilor locali, telespectatorilor, sindicatelor comerciale etc.”.
Un ambasador englez dintr o ţară mică crede că cea mai bună imagine pentru ţara sa a fost rezultatul
impactului pe care l a avut la televiziune printr o declaraţie scurtă, repetată cu atenţie, într un dialect local.
Unul dintre angajaţii săi i a declarat: „Aproape am plâns când v am văzut. Acest interviu a făcut ţării tale
foarte mult bine. Accentul era perfect, mai ales că nu este o limbă uşoară”72.
Seria exemplelor este variată. Ambasadorul britanic la Varşovia a invitat grupul pop „Marmelade” la o
masă de „steack and chips” la ambasadă, dupa ce cu o seară înainte participase împreună cu membri ai
ambasadei la spectacol. Colegul său de la Haga a inaugurat o cârciumă englezească acolo, „Rose and range”,
deschizând prima sticlă cu bere73.
Surprinzând această nouă orientare în activitatea diplomatică, un raport al Seminarului de diplomaţie
al ţărilor din Commonwealth susţinea că „Datorită mass mediei, ambasadorii vorbesc mai des cu ziariştii,
fermierii, studenţii, muncitorii decât cu monarhii sau şefii statelor”74.
Nu în puţine cazuri raportul politică/diplomaţie este văzut diferit de către politicieni şi diplomaţi.
Pierre Trudeau, în calitate de prim ministru al Canadei consideră că „întregul concept al diplomaţiei de
astăzi este puţin demodat. Cred că mare parte din acest concept ne duce cu gândul la primii ani ai
telegrafului, când aveai nevoie de o telegramă ca să ştii ce se întâmplă în ţara A, în timp ce astăzi poţi foarte
bine să citeşti un ziar bun”75.
Richard Nixon reproşa ambasadorului S.U.A la Tokyo că nu a desfăşurat o activitate mai eficientă
pentru a impune interesele economice americane76.
Pentru diplomaţi, misiunea lor nu este de a face politică, ci de a executa. O astfel de abordare permite
două alternative pozitive: dacă misiunea dă greş, de vină a fost politica; dacă misiunea reuşeşte, politica a
fost bună, dar realizarea ei a depins în bună măsură de acţiunea diplomatului. Un diplomat canadian sintetiza
astfel aceste raporturi:”lucrezi asupra unei probleme mai multe luni, liniştit şi cu răbdare. Când totul este
gata, ministrul vine şi semnează documentul cu un stilou de aur. Apoi toţi cei de acasă spun cât de
extraordinar este şi susţin că noi, diplomaţii, nu mai suntem necesari de acum încolo”. Mai mult, în alte
situaţii noi „trebuie să găsim metoda de a traduce în fapte ceea ce el a crezut că a realizat deja”77.
În final, apelăm tot la punctul de vedere a lui H. Nicolson78:

„După părerea mea, ar fi o greşeală să luăm drept exemplu pentru metodele diplomatice
moderne discuţiile din Consiliul de Securitate şi din Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Putem fi
indignaţi de risipa de timp, energie şi bani, putem regreta că în extinderea sistemului parlamentar
asupra afacerilor externe n a fost ales drept model un tip mai eficient de parlament, putem să
deplângem faptul că schimbul de invective din aceste foruri sporeşte tensiunea şi dezorientarea în
lume. Dar dacă la New York se duc tratative, în nici un caz ele nu se desfăşoară între zidurile înaltului
edificiu de pe East River. Ele au loc altundeva, potrivit principiilor curtoaziei, încrederii şi discreţiei,

16
care vor rămâne întotdeauna singurele principii capabile să ducă la reglementarea paşnică a litigiilor
...
Astăzi (anii '60 – n.ns. – Gh.I.) când vechea putere papală sau imperială, vechile instituţii ale
concertului european şi ale echilibrului de forţe aparţin trecutului, este regretabil că autoritatea
exercitată de Statele Unite nu are mai multă consistenţă, mai multă putere de convingere şi mai multă
fermitate. Nu sunt însă pesimist cu privire la evoluţia metodelor diplomatice americane. Ştiu că
americanii au mai multe resurse decât a posedat vreodată oricare altă mare putere. Ştiu că, deşi
arborează dispreţul pentru învăţămintele istoriei, sunt uimitor de prompţi în asimilarea experienţei
altora. Şi cred că principiile diplomaţiei serioase, imuabile prin natura lor, vor triumfa în cele din
urmă şi vor introduce calmul in haosul şi confuzia provocate de trecerea de la vechea la noua
diplomaţie”.

Protocolul şi precăderea.

„Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu al formelor de curtoazie folosite în


raporturile dintre state. Protocolul reprezintă totalitatea regulilor după care se conduce
ceremonialul.
În doctrina diplomatică se constată două tendinţe în ceea ce priveşte importanţa ceremonialului
şi protocolului; pe de o parte se recunoaşte necesitatea respectării curtoaziei si normelor protocolare,
pe de altă parte se consideră că ele generează un formalism care împovărează activitatea
diplomatică. Permanenta lor actualitate este, însă, demonstrată de faptul ca ele sunt în continuare
respectate, deşi în unele privinţe au fost simplificate. Unul din cele mai importante argumente este că
ceremonialul şi protocolul contribuie la înfăptuirea egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor”97.

Unul dintre obiectivele Protocolului este de a determina ordinea ierarhică după care trebuie dispuse
autorităţile unui stat, ale unui organism sau ale oricărui corp organizat sau grup social.

17
Respectul prezentărilor şi a formelor este esenţial în recepţiile oficiale şi private. Orice greşeală
protocolară tulbură armonia unei reuniuni. Regulile curtoaziei intervin mai ales în denumirile şi titlurile date
invitaţilor şi în plasarea notabilităţilor printre personajele oficiale98.
Istoria diplomaţiei înregistrează zeci, poate sute de exemple, care confirmă aceste aprecieri generale.
Am selectat doar câteva.
În 1661, ambasadele franceze şi spaniole din Londra au trimis delegaţii, după obiceiul timpului, pentru
a întâmpina un ambasador suedez tocmai sosit pe cheiurile Londrei. În timp ce escorta noului sosit se forma
pentru călătoria de întoarcere, contingentul francez a încercat să şi facă loc în locul de onoare în spatele
caleştii suedeze. Delegaţia spaniolă, care în mod providenţial adusese o escortă armată de aprox. 40 de
oameni, a atacat delegaţia franceză, le a schilodit caii, au rănit birjarul provocând un dezastru general. Astfel
francezii au fost anihilaţi, spaniolii ocupând locul de onoare. Când Ludovic al XIV lea a auzit de incident el
a fost atât de mânios încât a rupt relaţiile diplomatice cu Madridul99.
O soluţie mai fericită a fost găsită cam în aceeaşi perioadă la Haga, unde trăsurile ambasadorilor
francezi şi spanioli s au întâlnit pe o stradelă îngustă, fiecare refuzând în mod solemn sa cedeze trecerea.
După o lungă dispută, s a decis să se demoleze gardul de la marginea drumului, astfel încât să poată trece
fără a şi acorda prioritate unul altuia100.
Ruşii nu erau mai puţini perseverenţi în apărarea prerogativelor lor. Un secol după aceste incidente, la
un bal la curtea Londrei, ambasadorul Rusiei, sosind mai devreme, s a aşezat în locul de onoare în dreapta
ambasadorului austriac al Sfântului Imperiu Roman. Francezul, sosind câteva minute mai târziu şi găsind
ceea ce el considera că fiind locul său ocupat de catre rus, a sărit peste marginea banchetei pe care şedeau cei
doi, şi a reuşit să şi facă loc între ei. Cearta care a urmat a dus în cele din urmă la un duel între francez şi rus,
în urma căruia rusul a fost rănit101.
Benjamin Franklin şi a făcut apariţia la curtea de la Versailles îmbrăcat într o haină veche, cu capul
chel neacoperit de vreo perucă. A descoperit însă repede că pentru a putea să şi aducă contribuţia la apărarea
Americii republicane, pe atunci fragilă, ar fi făcut mult mai bine să se conformeze obiceiurilor locale decât
sa adopte o tactică de atac asupra obiceiurilor europene. În acest scop a născocit ceea ce el numea o uniformă
de curte modestă dar elegantă. Trimişii americani care i au urmat au adoptat exemplul său102.
În ciuda eforturilor lui Grotius si a altor autorităţi de a stabili ordinea în acest haos, nimic nu a putut fi
făcut până la războiele napoleniene, care au răsturnat clasamentele ierahice încât unele reguli internaţionale
au devenit esenţiale. La Congresul de la Viena103 a fost încheiată o convenţie specială care stabilea
întâietatea trimişilor diplomatici. Pentru a înfrânge pretenţiile diferitelor curţi la locul întâi, convenţia a
adoptat principiul „primul sosit, primul servit”.
Astfel, ambasadorul care a servit cel mai mult la post este considerat decan, şi oricare altul dobândeşte
întâietate în funcţie de data la care şi a prezentat scrisorile de acreditare. Miniştrii se clasificau după acelaşi
principiu.
Existau desigur excepţii. De exemplu în ţările catolice, nunţiul, ambasadorul Vaticanului, este în mod
automat decanul corpului diplomatic.

18
După L. Dussault104, dacă precăderea înseamnă a stabili în mod ordonat ce personalitate va avea
prioritate într un grup, cine trece înaintea cui, aşezarea se referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i se
atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcţie de rangul pe care i l atribuie protocolul. A hotărâ, că
locul său va fi pe scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte cinci personalităţi, la dreapta
gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin de stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilităţile sunt infinite.
Prin conjugarea principiilor de ordine protocolară şi a datelor referitoare la aşezarea invitaţilor se determină
locul pe care îl va ocupa o personalitate, fie că este vorba de o ceremonie, un dineu sau o conferinţă105.
Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform diplomatului Van Veld Hoven, există
3.268.082 de posibilităţi de a aşeza zece persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă ţinem seama de
toate variabilele. Este vorba de un dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau nu? Cu oaspeţi din afară? Vor sta la
o masă rotundă, dreptunghiulară sau pătrată sau vor fi aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţi plasaţi doar pe
o parte? Gazda şi invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în faţă? Elementele de care trebuie să
ţinem seama sunt adesea foarte numeroase.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui sa stabilim o succesiune a
operaţiilor, vom determina mai întâi ordinea protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia dintre
ele rangul celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform planului de aşezare
stabilit106.
De o importanţă majoră este precăderea oficialităţilor unui stat în cadrul a diverse ceremonii. De aceea
statele cu tradiţie au o adevarată legislaţie în problemă. În penultimul capitol am selectat câteva din
regulamentele care privesc „Ordinea protocolară” în diferite ţări. Cu regret trebuie să o spunem, că deşi am
făcut mari eforturi, nu am găsit aşa ceva pentru ţara noastră.

19
CADRUL POLITICO JURIDIC

AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Regulamentul de la Viena din 1815


cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care s ar mai putea ivi din pretenţiile
de precădere între diferiţii agenţi diplomatici, plenipotenţiarii puterilor semnatare ale Tratatului de la
Paris au convenit asupra articolelor care urmează şi ei găsesc necesar să invite pe reprezentanţii altor
suverani să adopte acelaşi regulament:
Art. 1. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:
a) aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora, acreditaţi pe lângă suverani;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştri însărcinaţi cu portofoliul
Afacerilor Externe.
Art. 2. Ambasadorii, legaţii sau nunţii sunt singurii care au caracter reprezentativ.
Art. 3. Funcţionarii diplomatici în misiune extraordinară nu au în această calitate nici o
superioritate de rang.
Art. 4. Ordinea de precădere a funcţionarilor diplomatici va fi determinată, în fiecare clasă, de
data notificării oficiale a sosirii lor. Prezentul regulament nu va aduce nici o modificare în ceea ce
priveşte pe reprezentanţii Papei.
Art. 5. În fiecare stat se va stabili un mod uniform de primire a funcţionarilor diplomatici din
fiecare clasă.
Art. 6. Legăturile de rudenie sau de alianţa între curţi nu au nici o influenţă asupra rangului
funcţionarilor lor diplomatici. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul alianţelor politice.
Art. 7. În actele şi tratatele dintre mai multe puteri care admit alternanţa, ordinea în care
miniştrii vor trebui să şi aplice semnăturile va fi stabilită prin tragere la sorţi.
Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor celor opt puteri semnatare ale
Tratatului de la Paris în şedinţa lor din 19 martie 1815.

Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile dezagreabile care ar putea avea loc în viitor într o chestiune de etichetă
diplomatică pe care anexa la actul general final de la Viena, prin care au fost reglementate problemele
de rang, pare să nu o fi prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că miniştrii rezidenţi acreditaţi pe lângă

20
ele vor forma în raport cu rangul lor o clasă intermediară între miniştrii de ordin secund şi
însărcinaţii cu afaceri.

(Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti,


1970, p. 529-530)

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice


(18 aprilie 1961)

Statele părţi la prezenta convenţie,


amintind că, dintr o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor
diplomatici,
conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a
statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între
naţiuni,
convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar
contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor
constituţionale şi sociale,
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a
asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a
statelor,
afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie sa continue a guverna materiile care n-
au fost reglementate în mod expres în dispoziţiile prezentei convenţii,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se precizează mai jos:
a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege persoana însarcinată de statul acreditant să
acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege membrii personalului diplomatic, ai
personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege membrii personalului misiunii care
au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se înţelege membrii personalului
misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege membrii personalului misiunii
angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite în serviciul casnic al
unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;

21
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din terenul
aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv
reşedinţa şefului misiunii.

Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se
fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant in statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele
admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul
acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi ştiintifice între
statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii
diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef
al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului
agrementului.

Articolul 5
1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor acreditare interesate, poate
acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe
state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe alte state, el poate
stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în
care şeful misiunii nu şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate reprezenta statul
acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.
Articolul 6
Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într un alt stat, dacă
statul acreditar nu se opune.

Articolul 7
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant numeşte la alegerea sa pe
membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte pe ataşaţii militari, navali sau aerieni, statul
acreditar poate cere ca numele lor să i fie supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea statului
acreditant.

22
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului acreditar
decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi l retragă.
3. Statul acreditar poate să şi rezerve acelaşi drept ce priveşte cetăţenii unui al treilea stat care
nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.

Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să informeze statul
acreditant că şeful sau oricare alt membru al personalului diplomatic a misiunii este persoana non
grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil.
În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în
cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a
ajunge pe teritoriul statului acreditar.
2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într un termen rezonabil obligaţiile
care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul acreditar poate refuza să
recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.

Articolul 10
1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt ministru
asupra căruia va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor
la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al misiunii şi,
dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al
misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în serviciul persoanelor
menţionate în alineatul de mai sus şi, dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate de
membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari având dreptul la privilegii şi
imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul
unei notificări prealabile.
Articolul 11
1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar poate cere ca acest
efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere
împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără discriminare, să refuze a admite
funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil consimţământul expres
al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită
misiunea însăşi.

Articolul 13
1. Şeful misiunii este considerat că şi a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi a
prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de
acreditare a fost prezentată Ministrului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt

23
minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie
să fie aplicată în mod uniform.
2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este
determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14
1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a celorlalţi şefi de
misiune cu rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.
2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă între şefii de misiune în raport cu
clasa lor.

Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să i aparţină şefii misiunilor lor.

Articolul 16
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care şi au asumat funcţiile,
în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune, care nu implică schimbări
de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul acreditar
în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este notificată de către
şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
Articolul 18
În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiuni trebuie sa fie
uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19
1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este împiedicat să şi exercite
funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlul provizoriu ca şef al misiunii.
Numele insărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în
care acesta este impiedicat să facă acest lucru, de catre Ministerul Afacerilor Externe al statului
acreditant Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia
se va fi convenit.
2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii nu este prezent în
statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului
acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative curente ale
misiunii.

Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului acreditant pe
localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia.

24
Articolul 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul legislaţiei
sale, de către statul acreditant al localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să şi
procure localuri în alt fel.
2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în obţinerea de locuinţe
convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în
ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica
invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii
acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele
de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri
executorii.

Articolul 23
1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale, regionale sau
comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau
taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi taxe când, după
legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful
misiunii.
Articolul 24
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s ar afla.

Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 26
Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau
reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de
circulaţie pe teritoriuul său tuturor membrilor misiunii.

Articolul 27
1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale.
Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant,
oriunde se găsesc acesta, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv
curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala si utiliza un post de
radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.
2. Corespondenţa oficiala a misiunii este inviolabilă. Prin expresia „corespondenţă oficială” se
înţelege întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la funcţiile sale.
3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
4. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
5. Curierul diplomatic care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce atestă calitatea sa
şi precizează numărul de colete care constituie valiza diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor

25
sale, de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei
forme de arestare sau de detenţiune.
6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici adhoc. În acest caz, dispoziţiile
paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva ca imunităţile pe care
le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică
pe care o are în grijă.
7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie
să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie sa fie purtătorul unui document
oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier
diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul dintre membrii săi să ia în posesie, în mod direct şi liber,
valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.

Articolul 28
Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt scutite de orice
impozite şi taxe.
Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau
detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.

Articolul 30
1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi
ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al art. 31, bunurile sale se
bucură de asemenea de inviolabilitate.

Articolul 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se
bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este
vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară
numai dacă agentul diplomatic nu l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor
misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlul particular, şi nu în numele statului
acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de
agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de executare, în afară de cazurile
prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale paragrafului 1 din prezentul articol şi numai dacă executarea
poate avea loc făra a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest
agent de jurisdicţia statului acreditant.

Articolul 32
1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a
persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.

26
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în baza
art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere
reconvenţională direct legată de cererea principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este
considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru
care este necesară o renunţare deosebită.

Articolul 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce
priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în
vigoare în statul acreditar.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi oamenilor de serviciu
particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici reşedinţa lor permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul
acreditant sau într un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută
la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului
acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale
sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile
mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului
acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru
realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului
4 din articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care şi au sursa în statul acreditar şi a
impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în
statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub
rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35
Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice
serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri
militare.

Articolul 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă
intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât
cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

27
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care
fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista
motive serioase să se creadă ca acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la
paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţia sau
supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie sa se
facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Articolul 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de
privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului
acreditar.
2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor
care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar
sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în
articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la
paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei
beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte
obiectele importante cu ocazia primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu
şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul
funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor,
precum şi de scutirea prevăzută la articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului
acreditar şi nu şi au în acesta reşedinţa lor permanentă, sunt sctutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe
care le primesc pentru serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi
imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să şi exercite
jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.

Articolul 38
1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au fost acordate de statul
acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa
permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu particulari care sunt cetăţeni ai
statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi
decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să şi exercite
jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.

Articolul 39
1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de indată ce
pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a şi lua în primire postul său, dacă ea se află deja pe
acest teritoriu, de indată ce numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui
alt minister asupra căruia se va fi convenit.

28
2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau sfârşit, aceste privilegii şi
imunităţi incetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte ţara, sau la
expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest
moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele
indeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.
3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să beneficieze de
privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, până la expirarea unui termen potrivit, care să le
permită să părăsească teritoriul statului acreditar.
4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al statului acreditar sau nu şi
are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui membru al familiei sale care face parte din gospodăria
sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora care au
fost achiziţionate în ţară şi care fac obiectul unei interziceri de export în momentul decesului său. Nu
se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul acreditar se
datora în mod exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al misiunii sau de
membru al familiei unui membru al misiunii.

Articolul 40
1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea stat,
care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză este cerută, pentru a merge să şi
asume funcţiile sau să şi ia în primire postul sau pentru a se intoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda
inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a i permite trecerea sau întoarcerea. În
acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi
imunităţi şi care însoţesc sau care călătoresc pentru a l întâlni sau pentru a se întoarce în ţara lor.
2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, statele
terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administratriv şi
tehnic sau de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv
mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă curierilor
diplomatici, cărora li s a acordat o viză de paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor
diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să
le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol se aplică de
asemenea persoanelor respective menţionate la aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi
valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

Articolul 41
1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste
privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de
asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de catre statul
acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin
intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.
3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într un mod incompatibil cu funcţiile misiunii aşa cum
sunt ele anunţate în prezenta convenţie, sau în alte reguli ale dreptului internaţional general, sau în
acordurile speciale în vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.

Articolul 42

29
Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională sau comercială
în vederea unui câştig personal.

Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agentului diplomatic au
luat sfârşit;
b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în conformitate cu paragraful 2
al articolului 9, acest stat refuză sa recunoască agentul diplomatic ca membru al misiunii.

Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să permită
persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi
membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în
termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele
de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.

Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată
definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să ocrotească
localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;
b) statul acreditant poate incredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc aici,
precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;
c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ
acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în
acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale
cetăţenilor acestuia.

Articolul 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face discriminare între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică in mod restrictiv una dintre dispoziţiile prezentei Convenţii
pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îsi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un
tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.

Articolul 48
Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină
parte la Convenţie, dupa cum urmează: până la 31 octombrie 1961, la Ministerul Federal al Afacerilor
Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New
York.

30
Articolul 49
Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia din cele patru
categorii menţionate la articolul 48. Instrumentele de aderare vor fi depuse la Secretariatul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 51
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de
aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la aceasta după depunerea
celui de al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare
într a treizecea zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

Articolul 52
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor care aparţin
uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de ratificare sau de
aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul 51.

Articolul 53
Originalul prezentei Convenţii ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez şi rus au aceeaşi
valoare, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie
certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate la articolul
48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele lor
respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.
(„Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968)

31
VOCABULAR DIPLOMATIC

Accensiune, este – ca şi aderarea – actul internaţional prin care un stat care nu a participat la negocierea şi
semnarea unui tratat îşi exprimă consimţământul de a deveni parte la el. Accesiunea sau aderarea este
posibilă atunci când prevederile tratatului o permit (dacă tratatul, conţinând o clauză de accesiune –
„accession clause” – este un tratat „deschis”.
Acord, termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între state în diverse domenii ale relaţiilor
internaţionale, îndeosebi în domeniile economic, comercial, financiar, cultural.
Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic într un stat străin sau pe lângă o organizaţie
internaţională.
Acreditar, stat în care este numit un reprezentant diplomatic al altui stat.
Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei misiuni diplomatice în străinătate. În
practica statelor se cere mai întâi consimţământul statului străin pentru numirea diplomatului. După
primirea consimţământului, diplomatul este numit în funcţie de către organul competent, conform
normelor metodologice ale statului acreditant. În statul de reşedinţă, după ce diplomatul ia contact cu
ministrul de externe, înmânează scrisorile de acreditare şefului statului, în cadrul unei solemnităţi (în
cazul unui diplomat cu rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu afaceri se
acreditează pe lângă ministrul de externe al statului acreditar. Remiterea scrisorilor de acreditare
marchează momentul intrării în funcţie a diplomatului ca reprezentant al statului său.
Ad hoc, locuţiune latină cu sensul „pentru acest (scop)”. În dreptul internaţional public se foloseşte pentru a
caracteriza o instituţie creată în vederea îndeplinirii unei sarcini speciale şi, în general, temporare.
Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu”, „care ţine locul titularului”. În terminologia
diplomatică, indică de obicei pe agentul care îndeplineşte funcţia de şef al unei misiuni diplomatice,
atunci când postul de şef al misiunii este vacant sau şeful misiunii este împiedicat să şi exercite
funcţiile.
Ad referendum. Ca o etapă intermediară între redactare şi semnarea definitivă, un tratat poate fi semnat „ad
referendum” („pentru a se referi la el, până la hotărârea definitivă”).
Semnarea „ad referendum” intervine atunci când reprezentantul este împuternicit să negocieze, dar nu
are împuternicire sa semneze tratatul decât „ad referendum”, ceea ce înseamnă „sub rezerva aprobării
guvernului” său.

32
Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni diplomatice, statul acreditant
trebuie să ceară acordul prealabil al statului de reşedinţă asupra persoanei respective (agréer = a
accepta, a aproba).
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care nu este obligat, în cazul unui
dezacord să şi motiveze refuzul.
Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se sondeze guvernul statului străin, în mod
neoficial, înainte de a se face o cerere formală pentru agrement (demande d'agréation).
Alternat. Este denumirea ce se dă ansamblului de reguli procedurale, după care se efectuează punerea
semnăturilor pe tratat, astfel încât să fie respectat principiul egalităţii statelor. În cazul tratatelor
bilaterale, când sunt mai mulţi plenipotenţiari, semnăturile se pun faţă în faţă, pe partea stângă şi pe
partea dreaptă. Ele alternează în aşa fel încât semnăturile plenipotenţiarilor pe exemplarul pe care l
reţin pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe partea stângă).
Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de fiecare parte, semnăturile pot fi puse una
sub cealaltă, alternând pe cele două exemplare.
La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează în ordinea alfabetică a statelor părţi.
Aide mémoire, notă diplomatică înmânată de un agent diplomatic celelalte părţi, în cursul unor tratative sau
convorbiri, cu scopul de a rezuma problema discutată, a preciza anumite aspecte ale acesteia sau
pentru a confirma declaraţiile făcute verbal. A.m. nu poartă decât menţiunea locului şi datei remiterii.
Nu este semnat si nu conţine nici o formulă de politeţe.
Amendament (în dreptul internaţional), text propus spre a fi introdus într un proiect de act (tratat, rezoluţie,
cartă, statut, regulament etc.) cu scopul de a preciza, completa sau modifica una sau mai multe din
prevederile iniţiale.
Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi. Din prima fac parte ataşaţii navali, militari, ai aerului sau comerciali
pe lângă misiunile diplomatice pentru servicii de specialitate. A doua categorie o formează ataşaţii
diplomatici, reprezentând primul grad în ierarhia agenţilor diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe
ataşaţii onorari (honorary attachê). Aceştia sunt voluntari nesalariaţi, tineri cu o anumită poziţie
socială care, îndeosebi în sistemul englez, îşi petrec o perioadă de timp într o ambasadă sau într o
legaţie la terminarea studiilor universitare, până la stabilirea lor în societate.
Armistiţiu. Instrument juridic prin care beligeranţii s au înţeles să suspende temporar ostilităţile şi care
reglementează raporturile dintre beligeranţi în această perioadă.
Barter, operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori echivalente, care se derulează
în baza acordului de b. În asemenea operaţiuni nu intervin, practic, transferuri de sume de bani,
valorile mărfurilor care se schimbă compensându se reciproc. Caracteristic pentru o operaţie de b. este
faptul că fiecare dintre părţile contractante este în acelaşi timp şi vânzător şi cumpărător. Operaţiunile
de b., denumite şi compensaţii sau operaţii de troc, s au dezvoltat ca urmare a restricţiilor valutare
impuse de diferite ţări.

33
Beligeranţă, participare a unui stat, a unei mişcări de eliberare naţională la un conflict armat. Situaţia de b.
prezintă importanţă în raport cu legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat, toate părţile
beligerante beneficiind, în condiţii de reciprocitate, de aceste legi şi obiceiuri. Recunoaşterea b. are
drept scop şi efect asimilarea combatanţilor la un conflict neinternaţional cu combatanţii participând la
conflictele internaţionale.
Beligerant. Termenul defineşte situaţia juridică a unui stat aflat în război cu alt stat. Statele beligerante au
anumite drepturi şi obligaţii prin legile şi obiceiurile războiului.
Acestea se aplică atât statelor beligerante cât şi părţilor aflate într un conflict armat cărora li s a
recunoscut calitatea de răsculaţi sau de beligeranţi.
Boicot, mijloc de constrângere care constă în întreruperea relaţiilor economice, a comunicaţiilor feroviare,
maritime, aeriene, poştale şi a altor mijloace de comunicaţii, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
B. a apărut în practica internaţională la începutul sec. XX. Pe baza Cartei ONU, dreptul de a hotărâ
instituirea b. faţă de un stat aparţine Consiliului de Securitate.
Bulă Papală, act oficial emis de Sf. Scaun pentru soluţionarea unor importante probleme de drept canonic şi,
câteodată, de ordin politic. B.p. sunt redactate de către cancelaria papală, semnate de Papă şi întărite
cu o pecete sferică – bulă. În general, sunt denumite cu primele cuvinte cu care începe textul lor.
Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent sau pe cale sa se declare între alte două
state, mijlocind soluţionarea paşnică a diferendului.
Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi într un litigiu, un guvern joacă un rol mai
important decât acela de simplu canal de comunicaţie.
Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare paşnică a litigiilor internaţionale – care
presupune conducerea efectivă a tratativelor de către mediator.
Caducitate, încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului că nici una din părţi nu l mai aplică sau nu l
recunoaşte, dată fiind apariţia unei situaţii care face imposibilă executarea sa. Imposibilitatea de
executare a unui tratat ca urmare a dispariţiei definitive a unui element indispensabil executării
tratatului. C. diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea din vigoare a tratatelor conform prevederilor
lor exprese.
Canal diplomatic, legătura şi comunicarea între două sau mai multe state prin intermediul ministerelor de
externe şi misiunilor diplomatice, în forme şi metode specifice activităţii diplomatice.
Casus Belli, expresie latină cu sensul „caz (motiv) de război”. Desemnează actele sau evenimentele care,
violând sau ameninţând în mod grav interesele fundamentale ale unui stat, justifică declararea
războiului.
Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi semne) folosite pentru transmiterea
corespondenţei diplomatice, spre a i se asigura respectarea caracterului său secret. Dreptul misiunilor
diplomatice de a folosi un cifru este unanim recunoscut.
Clase ale consulilor, categorii în care sunt împărţiti şefii posturilor consulare. Conform Convenţiei de la
Viena cu privire la relaţiile consulare (1963), aceste clase sunt: consul general, consul şi agent

34
consular. Statele au dreptul să şi fixeze şi alte denumiri pentru şefii posturilor consulare. Consulii,
indiferent de clasa căreia îi aparţin, se bucură, din partea statului pe al cărui teritoriu funcţionează, de
aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri faţă de acel stat.
Clase ale şefilor misiunilor diplomatice, categorii (ranguri) în care sunt impărţiţi şefii misiunilor
diplomatice. Au fost stabilite pentru prima dată la Congresul de la Viena din 1815 şi completate la
Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 apr.
1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de misiune se împart în trei clase, şi anume: a ambasadorilor sau
nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent; a trimişilor,
miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe
lângă ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice de toate clasele se bucură de
aceleaşi drepturi în îndeplinirea funcţiilor lor. Deosebirea dintre diferitele clase apare numai în ceea ce
priveşte ceremonialul şi protocolul diplomatic; ambasadorii sunt consideraţi ca reprezentând nu numai
statul, ci şi personal pe şeful statului; ei pot duce tratative cu şeful statului străin; de obicei,
ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt numiţi de către şeful statului, iar însărcinaţii cu afaceri, de
către ministrul de externe. Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă şeful
statului de reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul de Externe al statului de reşedinţă.
Cobeligeranţă, situaţie în care se află un stat care participă la război alături de alte state, împotriva unui
inamic comun, dar fără ca această participare să aibă la bază un tratat de alianţă. Calitatea de c. dă
dreptul statului respectiv sa ia parte, împreună cu celelalte state beligerante, la negocierile pentru
încheierea păcii, să fie parte contractantă la tratatul de pace, să primească reparaţii pentru daunele
cauzate de război etc.
Compromis. Este acordul intervenit între două state care convin să transmită spre rezolvare, unei instanţe
arbitrale sau judiciare internaţionale, un litigiu pendinte între ele.
Prin „compromis” (care mai este denumit şi „compromis de arbitraj”) se stabileşte şi procedura de
urmat pentru soluţionarea litigiului.
Concordat, convenţie încheiată între guvernul unui stat şi papă, în calitatea acestuia de cap al bisericii
romano-catolice. C. reglementează probleme cum ar fi: exercitarea libertăţii cultului catolic,
învăţământul profesional, statutul clerului (in special în desemnarea şi investirea episcopilor),
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii (inclusiv eventualele subvenţii de stat), trimiterea
unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit sistemului juridic contemporan, c. au ca obiect esenţial
raporturi juridice aparţinând dreptului intern al unui stat, încheierea lor urmează normele dreptului
tratatelor.
Condominium, formă de exercitare în comun – de multe ori cu caracter provizoriu – de către două sau mai
multe state a suveranităţii asupra aceluiaşi teritoriu. C. reprezintă un mod de rezolvare provizorie a
contrarietăţii de interese între state revendicând un anumit teritoriu.

35
Consens (înţelegere, acord în practica internaţională), mod de adoptare a unei hotărâri în cadrul unor
conferinţe sau al reuniunilor unor organe internaţionale multilaterale, nu prin vot, ci prin asentimentul
tuturor statelor (organizaţiilor) participante.
Consul, persoană numită de un stat în calitate de şef al unui post consular al său pentru îndeplinirea
funcţiilor consulare într o anumită circumscripţie consulară. C. urmează în grad după consul general.
În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare (1963), c. este numit
„funcţionar consular”, termen prin care se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular.
Procedura de numire şi rechemare a c., sediul şi circumscripţia consulară sunt reglementate de statul
care îl numeşte, în înţelegere cu statul de reşedinţă. Spre deosebire de diplomaţi, c. nu sunt
reprezentanţi politici ai statului lor. Ei nu reprezintă ţara lor în totalitatea relaţiilor cu statul străin, ci
numai în domeniul relaţiilor consulare. În cazul în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un
consulat general, c. va fi subordonat consulului general.
Convenţie, înţelegerea realizată între două sau mai multe state prin care se reglementează relaţiile lor într un
anumit domeniu. După semnarea sa de catre reprezentanţii împuterniciţi ai statelor contractante, c.
intră în vigoare prin aprobare sau ratificare, dacă această din urmă condiţie este prevăzută în c. Ca şi
pentru orice alt tratat internaţional, principiul de baza care guvernează materia c. internaţionale este
„pacta sunt servanda”, adică obligaţia de a le respecta şi aplica cu bună credinţă.
Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris, între şefii de stat şi de guvern, între
Ministerul Afacerilor Externe şi alte ministere ale statului acreditar şi misiunile diplomatice străine,
precum şi între misiunile diplomatice acreditate în capitala aceluiaşi stat. Formele c.d. sunt împărţite,
după conţinut şi după aspectul lor tehnic, în: notă personală; notă diplomatică, aide mémoire;
memorandum; scrisoare particulară cu caracter semioficial. C.d. se redactează în limba statului de la
care provine şi este însoţită, în semn de curtoazie, de o traducere neoficială în limba statului destinatar.
În corespondenţa diplomatică se folosesc şi alte limbi de circulaţie internaţională (franceza, engleza,
rusa etc.). C.d. are un caracter oficial. În documentele c.d. nu se admit corecturi, prescurtări şi
sublinieri. C.d. se transmite prin curier special, dar poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin
poştă.
Corp consular, totalitatea consulilor – consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari – care
funcţionează într o anumită localitate (oraş, port, regiune etc.). În cadrul c.c., precăderea consulilor se
stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul aceluiaşi rang, după data intrării în funcţiune, în
mod oficial, a consulului, cu gradul respectiv, în circumscripţia consulară respectivă.
Corp diplomatic. În sens larg, corpul diplomatic este compus din totalitatea agenţilor diplomatici aflaţi pe
teritoriul statului de reşedinţă, împreună cu membrii familiilor lor. Corpul diplomatic, în sens larg, este
alcătuit din şefii reprezentanţelor diplomatice. Corpul diplomatic este reprezentat de un decan (fr.
„doyen”, engl. „dean”), care este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul de
reşedinţă, cu rangul cel mai înalt.

36
Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă diplomatică. C.d. nu poate fi reţinut, sechestrat
sau percheziţionat. Statele străine pe al căror teritoriu trece c.d., sunt obligate, conform dreptului
internaţional, să l sprijine şi să l ocrotească. C.d. are paşaport diplomatic şi buletin de curier
diplomatic.
Cutuma internaţională, izvor al dreptului internaţional, c.i. cuprinde totalitatea regulilor de conduită apărute
în practica relaţiilor interstatale şi recunoscute de state ca având valoare juridică, în sensul că exprimă
o normă de drept internaţional. La formularea c.i. contribuie existenţa unei practici îndelungate şi
generalizate a statelor (inveterata consuetudo), precum şi recunoaşterea lor că acea practică are forţă
juridică obligatorie (opinio juris). C.i. joacă un rol important în relaţiile internaţionale, normele
dreptului internaţional general, în bună parte, fiind de origine cutumiară.
Decanul corpului diplomatic, diplomatul, cel mai înalt în rang şi cel mai vechi acreditat în acest rang într un
stat, care se află în fruntea corpului diplomatic. În unele state, în care sunt acreditaţi nunţii pa pali,
există obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în acre di tare, să îndeplinească funcţia de d.c.d.
D.c.d. îndeplineşte funcţii de ordin protocolar, de acord cu ceilalţi membri ai corpului diplomatic, pre
zintă felicitări în numele corpului sau, după caz, exprimă con do lean ţe guvernului sau şefului statului
de reşedinţă; el conduce corpul diplo matic la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii cole
gi lor săi diplomatici asupra practicii protocolare din statul de reşe din ţă; informează corpul
diplomatic asupra dorinţelor exprimate de Mi nis terul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă sau cu
privire la di verse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate lua apărarea privilegiilor de ceremonial ale
membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile ţării de reşedinţă (de ex. precăderea membrilor
corpului diplomatic faţă de autorităţile locale, participarea corpului diplomatic la ceremonii, locul
corpului diplomatic la aceste ceremonii etc.). La cerere, decanul poate avea rolul de arbitru în litigiile
dintre membrii corpului diplomatic. D.c.d. trebuie să se abţină de la intervenţii în afacerile interne ale
ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni asupra guvernului şi de la orice acţiuni care ar duce la
încălcarea dreptului internaţional.
De facto, expresie latină ce desemnează existenţa unei anumite situaţii de fapt, care nu are, ori care nu a
dobândit şi consacrarea juridică necesară.
De jure, expresie latină ce desemnează existenţa unei situaţii conforme cu normele de drept.
Demers diplomatic, acţiune întreprinsă de guvernul unui stat – prin Ministerul Afacerilor Externe, misiunile
diplomatice sau alte organe de relaţii externe – pe lângă guvernul unui alt stat.
Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:
a) Demersurile orale, care se fac în cadrul intrevederilor dintre şeful misiunii diplomatice şi ministrul
afacerilor externe al statului acreditar sau un funcţionar superior din acest minister.
Din categoria demersurilor orale fac parte:
declaraţia, conţinând afirmarea poziţiei politice a statului acreditant, fie că este vorba de o poziţie de
principiu, fie că se referă la o problemă politică determinată;

37
notificarea este demersul prin care misiunea diplomatică pune în gardă guvernul statului acreditar cu
privire la o anumită stare de lucruri, atrăgăndu i atenţia asupra unei situaţii care ar putea avea anumite
urmări;
reprezentarea, demers de o gravitate mai mare, deoarece conţine aprecieri ale statului acreditant cu
privire la o anumită comportare a statului acreditar;
comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din ţara de reşedinţă.
b) Demersurile scrise se concretizează în trimiterea de note diplomatice. Trăsăturile caracteristice ale
notelor diplomatice sunt următoarele:
sunt comunicări oficiale ale misiunii diplomatice către ministerul afacerilor externe ale statului
acreditar sau ale acestui minister către misiunea diplomatică;
pot emana de la misiunea diplomatică ca organ permanent al relaţiilor internaţionale ale unui stat sau
de la şeful misiunii;
cuprind o expresie de voinţă unilaterală;
trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.
c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu ale celui scris. Într o primă fază,
demersul se concretizează într o intrevedere între şeful misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor
externe al statului acreditar; în a doua fază, printr o notă diplomatică se stabilesc în mod clar şi în
detaliu poziţiile exprimate şi elementele problemei.
Denunţarea tratatelor, act unilateral al unui stat, parte la un tratat, prin care acesta face cunoscut că nu se
mai consideră legat de acel tratat. De regulă d.t. se poate face în virtutea unei clauze exprese a
tratatului, ori atunci când celelalte părţi consimt la aceasta. D.t. se poate face atât în cazul tratatelor
bilaterale, cât şi în cazul tratatelor multilaterale. În prima ipoteză, denunţarea are ca efect încetarea
aplicării tratatului. În cea de a doua, tratatul rămâne în vigoare faţă de părţile care nu l au denunţat.
D.t. trebuie notificată în mod expres. De obicei, această notificare se face depozitarului tratatului. În
situaţia când tratatul nu conţine prevederi în legătură cu denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel
puţin 12 luni înainte de data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se considere legat de acel
tratat.
Depline puteri (plenipotenţe), document care conferă, după caz, persoanei indicate în cuprinsul lui, dreptul
de a semna tratate internaţionale, de a participa la congrese şi conferinţe internaţionale sau de a purta
negocieri în numele statului de la care emană.
Dreptul de azil, dreptul unui stat de a acorda în virtutea suveranităţii sale permisiunea de a intra şi de a se
stabili pe teritoriul său unor cetăţeni străini sau unor persoane fără cetăţenie, urmărite pentru
activitatea politică, ştiinţifică etc. desfăşurată în ţara lor. Acordarea d. de a. presupune în mod
corelativ şi refuzul de a dispune extrădarea celui ce a beneficiat de azil politic.
Excelenţă, titlu acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state, membri ai guvernului, ambasadori sau
miniştri plenipotenţiari).

38
Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un post consular şi membrii postului consular
pe teritoriul statului de reşedinţă, ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia acestui stat. I.c. se
acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din
1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera şi conţinutul i.c. apropiindu le de imunităţile
diplomatice.
Imunităţi diplomatice, totalitatea drepturilor de care beneficiază o misiune diplomatică şi membrii
personalului diplomatic pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar), ca urmare
a exceptării acestora de la jurisdicţia statului de reşedinţă. I.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin
convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât
mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. I.d. sunt reglementate şi prin Convenţia de la
Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice.
Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt: inviolabilitatea localurilor misiunii, a arhivei şi
documentelor diplomatice; organele statului de reşedinţă nu au dreptul să pătrundă în localul misiunii
decât cu consimţământul şefului misiunii; misiunea are deplina libertate de a comunica cu guvernul
său, inclusiv prin intermediul curierilor diplomatici, mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu
asentimentul statului de reşedinţă, un post de radioemisie; corespondenţa oficială şi valiza diplomatică
sunt inviolabile; curierul diplomatic se bucură de inviolabilitatea persoanei sale.
În ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază şi membrii familiilor
acestora, sunt următoarele: inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic (acesta neputând fi reţinut
sau arestat sub nici o formă), precum şi a locuinţei sale particulare, a documentelor, corespondenţei şi
bunurilor sale; se bucură de imunitate deplină de jurisdicţie penală a statului acreditar şi, cu anumite
excepţii, de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a
acorda i.d. şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, totuşi, pe
bază de reciprocitate şi de curtoazie interna ţio nală, statele acordă acestor categorii de persoane
anumite imunităţi, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Această practică a fost consacrată şi în
Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37).
I.d. încep să şi producă efectul din momentul în care persoana, îndreptăţită să beneficieze de ele, a trecut
graniţa statului de reşedinţă şi încetează în momentul în care acea persoană a părăsit teritoriul statului
acreditar. Persoanele ce beneficiază de i.d. au datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se
amestece în treburile interne ale acestuia. La i.d. nu poate renunţa decât statul acreditant, agenţii
diplomatici neavând un astfel de drept.
Instrument de ratificare, document prin care se confirmă ratificarea unui tratat bi- sau multilateral de către
statul care l a încheiat. Semnat de persoana care este competentă să angajeze statul parte la tratat şi
care este, de obicei, şeful statului, documentul este destinat să fie remis fie guvernului celuilalt stat
contractant, fie unui alt guvern, anume indicat în tratat (depozitarul). Nu toate tratatele sunt supuse
ratificării. Sunt tratate care intră în vigoare fără a aştepta procedura schimbului instrumentelor de
ratificare, adică la semnare sau aderare.

39
Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se bucură anumite persoane când se află
în străinatate – şeful statului, şeful guvernului, membrii reprezentanţelor diplomatice, membrii forţelor
armate ş.a., precum şi bunurile statului aflate în străinatate. I. personală a diplomatului, cea mai
importantă dintre imunităţile şi privilegiile personale ale diplomaţilor. Ea constă în ocrotirea
diplomatului, de către statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate şi în garanţia că impotriva
persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel de măsuri de constrângere şi nici un fel de presiuni din
partea autorităţilor şi a funcţionarilor ţării de reşedinţă. Diplomatul nu poate fi arestat sau reţinut pe
cale judiciară sau administrativă, iar autorităţile ţării de reşedinţă trebuie să ia toate măsurile pentru a
împiedica orice atingere adusă persoanei diplomatului, libertăţii, demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi
a arhivelor misiunii diplomatice obligă autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă şi să nu permită
ca cineva să pătrundă în sediul misiunii diplomatice fără asentimentul şefului misiunii. Statul de
reşedinţă are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sediului misiunii diplomatice şi a
arhivei împotriva oricăror atentate.
Însărcinat cu afaceri, şef de reprezentanţă diplomatică de clasă inferioară. Spre deosebire de ambasador,
care este acreditat pe lângă şeful statului, î. cu a. titular este acreditat pe lăngă ministrul afacerilor
externe, printr o scrisoare de cabinet. Î. cu a. pot fi permanenţi şi temporari sau ad interim, când
înlocuiesc pe şeful reprezentanţei în timpul absenţei sale din statul de reşedinţă, sau în cazul decesului
acestuia. În prima situaţie, î. cu a. este numit de ministrul afacerilor externe, în a doua situaţie, devine
însărcinat cu afaceri un membru al reprezentanţei. Numele acestei persoane se comunică Ministrului
Afacerilor Externe.
Legaţie, misiune diplomatică cu rang diplomatic inferior ambasadei. Primele l. au fost înfiinţate în sec. 16.
L. sunt conduse de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau de un insărcinat cu afaceri.
Celelalte ranguri diplomatice au aceleaşi denumiri ca la ambasade. Personalul l. este, de obicei, mai
redus decât cel al ambasadelor.
Ministru consilier, funcţie sau rang dipliomatic într o misiune diplomatică sau minister al afacerilor externe.
Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar), agent diplomatic care îndeplineşte în mod permanent funcţia
de şef al unei misiuni diplomatice cu rang de legaţie.
Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor misiunilor diplomatice, stabilită la
Congresele de la Viena din 1815 şi Aix la Chapelle, din 1818. În practica actuală a statelor, rangul de
m.r. nu mai este folosit. Convenţia referitoare la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961, nu a mai
menţionat acest rang diplomatic.
Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor externe, ce are ca scop asigurarea şi dezvoltarea
relaţiilor normale dintre state şi promovarea intereselor reciproce dintre acestea. Are sediul permanent
pe teritoriul statului acreditar şi funcţionează pe baza normelor şi principiilor dreptului internaţional,
ale dreptului diplomatic şi a acordului dintre state. M.d. permanentă a apărut ca instituţie a relaţiilor
internaţionale şi a dreptului internaţional după Pacea Westfalică din 1648, respectiv în perioada
formării şi dezvoltării statelor centralizate europene. Principalele aspecte ace acestei instituţii au fost

40
pentru prima dată reglementate pe plan internaţional prin Regulamentul de la Viena, din 1815, si
Protocolul de la Aix la Chapelle, din 1818. După al doilea război mondial, ca urmare a transformărilor
profunde înregistrate în relaţiile internaţionale, s a impus necesitatea adaptării normelor anterioare
privind relaţiile diplomatice, inclusiv m.d. şi, ca atare, a fost negociată şi adoptată Convenţia cu
privire la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961.
Misiune permanentă, reprezentanţa unui stat pe lângă o organizaţie internaţională în scopul de a asigura o
legătură permanentă între acel stat şi organizaţia respectivă. Apărute în perioada Societăţii Naţiunilor
(în 1930 existau 43 de astfel de reprezentanţe), şi asimilate din punct de vedere al statutului lor cu
misiunile diplomatice (în acest sens Consiliul federal elveţian, pe teritoriul căreia se aflau, a emis o
hotărâre în 1922), m.p. s au înmulţit continuu în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii
rolului organizaţiilor internaţionale în realizarea diferitelor forme de colaborare între state.
Misiune specială, misiune temporară, reprezentativă, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu
consimţământul acestuia din urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini, pe
lângă el, o anumită sarcină. M.s. este constituită din unul sau mai mulţi reprezentanţi ai statului
trimiţător, dintre care este desemnat şeful misiunii şi poate cuprinde, în plus, personal diplomatic,
administrativ, tehnic şi de serviciu. M.s. capătă o importanţă tot mai mare în prezent, fiind folosite
pentru contacte la nivel înalt între state.
Modus vivendi, expresie latină cu sensul de „mod de existenţă”, folosită pentru a desemna acorduri
internaţionale cu caracter temporar, provizoriu, ce urmează să fie înlocuite ulterior printr un tratat sau
printr o convenţie definitivă. De obicei, statele recurg la această formă de acord internaţional atunci
când nu au ajuns decât la o soluţionare parţială a problemelor negociate, ori când situaţia concretă ce
face obiectul tratativelor impune ca până la realizarea unui acord complet sau de lungă durată să existe
o reglementare, fie ea şi provizorie, rezervându se poziţia părţilor pentru viitor, când se va reglementa
problema în cauză. Din punct de vedere al forţei sale obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca oricare alt
acord internaţional.
Notă diplomatică, formă a corespondenţei diplomatice între Ministerul Afacerilor Externe sau alt organ
central al unui stat şi misiunile di plo matice străine, acreditate în acel stat şi viceversa, precum şi între
misiunile acreditate în aceeaşi capitală. Ea poate avea mai multe for me:
1) Nota verbală: este o comunicare scrisă, nesemnată, redactată la persoana a III a şi care emană de la
misiunea diplomatică sau de la ministerul afacerilor externe al statului acreditar; în introducere şi in
încheiere, nota verbală conţine formule consacrate de curtoazie.
Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi pentru a fixa în scris ceea ce s a discutat
verbal.
În principiu sunt utilizate în materie de importanţă secundară; to tuşi, faţă de supleţea lor, ele pot fi
folosite şi pentru probleme mai im por tante.
2) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată perso nal ministrului afacerilor externe
sau şefului misiunii; este semnată de expeditor.

41
Nota semnată începe prin formula „Domnule ministru” sau „Domnule ambasador” şi se termină prin
formula de curtoazie „vă rog să primiţi, domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni”.
3) Scrisoarea personală este adresată de şeful misiunii diplomatice ministrului afacerilor externe şi
invers. Este un document mai puţin protocolar decât notele, ţinând mai degrabă de domeniul relaţiilor
personale, amicale, decât de domeniul relaţiilor oficiale. Scrisoarea personală are aplicaţie limitată;
prin ea nu se angajează statele, cum este cazul notelor diplomatice.
4) Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de solemnă. Nota colectivă se adresează
guvernului statului de reşedinţă de reprezentanţii mai multor state, exprimând punctul de vedere
comun al acestora.
5) Aide mémoire ul este un document având drept scop să puncteze aspectele unei probleme care a
făcut sau urmează să facă obiectul unor tratative, să sublinieze consecinţele juridice şi să arate punctul
de vedere al statului care trimite aide mémoire-ul.
Acest document emană de la misiunea diplomatică ca organ al rela ţii lor externe al unui stat, este
adresat ministrului afacerilor externe al statului acreditar, nu este semnat şi nu conţine formula de
curtoazie.
6) Memorandumul, identic ca formă cu aide mémoire ul, diferă de acesta în ceea ce priveşte conţinutul
său mult mai complet. Scopul memorandum ului este de a face istoricul problemei şi al negocierilor în
curs, de a justifica politica urmată de statul care l trimite, de a preciza termenii politici şi juridici ai
unei probleme.
Memorandum ul este adresat adesea si unor state terţe pentru a le demonstra justeţea pretenţiilor sau
poziţiei statului de la care emană. Pe de altă parte, nu numai misiunile diplomatice, ci şi delegaţiile
statelor la conferinţele internaţionale pot face uz de memorandum uri.
7) Schimbul de note are loc între ministrul afacerilor externe şi misiunea diplomatică atunci când
negocierile s au încheiat cu succes, printr un acord.
Forma şi conţinutul notelor se stabilesc în prealabil de comun acord iar schimbul lor se face în acelaşi
timp.
Notele pot avea forma unor note verbale (în cadrul unor chestiuni secundare, de exemplu:
reglementarea unui incident) sau a unor note semnate (în cazul încheierii unui acord etc.).
8) Ultimatum ul este documentul prin care un stat îşi exprimă faţa de un altul, poziţia sa ultimă şi
irevocabilă.
Oficios, ştire sau comunicat ce emană de la o autoritate, fără a avea însă un caracter oficial. Calificativ dat
organelor de presă, agenţiilor de ştiri etc. care exprimă punctul de vedere al unui guvern, fără ca acesta
să fie însă oficial. Acestea au o strânsă legătură cu autorităţile, redau linia lor politica, însă formal nu
depind de ele şi, în ultimă instanţă, nu le angajează.
Parafare, semnare prealabilă a tratatelor sau a unor părţi ale acestora numai cu iniţialele numelui
împuterniciţilor părţilor contractante. P. marchează acea fază în procesul de încheiere a tratatului în
care părţile s au înţeles asupra textului elaborat al tratatului care urmează să fie supus guvernelor

42
respective spre a hotărâ dacă instrumentul, cuprinzând textul parafat, va fi încheiat. P. are drept efect,
în principiu, certificarea textului rezultat din tratative: acesta nu mai poate fi modificat de
împuterniciţi. P. poate constitui o semnare definitivă atunci când părţile care au negociat textul
tratatului respectiv s au înţeles în acest sens. Statele în cauză pot conveni să modifice textul parafat.
Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”, folosită în relaţiile diplomatice spre a desemna
un diplomat pentru a cărui numire în calitate de şef al misiunii diplomatice, statul acreditar şi a dat
agrementul. Orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii devine p.g. după primirea vizei
diplomatice de intrare pe teritoriul statului de reşedinţă al misiunii sau după ce numirea sa a fost adusă
la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă şi acesta nu a manifestat opunere
într un termen rezonabil.
Persona non grata, expresie latină cu sensul „persoană neagreată” folosită în practica diplomatică spre a
desemna o persoană pentru a cărei numire în calitate de şef al misiunii diplomatice nu s a primit
agrementul statului acreditar. De asemenea, este considerat p. non g. diplomatul căruia statul de
reşedinţă al misiunii i a cerut să pără sească teritoriul său, fie datorită comportării ofensatoare la adresa
guvernului, a intervenţiei în afacerile interne ale acelei ţări, a neres pec tării legilor şi obiceiurilor
locale, a folosirii abuzive a privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de
com por tare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p. non g. a unui diplomat al statului
de reşedinţă de către statul trimiţător. Ter me nul de p. non g. este folosit doar pentru membrii
personalului diplo matic. În urma declarării p. non g., diplomatul trebuie să pă răsească în cel mai
scurt timp teritoriul străin; în caz contrar îm po triva lui se poate lua măsura expulzării.
Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către autoritatea competentă a unui stat, în scopul de a
reprezenta acel stat în vederea negocierii, adoptării, autentificării sau semnării unui tratat interna ţio
nal. Spre deosebire de trecut când p. angaja, de regulă, statul pe care îl reprezenta, în prezent el are
puteri limitate (stabilite prin man datul primit), a căror depăşire sau încălcare lipseşte de orice va loa re
juridică actele încheiate. Termenul de p. este folosit adesea în pream bulul ori în clauzele finale ale
tratatelor, pentru a desemna per soana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze trata tul.
P. trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang diplomatic stabilit de Congresul de la Viena din
1815 şi recunoscut prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice.
Precădere diplomatică, una dintre cele mai importante instituţii ale ceremonialului diplomatic, conform
căreia se stabileşte locul fiecărui diplomat cu ocazia festivităţilor sau primirilor oficiale. P.d. poate fi
de mai multe feluri: a) precăderea corpului diplomatic invitat la adunări sau festivităţi publice; i se
acordă un loc de onoare, în apro pierea şefului statului sau guvernului statului gazdă, acelaşi pentru
toţi membrii corpului diplomatic; b) precăderea între şefii misiunilor diplomatice; este stabilită
conform claselor, rangurilor din care fac parte, iar în cadrul fiecărei clase după vechimea în acreditare.
Precăderea între ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la rang egal după vechimea în
rangul actual în statul de reşedinţă. În unele ţări catolice, nunţiul papal se bucură de precădere faţă de
ceilalţi ambasadori; c) precăderea între reprezentanţii diplomatici şi autorităţile ţării de reşedinţă se

43
stabileşte după regula că ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează imediat
după şeful statului de reşedinţă; din considerente de curtoazie, ambasadorii străini cedează însă acest
loc primului ministru al ţării de reşedinţă; d) precăderea diplomaţilor, în cadrul personalului misiunii
diplomatice este stabilită de statul pe care îl reprezintă misiunea diplomatică şi comunicată statului de
reşedinţă.
Privilegii consulare, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice, altele decât imunităţi acordate unui post
consular şi membrilor postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă. P.c. se acordă pe bază de
reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la
relaţiile consulare lărgeşte sfera p.c., apropiindu le astfel de privilegiile diplomatice. Trebuie făcută
distincţia între privilegiile acordate postului consular şi cele de care beneficiază membrii postului
consular. În prima categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul său naţional şi
stema sa pe clădirea postului consular şi la reşedinţa şefului oficiului consular; exonerarea de impozite
a postului consular pentru taxele percepute în legătură cu actele consulare. În ce priveşte privilegiile
acordate membrilor postului consular, de care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt
următoarele: scutirea de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în
materie de inmatriculare a străinilor şi de permise de şedere, ori de permise de muncă; scutirea fiscală,
cu excepţia impozitelor indirecte, a celor pe bunuri imobile particulare ori pe venituri particulare, a
celor privind drepturile de succesiune ori a taxelor judiciare, scutirea de taxe vamale şi de control
vamal pentru obiectele de uz personal; scutirea de prestaţii personale.
Privilegii diplomatice, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de care beneficiază o misiune diplomatică şi
membrii personalului diplomatic pe teritoriul şi din partea statului unde îşi desfăşoară activitatea
(statul acreditar). P.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii
suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii
diplomatice. P.d. îşi găsesc reglementarea şi prin Convenţia de la Viena, din 1961, cu privire la
relaţiile diplomatice.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele: misiunea şi şeful său au dreptul să
arboreze drapelul şi să aşeze stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului
de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia; statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de
orice impozite şi taxe asupra localurilor misiunii, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca
remuneraţie pentru servicii particulare prestate; sunt scutite de orice impozite şi taxe drepturile şi
taxele percepute de către misiune pentru actele oficiale întocmite.
În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază şi membrii
familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de orice impozite şi taxe personale sau asupra
bunurilor, cu excepţia impozitelor indirecte, a impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile
particulare aflate pe teritoriul statului de reşedinţă, dacă diplomatul nu le foloseşte în scopul
indeplinirii unor atribuţii de serviciu, a impozitelor pe succesiune, a impozitelor pe venituri
particulare, a impozitelor pentru prestări de servicii şi a taxelor judiciare; scutirea de taxe vamale

44
pentru obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic ori a membrilor familiei sale;
scutirea de controlul vamal a bagajului personal. Pe bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţională,
statele acordă unele privilegii şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de
serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. P.d. îşi produc efectul din momentul în care cel
îndreptăţit să beneficieze de ele a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează atunci când acea
persoană a părăsit teritoriul statului acreditar.
Pro memoria (în practica relaţiilor diplomatice), document fără semnătură şi lipsit de formule de
politeţe, care conţine o simplă expunere a unor fapte sau redarea unor taxe care privesc obiectul unei
convorbiri, înmânat de un diplomat celeilalte părţi „pentru memorie”.
Promulgare, act prin care organul de stat competent, stabilit de Constituţie, constată că o lege a fost adoptată
de forul legislativ. P. are drept efect de a face ca legea să devină executorie.
Protocol, înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de ex. protocolul de la Geneva din 1925
pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiate, toxice sau altele asemănatoare şi a mijloacelor
bacteriologice). Accesoriu la un tratat, prin care se modifică, se completează, se înterpretează, se
prelungeşte valabilitatea unui tratat încheiat anterior (protocol adiţional). Document întocmit pentru a
consemna o acţiune în domeniul încheierii tratatelor (de ex. Protocolul referitor la schimbul
instrumentelor de ratificare, la semnarea unor tratate, la încheierea unor tratative etc.). Procesul verbal
al dezbaterilor conferinţelor sau al sesiunilor organizaţiilor internaţionale, care este semnat de
participanţi. Ceremonial, etichetă. V. şi protocol diplomatic, totalitatea regulilor care stabilesc formele
ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţi şi dintre aceştia şi reprezentanţii ţării de reşedinţă, precum şi
modul de desfăşurare a diferitelor manifestări diplomatice.
Publicarea tratatelor, ansamblul de măsuri luate la nivel guvernamental pe plan intern şi internaţional pentru
ca tratatele internaţionale încheiate de un stat să fie aduse la cunoştinţa generală. P.t. pe plan intern are
loc, de regulă, prin inserarea textului lor în buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe plan
internaţional, p.t., a cărei apariţie se datorează dorinţei de a desfiinţa diplomaţia secretă, este
reglementată din timpul Societăţii Naţiunilor, fiind consacrat în Pactul acestei organizaţii. P.t. este
consacrată în Carta O.N.U., care prevede că tratatele încheiate de membrii O.N.U trebuie înregistrate
la Secretariatul O.N.U şi publicate de către acesta. Tot astfel, Convenţia de la Viena asupra dreptului
tratatelor (1969) prevede p.t. după intrarea lor în vigoare. De asemenea, orice schimbări privind părţile
la tratat ori clauzele acestuia trebuie să fie înregistrate la Secretariatul O.N.U. şi publicate în colecţia
de tratate ale acestei organizaţii.
Ratificare, act prin care un stat, prin organele sale competente, îşi exprimă consimţământul de a fi parte la un
tratat semnat de plenipotenţiarii săi. Un tratat supus r. nu are forţă obligatorie decât după r. sa. În
general, r. este de competenţa şefului statului sau a parlamentului. R. constituie un act de suveranitate
a statului; ca atare ea poate fi refuzată, fără a fi necesară motivarea refuzului. Cu prilejul r. unui tratat
multilateral, statele pot face rezerve. R. se efectuează prin întocmirea unui document special, denumit
instrument de r. Tratatele bilaterale intră în vigoare la data efectuării schimbului instrumentelor de r.

45
Instrumentele de r. ale unui tratat multilateral se depun spre păstrare statului depozitar al tratatului, iar
în cazul tratatelor încheiate sub egida O.N.U., Secretariatului O.N.U. Intrarea în vigoare a unui tratat
multilateral, pentru statele care au r. tratatul, are loc după depunerea unui anumit număr de
instrumente de r. prevăzut în tratat.
Raţiune de stat, teorie politică şi diplomatică după care interesele de stat primează asupra oricăror
considerente de drept şi morală. Expresia se foloseşte în unele state drept explicaţie, fără alte
argumente, pentru măsuri luate în cadrul politicii externe sau interne a statelor respective.
Relaţii diplomatice, raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza
acordului de voinţă reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul
dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe
teritoriul celuilalt stat. R.d. reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la
lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic,
cultural ştiintific, consulare etc.).
Resortisant, termen folosit în literatura de drept internaţional, uneori sinonim cu acela de naţional (cetăţean),
iar alteori, într o accepţie mai largă, desemnând toate persoanele care sunt supuse suveranităţii unui
stat. El se referă atât la persoanele fizice, cât şi la persoanele juridice care au naţionalitatea unui
anumit stat. În mod excepţional, termenul r. a fost folosit de jurisdicţia franceză în aplicarea
dispoziţiilor tratatelor de pace cu privire la bunurile, drepturile şi interesele „resortisanţilor” statelor
inamice, în legătură cu apartenenţa unei persoane, care, fără a avea naţionalitatea unui stat inamic, a
servit în armata acestuia.
Restitutio in integrum, reparare integrală a prejudiciilor cauzate cu încălcarea normelor de drepr, prin
restabilirea situaţiei care existase înainte de producerea actului ilicit. Este modul cel mai adecvat
pentru repararea prejudiciului cauzat, atunci când acest mod de reparare este posibil în practică. În
cazul în care r. in i. nu este posibilă, răspunderea celui în culpă se va materializa într o despăgubire
bănească sau o altă formă de reparaţie cunoscută de părţi sau hotărâtă de instanţa juridică competentă.
Ruperea relaţiilor diplomatice, curmarea raporturilor diplomatice directe între două state prin rechemarea
agenţilor diplomatici, la iniţiativa unuia din statele în cauză. R.r.d. se poate produce în împrejurări
diverse ca urmare a unor dificultăţi intervenite în raporturile dintre cele două state sau în caz de război.
R.r.d. trebuie să rezulte din declaraţii sau acte fără echivoc. Spre deosebire de starea de război, r.r.d.
nu duce la desfiinţarea tratatelor bilaterale între cele două state (cu excepţia celor care presupun în
mod necesar existenţa acestor relaţii), nici la înlăturarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele
respective pot întreţine, în continuare, raporturi consulare, legături comerciale, pot trimite şi primi
misiuni speciale etc. Se face distincţie între r.r.d. (când misiunea diplomatică încetează definitiv,
întregul personal al misiunii este rechemat etc.) şi suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea
temporară a personalului misiunii).
Schimb de note, mod de realizare a unei înţelegeri între două state, într o anumită problemă, pe calea
remiterii reciproce a unor note diplomatice, având acelaşi conţinut şi purtând aceeaşi dată. S. de n. se

46
efectuează de către Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică a celuilalt stat acreditată în
ţara respectivă.
Scrisoare de acreditare, document oficial, emanând de la statul acreditant, prin care se atestă calitatea
oficială a şefului misiunii diplomatice. S. de a. sunt semnate de şeful statului acreditant şi adresate
şefului statului acreditar, în cazul în care şefii de misiune sunt ambasadori sau miniştri plenipotenţiari.
S. de a. pentru însărcinatul cu afaceri este denumită scrisoare de cabinet. De regulă, s. de a. cuprind
numele, titlul, calitatea specială a diplomatului, obiectul general al misiunii sale şi apelul de a i se
acorda sprijin în îndeplinirea acesteia etc. Remiterea s. de a. fixează, de regulă, momentul începerii
activităţii oficiale a şefului misiunii diplomatice. Acţiunea de remitere are lor în cadrul unei ceremonii
solemne. Acreditarea concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe lângă două sau mai multe state este
denumită dublă acreditare, acreditare multiplă sau concurentă. Ea se poate efectua numai cu
consimţământul fiecăruia dintre statele în cauză. Situaţia inversă acreditării multiple este acreditarea
de catre mai multe state a aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat, dacă acesta este de
acord.
Scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că şeful misiunii diplomatice, ambasador sau
ministru plenipotenţiar este rechemat din funcţie de către guvernul său. S. de r. emană de la şeful
statului pe care îl reprezintă diplomatul şi sunt adresate şefului statului de reşedinţă a misiunii
diplomatice. De obicei, în s. de r. sunt explicate, pe scurt, cauzele oficiale ale rechemării (cererea
reprezentantului diplomatic de a fi rechemat, starea sănătăţii, încredinţarea altor însarcinări etc.). S. de
r. sunt înmânate şefului statului de reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este rechemat,
în cadrul unei audienţe de rămas bun, fără ceremonii speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic a
părăsit teritoriul ţării de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel post, cu ocazia prezentării
de către acesta a scrisorilor de acreditare, ca şef al misiunii diplomatice.
Sigiliu, pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema statului şi înscrisă denumirea acestuia, şi care se
aplică pe un act, tratat, convenţie etc. Împreună cu semnătura şefului statului sau guvernului, ori a
plenipotenţiarului îndrituit, conferă acestora autenticitate.
Sine die, expresie latină cu sensul „fără termen”, folosită pentru a se arăta că realizarea unor acţiuni a fost
amânată în viitor, fără a se preciza vreun termen oarecare în această privinţă.
Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în situaţia în care”. Expresia, având o frecventă
aplicaţie în limbajul diplomatic, evocă o situaţie de fapt existentă la un moment dat, determinarea
momentului de referinţă fiind foarte importantă.
În literatura engleză se foloseşte expresia „status quo”, cu aceeaşi semnificaţie. Se mai folosesc
expresiile „statu quo ante bellum” sau „statu quo ante”, având sensul: „în situaţia dinainte de război”.
Ultimatum. Ultimatum ul este un document diplomatic redactat de regulă în formă de notă sau
memorandum, în care se pun condiţii irevocabile, reprezentând „ultimul cuvănt” înainte de ruperea
negocierilor. Prin ultimatum, una din părţi aduce la cunoştinţa celeilalte că dacă nu va primi un
răspuns satisfăcător până la o anumită dată, la o oră determinată, se vor produce anumite consecinţe.

47
Aceste „consecinţe” nu trebuie să fie, neapărat, războiul; astfel ultimatum ul nu este sinonim cu
„declaraţia de război”, aşa cum este privit uneori.
Nu întotdeauna ultimatum ul constituie un mijloc de intimidare; el poate fi o ultimă încercare de
rezolvare paşnică a unui diferend internaţional.
Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în practica diplomatică coletul sau coletele care
conţin documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută: ea este încredinţată curierilor diplomatici,
persoane care posedă paşapoarte speciale şi care, în exerciţiul lor, se bucură de protecţie în statul
acreditar.
Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa particulară, precum şi obiecte de uz
privat, tendinţa practicii diplomatice mai recente este de a limita folosirea valizei diplomatice la
documentele strict personale.

48
SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ

Negocierea

I. Tehnici şi tactici integrative (cooperative, constructive)

● Tehnica concesiilor simetrice

● Negocierea tip „salam“ (felie cu felie, punct cu punct)

● Tehnica lărgirii câmpului de negociere

● Tehnica transformării câmpului de negociere

● Tehnica de folosire a circumstanţelor

● Tehnica apelării la un terţ

● Jocul cu cărţile pe faţă

● Tactica prieteniei şi a ospitalităţii

● Reformularea propunerilor

● Promisiunea condiţionată

● Apelul la legislaţie

● Testările
● Abţinerea sau punerea între paranteze a unei probleme dificile

● „Ceea ce pot accepta este doar 60%“

● Persuasiunea

II. Tehnici şi tactici manipulatoare

● Scurtarea perioadei de negociere

● Tehnica concesiei limită

● Tehnica enervării partenerului

49
● Tehnica culpabilizării

● Tehnica apelării la „marele patron“

● Tehnica „Da, dar...“

● Ultimatumul

● „Bluff“-ul sau praful în ochi

● Dezinformarea sistematică

● Minciuna sistematică

● Atacul la persoană

● Adresarea agresivă

● Ameninţarea

● Ironizarea

● Apelarea la informaţii false

● Politica faptului împlinit

● Surpriza

● Tactica tăcerii

● Pauzele

● Schimbarea planului negocierii

● Mimarea ignoranţei

● Revenirea la punctele deja discutate

● Obiecţiile sistematice

● Apelul la tactici nonverbale (mimică, gesturi etc.)

III. Principii privind acordarea concesiilor

● Nu se fac concesii înainte de a fi nevoie

● Este necesară pregătirea unei motivaţii credibile pentru o marjă de negociere de 10-20%

● Nu se acceptă prima oferă a partenerului

● Nu se cedează de la început într-un aspect major; se începe cu o concesie minoră

50
● Concesiile nu se acordă pe gratis

● Concesiile se contabilizează – ca număr şi ca valoare – pentru a se putea reacţiona


corespunzător
● Ritmul concesiilor trebuie să fie reciproc – ca valoare – între părţi

● Dacă nu se obţine o concesie trebuie să se încerce cel puţin o promisiune

● Eşalonarea concesiilor trebuie să urmeze o „schemă“, care să asigure „beneficiul“ final

Studiu de caz Tactica tăcerii *

În cursul celui de-al doilea război mondial, primul ministru englez Chamberlain a demisionat,
propunându-i regelui George al V-lea să-l numească pe Lord Halifax în locul său şi rugându-l
pe Churchill să primească să fie „numărul doi“. Aflând acest lucru, Beaverbrook, magnatul
presei conservatoare, se duce glonţ la Churchill acasă strigând: „Winston, nu ţi se potriveşte
rolul de strălucit secund“. El îi smulge omului politic o promisiune: „Când veţi fi convocaţi
pentru acceptul definitiv, jură-mi că vei păstra trei minute de tăcere înainte de a spune «da»“.
Chamberlain îi cheamă pe Churchill şi pe Halifax. El îi cere lui Churchill să confirme că acceptă
să fie „numărul doi“. Churchill aşteaptă 20 de secunde, 30, 60, un minut şi jumătate... Atunci,
Halifax se ridică şi afirmă flegmatic: „Am înţeles. Nu eu trebuie să fiu prim-ministru, ci
Winston Churchill“.

Imunităţi şi privilegii diplomatice

Studii de caz

În 1982, un om a fost împuşcat într-un bar din Washington, de către un tânăr de 18 ani, fiul unui
diplomat de la Ambasada Bra ziliei în S.U.A. Acesta nu a fost nici arestat şi nici judecat şi,
beneficiind de imunitate ca membru al familiei unui agent diplo matic, i s-a permis să
părăsească liber teritoriul S.U.A. *

În 1984, o poliţistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă cu fo curi de armă trase din clădirea
ambasadei Libiei la Londra. Mă su ra întreprinsă de guvernul britanic a fost aceea de a rupe re la

51
ţiile diplomatice cu Libia, ceea ce impunea părăsirea Marii Bri ta nii de către toţi agenţii
diplomatici libieni. În conformitate cu imu nitatea la care au dreptul agenţii diplomatici, s-a
asigurat ieşirea liberă din ţară a întregului personal diplomatic libian, inclu siv făptuitorul
omorului, iar curierul diplomatic al amba sa dei, care cu certitudine conţinea şi arma cu care s-a
tras, nu a fost confiscat. **

Violarea dreptului inviolabilităţii poate lua forme mai puţin vizibile, însă mult mai sofisticate.
Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în Varşovia, când dispozitive de ascultare au fost descoperite în
noile clădiri ale ambasadelor americană, engleză şi franceză, lo ca ţii construite prin contracte
locale. Cazuri similare au avut loc şi în alte capitale. O instalaţie de o importanţă particulară a
fost găsită în 1978 în ambasada americană din Moscova. Ca replică la pro testul american,
autorităţile sovietice au afirmat că dispo zi ti vul era pur şi simplu o măsură de protecţie
împotriva spionajului şi activităţilor subversive ale serviciului secret american. Depar ta mentul
de Stat a descoperit totodată că ambasada americană din Moscova a fost expusă timp de 10 ani
unor radiaţii mis te rioa se, a căror natură şi origine nu au putut fi determinate. Pre su pu nea era
că acestea serveau fie pentru blocarea echipamentului elec tronic de supraveghere al ambasadei,
fie ca telecomandă pen tru dispozitivele secrete de înregistrare. ***
Un caz semnificativ de refuzare a azilului diplomatic s-a produs din partea ambasadei Israelului
la Washington. Jonathan J. Pollard, un cetăţean american care lucra pentru serviciile de in for
maţii israeliene, aflat sub supravegherea F.B.I., a solicitat, la 21 noiem brie 1985, ambasadei
Israelului din Washington azil diplomatic, împreună cu soţia sa, Anne Henderson-Pollard. Azi
lul i-a fost refuzat, probabil pentru a se evita complicaţiile politi ce care ar fi apărut în relaţiile
dintre S.U.A. şi Israel, de altfel deosebit de strânse. Cele două persoane de contact ale lui
Pollard din ambasadă, care aveau, bineînţeles, imunitate diplomatică, au fost retrase imediat de
la post. Pollard şi soţia lui au fost ares taţi, iar în procesul care a urmat, Pollard şi-a recunoscut
vino vă ţia la acuzaţia de spionaj. *

Un caz deosebit s-a petrecut în iulie 1984, când un camion de 9 to ne, sigilat împotriva
inspecţiei vamale, a venit din Uniunea So vie tică în Elveţia cu titlu de „valiză diplomatică“.
Vama elveţiană nu a acceptat să trateze camionul sigilat drept valiză diplomatică şi a cerut fie să
inspecteze camionul, fie ca acesta să fie retras. Camionul a fost deplasat de sovietici în
Germania federală, unde autorităţile, de asemenea, au apreciat că o „valiză diplomatică“
motorizată, capabilă să se deplaseze singură, nu se înscrie în înţelesul pe care Convenţia de la
Viena îl dă valizei diplomatice. În cele din urmă, camionul a făcut cale întoarsă în Uniunea So
vie tică. **

52
Presa română a relatat cazul a doi diplomaţi nord-coreeni acredi taţi la Bucureşti, care au fost
reţinuţi de autorităţile bulgare la punctul de frontieră Giurgiu-Ruse. Cei doi călătoreau cu un mi
cro buz aparţinând ambasadei R.P.D. Coreene la Bucureşti şi au de clarat că transportau valiza
diplomatică. Documentele pre zen ta te au trezit suspiciunea vameşilor bulgari, care au insistat
că verifice transportul. Diplomaţii au refuzat, cerând asistenţa con su lului nord-coreean de la
Bucureşti, care s-a deplasat la faţa lo cu lui. După 10 ore de proteste, diplomaţii nord-coreeni au
ac cep tat controlul vamal, în urma căruia au fost descoperite ţigări de contrabandă în valoare de
20.000 dolari, cumpărate în Bulgaria. Autorităţile bulgare au dispus confiscarea întregului
transport, precum şi a microbuzului cu care călătoreau diplomaţii nord-coreeni, cărora li s-a
permis a doua zi să părăsească teritoriul bul gar. *

Deosebit de interesant este cazul cardinalului Joszef Mindszenty care, în timpul evenimentelor
din Ungaria din 1956, s-a refugiat la ambasada S.U.A. de la Budapesta. A rămas în localul amba
sa dei S.U.A. timp de 15 ani, dat fiind că autorităţile ungare au re fu zat să-i permită părăsirea
ţării. S.U.A., care nu recunosc in sti tu ţia azilului diplomatic, l-a tratat pe cardinal ca „oaspete“
al am basadei lor la Budapesta; pentru guvernul ungar, prezenţa cardi nalului în localul
ambasadei S.U.A. era un act ilegal, pentru repararea căruia nu putea însă face nimic, dat fiind că
ambasada se bucura de inviolabilitate. Cardinalul a putut părăsi ambasada cu consimţământul
autorităţilor ungare abia în 1971, ca urmare a unei înţelegeri între guvernele celor două ţări, care
s-a putut realiza în condiţiile destinderii intervenite în acei ani în relaţiile dintre statele
occidentale şi cele aşa-numite socialiste. **

Semnificaţia diferenţelor culturale în relaţiile cu străinii

Studii de caz ***

Un american la Ploieşti...

Printr-un concurs de împrejurări, vara anului trecut societatea la care lucrez a avut ca
vizitator un om de afaceri din S.U.A. (unul din cei mai mari distribuitori de produse alimentare
şi neali mentare de pe coasta de vest).

53
Surpriza cea mare pentru mine a fost momentul în care direc to rul general m-a întrebat dacă
mă simt în stare să fiu transla tor. Spun surpriză, pentru că trebuie să recunosc cu toată since ri
tatea că nu stăpânesc limba engleză la perfecţie. În plus, mai era un punct delicat; omul trebuia
să plece din ţară convins că una din cele mai sigure investiţii ale sale ar putea fi în România, iar
singura şansă pentru a reuşi era să o facă prin noi. Eu, ca trans lator şi însoţitor trebuia să-i
răspund la întrebări şi să-i înfă ţişez lu crurile în aşa manieră, încât să fie convins că numai aici
şi nu mai prin noi putea da lovitura vieţii lui.
În fine, a venit ziua cea mare. Toată lumea la aeroport; şeful, un prieten al celui ce urma să
vină (stabilit de câţiva ani buni în America), şoferii şi, bineînţeles, eu. Bănuiesc că fiecare din
noi, mai puţin prietenul lui, şi-l imagina în felul său pe marele om de afaceri venit să salveze o
parte a economiei naţionale de la ruină.
În momentul apariţiei, toată lumea a scos un suspin. Aveam în faţă un bărbat înalt, gras, cu
ochelari şi mustaţă, în blugi şi că ma şă cadrilată, ceva între un şofer de camion din filmele ame
ri ca ne şi un bunic sfătos şi glumeţ. În plus, părea aproape la fel de dezorientat ca noi. Şeful a
murmurat printre dinţi „Ăstuia, vaca-i mai lipseşte“ şi a pornit zâmbind spre el. Momentul în
care toată lu mea a făcut cunoştinţă a mai fost cum a mai fost; s-au folosit câ teva cuvinte
uzuale, întâlnite de altfel în orice ghid de con ver sa ţie. Disperarea mea a început în maşină, în
drum spre Ploieşti, unde urma să fim cazaţi. Omul nostru şi românul americanizat stăteau de
vorbă bine mersi pe bancheta din spate. Din cauza accentului tipic (care nu semăna cu nimic din
ceea ce auzisem eu până atunci) şi a emoţiei, nu reuşeam să înţeleg o iotă din ce spu nea.
Drumul Bucureşti – Ploieşti nu e un traseu din cele mai pito reşti, dar fiind oră de după-
amiază, în tipic stil românesc, prin sate lumea ieşise în faţa porţii la o vorbă, se aduceau vitele
de la păşune şi aşa mai departe. La un moment dat, omul nostru se apleacă spre mine şi mă
întreabă: „De ce fiecare bărbat şi femeie plimbă câte o vacă?“. Zbang. Fie că-mi convine sau nu,
acesta a fost realul început al conversaţiei noastre.

Ajungem la hotel. Ne aşezăm, coborâm la masă. Aşezaţi alături, încercăm fiecare din noi să ne
spunem câte ceva. Până la urmă, ca să ajungem la un oarecare fir, mă roagă să-i povestesc
despre România. Îl întreb ce ştie despre noi.
Răspunsul vine prompt – sângeroasa „revoluţie“, împuşcarea soţilor Ceauşescu în seara de
Crăciun şi copii handicapaţi şi abandonaţi. În plus – Dracula. În concluzie, o imagine „de râs“ a
ţării noastre. Cert este că discuţia despre România a durat pe parcursul celor zece zile cât a durat
vizita sa.
După masă – întâlnire în holul hotelului. Urma să-i prezint în detaliu programul celor zece
zile ce urmau (în mare, acest pro gram îi fusese prezentat cu două săptămâni înainte de venirea
în ţară). Tot programul fusese alcătuit după gustul celor de aici şi nimeni nu se gândise că omul
ar fi putut avea şi alte gusturi decât ale noastre, că venea dintr-o ţară cu o civilizaţie, dacă nu

54
complet, atunci în foarte mare parte diferită de a noastră, că ar fi putut avea anumite preferinţe
în privinţa programului. Asta am aflat-o de la el mai târziu. Pentru el, întâlnire de afaceri înseam
nă văzut, discutat, stabilit, strâns mâna, eventual, şi la revedere.
Se fixează întâlniri cu prefecţi, primari, directori de societăţi comerciale ale marilor oraşe,
vizite în ministere, bănci, în fine, întâlniri cu tot felul de personaje şi formalităţi.
Orice european, nu mai vorbesc de un român, ar fi fost flatat de această avalanşă de întâlniri
oficiale şi de vizite (care s-au dove dit ulterior a se desfăşura cu mare tam-tam din partea româ
neas că – doar veneau americanii, nu?).
În momentul în care s-au terminat de înfăţişat programele, omul nostru cu toată prestanţa pe
care o avea, s-a făcut mic şi a întrebat: „Chiar trebuie să fiu arătat tuturor acestor oameni? Chiar
trebuie să am toate aceste întâlniri plictisitoare? Aş fi vrut în zilele astea să fac pur şi simplu un
studiu al pieţei din punctul de vedere al consumatorului“. Până la urmă a trebuit să-i explic că în
România oricât de mulţi bani ai avea, ori marfă extraor di nară, ori idei de investiţii
nemaipomenite, nu poţi realiza nimic fără o relaţie potrivită, la locul potrivit.
Exact în momentul în care discuţia prinsese cheag, cu cea mai mare nonşalanţă din lume,
omul şi-a pus picioarele pe masă (era o măsuţă joacă, ca-n orice hol de hotel). În momentul
acela m-am blocat, mi-am cerut scuze şi am încercat să-i explic că a-ţi pune picioarele pa masă,
la noi, este un act cât se poate de nepoliticos.
Cu cea mai mare naturaleţe mi-a spus că în cazul acesta se poate descălţa. Am crezut că leşin
şi i-am explicat că, în general, a-ţi pune picioarele pe masă, acolo unde se pune paharul sau
farfuria, nu este acceptat sub nici o formă.
Şi-a cerut scuze, explicându-mi că la ei a te simţi bine este cel mai important lucru.

Femeia în lumea musulmană

Implicaţiile educaţiei religioase în raporturile cu străinii trebu iesc privite cu cea mai mare
atenţie, pentru că acestea pot genera conflicte cu implicaţii şi importanţă deosebite.
În acest sens, voi exemplifica cu o întâmplare reală, trăită per sonal la locul de muncă.
Ca referent, în cadrul Serviciului Operaţiuni Necomerciale, una din sarcinile mele de
serviciu este de a efectua operaţiuni de cont curent personal pentru persoanele fizice străine.
Într-o zi obişnuită de lucru am terminat operaţiunile cu clienţii de la ghi şeul meu. Deoarece la
ghişeul de alături erau mai multe per soa ne, am chemat două dintre acestea să vină să le
efectuez eu operaţiunile dorite. Două persoane s-au deplasat pentru aceas ta. Erau doi tineri din
Pakistan, studenţi la U.M.F.
Tânărul, care stătea mai în faţă, a aruncat două paşapoarte pe ghişeu şi s-a instalat
confortabil, cu spatele la tânăra care îl însoţea. Am luat paşaportul de deasupra în vederea

55
efectuării operaţiunilor de cont. Am solicitat ca posesoarea paşaportului să se apropie, pentru a
putea discuta cu ea. În acel moment, s-a de clanşat starea conflictuală: tânărul pakistanez a
început să voci fe reze pe un ton agresiv, susţinând că pe mine nu trebuie să mă in tereseze
persoana cealaltă, că el este cel cu care trebuie să dis cut şi, în asemenea condiţii normale pentru
el, eu nu trebuie să apelez la titulara paşaportului. Educaţia islamică îşi spunea cu vân tul.
I-am explicat cu calm că nu am nimic personal cu el şi că îmi făceam doar datoria de a verifica
identitatea fiecărui client şi a asculta cererea verbală a acestuia în vederea efectuării operaţiu nii.
Cred că am făcut o greşeală în momentul în care i-am spus tâ nărului că în România, de obicei,
tinerii sunt politicoşi cu doam nele sau domnişoarele şi le acordă întâietatea în cele mai multe
cazuri. Această remarcă a mea a determinat ca tânărul pa kis tanez să se înfurie şi mai tare şi să
ceară lichidarea ambelor con turi, spunând că el nu va mai apela niciodată la serviciile băn cii.
Am cerut confirmarea celor spuse şi de la tânăra clientă, după care am procedat la efectuarea
dorinţelor lor.
Am fost ameninţat că voi fi reclamat directorului pentru com por tamentul meu şi i-am
răspuns că, dacă doreşte cu adevărat, îl voi conduce personal la biroul acestuia. Am spus aceasta
din două motive: în primul rând pentru a-i tempera avântul şi, în al doi lea rând, pentru a putea
înfăţişa evenimentul şi din punctul meu de vedere.
Totul s-a terminat fără alte incidente verbale dar, la plecarea clienţilor, am observat că fata îl
urma pe băiat la câţiva paşi în urmă, cu capul plecat şi am realizat că în tot timpul incidentului
aceasta nu a vorbit din proprie iniţiativă, ci numai în momentul în care eu am insistat să-mi
confirme cerinţele însoţitorului ei.

Să doarmă, dar de ce cu lumina aprinsă?...

Întâia oară când am avut posibilitatea să cunosc îndeaproape un străin – şi nu un român


stabilit în străinătate – a fost în primul an de liceu, imediat după 1989. În acea perioadă a venit
în România primul val de profesori „misionari“, după cum le spuneam noi, din alte ţări. Deşi ad
litteram apelativul nu era valabil, ne consideram îndreptăţiţi să-i numim astfel, dacă fiind
structura şi motivaţia lor personală, unele dintre ele erau foarte tinere, care nu-şi mai găseau
locul sau utilitatea acolo, sau cum am spune cu puţină răutate, se plictiseau şi au venit să
sondeze noi terenuri. Pe-atunci nu-mi amintesc să mă fi frapat, în primul rând, diferenţele
culturale. Este adevărat că îi priveam ca venind din altă lume (şi aşa şi era), lume la care, dată
fiind vârsta şi „epoca“ plină de speranţe, aşteptam să accedem în curând. Le ascultam, aşadar,
povestirile ca pe ceva ce ni se va întâmpla, şi la noi.
Ulterior, într-o lume care dacă se mişcă atunci involuează în cele mai frecvente cazuri, starea
de spirit s-a schimbat. Însă noi, românii, am fost mai întâi furioşi, apoi am început să ne
amuzăm (un umor oarecum „disperat“) pe seama a ceea ce ni se întâmpla; ca popor, devenisem

56
incorigibili. Interesant, totuşi, că reacţionăm plini de indignare atunci când străinii în vizită în
România, extrapolând puţin starea de fapt, ne încadrau în rândul ţărilor din lumea a treia. Şi
aceasta nici măcar explicit, ci relatând ceea ce au văzut sau li s-a întâmplat în România. Se pare
că oricât de realist ar fi, omului nu-i place să i se spună în faţă un adevăr, chiar dacă acceptat. Şi
apoi, cum să nu te înfurii când eşti întrebat dacă toată lumea în România are televizor! Deşi...
Aceasta, legat de impresiile pe care ni le-au produs întâlnirile cu străinii veniţi în România.
Aş mai avea ceva de adăugat, ceva ce are de-a face cu faptul că, oricât de cunoscut, chiar
legendar ar fi un lucru, acesta nu are un efect atât de puternic ca atunci când iei contact cu el.
Într-una din întreprinderile ieşene lucrează temporar un maistru german. Venit să supravegheze
realizarea unor lucrări pentru firma germană la care lucrează şi care „înnebuneşte“ pe toată
lumea, chiar şi numai prin energia de care se arată capabil. Cei de acolo spun că numai cinci ca
el ar pune pe roate întreaga economie ieşeană. Într-o noapte, trecând printr-o secţie, şi-a
exprimat uimirea că, deşi aceasta era în funcţiune, nu era nimeni care să lucreze. Cum putea fi
altfel, dacă imediat i-a găsit pe toţi dormind de-a binelea pe la vestiare. Reacţia pe care a avut-o
spune multe, dacă mai era nevoie, despre ei: „Că dormeau, nu ar fi un capăt de ţară, vor fi
concediaţi (deşi, bineînţeles, nu a fost aşa); dar de ce ţineau lumina aprinsă?“

Salutul la francezi

Îmi amintesc de primul meu contact cu o familie de francezi. Ajungând dimineaţa în


Chambery, profesorul care s-a ocupat de noi pe timpul sejurului în Franţa, ne-a condus de la
gară direct acasă la el. Atunci când ne-a prezentat soţia, eu, ca un „bine crescut român“, am luat
mâna pe care dumneaei mi-o întinsese şi i-am sărutat-o. Am simţit o uşoară împotrivire, dar
gestul meu sigur şi neaşteptat a luat-o prin surprindere. Mai târziu, după ce ne cunoscusem mai
bine, ne-a povestit amuzată cât de surprinsă a fost de gestul meu. A fost chiar puţin speriată.
Pentru ei, gestul de a săruta mâna este un gest de galanterie rar utilizat. Este un gest care s-ar
potrivi mai ales unei relaţii amoroase, gest expri mând sentimentele profunde, împărtăşite de
două persoane între care există o legătură afectivă puternică. Strângerea uşoară a mâinii ce ţi-o
întinde o femeie, însoţită de formule verbale, este gestul de salut obişnuit la francezi.
După câteva săptămâni, am asistat amuzat la o situaţie în care un alt român, în acelaşi
context, a „forţat“ mâna doamnei Bar te lémy, cu acelaşi gest galant.
Când am început să frecventăm cursurile de la D.E.S.S. (studii aprofundate), am observat
alte diferenţe între modul de salut. În primul rând, mi se părea puţin ridicolă formula de salut
folosită între colegii mai apropiaţi. La intrarea în sala de curs, fiecare dintre fete (de regulă, ele
aveau privilegiul de a iniţia acest „ri tual“), după banalul „bonjour“, se apropia de fiecare şi îşi
lipea în tr-un gest scurt faţa de cea/cel salutat, schiţând cu buzele un să rut. Când am fost pus şi

57
eu într-o astfel de situaţie „delicată“, am reprodus (credeam eu!) acelaşi gest. Mai târziu am
remarcat că nu trebuie să atingi cu buzele obrazul celuilalt, ci doar să îţi lip seşti uşor obrazul şi
să schiţezi acel sărut imaginar, însoţit de un sunet discret, exprimând simbolic sărutul.
Într-o zi, am înţeles că acel banal „bonjour“ poate şi el avea sensuri diferite. Înainte de
începerea unui curs, pe măsură ce ne adunam în sala în care avea să aibă loc întâlnirea cu
profesorul, fiecare nou venit saluta cu un „bonjour“, iar ceilalţi răspundeau. La un moment dat,
fiind prins într-o discuţie, am răspuns mai târziu celui care tocmai intrase şi ne salutase. El s-a
întors sur prins şi mi-a spus că m-a salutat deja. Am rămas puţin con tra riat şi nu am înţeles de
ce mi-a replicat. Într-o altă zi, mi se în tâm plă acelaşi lucru cu o colegă. După o discuţie puţin
confuză la în ceput, am înţeles în sfârşit. Cel care salută primul rosteşte un „bonjour“ sonor,
uşor cântat, cu ridicarea tonului spre finalul cu vân tului. Cel care răspunde la salut rosteşte
acelaşi „bonjour“, dar pe un ton mai jos. Aceleaşi reguli sunt respectate şi în cazul for mulei
„Salut“.

Bahus şi marcajul

La serbarea tradiţională a firmei Microsoft Seattle am sesizat o brăţară din plastic la


încheietura soţului meu. Cum îi ştiam rafi na mentul şi refuzul categoric kitsch-ului, m-a mirat,
aşa că, evi dent, l-am chestionat. Răspunsul a fost total neaşteptat pentru mine. Era semnul că,
„în conformitate cu legislaţia americană, era major“ pentru licori bahice şi acces la punctele
unde se dis tri buiau. Nu am putut să nu remarc şi să compar diferenţa faţă de lumea românească
tradiţională, în care Bahus intră dezinvolt chiar şi în lumea copilăriei ca... tămăduitor.
Acelaşi zeu, alte credinţe şi, mai ales, uzanţe.

58
Misiunile diplomatice

4.1.Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un regim juridic
complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în conformitate cu normele
Convenţiei de la Viena din anul 1961.
Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor diplomatice şi
"trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin
consimţământul mutual. Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice
permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în
raport de procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce,
cum am väzut Prin implicaţie, art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile
de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice
între două state sau dacă o misiune este rechernatň definitiv sau temporar”. Rezultă că dreptul
diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi
de rechernare, când activitatea acestein încetează, temporar sau definitiv.
Aşadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina conţinutul normelor
dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat.
O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor
diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea misiunilor
diplomatice.
Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui acord special, numit
raportul de misiune diplomatică.
Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine
faţă de un stat, pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un
anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes
actual.
Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere să
aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau
deschiderea unei misiuni permanente.
Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de la Viena
din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant,
după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de
misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai
dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta1.
Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. 91 al. 2 din Constituţie şi
art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei
misiuni diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere, acreditarea şefului de misiune, chiar dacă
aceasta se face printr-o procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului
acreditar. Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe
principiul reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul
nivelului acesteia.

1
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.18

59
Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect al reciprocităţii.
Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä printr-un tratat scris;
forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de
regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:
a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
b) Sediul misiunii, care poate sä nu coincidä cu capitala statului acreditar; misiunea
diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care trebuie
să aibă sediul la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect Elveţia a avut mult
timp o legaţie la Paris, în timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă.
România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să
deschidă la Bucureşti o misiune. De asemenea, România are deschisă o ambasadă la Minsk şi
Republica Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general.
Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni diplomatice
permanente; Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia
Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii
ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ.
Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul în capitala ţării
primitoare.
Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război mondial la
Köln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasade
sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor
diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista
diplomatica. De reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul 1961). In lipsa
acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant,
ceea ce nu este de dorit din partea acestui stat.
Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din anul 1961,
şi, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte localităţi decât cea în care este stabilită
misiunea însăşi. Acest acord poate interveni şi ulterior.
Şi, în sfârşit, menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de
autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele
României aprobă, prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni
diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 rnai 1991 cum am văzut.
O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate
transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă etc.
Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4
al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui
oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă.
Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice când Franţa, în 1964,
a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se
transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Art. 12 nu
foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează, obligatoriu, în capitala
statului acreditar. România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou
al misiunii diplomatice de la Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.
Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a cerut ambasadei
Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P. Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia
franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi arhivei.
Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului s-a
desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o

60
organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile permanente au
alt regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în septembrie 1979,
colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua sub
control misiunile diplomatice ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din
Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în, ,birouri populare”,
formate din 5 membri, conduse de un secretar; majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva
state africane - Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi
recheme diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o
transformare a misiunii.
Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să recheme pe şeful
biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai
persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

4.2. Tipuri de misiuni diplomatice permanente

Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai ridicat, şeful
ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, aşa cum se prevede înregulamentul de
la Viena, din 1815.
Nunţiatura este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele
comunităţii internaţionale şi, deşi ea are ca obiect de a-l reprezenta pe lânga o instituţie laică, ea are
şi puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este episcop sau
arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI, rnisiunea papală se
numea legaţie. Astäzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau temporare. Potrivit
Regulamentului de la Viena din 1815, nunţiul, şeful misiunii titular de post, face parte din prima
categorie a agenţilor diplomatici.
Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul
respectiv; în absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegate apostolic, care nu beneficiază
de dreptul de precădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.
Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau un
ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici.
Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei. Titlul de
internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiaturä. În practică internunţiile îndeplinesc
aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura2.
Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin relaţii
strânse, cum ar fi statele Cornmonwealthului sau care sunt legate printr-o uniune personală. De
regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia
sa.
Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni, înalti reprezentanţi. Înaltul
comisar prezintă scrisori de acreditare din partea guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de
stat este acelaşi atât pentru statul primitor cât şi pentru cel trimiţător; el este decanul corpului
diplomatic în statul respectiv.
4.3 Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente

2
Stan P. Darius George – Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor pag.24

61
Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. 3 al
Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară:
1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:.
A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului
acreditar;
Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul
acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la recepţii ş.a.
În al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de
misiune diplomatică de a exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere ale statului
acreditant.
Aşa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea diplomatică reprezintă
statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul.
acestui stat; aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi acţiunile lor trebuie să
se încadreze în politica statului, aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia.
Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este
elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Obiectivele
diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o
misiune diplomatică.
A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul
acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant.
Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii; ea are la bază, in
principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă din importanta, întrucât la negocierile vizând
încheierea de convenţii şi tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite
domenii, participă tehnicieni ai admínistraţiei, specialişti în diferite domenii.
Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. Termenul de
negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care
interesează cele două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu rninistrul afacerilor
externe este deja o negocicre, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra
căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale.
Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a
intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtąte, însă, în numele
statului, pe care îl angajează.
Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă.
A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele
admise de dreptul internaţional;
Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant, dar
ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul
acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menţionat că
negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil
mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da
publicităţii o propunere scrisă, fără acordul partenerului.
Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a vieţii sociale,
politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască
viaţa politică internaţionala şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţă de diferitele
evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc.
Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe acelaşi plan, urmărirea modului de evoluţie
a relaţiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.

62
O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând
transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii despre tratatele
încheiate sau în curs de finabizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc.
De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare:
contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discutii cu colegii diplomaţi, comunicatele de
presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc.
Protecţia diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte interesele
statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, personae fizice sau juridice.
Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act
ilicit, mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau
arbitraj. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se
găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi.
Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant, care au avut cetaţenia la
data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar. Cu toate acestea, un stat poate
să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat
reprezentarea diplomatică, când aceasta are la bază o legătura specială, cum este Elveţia faţă de
Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să
apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c” al art.
45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune:
,,În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată
definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale
resortisanţilor unui stat terţ, acceptat de statul acreditar” 3.
Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia
trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961,
Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea
independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda, astfel încât aceasta din urmă a
apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este
acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor
olandezi, poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor.
Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită
să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la
colaborarea internaţională.
Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acestea se referă în special, la
protecţia şi asistenţa consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de
paşapoarte etc.
În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea potrivit
căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că
misiunea diplomatic poate exercita funcţii consulare, dacă statul acreditar nu se opune; Italia a
susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta;
Rusia a susţinut că statul acreditar nu poate face o poziţie că rnisiunea diplomatică să exercite
funcţii consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care declară:
,,Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând exercitarea de funcţii
consulare de către o misiune diplomatică”.
4.4 Structura unei misiuni diplomatice

3
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “pag.26

63
O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care corespund unei specializări a
diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie.
Structura misiunii diplomatice este ordonată de legea in ternă a statului acreditant şi ea
corespunde importanţei şi puterii econornice a acestuia dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni
sau birouri:
Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează şi se trimit
actele care sunt de competenţa şefului de misiune.
Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul ambasadelor, şi de un prim-secretar, în
cadrul legaţiilor. Consilierul ajută pe şeful de misiune, îşi dă părerea asupra problemelor ce se ivesc
şi este locţiitond şefului de misiune. Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici, care
redactează documente şi studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal care
foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.
Biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant şi statul
acreditar. Pentru a conduce cu profit o politică economică, statele au nevoie de a cunoaşte structura
de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piaţa de importuri şi exporturi,
politica valutară şi de contingentare. Ataşatul comercial va studia economia statului acreditar din
acest punct de vedere, el asistă misiunea diplomatică de a pregăti şi negocia acorduri comerciale şi
va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a intereselor lor economice. Ataşatul
comercial colaborează cu consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor
cu întreprinzătorii locali.
Biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi de birou
naval şi al aerului. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului acreditant, dar este
subordonat şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării, dacă informaţiiłe
transmise au caracter de secret militar. Ataşatul militar are rolul de observator militar.
În această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare locale; sarcina lui este
însă de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare existente, la armamentul din dotarea
forţelor armate, la politica militară etc.
Poziţia ataşatului militar este delicată, întrucât misiunea lui este de informare legală, ori această
se poate face prin publicaţii oficiale, prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date.
Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de
misiune atunci când se negociază acorduri militare.
Biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă, pornind de la influenţa culturii unui stat în
viaţa internaţională. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale, oferă burse de studii,
organizează conferinţe şi expoziţii’ artistice, creează cadrul învăţării limbii naţionale etc.
Biroul de presă este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea diplomatică şi
pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţia internă şi internaţională, astfel cum este reflectată
în presă. El editează un buletin de presa.
Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar informaţii privind viaţa internă din
statul acreditant, să corecteze anumite informaţii din presa locală, contribuind la îmbunătăţirea
relaţiilor dintre state. Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice4.

4.5.Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice

4
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.30

64
Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului
acreditar. Art. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede:, ,Fără a aduce atingere
privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au
datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu
se aniesteca în treburile interne ale acestui stať’. Această obligaţie se fondează pe principiul
egalităţii statelor.
Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la guvernul R.F.G.,
susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război
cu cel de-al treilea Reich. MulţLautori consideră că acest demers este legitim, deşi este o intervenţie
în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o discriminare.
În toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef de misiune diplomatică
nu va putea să participe la o campanie electorală, să subvenţioneze un partid politic. Astfel, lordul
Sackville, ministrtil Angliei în S.U.A., a scris în anul 888 unei cunoştinţe, ce a divulgate scrisoarea,
care ar fi candidatul american la preşedinţie, preferat în Anglia; faptul s-a corisiderat inacceptabil,
lordul devenind persona non grata. Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Conventiei de la
Viena din anul 1961 prevede că, toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate
misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin
intermediul său on cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”
Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa, poate face Legea internă a unor
state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei,
care interzice militarilor de a avea asemenea legături. conferinţe de presă, în măsură în care prin
aceasta nu se exercită presiune asupra statului acreditar.
Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în sensul că misiunea statului
acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. Totuşi, art. 12 al Convenţiei prevede:,
,Statul acreditant nu poate, fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar, să
stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatic într-o altă localitate decât cea a misiunii
însăşi” 5.

5
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor “ pag. 32

65
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel, I.M., Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984.


2. Anghel, I.M., Dreptul consular, Bucureşti, 1978.
3. Barston, R.P., Modern diplomacy, Londra, New York, 1988.
4. Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra ş.a., 1995.
5. Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules, Cambridge, 1968.
6. Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in Inter national Relations,
Londra, 1969.
7. Bonciog, A., Drept diplomatic, Bucureşti, 1997.
8. Chebeleu, T., Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000.
9. ***, Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.
10. Clark, E., Corps diplomatique, Londra, 1973.
11. Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris, 1994.
12. Dupont, C., La Négociation: applications et exercices, Paris, 1994.
13. Dussault L., Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996.
14. Denza, Eileen, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976.
15. Dembinski, L., The modern law of diplomacy. External missions of states and international
organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.
16. Deutsch, K.W., The analysis of international relations, ed. a II a, New Jersey, 1978.
17. Dixon, M., Textbook on International law, ed.a III-a, London, 1990.
18. Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans les affaires interna tionales, Paris, 1990.
19. Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy, Londra, 1968.
20. Kissinger, H., Diplomacy, New York ş.a. 1994.
21. Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and policy, Londra, 1979.
22. Maliţa, M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.
23. Marin, G. (coordonator), Uzanţe diplomatice şi de protocol. Caiet de seminar, Bucureşti, 1996.
24. McClanahan, G.V., Diplomatic Immunity. Principles, Practices Problems, Londra, 1989.
25. Martin, L.W., Diplomacy in Modern European History, New York, Londra, 1966.
26. Năstase, A. şi alţii, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2002.
27. Nicolson, H., Diplomacy, Londra, 1950.
28. Idem, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966.
29. Pistol, G.M., Negocieri şi uzanţe de protocol, Bucureşti, 1999.
30. Plantey, A., La negociation international. Principes et metodes, Paris, 1992.
31. Plischke, E. (ed.), Modern diplomacy. The art and the artisans, Washington, 1979.
32. Pruteanu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.

66
33. Serres, J., Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
34. Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 1995.
35. Tănăsie, P., Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
36. Tănăsie, P., Marin, G., Dumitriu, D., Uzanţe diplomatice şi de protocol, 2000.
37. Thayer, Ch., Diplomat, Londra, 1960.
38. Ury, W., Dincolo de refuz, Timişoara, 1994.
39. Watson, W., Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982.

67