Sunteți pe pagina 1din 20

DR.

EMILIA POPESCU

MANAGEMENT SOCIAL
- manual pentru învăţământul la distanţă -

Editura UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI


PITEŞTI
2010
Cursul MANAGEMENT SOCIAL este destinat studenţilor Facultăţii de
Ştiinţe Economice, specializarea Management şi Marketing din cadrul
Universităţii din Piteşti, forma învăţământ la distanţă.

Referenţi ştiinţifici:
- prof. univ. dr. Nicolae Barbu, Facultatea de ştiinţe Juridice şi
administrative
- prof. univ. dr. Florin Boţa, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi
administrative
Tema 1 MANAGEMENTUL SOCIAL, ŞTIINŢĂ A
CUNOAŞTERII Şl INFLUENŢĂRII REALITĂŢII
SOCIALE

STRUCTURA TEMEI:
UI-1.1. NECESITATEA APARIŢIEI MANAGEMENTULUI SOCIAL
CA DOMENIU DISTINCT AL ŞTIINŢEI MANAGEMENTULUI
UI-1.2. EVOLUŢIA MANAGEMENTULUI SOCIAL PE PLAN
MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA
UI-1.3. MANAGEMENTUL SOCIAL ÎN ROMÂNIA
UI-1.4. ESENŢA ŞI SCOPURILE MANAGEMENTULUI SOCIAL

La terminarea acestui capitol veţi fi capabili:


 să înţelegeţi importanţa managementului social ca domeniu
distinct al ştiinţei managementului
 să puteţi urmării evoluţia managementuli social pe plan
mondial
 să puteţi dovedi ca managementul social reprezintă o ramură a
managementului

Timpul alocat temei: 2 ore

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:
1. Abraham D., Puterea şi mediul construit. Centrul de Sociologie
Urbană şi Regională, Bucureşti, 1992
2. Abric, J.C., Cooperation, competition et representations sociales,
Del Val, Fribourg, 1987
3. Adam, G., Reynaud, J.D., Conflits du travail et changement
social, P.U.F. Paris, 1978
4. Ahmed, B., Black Perspectives in Social Work, Ventura Press,
Birrmingham, 1990
5. Allport G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
6. Armstrong F., Armstrong D., Barton, L., (editori) Inclusive
Education.Policy, Contexts and Comparative Perspectives, David
Fulton Publishers, Londra, 2000
7. Browne K., Wiley M.H., Preventing family violence, London
Sage, 1997
8. Cazacu A., Calitatea umană a socialului, Ed. Politică, Bucureşti,
1988
9. Călin, M., Procesul instructiv - educativ, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995
10. Chepeş G., Drob E., Popescu M., Integrarea profesională, Ed.
Politică, Bucureşti 1967
11. Golu M., Principii de psihologie, cibernetică, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti 1975
12. Golu P., Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană,
Ed. Politică, Bucureşti, 1988
13. Petrescu I., Management, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1991
14. Petrescu I. Psihosociologie managerială, Ed. Lux Libris, Braşov,
1998

UI-1.1. NECESITATEA APARIŢIEI MANAGEMENTULUI SOCIAL


CA DOMENIU DISTINCT AL ŞTIINŢEI MANAGEMENTULUI
Fenomenul de conducere este cunoscut din epoca antică,
constituindu-se ca obiect a numeroase ştiinţe sociale (filozofia, dreptul,
sociologia, politologia şi altele) şi vizând studiul societăţii şi legităţile
dezvoltării ei. Managementul, ca o direcţie a ştiinţei despre conducere în
condiţiile economiei de piaţă a apărut mult mai târziu, mai concret la
începutul secolului al XX-lea.
Folosit iniţial în ţările anglo-saxone, conceptul de management a
cunoscut o rapidă dezvoltare pe toate meridianele globului^ Folosit astăzi
în toate activităţile economice şi sociale, termenul management s-a impus
în sfera acestor domenii în ultimii 60 de ani şi aceasta datorită răspândirii
imediate şi atotcuprinzătoare a lucrării lui James Burnham „The
Managerial Revolution", publicată prima oară la New York în anul 1941.
Ţinând seama de realităţile vieţii sociale şi de analizele făcute de J.B. Say
(1767-1832) şi Alfred Marschall (1842-1924) J. Burnham a impus în mod
categoric şi definitiv noţiunea de manager, ca vector al inovaţiei şi
progresului, cea de management, iar adjectivul managerial l-a cuprins în
titlul lucrării sale, cu semnificaţia de analiză interdisciplinară a poziţiei şi
rolului managerului în societatea contemporană. El a atras atenţia asupra
rolului esenţial, dinamic, al adevăratului manager şi a pus în evidenţă
primatul managerial. Ideea nouă şi de mare valoare şi actualitate pusă în
circulaţie de Burnham este aceea că orice societate, indiferent de regimul
ei ideologic, juridic sau politic are nevoie de manageri dacă vrea ca
economia ei să prospere în ritm novator şi creator. Şi aceasta cu atât mai
mult cu cât epoca contemporană se caracterizează prin schimbări
dinamice de natură să alarmeze omenirea. Avem în vedere schimbări
planetare în mediul natural, explozia diferenţierii sociale între diferite ţări
şi în interiorul anumitor ţări, creşterea rapidă a populaţiei globului în
condiţiile descreşterii posibilităţilor în resurse ale populaţiei, pronunţata
neglijare de către contemporani a intereselor generaţiilor viitoare. Toate
aceste semnale de alarmă sunt de natură să atace pe om şi legăturile sale
cu societatea şi să ducă la sărăcirea spiritualităţii şi culturii.
Contradicţia între individ şi societate reprezintă una din cauzele
fundamentale ale dezechilibrării omenirii, generatoare de explozii sociale
şi catastrofe. Omenirea se află în faza unei probleme cardinale, a cărei
soluţionare condiţionează procesul social, orientarea spre valori şi
principiile spirituale.
Consecinţele adâncirii acestei contradicţii conduc la degradarea
personalităţii, apariţia apatiei şi disperării omului, instalarea falselor
valori în lumea spirituală. Toate acestea se constituie, în final, cauze
principale ale comportării antisociale, creşterii agresivităţii, apariţiei
conflictelor militare, terorismului etc. într-o asemenea lume, mulţi oameni
sunt nemulţumiţi de viaţă, nu-şi găsesc locul în societate, constată peste
tot numai nedreptăţi. în asemenea situaţii, ei se văd neputincioşi,
incapabili să schimbe lumea. Nu pot să creeze şi nu se pot realiza în
profunzime, rezumându-se la a câştiga bani numai pentru a trăi.
în această situaţie mondo socială problema fundamentală care se
pune constă în conştientizarea acestei contradicţii, ceea ce se realizează cu
dificultăţi majore. Pe de altă parte revoluţia managerială a devenit
realitate, constituindu-se ca mijloc esenţial al prosperităţii accelerate a
ţărilor dezvoltate în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, prin
depăşirea fenomenelor de criză, perfecţionarea relaţiilor de piaţă, apariţia
a numeroase genuri de proprietate şi a numeroşi subiecţi ai pieţei. Sub
influenţa revoluţiei manageriale multe civilizaţii contemporane au obţinut
rezultate sociale semnificative. Se formează o nouă cultură managerială,
antreprenorială, îndeosebi, care pledează pentru proiectarea şi
programarea ştiinţifică, modelarea matematică şi socială, metode ce
conduc la utilizarea mai completă a resurselor sociale, a factorului uman.
Aceste preocupări se transferă cu timpul de la centru spre asociaţiile şi
instituţiile locale, apare managementul social local, iar managerii sociali
îşi concentrează preocupările spre influenţarea dezvoltării social-
economice a teritoriilor. Managerii locali primesc numeroase
împuterniciri şi îşi asumă răspunderi pe măsură. Populaţia este antrenată
în dezvoltarea comunităţii locale. Se creează condiţii pentru însănătoşirea
vieţii sociale, în special a spiritualităţii şi capacităţii manageriale. Această
tendinţă se va extinde, ceea ce va face ca vectorul dezvoltării sociale,
scopurile şi priorităţile sale să devină majore ca semnificaţie şi să domine
economicul. Procesul la care ne referim se caracterizează prin orientarea
sa strategică şi tactică şi vizează măsuri de protecţie socială a populaţiei,
capabile să permită limitarea socială a pieţelor.
Succesele nu se ridică la nivelul aşteptărilor. Se manifestă încă
reţineri în privinţa dezvoltării progresului social, cu efecte de
destabilizare socială şi de ineficientă a managementului social atât în
planul teoriei, cât şi al practicii. Rămânerea în urmă a progresului social
faţă de cel tehnico-ştiinţific reprezintă una din contradicţiile globale ale
lumii contemporane. De aici, nevoia cardinală ca subiecţii
managementului social - toate popoarele care trăiesc pe Pământ şi
instituţiile lor sociale, politice şi economice - să reacţioneze în mod
adecvat la posibilităţile ce li se oferă, prin adaptarea dezvoltării sociale la
condiţiile naturale externe şi ale mediului tehnic în permanentă
schimbare. Condiţia rezolvării acestei probleme globale constă în
accelerarea progresului social, creşterea maturităţii sale sociale prin
implementarea înţelepciunii colective, a resurselor inovaţionale în
reglementarea spaţiului social, prin apelarea la mijloacele
managementului social. Se consideră că aceste direcţii şi modalităţi de
acţiune sunt capabile să prevadă ameninţătoarele catastrofe sociale, să
prevină exploziile, să tempereze durele conflicte şi să creeze condiţiile
pentru soluţionarea lor şi, ca urmare, să contribuie la dezvoltarea
progresului social. De aceea, la sfârşitul secolului XX şi începutul
secolului XXI, oamenii de ştiinţă, şi îndeosebi, sociologii şi politologii,
cheamă popoarele şi instituţiile lor sociale, politice şi economice să
acţioneze în direcţia unor schimbări sociale dinamice pentru
accelerarea progreselor sociale prin apelarea la metode inovaţionale de
stăpânire şi influenţare practică a spaţiului social.
Pe acest teren acţionai, sociologia este chemată să joace un rol
major, să cunoască şi să dirijeze procesele şi fenomenele sociale, să le
proiecteze calea spre progres apelând chiar la tehnologizarea lor pentru ca
în final să se ajungă la socializarea ştiinţific concepută şi realizată a
procesului de echilibrare a omului şi naturii în lupta pentru asigurarea
condiţiilor normale de viaţă. Pentru a răspunde la aceste cerinţe sociologia
va trebui să acţioneze pentru dezvoltarea componentelor sale constructive,
creatoare şi inovaţionale. Pe această cale, sociologia va reuşi să transpună
în practica socială într-o legătură organică cele două funcţii teoretico-
cognitivă şi conştient-transformatoare. O misiune foarte grea pentru
sociologi, care se poate îndeplini prin apelarea la informatizare pentru
realizarea primei funcţii şi la tehnologizarea spaţiului social pentru
transpunerea în viaţă a celei de a doua funcţii.
Pentru a sublinia locul şi rolul managementului social în acest
proces deosebit de complex vom arăta că la baza tehnologizării spaţiului
social trebuie aşezate metodologia şi teoria managementului social. Vom
constata însă că în realitatea socială mecanismele metodologiei şi teoriei
managementului social sunt rămase în urmă faţă de cerinţele vieţii.
Această subliniere este confirmată de discuţiile ştiinţifice în acest
domeniu şi, în special, de nivelul managerial scăzut al proceselor sociale,
îndeosebi, în stadiile de proiectare şi tehnologizare a acestora. în prezent,
căile de urmat sunt extrem de ideologizate şi politizate, neglijându-se
funcţiile analitică, informaţională, tehnologică şi de expertiză. în faţa unei
asemenea grave stări de fapt, omenirea este chemată să acţioneze pentru
înlăturarea a numeroase filtre birocratice, pentru a da cale liberă ideilor
ştiinţifice, apariţiei şi circulaţiei lor pe tărâmul elaborării şi realizării
deciziilor şi eliminând dictatul politic în sfera intelectuală. în acest plan
acţionai managementul social este chemat să răspundă la cerinţele
societăţii, să contribuie la înlăturarea barierelor ce au apărut între idei şi
transpunerea lor în practică, să participe la eliminarea neîncrederii în
metodele, procedeele de management social. Pentru a se ieşi dintr-o
asemenea stare de criză este nevoie să se apeleze la căutări de natură
strategică materializate în programe sociale şi proiecte, în care să se
reflecte nu numai orientările actuale, ci şi termenele de îndeplinire a
scopurilor, modalităţile de coordonare a eforturilor participanţilor. în
aceasta constă esenţa managementului social, a teoriei şi practicii sale.
Managementul social este chemat ca, prin apelarea la metode
contemporane, să contribuie la proiectarea şi realizarea eficientă a
proceselor sociale, a sferei sociale şi a resurselor sociale.
Rezultă că avem nevoie de o teorie a managementului social în
care să se definească cu precizie obiectul ştiinţei ca domeniu distinct al
ştiinţei managementului, independent de economie, politologie,
psihologie sau oricare altă ştiinţă. în teoria generală a managementului
social sunt investigate noţiunile de bază, legităţile, principiile şi metodele
conlucrării diferitelor sisteme sociale, păstrându-se valorile lor şi se
formează noi cunoştinţe sociale ce aparţin societăţii la etapa respectivă de
dezvoltare istorică.
De aici, misiunea managementului social ca disciplină de
învăţământ este de a asigura o prezentare completă a cooperării
complicatelor sisteme sociale, a structurii lor, a legăturilor lor interne şi
externe, a autodezvoltării şi influenţării reciproce, a relaţiilor specifice
care se statornicesc între obiectul şi subiectul managerial în procesul lor
de conlucrare.
Necesitatea formării ştiinţei „management social" este
condiţionată de nevoia de însuşire a valorilor lumii înconjurătoare şi de
obligativitatea influenţării sistemice asupra tuturor sferelor vieţii sociale
(economice, sociale, politice, spirituale) în calitatea lor integratoare
orientată spre realizarea scopului societăţii - asigurarea securităţii
membrilor săi şi ridicarea calităţii vieţii lor.
Managementul social apelează la cunoştinţele oferite de
numeroase ştiinţe şi anume: sociologia, psihologia, psihologia socială,
politologia, filozofia, jurisprudenţa, culturologia, pedagogia, cibernetica,
sinergia, ergonomia, şi economia din punctul de vedere al posibilităţilor
manageriale. De aici şi obiectul managementului social este
interdisciplinar şi apelează la abordarea sistemică 1 la analiza sistemică ca
1
Prin sistem se înţelege un ansamblu ordonat de elemente caracterizate prin
interconexiune şi interacţiune, capabil să realizeze, sub acţiunea, a diverşi stimuli, un
metodă de bază a cercetărilor sale privitoare la fenomenele vieţii sociale.
De aici şi sistemul de management social, în care se realizează
următoarele funcţii manageriale: include diferiţi specialişti, care se
regăsesc în diferite organe de management social; apelează la numeroase
metode de management social; reuneşte diferite genuri de informaţii
(sociale, economice, politice, organizatorice şi altele) care concură la
realizarea unor legături trainice şi complexe între subiectul şi obiectul
managementului social, cu luarea în considerare a schimbărilor ce
intervin în mediile intern şi extern.
Rezultă că bazele ştiinţifice ale managementului social se sprijină
pe teoria sistemică a managementului social şi pe teoria artei
managementului social. Obiectul de studiu al managementului social îl
reprezintă investigarea activităţii manageriale în unitate cu relaţiile
manageriale care se statornicesc în procesul de constituire a sistemului de
management social, care este studiat de teoria construcţiei, funcţionării şi
perfecţionării acestuia.
La rândul său, teoria artei managementului social se bazează pe
generalizări empirice, pe experienţa concretă a managerilor sociali şi
permite să se constituie modalităţi social-manageriale, situaţii
manageriale concrete. Se sprijină, în mare măsură, pe intuiţie şi
experienţă şi permite să se obţină rezultate manageriale optimale.

UI-1.2. EVOLUŢIA MANAGEMENTULUI SOCIAL PE PLAN


MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA
Scurt traseu istoric mondial
La baza managementului social, în mod tradiţional, trebuie aşezată
noţiunea de „activitatea socială” a cărei începuturi datează din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Apariţia şi dezvoltarea preocupărilor de
natură socială şi-au făcut simţită prezenţa ca urmare a creării noţiunilor şi
legislaţiilor „statului bunăstării". Cunoscute şi răspândite deja între 1840 -
1860, aceste concepţii teoretico-pragmatice au asigurat fundamentele
juridice ale sistemului de drepturi ale cetăţenilor la educaţie şi instrucţie,
deservirea medicală şi asigurarea pensiei, ajutorul în caz de invaliditate şi
indemnizaţia de şomaj şi altele. în paralel, a devenit evidentă concluzia de
semnificaţie majoră că pentru a se obţine rezultatele dorite de cetăţeni nu
anumit obiectiv, cu anumite performanţe. Sistemul funcţionează într-un mediu dinamic
pe care îl influenţează şi care, la rândul său, îl influenţează. Conţinutul sistemului este
redat de următoarele noţiuni: a) obiectivele, ca raţiune, suport motivaţional şi finalitate a
sistemului; b) elemente care constituie componenta constructivă, adică statica sistemului;
c) relaţiile dintre elementele sistemului, care alcătuiesc componenta funcţională sau
dinamica sistemului. Capacitatea sistemului de a atinge un anumit nivel de performanţă
exprimă starea sistemului. Aceasta poate fi definită printr-un ansamblu de variabile ale
elementelor şi relaţiilor ce caracterizează proprietăţile calitative şi funcţionalitatea
sistemului
sunt suficiente numai legile privitoare la drepturi şi ajutoare, ci este
nevoie să se treacă la „abordarea individuală a întregii problematici" şi în
felul acesta s-a ajuns la esenţa activităţii sociale. în concret, la graniţa
dintre secolele XIX şi XX, în Germania, Marea Britanie, Elveţia, Franţa,
Ţările de Jos, Statele Unite ale Americii şi Canada şi-a făcut apariţia
activitatea socială ca o componentă nesemnificativă a muncii sindicale.
Putem vorbi deja de începuturile activităţii sociale, munca desfăşurată
anterior putând fi considerată ca o preistorie a acesteia.
În plan teoretic, începuturile sunt puse de Măria Reachmond
(SUA), a cărei activitate în domeniu datează din 1889. La început a
activat ca secund în conducerea organizaţiei de binefacere din Baltimore.
După zece ani de muncă asiduă, publică lucrarea „Vizită de prietenie la
săraci: îndrumar pentru cei ce activează în organizaţiile de binefacere".
Meritul acestei cărţi constă în aceea că pentru prima dată au fost expuse
metode ştiinţifice fundamentale ale activităţii sociale. A urmat cea de a
doua lucrare „Diagnoze sociale" care a văzut lumina tiparului în 1917.
Este o carte mult mai elaborată, mai la obiect, în care autoarea prezintă în
mod amănunţit şi temeinic fundamentat metoda sa pentru activitatea
socială, intitulată după aceea ca „metoda individuală a activităţii".
Lucrarea se constituie ca principalul^ îndreptar pentru pregătirea
lucrătorilor sociali profesionali care frecventau cursurile instituţiilor de
învăţământ din Europa şi SUA. Destul de des, pentru meritele sale în
domeniu, Măria Reachmond era considerată şi stimată ca „mama terapiei
sociale".
În fundamentarea concepţiilor sale privitoare la activitatea socială
Măria Reachmond pleca de la ideologia americană a individualismului şi
trata sărăcia ca o boală, în faţa căreia individul nu era capabil de
confruntare şi, ca urmare, nu putea să-şi organizeze în mod independent
propria-i viaţă. Individul, în calitate de client, se comporta ca un bolnav,
iar misiunea lucrătorului social îl situa pe poziţia unui „tămăduitor social"
al individului pe care îl dirija şi îndruma pe calea pregătirii de a-şi
soluţiona în mod independent problemele care îl apăsau.
Încă de la început, activitatea socială şi-a creat ca bază de plecare
şi fundamentare a activităţilor modelul medical. Potrivit acestui model,
schema de analiză şi tratare a fenomenelor şi proceselor sociale viza
următoarea eşalonare relaţională şi factuală:
- în plan relaţional: lucrătorul social - clientul
- în plan factual: colectarea faptelor - diagnoza socială - terapia
socială
În acest cadru, problema esenţială care se pune, constă în
utilizarea diagnozei sociale, în care un loc aparte revine analizei fiecărui
caz aparte la nivel de individ sau de familie. Şi într-un caz şi în celălalt
trebuie să se ţină seama de condiţiile interne, care vin să asigure o tratare
cât mai completă a fiecărei situaţii sociale. Se obţine, de asemenea,
posibilitatea de a contura cauza fenomenelor şi proceselor sociale şi pe
această cale de a se elimina manifestările de natură negativă. în întregul
proces descris mai sus este de dorit ca diagnoza socială, insistând pe
analiza situaţiei să-l trateze pe client ca individualitate, dar să ţină seama
şi de starea sa socială.
Preocupările Măriei Reachmond nu se limitau doar la aceste
repere acţionale. Ea mergea şi mai departe, ocupându-se şi de măsurile
sociale pe care Ie-a divizat în două categorii fundamentale:
- metoda indirectă de „vindecare" care constă, în principal, în
influenţa mediului şi, pe această cale, prin mijlocirea a unor
modificări ale factorilor exteriori, să se influenţeze condiţiile
de viaţă în sensul dirijării acestora pe un făgaş al bunăstării;
- metoda directă, bazată, de obicei, pe influenţarea directă a
clientului prin oferirea de propuneri, sfaturi, discuţii raţionale
şi eficiente în plan social şi toate acestea, orientate spre
dirijarea clientului la participarea efectivă a procesului de
fundamentare şi elaborare a procesului de decizie şi a
măsurilor ce decurg din aceasta şi sunt orientate să-şi
soluţioneze o parte din problemele sociale cu care se confruntă
Cum era de aşteptat, cele două metode - indirectă şi directă - de
influenţare a climatului au contribuit, în însemnată măsură, la apariţia şi
dezvoltarea a două direcţii principale în teoria activităţii sociale:
psihologice şi sociale, în statuarea şi dezvoltarea celor două şcoli un rol
aparte revine ideilor Măriei Reachmond, care a constituit baza de plecare
la constituirea noii profesii de lucrător social.
Printre şcolile renumite de teoria activităţii sociale reţinem:
 Şcoala diagnostică, despre care facem următoarele precizări:
- apare în colegiul Smith din New-York, unde, începând cu
1918 se desfăşoară pregătirea lucrătorilor sociali;
- problema majoră care se punea şi care, în bună măsură, a
fost rezolvată de reprezentanţii acestei şcoli, constă în
crearea de specialişti capabili să contribuie la combaterea
şi eliminarea problemelor emoţionale care îi stăpâneau pe
veteranii primului război mondial şi pe membrii familiilor
acestora;
- reprezentanţii acestei şcoli erau puternic influenţaţi de
teoria lui Sigmund Freud2 şi ca urmare au acordat atenţie
2
Freud, S., (1856-1939) neuropsihiatru, fondator al psihanalizei, care depăşeşte limitele
concepţiilor de medicină şi biologia fenomenelor psihice. în lucrările sale "Interpretarea
viselor" (1900), "Prelegeri de introducere în psihanaliză" (1916-1917), "Inhibiţia,
simptom şi angoasă" (1926), Freud analizează mecanismele funcţionării instituţiilor
sociale, tratează principalii stimuli ai activităţii umane şi dezvoltă concepţia psihanalitică
lumii interioare a clientului, trecând pe plan secundar
procesele sociale şi mediul social;
- punând accent pe diagnoza socială, polii spirituali ai şcolii
astfel intitulate, susţineau că pentru conturarea căilor de
urmat în vederea vindecării este necesar să se obţină cât
mai multe date despre client şi situaţia sa. Sub influenţa
psihanalizei centrul de greutate al preocupărilor lucră-
torului social vizează colectarea de informaţii privitoare la
copilăria clientului, analiza şi evaluarea personalităţii lui,
în timp ce evaluarea situaţiei sociale devine secundară. Se
schimbă şi natura relaţiilor dintre client şi lucrătorul social,
în sensul că acestea devin mai autoritare. Iar „vindecarea
clientului" urmăreşte să schimbe personalitatea acestuia şi
să ofere sprijin în adaptarea lui la mediul înconjurător.
 Şcoala funcţională, pe care o descriem în cele ce urmează:
- apare în cadrul şcolii din Pensylvania pentru pregătirea
lucrătorilor sociali- în jurul anului 1930, în condiţiile în
care se amplifică interesul pentru mediul social şi procesul
de oferire a sprijinului, conceput şi practicat nu ca proces
de vindecare, ci ca serviciu oferit în cadrul serviciilor
sociale;
- mentorul şcolii este psihanalistul austriac Otto Rank3
- acordă atenţie începutului procesului schimbărilor,
deosebindu-se astfel de adepţii şcolii diagnostice care
insistau pe impresii din copilărie ale clientului şi stabilirea
unui diagnostic precis;
- metodologia de organizare a aparatului de acordare a
ajutorului este specifică şi se referă la oferirea şi primirea
sprijinului respectiv, prin lansarea unor noţiuni proprii
referitoare ia structura şi procesul social şi la construcţia
raţională şi utilă a conlucrării dintre lucrătorul social şi
client. Se extinde, de asemenea, utilizarea teoriei,
„autodeterminării" prin extindere la actul social sub forma
dreptului clientului de a adopta decizii care îl interesează.
în felul acesta, se creează condiţii pentru renunţarea la
abordarea esenţei activităţii sociale în manieră de relaţii
autoritare şi formale şi trecerea la noua tratare a
fenomenului social;

a persoanei.
3
Rank, Otto a elaborat teoria "voinţei" pe care reprezentanţii şcolii funcţionale au situat-
o la baza gândirii şi practicii lor. Potrivit teoriei se urmărea şi se schimba la client
capacitatea sa de acceptare a sprijinului.
-în formarea bazei teoretice a şcolii funcţionale o influenţă
deosebită a exercitat-o cercetătorul -psiholog Virginia
Robinson4 care susţine că în centrul procesului schimbării
trebuie situat clientul, figura centrală pentru lucrătorul
social, căruia îi aparţine dreptul de a alege tema de
abordare a propriului său trecut. în acest proces se
utilizează ca instrument principal al schimbării dinamica în
relaţia dintre client şi lucrătorul social sau psihologul
antrenat în această activitate;
- se consideră că individul este răspunzător pentru auto
realizarea proprie şi ca atare, are obligaţia să echilibreze
dezvoltarea sa individuală cu situaţia sa de membru al unui
grup sau colectivităţi. Pentru aceasta, apare necesar ca
individul să apeleze la anumite modele de comportament,
pe care le poate menţine şi urma pe o durată mai mare sau
mai mică de timp. în poziţia sa, lucrătorul social este dator
să studieze respectivele modele ale clientului şi, în funcţie
de direcţia şi conţinutul acestora, să stabilească formele
sale de intervenţie. Stabilind o asemenea relaţie între client
şi lucrătorul social, „funcţionaliştii" consideră că numai
clientul este în măsură să-şi stabilească diagnosticul
problemei cu care se confruntă, deoarece el se cunoaşte cel
mai bine. Se apreciază, de ase menea, că responsabilitatea
lucrătorului social se rezumă la coordonarea procesului de
acordare a sprijinului şi de formare a relaţiilor între el şi
clientul său, capabil, de data acesta să realizeze
schimbările preconizate.
În conceperea bazelor teoretice şi în realizarea practică a
managementului social un loc aparte îl deţine teoria acţiunii sociale. în
gândirea sociologică această noţiune de acţiune socială a fost introdusă pe
baza unei temeinice fundamentări ştiinţifice, de către Max Weber5 el
4
în lucrarea sa "Psihologia schimbării în psihoterapia socială individuală" (1930)
autoarea situează pe client în centrul procesului de acordare a sprijinului, în sensul că
acesta alege tenna de abordare a trecutului său
5
Max Weber, (1864-1920), sociolog german, iniţial se dedică învăţământului universitar,
pentru ca după câţiva ani să se preocupe doar de cercetare, poziţie în care ajunge să
domine sociologia germană de la sfârşitul secolului al XlX-lea, întipărindu-şi influenţele
şi astăzi în toate domeniile sociologiei. în studiile sale "Etica protestantă şi spiritul
capitalismului" - 1920, "Studii de sociologie a religiilor mondiale" apărută în acelaşi an şi
în marele său opus neterminat "Economie şi societate", datat 1922, Max Weber
analizează puterea şi tipurile sale de legitimitate, birocraţia şi structura şi funcţiunile
sale, pentru ca de pe această bază teoretică să ofere cadrul conceptual pentru numeroase
capitole ale ştiinţei politice şi ale teoriei organizaţiei. în acest context conceptual se
încadrează şi noţiunea de "acţiune socială".
defineşte acţiunea socială ca „acţiune umană (indiferent de faptul că
poartă caracter extern sau intern, coincide cu neamestecul sau cu
atitudinea răbdătoare) care potrivit presupusei persoane care acţionează
sau grupului în care acţionează în concordanţă cu acţiunea altor oameni
sau orientată spre aceasta". Deducem din definiţia de mai sus că în
concepţia lui Max Weber acţiunea socială prezintă două trăsături: în
primul rând, trebuie să fie raţională, conştientă şi, în al doilea rând, să
vizeze comportarea altor oameni, care pot fi: cunoscuţi, colaboratori,
persoane singulare sau o mulţime nedeterminată. Plecând de la o
asemenea înţelegere a acţiunii sociale trebuie urmărite şi eliminate
orientările şi comportamentele nesociale ce vizează crearea de obiecte
materiale şi care nu intră în componenţa amintitei noţiuni. Desigur că, în
fapt, este destul de dificil să se efectueze o delimitare între acţiunile
sociale şi nesociale. Devine şi mai greu să se determine caracterul
comportării conştiente şi raţionale care reprezintă trăsătura esenţială a
acţiunii sociale.
Fenomen complex, acţiunea socială se deosebeşte de contactul
social care o precede şi include următoarele elemente:
- persoana care acţionează;
- nevoia de activizare a comportării;
- scopul acţiunii;
- metoda acţiunii;
- altă persoană care acţionează şi asupra căreia este îndreptată
acţiunea respectivă;
- rezultatul acţiunii.
Întrucât individul care acţionează nu este izolat, apare necesar ca
în antrenarea elementelor enunţate mai sus să se ţină seama de mediul
extern asupra căruia se implică persoana respectivă. Avem în vedere
mediul material, mediul social exprimat prin colaborarea grupală, mediul
cultural regăsit sub forma normelor.
Există şi un mecanism al efectuării acţiunii sociale. în vederea
efectuării este nevoie ca la individ să apară convingerea solidă de
orientare spre activism, denumită motivaţiei De reţinut că fiecare acţiune
socială începe cu apariţia la individ a unei trebuinţe, care îi dirijează o
anumită direcţie comportamental - acţională. Trebuinţa pune în relaţie pe
individ cu obiectele mediului extern şi contribuie la actualizarea strictă a
anumitor motivaţii.
În felul acesta apare interesul6 ca unire a obiectului social cu
motivul actualizat. Dezvoltarea interesului conduce la apariţia scopului7 în
relaţie cu obiectele sociale concrete. Intervenţia scopului în această relaţie
semnifică conştientizarea de către individ a situaţiei şi posibilităţii
dezvoltării activismului subiectiv care, mai departe, conduce la formarea
stării motivaţionale ceea ce semnifică capacitatea potenţială de efectuare a
acţiunii sociale.
Şi iată că ne apropriem de managerul social şi de munca acestuia.
El poate conta pe succes în colaborarea cu clientul numai atunci când ţine
seama de toate elementele acţiunii sociale şi în mod deosebit, de statutul
său, de particularităţile individual fizice, psihico-biologice, care se
manifestă în activităţile pe care le desfăşoară precum şi de factorii sociali.
Rezultă că munca managerului social este complicată şi complexă, o
muncă în care trebuie implicată arta colaborării cu alţi oameni, care se
confruntă cu probleme psihologice dificile sau care se află în situaţii de
viaţă dificile. Dificultatea constă în aceea că managerul social se află într-
o permanentă stare con flictuală la baza căreia se situează ciocnirile
permanente dintre natural şi social. în asemenea situaţii, managerul social
trebuie ca, ţinând seama de viaţa internă a clientului său şi de mediul de
trai, să-l orienteze spre respectarea normelor existente şi a standardelor
comportamentale, transformându-le în motivaţii interne pentru acţiuni
sociale.
Putem conchide că, în felul acesta, teoria acţiunii vede
soluţionarea posibilelor conflicte sociale în concordanţa dintre trebuinţele
şi nevoile oamenilor şi mediul social real.
Printre concepţiile contemporane ale managementului social un
loc aparte îl deţine abordarea teoretico - sistemică, potrivit căreia relaţiile
şi procesele sociale sunt tratate în dependenţa cauza-efect. Individul
participă la câteva sisteme - familia, cercul de prieteni, grupul de lucru -
care exercită numeroase influenţe asupra sa, de care trebuie să ţină seama
managerul social în munca pe care o desfăşoară cu clientul său.
De asemenea, se constituie ca bază pentru managementul social
principiul subsidiarităţii, potrivit căruia reglementările legislative care
6
Interesul poate fi definit ca o relaţie convenabilă şi importantă între individ şi obiectele
materiale, sociale şi spirituale din mediul înconjurător. Prin raportare In acţiunea socială,
interesul apare ca o relaţie conştientă şi de corespondentă înlre obiectele, activităţile
unipersonale şi cerinţele proprii individului. In r.tructura acţiunii sociale interesul
formează una din componentele de bază ale iriotivaţiel superioare.
7
Scopul ne apare ca o reprezentare anticipată a rezultatelor acţiunii sociale. Scopul social
urmăreşte satisfacerea trebuinţelor individului. Scopul ca roflectare conştientă a
trebuinţelor şi intereselor,' reprezintă elementul central in structura acţiunii sociale. De
aici a pornit Talcott Parsons (1953) care (l(!flneşte acţiunea ca fiind orientată spre
atingerea unor scopuri şi prin urmare, iiplicând procese selective legate de acestea.
acţionează în sectorul social al structurilor statale şi ne statale să fie luate
în considerare la finanţarea organizaţiilor sociale.
Cele de mai sus ne permit să concluzionăm că deşi în timp s-au
schimbat teoriile şi formele muncii sociale, totuşi principiul esenţial al
managementului social a rămas acelaşi şi anume acela de formare a
clientului sub îndrumarea managerului social şi prin participarea sa
directă la dezvoltarea deprinderilor sociale prin autopar-ticipare şi auto
ajutor. Această orientare s-a constituit ca bază teoretică şi pragmatică în
conturarea strategiei managementului social - de ridicare a gradului de
independenţă a clientului, a capacităţii acestuia de a-şi controla viaţa
proprie şi de a rezolva personal problemele care apar şi cu care se
confruntă.

UI-1.3. MANAGEMENTUL SOCIAL ÎN ROMÂNIA


Şi în România germenii managementului social îi regăsim în
activităţile sociale concepute sub forma unor acţiuni caritabile,
filantropice cu un pronunţat caracter religios, prin care se urmărea ca
bătrânii şi bolnavii săraci şi lipsiţi de ajutorul familiei, copiii orfani,
handicapaţii ajunşi cerşetori, săracii aflaţi în situaţii de mizerie severă să
fie ajutaţi în mod ocazional.
Elena Zamfir constată că „treptat activităţile de ocrotire socială cu
caracter civic-religios s-au structurat sub forma unor măsuri reglementate
prin acte juridice-administrative, finanţate din bugetul public, în cadrul
unor
În managementul social, în munca pe care o desfăşoară managerul
social o semnificaţie deosebită o deţine analiza situaţională pe baza
căreia a fost elaborată teoria reţelelor sociale. instituţii specializate". în
lucrarea sa, autoarea prezintă o schiţă istorică a tradiţiei asistenţei sociale
în România, pe care o redăm, pe scurt, în cele ce urmează:
 actul de naştere al asistenţei sociale moderne în România se
plasează în 1775, an în care apare prima lege de protecţie
pentru copii şi se înfiinţează instituţii specializate de ocrotire
pentru persoane în dificultate (fete-mame, săraci, bolnavi,
persoane vârstnice fără sprijin, persoane handicapate fizic şi
psihic);
 odată cu apariţia în 1831 a Regulamentului Organic apare un
sistem de asistenţă socială structurat şi sprijinit de măsuri
legislative şi susţinut de instituţii corespunzătoare;
 încurajarea spiritului de întrajutorare şi solidaritate la nivel
comunitar are loc după Unirea Principatelor Române din 1859,
când apar acte normative prin care se stabilesc atribuţii
concrete pentru serviciile de asistenţă socială;
 asistenţa socială modernă din România se, impune prin
adoptarea a două legi:
 Legea pensiilor datând din 1912;
 Legea sanitară şi de ocrotire socială din 14 iulie 1930.
 crearea în 1920 a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor
sociale, prin care se asigură intervenţia sistematică a statului
prin acţiuni de coordonare naţională, metodologică şi
profesională a întregii activităţi de asistenţă socială;
 înfiinţarea Institutului Social Român, transformat mai târziu în
Institutul de Cercetări Sociale a României sub influenţa directă
a Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti 8 cu filiale în diferite
regiuni a condus la o mai bună cunoaştere a problemelor
sociale specifice şi la acţiuni de soluţionare competentă a
acestora;
 înfiinţarea în toamna anului 1929 a Şcolii Superioare de
Asistenţă Socială din Bucureşti „Principesa Ileana", cu o
programă analitică şi un plan de învăţământ bazate pe
obiective majore şi cu modalităţi concrete de efectuare a
practicii;
 publicarea revistei Asistenţa socială între anii 1929 şi 1944 şi
înfiinţarea în 1936 a Asociaţiei pentru Progresul Asistenţei
Sociale şi a secţiei de statistică socială;
 organizarea în 1938 a primului Congres al asistentelor sociale
din România;
Asistenţa socială în societatea românească socialistă se
caracterizează printr-un destin dramatic, schiţat în cele ce urmează:
 extinderea prin Legea nr. 17 din 1945 a drepturilor de asigurări
sociale la toate persoanele salariate, indiferent de venit, cu
excepţia muncitorilor agricoli şi a personalului casnic;
 întreruperea începând cu anul 1952 a procesului de formare la
nivel universitar a asistenţilor sociali şi acceptarea doar până
în 1969 a pregătirii sub forma unei şcoli post-liceale ce oferea
absolvenţilor un statut profesional inferior celorlalţi specialişti;

8
Dimitrie Gusti, sociolog, filozof şi om politic român, s-a născut la laşi în 1880 ',,1 a
decedat la Bucureşti în 1955. A fondat Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi Institutul
Social Român şi este autorul Legii serviciului social (1938-1939). i'rin teza sa de
doctorat cu tema „Egoism şi altruism. Despre motivaţia sociologică a voinţei cu practica",
susţinută în 1904, prefigurează concepţia sa '.ociologică, respectiv sistemul sociologiei
monografice. De asemenea, a lormuiat idei originale referitoare la sociologia naţiunii, a
relaţiilor iiilornaţionale, a războiului şi păcii, reformarea vieţii academice, ameliorarea
vieţii comunităţii rurale.
 desfiinţarea asigurărilor private şi a Casei Centrale a
Asigurărilor Sociale, ceea ce a condus ca fondurile publice şi
private să fie preluate de stat, prin includerea bugetelor
asigurărilor sociale în bugetul de stat;
 axarea asigurărilor sociale în principal pe furnizarea de pensii
de bătrâneţe, de invaliditate şi de urmaş la care se adaugă
ajutoarele băneşti în caz de boală, ajutorul de deces,
indemnizaţia de maternitate;
 nerecunoaşterea şomajului;
 finanţarea asistenţei medicale direct de la bugetul de stat;
 suportarea contribuţiilor de asigurări sociale de unităţile
angajatoare;
 în urma actelor legislative adoptate în perioada 1950-1970
sistemul de organizare, funcţionare şi administrare a protecţiei
sociale era puternic centralizat, birocratizat şi acorda foarte
puţin spaţiu de mişcare autorităţilor locale, iniţiativelor civice,
organizaţiilor nonguvernamentale.
Politica socială în România post-revoluţionară se asociază cu
ideea de îmbunătăţire şi perfecţionare prin care reforma asigurărilor
sociale este plasată în contextul general al operaţiunilor de politică socială
şi presupune următoarele acţiuni de reformă şi intenţii de viitor:
 reînfiinţarea în 1990 a învăţământului de asistenţă socială prin
regândirea profesiei în condiţiile unui mediu universitar total
nou şi asigurarea configuraţiei corespunzătoare a sistemului de
servicii de asistenţă socială pe următoarele domenii:
- include toate persoanele, familiile şi comunităţile care se
află într-o situaţie de dificultate caracterizată prin absenţa
mijloacelor pentru rezolvarea problemelor cu care se
confruntă;
- vizează numeroase funcţii care se integrează în sistemul
serviciilor de asistenţă socială ca de pildă: dezvoltarea
capacităţilor proprii pentru rezolvarea problemelor grele ce
le stau în faţă cu accent pe suportul profesional bazat pe
cunoştinţe şi tehnici profesionale, ori prin punerea la
dispoziţie de către sistemul public sau cel privat/comunitar
a unor servicii şi resurse; asigurarea utilizării efective a
resurselor alocate pentru nevoia avută în vedere; apărarea
intereselor şi drepturilor persoanelor aflate în nevoie;
 aşezarea la baza serviciilor de asistenţă socială a următoarelor
principii de organizare:
- îmbinarea asistenţei sociale generale şi care oferă un prim
suport social celor în dificultate, cu asistenţa socială
specializată care se adresează unor anumite tipuri de
probleme, cu mijloace mai specializate;
- crearea condiţiilor ca serviciile sociale să se ocupe de toate
problemele sociale ale persoanei sau familiei;
- asigurarea caracterului universal al dreptului de a primi
asistenţă socială în situaţii de necesitate;
- definirea prin concepţie şi realizare a caracterului
profesional al asistenţei sociale;
- tratarea persoanei umane ca valoare supremă a actului de
asistenţă socială;
- implicarea comunităţilor locale în organizarea, adoptarea
deciziilor şi asumarea responsabilităţilor în materie de
asistentă socială;
 trecerea de la dezvoltarea punctuală a unor servicii de asistenţă
socială la crearea unui sistem naţional de servicii de asistentă
socială;
 elaborarea unei concepţii strategice de dezvoltare a unui
sistem de servicii de asistenţă socială, cu accent pe:
- componenta de posibilă extindere şi cumulare într-un
sistem global;
- asigurarea continuităţii şi sustenabilităţii funcţionării
serviciilor de asistentă socială;
- delegarea unor responsabilităţi însoţite de asigurarea
structurilor, instrumentelor şi resurselor bugetare necesare;
- luarea în considerare a costurilor activităţilor dezvoltate
prin programe şi care urmează ca după epuizarea
suportului iniţial extern să fie continuat cu surse interne;
 crearea unui sistem coerent de gândire şi competenţă prin
depăşirea cadrului sectorial,asigurându-se serviciilor sociale o
constanţă structurală macrosocială, pe baza respectării
următoarelor principii fundamentale:
- serviciile de asistenţă socială să fie înalt profesionalizate,
prin utilizarea specialiştilor cu înaltă calificare;
- să se asigure deschiderea la perfecţionare rapidă şi
capacitatea de asimilare de noi tehnici;
- realizarea conectării la mediul profesional internaţional
prin contactul cu experienţa mondială şi preluarea acesteia;
- apelarea la argumente juridice, politice şi morale pentru
asigurarea combinării priorităţilor de la nivelul naţional cu
cele locale.
In felul acesta se urmăreşte să se dezvolte un sistem coerent de
servicii de asistenţă socială şi, pe această cale, să se stimuleze procesul de
reluare a modernizării societăţii româneşti prin consolidarea capacităţilor
individuale şi colective de a face faţă problemelor vieţii.

UI-1.4. ESENŢA ŞI SCOPURILE MANAGEMENTULUI SOCIAL


În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă problemele
managementului social devin extrem de actuale şi importante. Pentru
soluţionarea lor apare necesar ca cei ce activează în domeniu să posede
cunoştinţele referitoare la relaţiile între diferiţi indivizi şi grupuri sociale
în activităţile sociale pe care le desfăşoară.
Prin definiţie managementul social reprezintă o ramură a
managementului care vizează elaborarea scopu-iilor, formularea
problemelor, întocmirea planurilor şi realizarea scopurilor stabilite, prin
apelarea la anumite genuri de activităţi şi metode în limitele anumitor
procese sau / tehnologii din sfera socială.
Formă modernă de organizare şi desfăşurare a activităţilor sociale,
cu influenţe semnificative asupra factorului uman, managementul social
are o misiune ampă care poate fi redată astfel:
 crearea condiţiilor în care fiecare om poate să-şi manifeste în
măsură maximală propriile posibilităţi şi să primească ceea ce
i se cuvine potrivit legislaţiei în vigoare;
 asigurarea posibilităţilor de adoptare a oamenilor în societate;
 amplificarea gradului de independenţă al oamenilor prin
extinderea capacităţii lor de a-şi controla viaţa şi de a soluţiona
problemele ce li se pun;
 crearea condiţiilor în care omul să poată să trăiască, păstrându-
şi demnitatea proprie şi respectul din partea celor ce-l
înconjoară;
 obţinerea unor astfel de rezultate în managementul social care
să diminueze solicitările de ajutor social.

APLICAŢIE REZOLVATĂ
Acţiunea socială se deosebeşte de contactul social, fiind un
fenomen complex. Ce elemente include:
Răspuns:
 persoana care acţionează;
 nevoia de activizare a comportării;
 scopul acţiunii;
 metoda acţiunii;
 altă persoană care acţionează şi asupra căreia este îndreptată
acţiunea respectivă;
 rezultatul acţiunii.
PROBLEMĂ PROPUSĂ:
Indicaţi misiunea managementului social.

REZUMATUL TEMEI:
Managementul social semnifică, în principal, preocuparea pentru
obţinerea şi menţinerea unui mediu interior dorit şi proiectat în societate,
astfel încât să creeze posibilitatea de a selecta şi transpune practic
sarcinile de îndeplinire a obiectivelor sociale planificate la nivel naţional
şi local, în strânsă legătură cu mediul ambiant în care funcţionează.