Sunteți pe pagina 1din 1

Eseu despre prietenie

”Mereu mi-am pus întrebări, relevante sau irelevante. Mereu mi-am pus întrebări asupra
prieteniei. Ce înseamnă? Cum apare? De ce apare? Și mai ales, cum se manifestă? Ori, mai bine
spus, cum ar trebui să fie, idealistic vorbind? Astfel, după multe căutări, tind să găsesc răspunsul
în ceea ce Mircea Eliade a spus <O prietenie adevărată nu ține seama decât de propriile ei legi.
Iubești pe cineva, pentru că îl iubești, nu pentru că e inteligent, bun moral bogat sau sărac.>.

Pentru mine, prieteniile nu sunt pur si simplu oportunitati pentru efemere schimburi de
amabilitati, de gratulari, de impresii mondene. Chiar mai putin sunt ele bazate pe aversiuni
comune generate de perisabile conjuncturi. ”Shared hatreds make for strange bedfellows” scria
marele ganditor Albert Hirschman, recent trecut in lumea celor drepti, in cartea sa “The Rhetoric
of Reaction”. Dar “bedfellows” nu inseamna prieteni, in sensul veritabil si demn al cuvantului.
Nu devii prieten, ci cel mult complice, cu cineva numai pentru ca detesti pe altcineva. Pe
nisipurile miscatoare ale urii nu se poate cladi nimic viabil.
Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta
solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta
alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri
si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care
anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative,
ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i
dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul
principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din
riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu
discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de
norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.

Pentru mine, prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare
mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati
(fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul
detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o
faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele
menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel
completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru
ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”. Ii multumesc Ioanei Parvulescu
pentru acest articol intr-adevar minunat.