Sunteți pe pagina 1din 86

UNIVERSITATEA „ LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

EMANUEL TĂVALĂ

SOCIOLOGIE

- Suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

- 2018 -
CUPRINS

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU ........................................... 3


2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI ......................... 5
3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ RECOMANDATĂ
PENTRU TEMELE 1-7: ............................................................................................. 6
4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO- REDACTAREA
TEMELOR DE CONTROL:......................................................................................... 8
5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI: ........................................................ 9
Tema 1. Sociologia juridică-ramură a sociologiei generale. ................................ 9
Tema 2. Apariţia şi evoluţia sociologiei juridice ................................................. 21
Tema 3. Metodele de cercetare ........................................................................... 34
Tema 4. Socializarea juridică ................................................................................ 47
Tema 5. Ordinea socială şi ordinea juridică ........................................................ 54
Tema 6. Devianţa socială şi delicvenţa ................................................................ 67
Tema 7. Răspunderea socială şi răspunderea juridică. Legea ca mecanism
social ....................................................................................................................... 79
6. TESTE DE EVALUARE RECAPITULATIVE:....... Error! Bookmark not defined.

2
1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei


SOCIOLOGIE, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de
învăţământ la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi
constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi
evaluarea disciplinei respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz
larg în învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale
pe baze interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni
asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi
aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o
parte omogenă din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de
termeni de referinţă (cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort
continuu de concentrare intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se
referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările
recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva
exigenţelor autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele
aşteptate doar cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a
modulelor de studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.
Totalul general al orelor de studiu necesare parcurgerii şi înţelegerii T1-T7
este de 14. Orele necesare studiului individual al disciplinei sunt cele
corespunzătoare numărului de credite transferabile alocate disciplinei înmulţite cu
24 ore pentru fiecare credit.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire


Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de
autoinstruire.
Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului
de autoinstruire pe baza manualului de faţă:
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual,
chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de
studiu. Criteriile şi modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt
prezentate la fiecare modul de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub
sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru
acasă pe care studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi

3
corectitudinii înţelegerii fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în
modulul de studiu;
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu
sunt de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;
4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:
 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu
 se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
 se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
 se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar,
conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu
răspunsurile date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de
control (după caz)
OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să
se facă o pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la
fiecare 2 ore de studiu să se facă o pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de 1-2 teme de studiu pe zi,
pentru a nu se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de
necesităţile şi posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi
fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie


pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de
studiu individual necesar înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate
face în aprox. 1-2 ore.

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu


caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între
temele studiate anterior şi de a provoca capacitatea sintentică şi creativă a
studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică
stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele
două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să acopere
cele mai importante părţi ale acestuia.

COORDONATOR DE DISCIPLINĂ:
Lect. Univ. Dr. Emanuel Tăvală emanuel.tavala@ulbsibiu.ro

4
2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu pentru disciplina ”SOCIOLOGIE” reprezintă o


sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de
învăţământ zi.
Conţinutul de idei nu a fost redus, ci doar sintetizat, în principiu, într-o
manieră mai accentuat enumerativă, elementele de detaliu sau de explicaţie
redundantă (necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării
cunoştinţelor) putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate
recomandată.

Obiectul general al cursului de „SOCIOLOGIE”: Cunoaşterea,


înţelegerea conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice cercetării sociologice;
utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională
Sociologia juridică este una dintre disciplinele ceva mai noi din cadrul studiilor
universitare de drept din România. Ea este mai nouă nu datorită faptului că este
descoperită efectiv în ultimul deceniu, ci datorită modalităţii tradiţionale de
organizare a studiilor universitare din sfera juridică. De abia în vremurile din urmă
s-a constatat că este benefic a fi subliniată interacţiunea dintre ştiinţa dreptului şi
alte zone ale ştiinţei sau ale societăţii. Ori sociologia reprezintă chiar preocuparea
fiinţei umane pentru cunoaşterea spaţiului în care trăieşte, omul fiind preocupat
dintotdeauna pentru a investiga mediul în care trăieşte, căutând răspunsuri la
întrebări legate de existenţa sa şi a colectivităţii în care îşi ducea existenţa.
Dispunând prin vocaţie de apetitus societatis, individul se manifestă prin
comportamente diverse şi complexe, iar derularea acestora presupune
reglementare care se realizează prin intermediul normelor de drept, normelor
morale etc., în cadrul sistemului de norme sociale, norma jurdică fiinţând ca reper
principal.
Prin studierea sociologiei dreptului se încearcă oferirea unui răspuns sociologic cel
puţin la o parte din întrebările care privesc înţelegerea dreptului ca fenomen social
complex, aflat în strânsă legătură cu politica, morala, religia sau economia.
Prezentul volum nu se doreşte a fi doar un curs clasic de sociologie a dreptului
pentru uzul studenţilor facultăţilor de drept, ci îşi doreşte să prezinte şi noi abordări

5
ale acestui domeniu, atât de puţin abordat în România şi atât de vast în urma
cercetărilor din lumea universitară occidentală. Acest suport de curs are aşadar
părţile „clasice” ale unui curs de sociologie juridică, dar şi abordări în actualitate,
tocmai pentru ca studenţiii să înţeleagă rostul studierii acestei discipline în cadrul
pregătirii lor juridice.
Obiectivele disciplinei:
Manualul îşi propune să faciliteze cunoaşterea, înţelegerea conceptelor,
teoriilor şi a metodelor specifice cercetării sociologice; utilizarea lor adecvată în
comunicarea profesională
Obiective principale:
Se anticipează că prin parcursul de studiu al disciplinei studenţii vor fi capabili:
 să definească unele concepte de bază din domeniul sociologiei juridice;
 să identifice relaţiile existente între această ramură de drept şi alte ramuri ale
sistemului juridic;
 să interpreteze şi să aplice un text de lege raportat la receptarea şi la
percepţia lui socială;
să redacteze un chestionar sociologic sau să aplice metoda interviului pentru
elucidarea unei cauze.

Descrierea structurii manualului:


Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) și este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de
studiu este următoarea:
I. Sociologia juridică-ramură a sociologiei generale
II. Apariţia şi evoluţia sociologiei juridice
III. Metodele de cercetare
IV. Socializarea juridică
V. Ordinea socială şi ordinea juridică
VI. Devianţa socială şi delicvenţa
VII. Răspunderea socială şi răspunderea juridică. Legea ca mecanism social
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie


pentru studiul disciplinei ”Sociologie”. El reprezintă minimul de informaţie necesară
pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ


RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE 1-7:

1. E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;


2. A. Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
6
3. Achim Mihu, Sociologie dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

7
4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO- REDACTAREA
TEMELOR DE CONTROL:

Referatul trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va


prezenta în cuprinsul acestuia

Referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academic cu utilizarea corectă


şi riguroasă a conceptelor şi noţiunilor de specialitate

Referatul va fi elaborat şi redactat cu utilizarea a cel puţin 3 surse


bibliografice actuale şi diferite, care vor fi identificate la sfârşitul lucrării precum şi
cu utilizarea corectă a trimiterilor bibliografice în subsolul paginilor.

Referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 14, la


un rand

Intinderea referatului va fi de 6-15 pagini

Depunerea referatului se face electronic pe adresa tutorelui de disciplină


până cel mai târziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice şi de
evaluare.

Referatele care prezintă actualitate şi originalitate precum şi cele care discută


probleme controversate vor putea fi selectate pentru publicare în una din
publicaţiile oficiale ale Facultăţii (Revista Acta Universitatis Cibiniensis Seria
Jurisprudentia sau într-una din publicaţiile Centrelor de Cercetare Ştiinţifică din
cadrul Facultăţii.)

8
5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI:

Tema 1. Sociologia juridică-ramură a sociologiei generale

Obiective: Însuşirea de către studenţi a conceptelor de bază ale


soiologiei, cunoaşterea caracteristicilor acestei ramuri a ştiinţei, precum şi a
caracteristicilor sociologiei juridice ca parte integrantă a sociologiei.

Cuvinte cheie: sociologie, sociologie juridică, August Comte,


Emile Durkheim.

Rezumat capitol:
1. Noţiuni introductive. Sociologie dreptului sau sociologie juridică
2. Sociologie juridică? De la general la particular
3. Obiectul şi definirea sociologiei
4. Funcţiile sociologiei

Tema pentru acasă:


Fundamentaţi diferenţa dintre sociologia dreptului şi sociologia juridică

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

9
1. Sociologia dreptului sau sociologie juridică?

În cadrul pregătirii particulare studenţii se poate să identifice lucrări care să


folosească terminologia de sociologia dreptului în acelaşi timp cu lucrările ce se
numesc, la fel cu cea de faţă sociologie juridică. Din examinarea contextului în care
sunt folosite aceste denumiri rezultă că, de cele mai multe or, autorii nu au în vedere
deosebiri calitative1 sensibil deosebite care ar determina întrebuinţarea uneia sau
alteia dintre cele două denumiri.
În plan internaţional, sunt folosite de către autori, fie alternativ, fie exclusiv, ambele
denumiri. Astfel, G. Gurvitch, foloseşte alternativ fie denumirea de Isociologie du
droit, fie pe cea de sociologie juridique. H. Levy-Bruhl foloseşte denumirea de
sociologie du droit, iar Jean Carbonnier pe cea de socilogie juridque. Folosirea uneia
sau celeilate dintre denumiri nu este întâmplătoare, întrucât conceptul de sociologie
juridică presupune o sferă mult mai largă decât conceptul ceva mai restrictiv al
sociologiei dreptului. Argumentul în favoarea folosirii termenologie de sociologie
juridică este acela că în domeniul juridic cercetările sociologice nu se pot opri doar
la studiul dreptului (înțeles ca ansamblu de norme instituite sau sancționate de
stat), ci cercetarea sociologică trebuie să abordeze întreaga viață socială a dreptului,
adică rolul conștiinței juridice, fixarea cadrului social de referință al normelor de
drept, sublinierea rolului factorilor de configurare ai dreptului, studierea atitudinii
cetățeanului sau funcționarului public față de lege și verificarea modului în care se
realizează dreptul în societate, cu studierea efectelor sociale ale dreptului, a modului
în care dreptul realizează o modificare reală în societate. Trebuie spus faptul că
orice lege este foarte important să fie corect receptată în societatea în care se
dorește a fi aplicată.

Literatura în domeniu
O să încercăm în cele ce urmează să prezentăm scurte informaţii cu privire la
literatura din domeniul sociologiei juridice, cu preponderenţă apărută în spaţiul
românesc. Am decis limitarea la spaţiul românesc, având în vedere cele menţionate
deja cum că disciplina aceasta a cunoscut o dezvolatrea deosebită în spaţiile
1
N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Socilogia juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1997, p. 17.
10
occidentale, acolo unde abordările în domeniu sunt mult diferite şi variate faţă de
modul pozitivist românesc în care marea majoritate a autorilor s-au limitat la
abordările ce ţin exclusiv de elaborarea de cursuri universitare.

Sociologie juridică? De la general la particular


Obiectul şi definirea sociologiei
Înainte de constituirea sociologiei ca ştiinţă, a existat o sociologie spontană,
născută din mirare şi curiozitate. Oamenii nu au aşteptat apariţia sociologiei pentru a
pune întrebări şi a da răspunsuri cu privire la grupul sau societatea în care au trăit.
Treptat s-a acumulat un mare volum de cunoştinţe referitoare la viaţa socială,
constituindu-se o veritabilă sociologie spontană, crede profesorul Ioan Mihăilescu de
la Universitatea din Bucureşti.2 Sociologia spontană aparţine simţului comun ca
formă şi primă treaptă de cunoaştere, având un caracter pasional şi iluzoriu.
Termenul de sociologie provine din cuvântul latin „socius”, în traducere,
social sau societate, şi cuvântul grec „logos” care înseamnă ştiinţă. La un nivel foarte
general, sociologia este ştiinţa despre social.
Sociologia a fost definită de-a lungul timpului în diferite moduri. Termenul de
sociologie apare pentru prima oară, în 1838, la filosoful francez Auguste Comte în
Cours de philosophie politique. Deşi opiniile sunt diferite în ceea ce priveşte
atribuirea paternităţii acestei ştiinţe, mulţi specialişti au înclinat să susţină că
filosoful pozitivist francez este totuşi părintele acesteia.
Au urmat după aceea încercări de definire a sociologiei, la care facem referire
mai jos. Astfel, Émile Durkheim a conferit sociologiei statutul de „ştiinţă a faptelor
sociale”. Auguste Compte aprecia că sociologia este o ştiinţă pe cât de concretă, pe
atât de complexă, ea vizând o analiză amănunţită a anatomiei societăţii şi fiziologiei
sociale. Max Weber a considerat sociologia ca ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurvitch a dat următoarea definiţie: „sociologia este ştiinţa fenomenelor
sociale totale, care are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca
integralitate de raporturi”. Dimitrie Gusti considera că „sociologia este ştiinţa
realităţilor sociale”. În viziunea unui alt sociolog român, Petre Andrei „sociologia
studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei
staticstructural, şi apoi sub aspectul dinamic-funcţional al ei, arătând fazele şi

2
Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Univ. Bucureşti, 2000, p. 7.
11
tipurile sociale realizate”. Traian Herseni a susţinut că: „sociologia este ştiinţa
societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al
fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.
Sociologul american Alex Inkeles, în lucrarea sa What is sociology?, apreciază
că există trei căi principale pentru circumscrierea obiectului sociologiei, prin care
căutăm să descoperim problematica proprie de studiu:
1. calea istorică, cu ajutorul căreia descoperim problemele centrale ale
fondatorilor sociologiei;
2. calea empirică, prin care studiem cercetările sociologice concrete pentru a
depista acele subiecte sau probleme cărora sociologii contemporani le dau cea mai
mare atenţie;
3. calea analitică, prin care decelăm capitole şi domenii ale sociologiei.
Din studiul moştenirii sociologice şi din cunoaşterea modului cum sociologii
studiază realităţile sociale s-a constatat că anumite procese, instituţii şi fenomene
sociale: familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii,
mecanismele de funcţionare a societăţii nu au fost obiect al unei anumite discipline
decât din momentul constituirii sociologiei ca ştiinţă. Domeniul sociologiei este
realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei. În mod concret,
obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor
interumane din cadrul acestora, precum şi examinarea comportamentului uman în
grupuri şi comunităţi umane.
Am amintit că obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de o mare
complexitate şi diversitate. Studiul acestor teme s-a diferenţiat şi s-a aprofundat,
conturându-se un sistem de discipline sociologice, care s-a extins treptat,
ajungându-se până la aproape 100 de discipline sociologice. Enumerăm câteva
dintre ele: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia
economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei,
sociologia comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii,
sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii,
sociologia industrială, sociologia rurală, sociologia urbană, sociologia religiei,
sociologia mass media etc.

12
Sociologia generală şi disciplinele sociologice abordează problemele sociale în
temeiul unei paradigme, al unui ansamblu de concepte, propoziţii, metode şi tehnici
de cercetare, instituite ca un model de investigaţie.
De regulă, orice doctrină sociologică tinde spre conturarea unei paradigme de
analiză a sociologiei sau a unui domeniu sociologic, iar studiul unei teme se
întreprinde având la bază paradigma curentului sociologic în care se include
demersul ştiinţific al chestiunii cercetate.
Obiectul sociologiei juridice îl reprezintă abordarea juridică a realităţii
sociale. Sociologia juridică îşi are un obiect de studiu bine conturat în problematica
de ansamblu care preocupă sociologia în general. Cu toate acestea, unele domenii de
cercetare îi sunt specifice, astfel că sociologia juridică ajută la înţelegerea modului în
care a fost creată o normă de drept, dar şi la cunoaşterea legilor şi a altor acte
normative ce au fost adoptate.Obiectul de studiu al sociologiei juridice poate ajuta şi
la cunoaşterea poziţiei cetăţenilor faţă de legislaţia existentă sau cum sunt
percepute organele de stat cu atribuţii în domeniu.
Ion Vlăduţ adaugă la această enumerare o sferă mai largă de preocupări, cum
ar fi:
- Geneza şi diferenţierea normelor juridice;
- Persoanele juridice colective şi individuale;
- Studiul diferitelor conduite ale indivizilor care încalcă legea;
- Afectivitatea dreptului;
- Domeniul cauzelor concrete ale încălcării dreptului;
- Limitele reglementării juridice, raportul dintre sfera reglementării juridice
şi morale în vederea identificării conduitei cetăţeneşti.3
Obiectul sociologiei juridice este aşadar realitatea asupra căreia este
îndreptată cunoaşterea sociologică, sectorul de existenţă socială studiat de ea.
Fenomenele juridice dau naştere unei mari varietăţi de răspunsuri sociale. Normele
juridice ne afectează viaţa de la naştere până la moart, numeroase aspecte ale vieţii
umane fiind, cel puţin în parte, limitate de lege, în scopul realizării unei mai bune
armonii sociale sau a binelui comun. 4 În perioada de început, sociologia juridică a
fost deseori identificată cu sociologia crimei, care reprezintă, de fapt, un domeniu

3
Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ediţia IV, Lumina Lex, 2003, p. 23.
4
Arthur Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 10.
13
particular al sociologiei juridice, având ca obiect fenomenul încălcării legii,
amploarea acestui fenomen, motivele infracţiunilor şi reacţia socială faţă de
încălcarea normelor statului de drept.
S-a opinat că sociologia juridică este una dintre subdiviziunile criminologiei,
alături de etiologia crimei (analiza ştiinţifică a cauzelor crimei) şi de penologie
(metodele dfe control ale criminalităţii), dar dacă ar fi acceptată această ipoteză,
atunci sociologia juridică ar fi o analiză sistematică a condiţiilor sub care legile
penale se dezvoltă şi a originii lor ca metode de control social. 5 În această privinţă
este mult mai justificată poziţia lui Jean Carbonnier, care consideră că obiectul
sociologiei juridice trebuie să îl constituie fenomenele juridice care împreună, aflate
într-o relaţie sincronică şi diacronică formează sistemul juridic. 6 Sociologul francez
face o clasificare sistematică a fenomenelor juridice folosinfd mai multe criterii. Într-
o primă clasificare, fenomenele juridice pot fi clasificate drept primare şi secundare.
Fenomenele primare sunt cele din care derivă toate celelalte, sunt cele aflate în
vârful ierarhiei, la cel mai înalt grad de generalitate. Sunt considerate fenomene
juridice primare legile, cutuma, jurisprudenţă şi practica extrajudiciară (formulare
notariale, contracte tip etc.). În doctrină fenomenele juridice primare sunt numite
izvoare ale dreptului sau surse formale ale dreptului.
Fenomenele juridice secundare sunt consecinţa pe plan social a celor primare.
Dacă instituţia căsătoriei este un ansmablu abstract de legi pe plan primar, exresia
ei socială va fi multitudinea de căsătorii ca fenomene individuale. Sociologul e
interesat într-o mare măsură de aceste aspecte (cum ar fi de exemplu vârsta la care
se căsătoresc oamenii, umărul de copii dintr-o familie, procentul de căsătorii
interrasiale etc.), care nu sunt abordate de ştiinţele juridicedecât în treacăt.
O a doua clasificare a lui Carbonnier este în fenomene de putere şi fenomene
sub putere.
Fenomenele de putere sunt de obicei fenomene primare. Caracteristica lor
cea mai importantă este că sunt produse ale guvernanţilor, din această categorie
făcând parte legile şi tot ceea ce derivă din ele. Fenomenele sub putere sunt reacţiile
cetăţenilor la fenomenele de putere: supunerea sau nesupunerea faţă de autorităţi,

5
E.H. Sutherland, D.R. Cressy, Criminology, Ed. 8, 1970, p. 3, apud Arthus Mihăilă, op. cit., p. 11.
6
Jean Carbonnier, Siciologie juridique, Paris, 1972, p. 110-123.
14
cunoaşterea sau ignorarea legilor, imaginea justiţiei în ochii omului de rând,
conştiinţa juridică însoţită de judecăţă de valoare faţă de actele autorităţii etc.
A treia clasificare include fenomenele instituţii şi fenomenele caz.
Ansmablurile de norme grupate în instituţii juridice (căsătorie, proprietate, contract
etc.) îşi au echivalentul pe plan social într-o multitudine de cazuri specifice şi
individualizate. Fenomenele caz apar ca derivate ale instituţiilor. Fenomenele
instituţii se caracterozează prin singularitate istorică, pe când cazurile sunt
numeroase.
Ultima clasificare realizată de Carbonnier este cea referitoare la fenomenele
contencioase şi necontencioase.
Fenomenele contencioase sunt cele care au o relaţiecu un proces sau alt tip de
conflict interuman (grevă, încăierare etc). În sistemele de drept modern majoritatea
acestor conflicte sunt socluţionate de a treia parte –judecătorul – pe baza unor
norme prestabilite (legi). Un conflict juridic este de obicei numit litigiu, care poate fi
rezolvat şi prin alte metode, cum ar fi tranzacţia.
Fenomenele nelitigioase sunt manifestările juridice care nu presupun
existenţa unui conflict.

Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe


Înţelegerea specificului sociologiei, ca ştiinţă, rezultă şi din studiul relaţiilor
acestei discipline cu alte ştiinţe. Cercetând un domeniu al realităţii, cel social,
sociologia se întâlneşte, inevitabil, cu alte ştiinţe. Ştiinţele despre societate şi om se
împart în trei mari grupuri (A. Mihu, 1992, p. 26):
– ştiinţele sociale (antropologia, economia, psihologia socială, istoria,
sociologia);
– disciplinele umaniste (filozofia, teologia, literatura, muzica şi arta);
– ştiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia, aspecte
comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei,
ştiinţelor politice).
Sociologia este inclusă, aşadar, în două grupuri de ştiinţe: sociale şi ale
comportamentului. Aceasta demonstrează, pe de o parte, complexitatea obiectului ei
de studiu, pe de altă parte, existenţa unor moduri diferite în care poate fi abordată
problematica socială.

15
Sociologia comunică, practic, cu toate ştiinţele deoarece socialul – obiectul ei
de cunoaştere –, cuprinde elemente ce sunt studiate din toate perspectivele ştiinţei.
Cum fiecare ştiinţă îşi delimitează obiectul la segmente ale realului este evident că
viziunea sociologiei este parţială, iar pentru explicarea acesteia se aduc argumente
şi din ştiinţe conexe. De aceea, graniţele dintre ştiinţele socio-umane sunt fluide.
Circumscrierea sociologiei de alte ştiinţe socio-umane se reflectă în obiectul
de studiu şi în problematica specifică celorlalte ştiinţe. Cu ce se îndeletniceşte
sociologia?
Ea studiază realitatea socială dincolo de aspectele ei particulare. Finalitatea
sociologiei stă în cunoaşterea, explicarea şi înţelegerea ştiinţifică a structurii şi
funcţionării societăţii globale. În acelaşi timp, sociologia caută răspuns la o
chestiune esenţială, şi anume, relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele.
Pentru delimitarea domeniului sociologiei este oportună analiza raporturilor
sociologiei cu celelalte ştiinţe socio-umane.
Psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul individual şi
personalitatea prin proprietăţi cum sunt: atitudini, nevoi, sentimente, precum şi
prin procese: învăţare, percepţie etc. În acest domeniu se distinge o ştiinţă
particulară, psihologia socială, strâns asociată cu sociologia. Psihologia socială este
cunoaşterea ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice
umane. Ea studiază modul cum are loc interacţiunea comportamentelor individuale
şi de grup, ca şi stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul
condiţionării socio-culturale. Sociologia, spre deosebire de psihologie, se ocupă de
cunoaşterea relaţiilor sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din
societate. Psihologia studiază psihicul individului, iar sociologia abordează
colectivităţile sociale.
Antropologia este ştiinţa despre om ca individ, grup şi specie (G. Geană,
Antropologie, în Dicţionar, 1993, p. 40), văzut din perspectivă biologică şi socială.
Antropologia fizică analizează teme referitoare la originea omului. Apropiată de
sociologie este antropologia culturală, aceasta fiind preocupată de studiul
comportamentului uman în contextul normelor şi valorilor dintr-o societate
concretă. Sociologia se centrează pe cunoaşterea societăţilor contemporane, pe când
antropologia culturală are ca obiect culturile arhaice. În discursul antropologiei

16
culturale se includ teme referitoare la contextele de existenţă a tradiţiilor, la
civilizaţia modernă în relaţie cu valori tradiţionale.
Antropologia socială studiază structurile sociale ale unei societăţi
tradiţionale, iar sociologia abordează aceeaşi problematică în societăţile actuale.
Antropologia are ca obiect societatea, la fel ca şi sociologia. De aceea, ea a fost
considerată ca fiind sora sociologiei. Din această cauză există mici diferenţe între
antropologie şi sociologie.
Ştiinţele economice studiază producerea, distribuirea şi consumul bunurilor şi
serviciilor. Temele predilecte sunt: munca, banii, finanţele, afacerile, relaţiile
economice internaţionale etc. Spre deosebire de sociologie, aceste ştiinţe acordă
mică atenţie interacţiunii dintre oameni în activitatea economică, sau structurilor
sociale din sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a
unor relaţii sociale, de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte
sociale. Evoluţia gândirii sociologice a condus la constituirea unei sociologii de
ramură, sociologia economică, orientată către analiza sociologică a vieţii economice.
Ştiinţele politice studiază ideile despre organizarea politică a societăţii,
modurile de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişcările
politice, comportamentul electoral, participarea politică. Sociologia include multe
dintre aceste subiecte, analizate însă ca realităţi sociale. Trebuie spus că între
sociologie şi ştiinţele politice deosebirile sunt mici. Baza ştiinţelor politice este dată,
indiscutabil, de sociologie.

Funcţiile sociologiei juridice


O ştiinţă nu poate fi acceptată ca atare dacă nu îşi probează motivele care o
determină să existe, dovedindu-şi astfel rosturile ori utilitatea de a îndeplini
anumite funcţiuni. Cu ajutorul funcţiilor sale, sociologia juridică realizează
cunoaşterea socială a modului în care fenomenele juridice se manifestă, ajutând la
formarea, reformarea sau reformularea realităţii sociale a dreptului. Jean
Carbonnier consideră că sociologia juridică îndeplineşte patru funcţii7:
1. Funcţia cognitivă
2. Funcţia explicativă
3. Funcţia critică

7
Jean Carbonnier, Sociologie juridique, Quadrige, Paris, 2004, p. 276.
17
4. Funcţia practică

Funcţia cognitivă
Pentru a realiza o cercetare sociologică ştiinţifică, este necesar ca faptele şi datele
prezentate să fie expuse cât mai exact, iar descrierea lor să fie cuprinzătoare şi să
surprindă realitatea. Această funţie a sociologiei nu poate fi realizată decât dacă nu
sunt luate în considerare toate datele, toate faptele care pot ajuta la a testa valoarea
de adevăr a ipotezelor utilizate, dând la o parte selecţiile subiective. Ideile
preconcepute şi faptele denaturate nu vor conduce decât la aprecieri incoerente. O
adevărată cunoaştere ştiinţifică a fenomenului presupune accesul la general,
esenţial, necesar şi logic.8 Omul nu poate să înţeleagă un fenomen dacă înainte nu l-a
cunoscut, fiindcă nu întotdeauna ceea ce este evident este şi adevărat.
Prin cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor sociale ale unei norme sau ansamblu de
norme juridice, nu facem decât să trecem pragul dincolo de cortina care le acoperă
şi să înţelegem factorii care perturbează cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului
juridic. Jean Carbonnier susţinea că sociologiei juridice îi revine misiunea de a
restitui în plină lumină importanţa dreptului cotidian, a dreptului necontencios,
extraordinara diversitate de practici şi situaţii, precum şi imensa inefectivitate a
legilor.9

Funcţia explicativă
Funcţia explicativă ne ajută la înţelegerea realităţii sociale, iar cu ajutorul acesteia se
pot descifra acele mecanisme intime de funcţionare ori schimbare a realităţii sociale,
de producere şi derulare a faptelor, fenomenelor sociale şi a vieţii sociale în general,
ajutându-ne să identificăm acele determinări multiple întâlnite la nivelul realităţii
sociale. Această funcţie îl ajută pe sociolog să stabilească cauzele între variabilele
realităţii sociale. 10 Astfel, un fenomen odată apărut trebuie studiat cu implicaţiile şi
consecinţele sale pentru a ne putea pronunţa asupra cauzelor apariţiei sale. Ori,
cunoaşterea fenomenului nu se realizează deplin dacă explicaţia care stă la originea
sa nu este una formulată şi fundamentată ştiinţific.

8
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 4
9
Jean Carbonnier, op.cit., p. 338.
10
Tudor Amza, Sociologie juridică, Ed. Univ. Carol Davila, Bucureşti, 2004, p. 14.
18
De fapt, identificarea legăturilor cauzale dintre fenomene permite cercetătorilor şă
formuleze conexiuni, interpretări explicative şi în acest fel pot fi descoperite legi
cauzale.

Funcţia critică
Cercetarea sociologică nu se rezumă numai la descrierea şi explicarea
evenimentelor studiate sau a normelor juridice analizate; ea cuprinzând şi un alt
aspect, şi anume identificarea acelor defecte, limite şi neîmpliniri ale dreptului 11,
încercându-se a se arăta şi cealaltă faţă a monedei. Analiza comparativă între ceea ce
este şi ceea ce ar trebui să fie, evidenţiază neîmplinirile, lacunele existente la nivelul
realităţii investigate şi fisurile care împiedică funcţionarea normală a întregului
sistem sau a unor grupuri sociale specifice.
Deficienţele în planificarea, organizarea, structurarea şi conducerea sistemului nu
trebuie abandonate sau minimalizate în cadrul cercetării sociologice, acestea putând
compromite întreg sistemul legislativ şi pot avaria serios existenţa armoniei în
societate. Aceste deficienţe, în marea lor majoritate, reprezintă niţşte probleme
subiective care pot fi remediate dacă intervenţia se face la timp, cu autoritate şi
profesionalism. Trebuie spus că dreptul şi-a organizat propriul său mecanism de
(auto)critică, dacă putem spune aşa, care funcţionează în interiorul său şi care este
reprezentat de căile de recurs, dar cu toate acestea, presiunile şi interesele
grupurilor sociale în elaborarea unor norme juridice nu pot fi evidenţiate în cadrul
aceloraşi acte normative, deoarece interesele economice şi politice ale unor indivizi
pot juca la un moment dat un rol hotărâtor în adoptarea legilor respective.

Funcţia practică
Această funcţie asigură implementarea în practică a concluziilor care evidenţiază
fisuri în activitatea de elaborare a legilor şi a jurisprudenţei, ajutând sistemul să-şi ia
măsuri de apărare împotriva eventualilor viruşi legislativi, care ar putea să afecteze,
procedurile juridice, elaborarea şi adoptarea legilor şi, în general, întreaga activitate
desfăşurată în cadrul dreptului. Funcţia practică este evidentă atunci cân vorbim
despre activitatea judecătorească, cea de elaborare a legilor, de a contracta practica
extrajudiciară a notarilor, avocaţilor şi consilierilor juridici.Prin intermediul acestei
funcţii, sociologia juridică urmăreşte implicarea în actul deciziei, astfel încât decizia

11
Ion Vlăduţ, Introducere în Sociologia juridică, Ed. a II-a, Lumina Lex, 1998, p. 206.
19
juridică să fie una corespunzătoare incriminărilor legale, atât în ceea ce poriveşte
decizia părţilor în a semna un contract, cât şi în luarea unei hotărâri judecătoreşti în
spiritul şi litera legii.
Sociologia juridică este ataşată de reformele legislative, contribuind de-a lungul
timpului la soluţionarea unor contradicţii fundamentale existente în societate. De
fapt, sociologia juridică urmăreşte prin funcţia sa practică să creeze un cadru
normativ şi de elaborare a legilor cât mai apropiat de nevoile umane, astfel încât
dezvoltarea societăţii să fie rezultatul soluţiilor oferite de aceasta.

Intrebari recapitulative :
1. Ce funcţii are sociologia?
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
__________________________________________

2.Care este obiectul de studiu al sociologiei?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
______________________________________________

3. Care este diferenţa dintre sociologia dreptului şi sociologia juridică?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
___________

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA I.

 E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;


 Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
 Achim Mihu, Sociologie dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

20
Tema 2. Apariţia şi evoluţia sociologiei juridice

Obiective: Cunoaşterea clară a istoriei acestei ramuri a


sociologiei, precum şi a contextului şi momentului socio-istoric ce a determinat
aparişia ei.

Cuvinte cheie: societate, sociologie, ev mediu, Jean Carbonnier.

Rezumat capitol:

1. Concepţii despre societate în vechime.


1. Sociologia europeană.
2. Sociologia romnească

Tema pentru acasă:

Realizaţi o paralelă între evoluţia societăţii şi apariţia/evoluţia


sociologiei?

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

21
1. Concepţii despre societate înaintea Evului Mediu

De-a lungul dezvoltării societăţii umane au fost formulate în diverse modalităţi idei despre societate,
realitatea socială, relaţiile sociale. Soluţionarea problemelor sociale, funcţionarea societăţii au fost
obiectul gândirii sociale din antichitate (China, Grecia, Roma). Să amintim cele 282 legi ale
Hammurabi care prevedeau reglementări ale unor importante aspecte ale vieţii sociale: comerţ,
educaţie, sănătate. În Grecia antică s-au elaborat teze esenţiale pentru gândirea socială, care apoi au
fost preluate şi valorificate, în epoca modernă, de sociologi.
Platon (427-347 î.H.) trasează în Republica, contururile unei societăţi perfecte. Filosoful
grec prezintă structurile societăţii, formele de guvernământ, organizarea economică a acestui
mod de organizare socială. O societate perfectă poate fiinţa numai dacă ea este condusă de
filosofi, care nu trebuie să dispună de nicio proprietate şi nici de familie pentru că numai în acest
fel, gândea Platon, se punea stavilă corupţiei, mitei şi nepotismului.
Aristotel (384-322 î.H.), în scrierile sale, Etica Nicomachică, Politica, Constituţia
atenienilor, a formulat idei ce au premers demersul sociologic modern. Filosoful grec a definit
omul ca animal social („zoon politikon”).Viaţa socială are un scop al său propriu şi un mecanism
de autoreglare. Pornind de la această premisă, Stagiritul concepe realitatea socială pe niveluri:
1. Philia – modul în care omul îşi stabileşte conduita sa în raport de regulile şi valorile
cetăţii, ceea ce astăzi a fost denumit sociabilitate;
2. Coinoma – grupurile dintr-o societate;
3. Politeia – statul identificat cu societatea globală;
4. Nomos – ansamblul regulilor de conduită bazate pe obiceiuri, moravuri, morală ceea
ce, într-un cuvânt, înseamnă lege prin care se asigură cadrul normativ al polisului.
În perioada modernă, urmare a dezvoltării capitaliste a societăţii, realitatea socială devine
obiect de studiu sistematic. În gândirea socială s-a manifestat direct influenţa viziunii
mecaniciste, de sorginte carteziană, asupra realităţii. Orice studiu trebuia să examineze
fundamentele raţionale ale oricărei acţiuni umane sau sociale. Teoriile contractualiste au pus
accentul pe decelarea elementelor raţionale din societate.

De la Montesquieu la Codul Civil francez

Thomas Hobbes (1588-1679) caută să cunoască societatea cu metodele specifice geometriei. Viaţa
socială este definită în temeiul principiilor mecaniciste. Ideea de bază a gândirii sale, expusă în
scrierea sa Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil, este tendinţa
omului spre autoconservare şi putere. În concepţia sa, există o stare naturală a societăţii,
22
caracteristică perioadei când statul nu exista. Această fază se detaşa prin anarhie, concurenţă,
agresivitate, individualism. Corespunzător stării naturale este dreptul natural care exprimă dreptul
fiecăruia de a-şi asigura existenţa prin utilizarea oricărui mijloc, situaţie exprimată prin aserţiunea
„homo homini lupus” (omul este lup pentru semenul său). Filosoful englez ajunge la concluzia că
omul dispune şi de o „lege naturală”, bazată pe raţiune „care îi interzice omului să facă ceva ce ar
putea conduce la nimicirea propriei sale vieţi!”. Pentru ca oamenii să trăiască în comun şi să fie
egali între ei, se impune, afirmă Hobbes, adoptarea unui contract social între oameni, astfel încât
fiecare să renunţe la dreptul lui natural, iar garantarea respectării acestui contract poate fi dată de
Leviathan, o formă de guvernământ absolutistă, exercitată de un monarh.
John Locke (1632-1704) continuă ideile lui Hobbes. El concepe statul bazat pe un
contract. Spre deosebire de Hobbes, Locke argumentează caracterul negativ al unei puteri
atotstăpânitoare. Dacă la Hobbes statul este, oriunde şi oricând, mai bun decât cei pe care îi
guvernează, în concepţia lui J. Locke statul şi omul cunosc aceleaşi criterii şi principii morale.
Preocupat de forma optimală a statului, filosoful empirist formulează o idee esenţială ce va fi
apoi dezvoltată de sociologie: separarea puterilor în stat. Funcţia fundamentală a statului este
asigurarea ordinii legislative printr-o majoritate a cetăţenilor. O altă teză valoroasă, ce-i aparţine,
se referă la necesitatea ca statul să fie controlat de societatea civilă.
Charles de Montesquieu (1689-1755), în opera sa Despre spiritul legilor, a dezvoltat
ideea lui Locke despre separarea puterilor în stat: legislativă, judecătorească şi executivă.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) dezvoltă teoria contractualistă. El pleacă de la
premisa că omul nu este rău şi corupt de la natură, cum susţineau, mai ales, teoreticienii englezi.
Omul se naşte bun, liber şi egal. El a fost corupt de civilizaţie. Gânditorul francez aduce discuţia
pe terenul moral şi al voinţei generale determinate de raţiune şi moralitate. „Omul se naşte liber,
dar pretutindeni trăieşte în lanţuri” (Contractul social) susţine filosoful francez. Pentru a putea
convieţui într-un „corp moral şi colectiv”, oamenii trebuie să se detaşeze de interesele şi
trebuinţele lor, şi să devină parteneri într-un contract social. În acest fel, omul devine cetăţean
care participă la voinţa comună. Societatea este alcătuită din indivizi care se supun voluntar
voinţei generale colective, sursă certă a suveranităţii legitime. În temeiul acestei teorii a voinţei,
exercitarea puterii statului se face prin legi stabilite de totalitatea indivizilor într-o dezbatere
liberă, în deplină egalitate şi prin vot direct. Rousseau argumenta necesitatea unui stat
democratic bazat pe voinţa generală în cadrul căruia puterea să fie dată de membrii săi: „puterea
poate fi transmisă, voinţa însă, nu”, teză fundamentală a gândirii sale.
Immanuel Kant (1724-1804) a dezvoltat o teorie a statului bazată pe gândirea sa despre
morală a cărei chintesenţă este ideea imperativului categoric. Filosoful german, prin imperativul
categoric, aprecia că un individ trebuie să acţioneze pentru ca şi ceilalţi să vrea să acţioneze în
acelaşi mod, dar fără să-i oblige să procedeze astfel, deoarece s-ar ajunge la limitarea libertăţii.
23
În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el subliniază că dreptul se preocupă numai de
asigurarea libertăţilor tuturor: „Dreptul este deci întruchiparea condiţiilor în care voinţa unuia
poate fi unită cu voinţa celuilalt, după o lege universală a libertăţii”. De aceea, libertatea este
singurul drept înnăscut. În temeiul acestui drept originar se organizează statul, care nu poate fi
decât expresia raţiunii. Această viziune asupra libertăţii şi a statului va fi ulterior mult dezbătută
de filosofi şi de către sociologi. Raţionalismul sociologic originat în ideea existenţei unei
raţionalităţi sociale îşi are fundamentele în gândirea kantiană.
G.W.F. Hegel (1770-1831) a formulat, în cadrul sistemului său filosofic, idei despre
societate, în special în lucrările Principiile filosofiei dreptului şi Filosofia istoriei. Libertatea este
concepută de gânditorul german ca o formă a dialecticii dezvoltării sociale şi individuale. A fi
liber înseamnă, la Hegel, „a fi în alteritate la sine însuşi”. Ideea se autodezvoltă la nivelul
gândirii pure, ca abstracţii nedeterminate şi concepte (teza), trecând apoi, prin alteritate, în natură
(antiteza), revenind la sine, prin om şi societate (sinteza). Hegel vede statul ca o formă a raţiunii.
Într-un stat, raţionalul şi realul sunt în egală măsură prezente, ceea ce ar demonstra caracterul
inadecvat al teoriei contractului social: „Numai în stat, omul are parte de o existenţă raţională…
statul este viaţa existentă, cu adevărat morală”. (Principiile filosofiei dreptului). Organizarea
statală depăşeşte antiteza societate civilă–familie. De aceea, monarhia prusacă prezintă realizarea
practică a spiritului absolut, idee derivată dintr-o altă teză hegeliană – libertatea individului este
expresia tăriei comunităţii. Gândirea lui Hegel despre societate este relevantă nu numai prin
ideile sale, ci şi prin critica lui K. Marx, şi mai ales, dezvoltarea unora dintre tezele filosofului
german de către autorul Capitalului.
Din această succintă istorie a ideilor despre societate rezultă că, până în secolul al XIX-
lea, despre viaţa socială se discuta în cadrul unor doctrine filosofice. Se cuvine a remarca
accentul tot mai puternic ce se pune în secolul al XVIII-lea, cu deosebire în gândirea franceză şi
germană, pe cunoaşterea şi interpretarea faptelor sociale, prefigurându-se imperativul constituirii
unei ştiinţe speciale.

Fondatorii sociologiei

Sociologia juridică europeană


Auguste Comte (1798-1857) este considerat fondatorul sociologiei şi primul care a
formulat conceptul de „sociologie” definită ca „ştiinţă a societăţii”. Filosoful francez a ajuns la
ideea de sociologie, urmare a concepţiei sale despre evoluţia gândirii omeneşti.
Ştiinţa parcurge trei stadii diferite: teologic, metafizic şi pozitiv. Orice cunoaştere într-un
domeniu debutează cu stadiul bazat pe concepte teologice. Să luăm ca exemplu, astronomia.
Aceasta a oferit, în societăţile primitive, explicaţii la mişcările cereşti prin acţiunea unor zei,

24
demoni sau fiinţe. În al doilea stadiu, cel metafizic, locul lui Dumnezeu este luat de principii
abstracte. Conceptele teologice au fost înlocuite cu explicaţii metafizice bazate pe raţiune. Al
treilea stadiu – pozitiv sau real – relevă semnificaţia cunoaşterii ştiinţifice rezultată din
observarea relaţiilor şi interdependenţelor guvernate de legi: „spiritul pozitiv constă, mai ales, în
a vedea pentru a prevedea, pentru a cerceta ceea ce este, cu scopul de a descoperi ceea ce va fi,
pe baza teoremei universale a transformabilităţii legilor naturii”. (Course de philosophie
positive). În demersul său privind sistemul ştiinţelor, Comte propune o ierarhizare a ştiinţelor, în
care prioritatea o deţine matematica urmată de astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie.
Ştiinţa despre societate este concepută ca fiind cea mai complexă. A. Comte exprima încrederea
în capacitatea ştiinţei de a formula legi pe baza observaţiei, astfel încât ele să fie certe şi
imposibil de infirmat de către noi experimente. Pentru Comte, toată cunoaşterea umană este dată
numai de ştiinţă datorită virtuţilor ei de studiu sistematic al fenomenelor şi de explicare a legilor
de fiinţare a acestora. Filosoful francez aprecia că numai observaţia este metoda cea mai
eficientă de cunoaştere ştiinţifică, şi avertiza că sociologia „trebuie să reziste contra invaziei
matematice”.
Filosoful francez divide studiul societăţii în statica socială, axată pe studiul structurii
societăţii, şi dinamica socială, orientată spre studiul schimbării sociale şi al dezvoltării
instituţionale. Este de reţinut că, pentru Comte, societatea dispune de multe caracteristici,
asemănătoare celor tipice pentru organismele vii, dar societatea este un organism diferit de cel
din lumea animalelor. De asemenea, Comte a conceput societatea ca un organism bazat pe
ordine, dependentă de existenţa comunităţii de idei împărtăşită de membrii săi.
Prin urmare, sociologia este ştiinţa preocupată de cunoaşterea realităţii sociale distincte
de biologic şi organic.
Aceste idei au avut o influenţă puternică asupra concepţiilor lui Herbert Spencer şi Émile
Durkheim.
Herbert Spencer (1820-1903) este fondator al sociologiei prin argumentarea, într-o teorie
specială, a organicităţii societăţii. Filosoful englez a dezvoltat ideea lui A.Comte despre
diviziunea studiului societăţii în statica socială şi dinamica socială, şi a preluat de la acesta teza
societăţii ca organism colectiv. În viziunea sa, societatea este analogă organismului biologic.
Asemănător corpului uman alcătuit din organe – rinichii, plămânii şi inima –, societatea este
alcătuită din instituţii – familia, religia, educaţia, statul şi economia. Evoluţia societăţii are loc
identic cu evoluţia organismului. Aşadar, o societate cunoaşte toate etapele dezvoltării unui
organism, de la naştere până la moarte, ceea ce este reflexul acţiunii unor legităţi. Prin această
idee, H. Spencer pune pentru prima oară în sociologie bazele teoriei sistemice despre societate.
Progresul social este efectul evoluţiei sociale în mod organic. În acest sens, el a fost adeptul
selecţiei şi evoluţiei naturale a societăţii, iar dezvoltarea socială este posibilă numai prin această
25
selecţie naturală. De aceea, Spencer a susţinut ideea neintervenţiei guvernului în adoptarea
legislaţiei. În societate trebuie să acţioneze selecţia naturală astfel ca numai cei, care s-au dovedit
capabili să se adapteze la cerinţele realului, să supravieţuiască, şi vor fi perpetuate numai acele
forme sociale ce au rezistat la exigenţele evoluţiei naturale.
Evoluţia socială este, după Spencer, divergentă şi nu lineară iar, în anumite condiţii
sociale şi culturale, ea cunoaşte procesele de regres şi stagnare. Dezvoltarea constă în trecerea de
la starea de dezagregare la o stare structurată, de la o stare omogenă la una eterogenă. Finalitatea
oricărei dezvoltări o reprezintă crearea unei situaţii de echilibru.
În lucrarea Progresul, legea şi cauzele sale, Spencer concepe dezvoltarea istorică ca pe o
luptă pentru existenţă şi ca proces de supravieţuire a celui mai puternic (Maria Fürst, Jurgen
Trinks, 1997, p. 264). Ideile sale vor fi reluate de alţi sociologi, mai ales pe linia
evoluţionismului. Concepţia sa a avut înrâurire asupra unor gânditori români, cu deosebire la
junimişti.
K. Marx (1818-1883), deşi el însuşi nu s-a considerat un sociolog, a influenţat puternic
gândirea sociologică. Faţă de Spencer, K. Marx a susţinut că, periodic, orice societate cunoaşte,
inevitabil, transformări radicale, ceea ce determină manifestarea acţiunilor revoluţionare.
Societatea evoluează nu numai spontan, ci şi prin intervenţia directă a omului. Societatea este
analizată de K. Marx ca un sistem alcătuit din forţe de producţie şi relaţii de producţie, rolul
determinant avându-l, în acest raport, cei ce produc bunuri. Sistemul social este structurat în baza
economică şi suprastructura juridică, politică, religioasă, artistică. Cum are loc schimbarea
socială? După K. Marx, prefacerile sociale sunt provocate atunci când forţele de producţie
determină sensul evoluţiei societăţii. Motorul dezvoltării sociale îl reprezintă lupta de clasă
(„Toată istoria umană de până acum este istoria luptei de clasă”) deoarece în orice societate
bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie fiinţează un conflict între
deţinătorii de mijloace de producţie şi cei care-şi vând forţa de muncă proprietarilor. Explicaţia
dată de K. Marx se referă la ritmul mai rapid de progres cunoscut de forţele de producţie, iar
noile tehnologii şi moduri de organizare a producţiei conduc, indiscutabil, la apariţia unor noi
clase, capabile să gestioneze progresul rezultat din modificările produse în planul producţiei
materiale. Această nouă clasă luptă, astfel, împotriva vechilor clase interesate în a-şi menţine
poziţiile conducătoare în stat. În acest mod K. Marx a explicat apariţia societăţii capitaliste
occidentale şi tot în aceeaşi manieră a apreciat că va avea loc înlocuirea societăţii capitaliste cu
societatea comunistă, act înfăptuit de proletariat, văzut ca o clasă ataşată progresului determinat
de dezvoltarea industrială şi tehnologică.
Revoluţia comunistă se declanşează în ţara cea mai avansată economic – Anglia – şi apoi
ea se produce şi în celelalte state. Ea ar duce la instaurarea unei societăţi lipsite de clase sociale
şi de proprietate, organizată pe principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după
26
necesităţi”, care s-a dovedit utopic în ţările care au fost obligate să experimenteze modelul K.
Marx ist de societate. Cu un limbaj, nu întotdeauna riguros ştiinţific, K. Marx dezvăluie
mecanisme ale funcţionării şi organizării societăţii capitaliste occidentale, explică modul cum se
stabilesc relaţiile între componentele sociale, argumentează rolul primordial al producţiei în orice
societate.
Émile Durkheim (1858-1916) a configurat pentru prima oară obiectul propriu al acestei
discipline, asemănător cu domeniul de studiu din oricare ştiinţă: „Principalul nostru obiectiv…
este de a extinde raţionalismul ştiinţific la conduita omenească, arătând că […] ea este
reductibilă la raporturi de la cauză la efect” şi de aceea sociologia „nu trebuie să consiste într-o
simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale” (Émile Durkheim, 1974, p.35).
Sociologul francez a fost preocupat de modul cum societăţile durează în timp. În acest
sens a căutat elementele ce pot explica existenţa societăţilor. Preocupat de studierea ştiinţifică a
realităţii sociale, Durkheim a examinat factorii ce determină obiectiv fiinţarea societăţii. Pentru
că societatea este entitate independentă de individ, sociologul francez a gândit grupul ca realitate
socială fundamentală. Faptele ce au loc în grup constituie problematica sociologiei deoarece
acestea sunt independente de individ în aceeaşi măsură ca şi procesele şi fenomenele studiate de
ştiinţele naturii. Întrucât el a văzut societatea dincolo de dimensiunile psihologice şi biologice,
fenomenele sociale au fost considerate ca lucruri. „Tratăm faptele sociale ca lucruri”, scrie Émile
Durkheim.
Faptele sociale sunt aspecte ale vieţii sociale care nu pot fi explicate în termenii specifici
individului, pentru că ele se produc autonom de acesta şi sunt exterioare lui.
Faptele sociale sunt cunoscute în mod direct sau empiric, iar sociologul caută date
senzoriale obiective rezultate din măsurarea lor în contextul vieţii sociale. Caracterul obiectiv al
faptului social derivă şi din caracteristicile sale de a constrânge individul să urmeze o anumită
direcţie şi nu alta. Faptul social evoluează independent fără a se conforma voinţei individuale.
Societatea însăşi acţionează ca un sistem de constrângeri, determinând individul să acţioneze aşa
cum îi dictează ea. Observăm că, în gândirea lui Durkheim, prioritară este societatea şi, din acest
motiv, el o concepe, din această perspectivă, ca obiect al sociologiei. Societatea este mai mult
decât suma părţilor sale. Faptul social acţionează asupra individului nu numai pentru că este
exterior lui, dar şi datorită internalizării de către acesta a standardelor de comportament ale
societăţii în care trăieşte.
Faptul social reprezintă unealta gnoseologică de investigare a realităţii sociale. Investit cu
atribute morale, faptul social trebuie să acţioneze pentru asigurarea ordinii sociale prin reunirea
indivizilor în acţiunea de funcţionare a întregului sistem social.
Analiza societăţii prin faptul social este întreprinsă de sociologul francez în lucrarea
Diviziunea muncii sociale (1893). Durkheim a făcut distincţia între solidaritatea mecanică şi
27
solidaritatea organică, derivată din compararea structurilor sociale simple în societăţile
tradiţionale cu diviziunile complexe în societăţile moderne. În primele tipuri de societate,
diviziunea muncii era foarte simplă, afirmată între persoane implicate în aceeaşi ocupaţie, cum ar
fi vânătoarea şi agricultura. În acele contexte sociale au existat un stil comun de viaţă, un set
comun de credinţe, obiceiuri şi ritualuri cunoscute şi practicate de către toţi. Prin urmare, a
existat un consens comun fundamental pe care Durkheim l-a denumit conştiinţa colectivă în
temeiul căreia oamenii au cunoscut aceeaşi viaţă socială şi au edificat o solidaritate socială care
orientează şi controlează comportamentul individual. Această solidaritate este mecanică, iar
dimensiunea ei esenţială este conştiinţa colectivă.
Pe măsură ce societăţile se modernizează, adoptă tipuri de producţie industrială, iar
diviziunea muncii devine mai complexă, se schimbă şi tipul de solidaritate socială.
Migrarea oamenilor de la sat la oraş, din activităţile agricole în muncile industriale
contribuie la erodarea vechii solidarităţi. În locul omogenizării din societatea tradiţională se
impune eterogenitatea socială în ocupaţii, stiluri de viaţă. Conştiinţa colectivă este înlocuită cu
conştiinţa individualităţii. Se face trecerea de la proprietatea comună la proprietatea privată, de la
responsabilităţi colective la drepturi individuale. Relaţiile directe între oameni şi controlul
informal îşi pierd din semnificaţie. Puterea şi autoritatea au trecut din responsabilitatea familiei şi
a bisericii în seama justiţiei şi a statului. Toate acestea au impus o nouă solidaritate socială,
anume solidaritatea organică. Ea este fundamentul realizării, cu succes, a combinării ordinii
sociale cu libertatea individuală.
Nucleul acestei solidarităţi este diviziunea complexă a muncii, liant al economiilor
industriale din societatea modernă în care fiecare este interdependent cu celălalt. Aşadar, oamenii
sunt determinaţi să coopereze pentru că numai astfel fiecare poate să-şi realizeze scopurile.
Diviziunea muncii este „dacă nu unica, cel puţin principala sursă a solidarităţii sociale în
societăţile bazate pe specializarea sarcinilor”. Cum faptul social este greu de descifrat din
observarea sa, Durkheim a indicat dreptul, în calitatea lui de simbol vizibil, domeniul de studiu al
tuturor varietăţilor de solidaritate socială.
Max Weber (1864-1920) este considerat printre fondatorii sociologiei, însă el a adus o
contribuţie importantă şi la dezvoltarea unor domenii din ştiinţele politice, ştiinţele economice,
istorie. El face diferenţa necesară între sociologie şi ştiinţele naturii. Pentru sociologul german
toate faptele sociale sunt fapte comprehensibile. Fenomene cum sunt stabilirea unui preţ,
organizarea unei greve, conduita religioasă a unui trib sunt cunoscute în alt mod decât sunt
studiate fenomenele naturale – căderea unui meteorit, îngheţarea apei –, adică primele sunt
cunoscute din interiorul lor, pentru că sociologul însuşi este o fiinţă socială, pe când celelalte
fenomene sunt investigate din exteriorul lor.

28
Sociologul se manifestă în interiorul obiectului de studiat, pe când fizicianul cunoaşte
procesele şi fenomenele fizice din exteriorul lor.
Max Weber a subliniat dificultăţile actului sociologic în a studia valorile, intenţiile,
credinţele şi atitudinile care sprijină comportamentul uman. Într-adevăr, el a surprins, spre
deosebire de K. Marx şi Durkheim, punctul critic al demersului sociologic dincolo de abordarea
socialului numai ca forţe sociale sau ca fapt social. Conceptul de acţiune socială este oportun în
cunoaşterea realităţii sociale modelate de intervenţia agentului uman concret. Examinarea
comportamentului social include şi studiul trăirilor indivizilor ce interacţionează alături de
acţiunile lor. Sociologii au un alt mod de a studia realitatea decât o fac specialiştii din domeniul
ştiinţelor naturii, de pildă chimie sau fizică, adică ei nu sunt limitaţi, în investigarea
comportamentului uman, să ţină seama de nişte criterii cum ar fi temperatura sau greutatea,
deoarece faptele, investigate de ei, au înţelesuri ce decurg din interacţiunea noastră cu alţii.
Sociologia are ca premisă comprehensiunea (Verstehen) fiinţelor umane concretizată în
capacitatea acestora de a înţelege modul cum se produc acţiunile umane.
Cunoaşterea sociologică, la Max Weber, se bazează pe un postulat metodologic al tipului
ideal. Acesta este un concept, constituit de sociolog pentru a descrie proprietăţile esenţiale ale
fenomenului. El este un procedeu de reconstrucţie abstractă a realităţii empirice, şi este investit
cu virtuţi de instrument metodologic al cunoaşterii sociologice.
Max Weber exemplifică tipul ideal prin conceptul de capitalism. Aşa cum a fost utilizat
în teoriile sociologice, şi aici îl avea în vedere pe K. Marx, acest concept nu dă posibilitatea
diferenţierii riguroase a judecăţilor sociologice de realitate şi a celor axiologice generate de el.
Tipul ideal al capitalismului face distincţia între sistemul economic, doctrina şi teoria socială
integrate în conceptul de capitalism, între capitalul financiar, comercial şi industrial, între etapele
evolutive ale capitalismului. Max Weber a studiat, cu ajutorul tipului ideal, birocraţia, legătura
dintre etica protestantă şi capitalism, tipurile de autoritate.
Pentru sociologul german nucleul sociologiei îl reprezintă acţiunea socială definită ca o
comportare umană orientată către alţi oameni. Sociologia este ştiinţă a acţiunii sociale, o ştiinţă
comprehensivă şi explicativă.

Sociologia românească
§1. Precursorii sociologiei juridice româneşti
În ceea ce priveşte o linie de demercaţie clară pe baza căreia să spunem că un anumit autor este
întemeitorul sociologiei juridice în România este destul de dificil să ne pronunţăm. Analizate
operele anumitor autori români s-a opinat că idei ce compatibile cu sociologia juridică s-ar putea
regăsi chiar în scririle de secol XV-XVI.

29
Astfel, Nicolaus Olahus (1493-1536) a întreprins şi realizat o cercetare şi o analiză a
raporturilor juridice specifice structurii sociale din epoca sa, anume raporturile juridice dintre
elita societăţii (nobilimea feudală) şi stat sau dintre nobilime şi iobagii transilvăneni.
Tot în Transilvania, Johannes Honterus (1498-1540) este considerat ca fiind părintele
12
gândirii sociologico-juridice româneşti. În lucrările sale Reguli extrase din cărţile de drept
civil, Scurt rezumat de drept civil pentru nevoile cetăţenilor şi scaunelor săseşti din
Transilvania, reiese faptul că principalele sale idei prezentate în opera sa juridică sunt adaptarea
normelor juridice la specificul economiei orăşeneşti, economie de tip nou, în raport cu cea
feudală şi care reclamă o nouă realitate juridică; necesitatea laicizării dreptului şi a adaptării
dreptului roman la cerinţele economice şi sociale ale Renaşterii; a acceptat ideea platoniciană că
ordinea juridică este un dar al divinităţii, că este de sorginte divină, dar a considerat că aplicarea
practică a legii ţine de om şi are o natură pur umană. Necunoaşterea concretă a legii de către cel
care o aplică nu numai că nu este scuzabilă, dar a nu respecta intenţia şi scopul avut în vedere de
legiuitor şi a-i da legii o aplicare deformată are consecinţe negative asupra raportului dintre
realitatea normativă şi juridicitatea societăţii deoarece, în astfel de situaţii, dreptul se poate
transforma în contrariul său. Legea trebuie să asigure echitatea naturală şi dreptatea, care sunt
cerinţe divine stabilite în faţa legii. Totodată, Honterus a evidenţiat avantajele legii scrise pentru
beneficiarii societăţii şi dreptăţii. El s-a ocupat chiar şi de probleme privind deontologia
judecătorului.
Primele idei despre societate, din cultura română, au fost formulate de Dimitrie Cantemir,
cu deosebire în lucrările sale Descrierea Moldovei, Istoria ieroglifică, Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor, Creşterea şi descreşterea imperiului otoman în care sunt înfăţişate şi
explicate evenimente, procese şi fenomene sociale din acest spaţiu românesc. Guvernarea
domnului, considera Cantemir, trebuie să aibă două atribute esenţiale, anume înţelepciunea şi
dreptatea, pentru a evita tirania, despotismul, arbitrariul şi abuzurile. Analizând procedura
judecătorească, Cantemir este de părere că şi aceasta trebuie să aparţină domnului alături de
13
puterea politică şi de cea legislativă. Domnul este, prin însăşi natura şi firea sa, incoruptibil
(lucru prin care înţelegem că nu poate avea calitatea de domn dacă îi lipseşte această calitate). De
aceea el este garantul dreptăţii, având totodată capacitatea de a realiza o justiţie exemplară.
Observaţii despre realităţile sociale întâlnim la reprezentanţii Şcolii Ardelene, mai ales în
ceea ce priveşte chestiunile naţionale.
În secolul al XIX-lea se cunosc primele încercări de analize sociologice ale vieţii sociale
româneşti bazate pe teze, concepte şi teorii preluate din sociologia europeană. Răscoala lui Tudor

12
Valerius M. Ciucă, Lecţii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 260.
13
Trebuie să subliniem faptul că în perioada la care ne referim, însăşi titulatura Domnului, prin acel atribut divin de
IO (alesul lui Dumnezeu) îi creiona această calitate de incoruptibil, ca şi trimis sau ales al lui Dumnezeu pe pământ.
30
Vladimirescu, revoluţia de la 1848, reformele lui Cuza şi Kogălniceanu, instaurarea monarhiei,
războiul de independenţă, proclamarea regatului român, problemele ţărănimii şi dezvoltării
agriculturii, afirmarea burgheziei româneşti în viaţa socială, desăvârşirea statului naţional român
toate acestea au constituit teme ale abordării sociologice şi, totodată, au stimulat gândirea
sociologică autohtonă. De pildă, se discută despre o sociologie paşoptistă (T. Herseni, 1940), cu
reprezentanţii săi I. Heliade-Rădulescu, N. Bălcescu, I. Ghica, I.C. Brătianu, în aceeaşi măsură,
despre o sociologie liberală sau o sociologie conservatoare – P.P. Carp, Titu Maiorescu.
Nicolae Bălcescu (1819-1852) s-a impus în gândirea social-politică a vremii lui prin
viziunea proprie privind organizarea şi guvernarea democratică a societăţii româneşti, pe care a
opus-o guvernării feudale socotită dăunătoare pentru întreaga societate. Era evident că legile şi
statul feudal trebuiau înlocuite, deoarece ele deveniseră anacronice, între societatea românească a
vremii şi statul feudal născându-se o graniţă a urii şi vrăjmăşiei. Legile noi pe care căuta să le
promoveze Bălcescu, aveau rolul de a asigura democratizarea statului şi egalitatea în drepturi
între toţi locuitorii ţării, precum şi libertatea fiecărui individ. Bălcescu socotea că se poate realiza
o ordine socială nouă, o ordine absolută, perfectă, ale cărei temelii sunt dreptatea şi frăţia, legea
14
şi judecata. Dreptatea este cel dintâi grad al desăvârşirii. Un scop utopic am putea spune, dar
în realizarea căruia paşoptiştii au crezut foarte mult, lucru care îl face pe Bălcescu să meargă mai
departe şi să arate că dreptatea şi frăţia se înfăptuiesc prin lupta neîntreruptă a omului pentru
15
triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei.
Simion Bărnuţiu (1808-1864), adept al ideii libertăţii de la natură a omului, el considera
că libertatea înseamnă egalitate, iar acestea sunt anterioare privilegiilor şi nedreptăţii. Societatea
16
este rezultatul unui contract social încheiat de bunăvoie între oameni liberi. Indivizii, prin
contractul social, au renunţat la voinţa particulară (ca normă de comportament) supunându-se
voinţei generale. Prin aceasta se manifestă tocmai libertatea şi voinţa particulară.Voinţa generală,
voinţa comunăeste rezultatul voinţelor tuturor membrilor societăţii, fiecare individfiind membru
al societăţii civile doar ca urmare a voinţei proprii. Puterea supremă în societate, spunea
Bărnuţiu, are ca temei supunerea liberă a fiecăruia pentru realizarea scopului comun, adică a ideii
17
statului. Acest fapt înseamnă transformarea dreptului privat în drept public. Contractul social
defineşte esenţa statului, deoarece consensul tuturor creează statul. În stat, fiecare individ îşi
păstrează drepturile sale naturale: de a trăi fără a vătăma pe alţii, de a-şi manifesta viaţa
personală şi spirituală, de a comunica unii cu alţii, de a respinge orice fel de dominaţie etc.
Scopul statului este efectuarea ideii dreptului sau a ideii statului, dreptul fiind tot ceea ce nu

14
N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor în Antologia gândirii româneşti, sec. XV-XIX, Partea a X-a,
Bucureşti, Ed. Libri, 1967, p. 277.
15
Ibidem.
16
Simion Bărnuţiu, Dreptul natural privat, Iaşi, 1868, p. 261.
17
Simion Bărnuţiu, Dreptul natural public, Iaşi, 1870, p. 11-13.
31
contrazice libertatea. Rolul dreptului este de a călăuzi realizarea libertăţii celei mai mari pe cât se
18
poate între toţi oamenii, considerând că dreptul şi libertatea sunt identice. Libertatea nu poate fi
concepută fără egalitate şi nici egalitatea fără libertate, iar amândouă nu pot fi concepute şi
19
realizate fără Drept. Dreptatea este numită ca fiind purtarea cea conformă cu dreptul, purtare
care apare fie din respectarea dreptului, fie din teama de pedeapsă sau din alte cauze.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) este primul cercetător al satului românesc. Realităţile
sociale au fost investigate cu metode ale cercetări empirice. În acest sens, el a întreprins cercetări
de teren, utilizând metoda monografiilor. Din acest punct de vedere, el este considerat
întemeietorul metodei monografice în România, ce va fi dezvoltată apoi de D. Gusti. Ion Ionescu
de la Brad a realizat monografiile judeţelor Mehedinţi, Putna şi Dorohoi şi ale regiunilor
dobrogene. Aceste monografii au abordat aspecte pedo-climatice şi fitotehnice, statistice şi
economice, demografice şi sociale din regiunile cercetate. Din datele sintetizate în lucrările sale
rezultă un profil al românului, aşa cum exista el în mediul ţărănesc, şi o civilizaţie adecvată
activităţii agricole. De aceea, el argumenta necesitatea cercetării agriculturii din toate zonele
locuite de români, o cercetare directă şi amănunţită a tuturor satelor.
Spiru Haret (1851-1912) a edificat o concepţie sociologică bazată pe principii
matematice de cercetare a fenomenelor sociale, în lucrarea sa Mecanica socială (1910). Haret
remarcă lipsa unei legi sociologice, aşa cum în mecanica raţională este legea newtoniană.
De aceea, consideră că ştiinţa sociologică nu dispune de o teorie de acelaşi nivel ca
mecanica raţională. El apreciază că sociologiei „experimentul îi este interzis şi observarea se
reduce pentru ea la învăţămintele istoriei, care sunt departe de a fi suficiente” (S. Haret, 2001, p.
90). Din aceste raţiuni, sociologia trebuie să parcurgă toate etapele prin care a trecut ştiinţa
mişcării fizice, iar pentru moment nu-i rămâne decât să studieze realitatea socială cu aproximaţii
succesive. Sociologia va deveni ştiinţă veritabilă când „va fi capabilă să folosească calculul”.
Până atunci ea este o disciplină ştiinţifică imatură.
Astăzi, studii despre gradul de evoluţie a ştiinţelor plaseză sociologia aproximativ în
aceeaşi zonă de dezvoltare ca şi savantul român, cu toate achiziţiile importante în analiza
cantitativă a socialului. Explicaţia acestei situaţii a sociologiei este progresul nesatisfăcător în
descoperirea legilor sociale, care, aşa cum afirmă Haret, trebuie să fie analoge cu cele după care
dirijează echilibrul şi mişcarea materială.
Fără să identifice sistemele mecanice cu cele sociale, Haret a sugerat o analogie între cele
două tipuri de sisteme. Modelul după care operează Haret este cel al spaţiului social cu trei
coordonate:
1. economică;

18
Ibidem, p. 6.
19
Simion Bărnuţiu, Dreptul natural privat, Iaşi, 1868, p. 6.
32
2. morală;
3. intelectuală.
Însă progresul este produs de ceea ce el numeşte forţe sociale: „conformaţia mâinii şi
20
limbajul”, cauze sociale de prim ordin care au determinat mişcarea socială. Determinismul
social este conceput de Haret ca un complex de relaţii cauzale în societate, iar în explicarea vieţii
sociale ia în seamă toţi factorii, de la mediul geografic până la individ cu toate actele sale.

Intrebari recapitulative:

1. Care sunt întemeietorii sociologiei?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
___________

2. Enumeraţi câteva dintre ideile socieologiei româneşti aşa cum reies din
scrierile întemeietorilor
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
__________________________________________

3. Poate fi fundamentată apariţia sociologiei în antichitate?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 2.

1. Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994.


2. Buzărnescu, Ştefan, Istoria sociologiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
3. Durkheim, Émile, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1974.
4. Giddens, Anthony, Sociologie, ALL, Bucureşti, 2001.
5. Gusti, Dimitrie, Opere, I-VII, Editura Academiei, Bucureşti, 1968-1995.

20
S. Haret, 2001, p. 133
33
6. Herseni, Traian, Sociologie românească. Încercare istorică, Institutul Social
Român, 1940.
7. Lallement, Michel, Istoria ideilor sociologice. De la origini până la Max Weber,
Editura Antet, Bucureşti, 1997.
8. Lallement, Michel, Istoria ideilor sociologice. De la Parsons la contemporani,
Editura Antet, Bucureşti, 1998.
9. Mihu, Achim, Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
10. Vander Zanden, James W., The Social Experience. An Introduction to Sociology,
Randon House, New York, 1988.

Tema 3. Metodele de cercetare în sociologie

Obiective: Cunoaşterea metodelor de cercetare spcifice acestei


ştiinţe, precum şi a rezultatelor ce pot fi atinse în urma aplicării acestora.

Cuvinte cheie: metode de cercetare, chestionar sociologic,


monografie, interviu sociologic, experiment sociologic, statistică.

Rezumat capitol:
1. Metodele de cercetare - introducere
2. Analiza statistică
3. Analiza sociologică a jurisprudenţei
4. Chestionarul sociologic

Tema pentru acasa:


Realizaţi un chestionar sociologic pe o temă de actualitate.

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

34
1. Metode de cercetare în sociologia juridică

După stabilirea tematicii cercetării sociologice şi după ce s-au ales ipotezele posibile
care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor şi tehnicilor de
investigare.
Sociologia şi-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind cunoscute sub
numele de anchete sociale, care constau în investigarea directă a membrilor
grupurilor umane, folosind în egală măsură şi alte metode specifice celorlalte ştiinţe
cum sunt: observaţia, experimentul şi studiul documentelor. În sociologia
juridică sunt folosite cu precădere următoarele metode de cercetare: analiza
sociologică a jurisprudenţei, observaţia, chestionarul, experimentul, analiza
statistică, monografia şi studiul de caz.
În cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul şi
interviul.
Metodele de care vom face vorbire mai jos sunt tehnici specifice de cercetare prin
intermediul cărora sunt culese datele din realitatea socială şi sunt testate
ipotezele.21 Datorită complexităţii realităţii sociale, fiecare fapt social este cercetat
de obicei cu ajutorul mai multor metode. Tipul de metodă ales depinde de cele mai
multe ori de paradigma sau teoria la care a aderat cercetătorul şi de condiţiile care
permit aplicarea uneia sau alteia dintre metode.S-a opinat că în ştiinţele sociale se
poate face distincţia între două mari curente, în funcţie de paradigma de care
aparţin şi de metodele folosite. Un curent este cel promovat de pozitivişti şi adepţii
lor acre caută să testeze corelaţiile dintre diverse variabile şi să descrie faptele pure,
folosind pentru aceasta metode cantitative. Celălat curent este reprezentat de
paradigme care pun accentul pe percepţia subiectivă şi încearcă să explice
interpretarea pe care o dau subiecţii realităţii sociale, reprezentanţii acestui curent
preferând pentru realizarea scoipului lor metodele calitative.
Metodele calitative se deosebesc de cele cantitaive prin următoarele elemente:

21
T. Rotariu, P. Iliuţ, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie: teorie şi practică, Polirom, Iaşi, 1997, p. 45, apud.
Arthur Mihăilă, op.cit., p. 24.
35
1. Preferinţa pentru date calitative (adică folosirea mai degrabă a cuvintelor
decât a numerelor).
2. Preferinţa pentru date preluate din mediul natural (observaţie, mai
degrabă decât experiment)
3. Preferinţa pentru înţelesuri decât pentru comportament (încercarea de a
înţelege lumea din punctul de vedere al oamenilor studiaţi).
4. Respingerea modelului oferit de ştiinţele naturii.
5. Preferinţa pentru cercetări inductive, generatoare de ipoteze, mai degrabă
decât pentru cercetări de testare a ipotezelor.

Analiza sociologică a jurisprudenţei


Analiza sociologică a jurisprudenţei presupune analiza dosarelor sau deciziilor
judecătoreşti, iar uneori se limitează la studiul culegerilor de decizii publicate de
diferite instanţe.
Ceea ce doreşte să afle sociologul sunt motivele care au stat în spatele deciziilor
judecătoreşti (schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor reflectată prin numărul de
condamnări de exemplu pentru homosexulaitate sau prostituţie în perioade de timp
diferite, mărimea pedepselor pentru o anumită infracţiune şi factorii care o
influenţează – sex, vârstă, etnie etc.). De aceea, analiza sociologică a jurisprudenţei
se deosebeşte de metoda dogmatică pentru că aceasta din urmă caută să cunoască
tendinţa generală în cazurile mai controversate.22
Cercetătorii caută să vadă dacă creşterea sau scăderea numărului unor infracţiuni
sau litigii dintr-un domeniu nu este expresia unei stări de conflict social (analiza
proceselor de insolvabilitate poate dovedi legătura dintre acestea şi criza economică
mondială, de exemplu).
O tehnică des folosită este analiza de conţinut a deciziilor judecătoreşti, care
presupune numărarea frecvenţei cu care apare în hotărârile judecătoreşti o lege, o
instituţie sau un cuvânt. Astfel poate fi determinat momentul temporal când o lege a
căzut în desuetudine sau frecvenţa cu care o instituţie a apărut în invocările
judecătorilor, înainte de a fi fost legiferată.
De cele mai multe ori, scopul analizei jurisprudenţei este determinarea celerităţii
proceselor judiciare (viteza de soluţionare a unei speţe), analiza motivelor de drept

22
Arthur Mihăilă, Op.cit., p. 25
36
care stau la baza unor soluţii juridice, desprinderea legăturilor dintre ideologie sau
anumite doctrine juridice şi deciziile judecătoreşti.

Analiza statistică
Analiza statistică presupune prelucrarea unui mare număr de date relevante pentru
domeniul studiat, pentru determinarea legăturilor de cauzalitate sau condiţionare
dintre un fenomen juridic şi una sau mai multe variabile.
În cazul accidentelor rutiere e poate întocmi o grilă de analiză compusă din mai
mulţi itemi, cum ar fi: sex, vârstă, profesie, cantitatea de alcool consumată, bioritm,
fazele lunii şi orice altă variabilă pe care cercetătorul o socoteşte semnificativă
pentru studiul său. După ce sunt strânse toate aceste date se va căuta o corelaţie
între frecvenţa cu care se întâlneşte unul dintre factori şi accidentele de circulaţie. În
aceste condiţii se poate ajunge spre exemplu la concluzia că luna plină determină
sau nu creşterea numărului de accidente de circulaţie.
Uneori prezenţa unei variabile alături de un fenom,en nu înseamnă că ea îl
determină. Astfel, faptul că mortatlitatea este mai mare în spitale decât în afara lor
nu va conduce cercetătorul la concluzia că spitalele sunt periculoase sau că ele
cauzează moartea pacienţilor. Concluzia pertinentă ar fi aceea că bolnavii grav
preferă să se interneze în spital mai degrabă decât să se trateze ambulator.
Statisticile arată de asemenea că mult mai multe femei sunt agresate şi omorâte
acasă de către soţii sau partenerii lor, decât pe străzi lăturalinice de către agresori
necunoscuţi. De aici pronind nu vom putea concluziona că o femeie va fi în mai mare
siguranţă dacă va dormi pe un trotuar decât acasă.
Pentru a se ajunge la formularea unor concluzii corecte, trebuie să se ţină seamă de
mai mulţi factori într-o analiză statistică. Pentru a vedea dacă femeile sunt şoferi
mai prudenţi decât bărbaţii şi dacă săvârşesc mai puţine accidente nu trebuie
comparat doar numărul de femei care deţin permise de conducere cu numărul de
bărbaţi aflaţi în aceeaşi situaţie, ci numărul de femei şi bărbaţi care conduc în mod
efectiv. Acest lucru trebuie realizat în acest fel pentru că există un mare număr de
femei cu permise de conducere, dar care nu şofează, preferândă să îl lase pe soţ să
facă acest lucru şi pe cale de consecinţă, numărul de femei la volan este de fapt mult
mai mic decât numărul bărbaţilor.

37
Statisticile eronate pot proveni şi dintr-o definire deficientă a fenomenului studiat.
Atunci când se face o statistică despre răspândirea pronografiei unele instituţii vor
include în rândul publicaţiilor pronografice, doar pe cele care prezintă imagini ale
unor acte sexuale explicite, pe când altele vor include şi publicaţii care prezintă
nuduri sau pe cele care includ povestiri pornografice. Trebuie subliniat faptul că
graniţa dintre obscenitate şi pornografie, iar uneori chiar dintre artă şi pornografie,
este destul de neclară, iar dacă acest concept nu beneficiază de o definiţie clară,
atunci statisticile nu vor avea nicio relevanţă.
În cursul anului 2012 un tânăr din Oradea a „pictat” pe pereţii unor case nou
renovate şi ai unor instituţii publice găzduite în monumente istorice din oraş
diverse scene. Tânărul a spus că ele nu a făsut altceva decât street art, în vreme ce
proprietarii clădirilor au făcut plângeri pentru distrugere.
O dispută importanţă generată tot de nedefinirea conceptului studiat a avut loc în
SUA, atunci când activiştii sociali considerau că numărul persoanelor fără adăpost
era de 3.000.000 pe când reprezentanţii guvernului apreciau numărul lor la
300.000. Diferenţa era dată de faptul că activiţii sociali au considerat că sunt
persoane fără adăpost toate persoanele majore care locuiau la rude sau prieteni
pentru că nu aveau propria casă şi nici posibilitatea să închirieze un apartament, în
vreme ce autorităţile includeau în această categorie persoanele care locuia sub cerul
liber pentru mai mult de 30 de zile.

Observaţia

O altă metodă de investigare este observaţia, ea fiind o activitate umană de


contemplare şi sesizare a fenomenelor şi proceselor sociale în forma sa naturală, fără
ca observatorul să intervină în desfăşurarea celor studiaţi. Presupune înregistrarea
evenimentelor şi comportamentelor studiate cu acurateţe şi conform unui plan de
cercetare stabilit anterior. Această metodă este des folosită din două motive şi
anume: anumite fenomene au o frecvenţă mică şi sunt greu de abordat prin alte
metode şi un al doile amotiv ar fi imposibilitatea folosirii unor tehnici cantitative sau
altor metode ştiinţifice pentru că acestea ar altera comportamentul grupului studiat.

38
În sociologie, observaţia este ştiinţifică, ea fiind opera unor observatori
pregătiţi, fiind o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii sociale, cu o
orientare spre un scop bine determinat.
Obiectul observaţiei în sociologia juridică este realitatea juridică formată din
fenomenele şi procesele juridice care definesc societatea în momentul desfăşurării
investigaţiei.
În raport de anumite criterii, observaţiile sociologice pot fi clasificate în mai
multe categorii:
1. În funcţie de poziţia observatorului faţă de grupul social studiat observaţia
este:
- Directă (sau nemijlocită) între observator şi grupul studiat
neinterpunându-se nimic, acesta fiind în contact cu realitatea socială.
Acest mod de observaţie este cel mai valoros pentru că oferă informaţii cu
valoare de fapte şi constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat
pentru analize colective specifice ştiinţelor sociologice;
- Indirectă, atunci când se face folosind opiniile altor observatori, aşa cum
este în cazul studiului documentelor.
2. Un al doilea criteriu de clasificare a observaţiilor în cercetarea sociologică îl
constituie poziţia observatorului faţă de grupul social observat:
- Dacă observatorul rămâne în afara grupului social observat, observaţia în
acest caz este observaţie externă.
Spre exemplificare vom folosi observaţia lui Joan Luxemburg din 1980 care a
monitorizat conversaţiile prin radio efectuate lângă o parcare americană de
autocamioane pentru a strânge date despre o nouă formă de recrutare a clienţilor de
către prostituatele care încercau să-i contacteze pe camionagii pe această cale.23
- Atunci când observatorul are un contact îndelungat cu colectivitatea
studiată, uneori integrându-se în activităţile specifice acestuia, observaţia
este numită internă sau participativă.
Practica sociologică a demonstrat că acest gen ultim de observaţie este cel
mai eficient faţă de celelalte categorii de observaţii şi chiar faţă de celelalte metode

23
A. Mihăilă, op. cit., p. 29.
39
de investigare cum sunt chestionarele şi interviurile, deoarece observatorul poate
sesiza şi culege date adevărate.
Pentru reuşita observaţiei participative, specialiştii recomandă respectarea
următoarelor reguli:
o stabilirea unei „graniţe” precise între observator şi grupul observat;
o respectarea normelor de convieţuire ale grupului studiat;
o observatorul să nu şocheze grupul studiat prin cunoştinţele pe care le posedă,
prin vocabularul folosit, lăsând impresia că este o autoritate;
o să nu forţeze prin nimic situaţia observată pentru a obţine date;
o sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.
Sociologii englezi24 consideră că observaţia internă/participativă trebuie folosită
atunci când:
- se cunoaşte prea puţin despre fenomenul observat (mişcare, grup nou
format, sectă religioasă etc.).
- există diferenţe importante între opiniile membrilor gruoului şi cele ale
celor din afara grupului.
- Fenomenul nu este transparent pentru cei din afară (dacă vorbim de
ritualuri religioase, relaţii private în interiorul grupului etc.)
- Fenomenul este ascuns faţă de opinia publică (crima, devianţa etc.)
Observatorul poate să participe efectiv la toate activităţile sau să fie doar un asociat
al grupului. Participarea la toate activităţile grupului îi oferă cercetătorului ocazia să
observe în mod direct modul de funcţionare al acestuia, dar are inconvenientul că
uneori el trebuie să participe la infracţiuni ca şi complice sau autor. De aceea, mulţi
cercetători preferă o participare parţială la activităţile grupului studiat, dacă
activităţile acestea presupun şi acte de natură penală sau contravenţională.

Experimentul

O altă metodă importantă de investigare folosită în sociologie o constituie


experimentul care este de fapt o observaţie dirijată de observator prin aceea că se
intervine în desfăşurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea

24
D. L. Jorgensen, Participant observation, London, 1989, p. 12-13.
40
condiţiilor sau prin introducerea din afară a unor variabile sau factori noi.
Experimentul este aşadar o situaţie creată artificial care îi permite cercetătorului să
reproducă o situaţie reală în condiţiile controlării variabilelor.
Dacă observaţia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat,
experimentul poate fi reconstituit şi repetat ori de câte ori este nevoie (acest lucru
reprezentând un avantaj al acestei metode de cercetare) pentru a verifica ipotezele
iniţiale în situaţia în care de la prima încercare aceasta nu s-a realizat.
În literatura de specialitate se recomandă parcurgerea, pas cu pas, a mai
multor etape pentru ca experimentul să fie eficient.
Acestea sunt în ordinea următoare:
- stabilirea ipotezelor;
- crearea condiţiilor de observaţie;
- stabilirea şi supravegherea grupului de control;
- introducerea factorilor externi;
- stabilirea consecinţelor acestora;
- controlul şi dirijarea variantelor urmărite;
- elaborarea pe baza verificării ipotezelor şi concluziilor teoretice a acţiunilor
practice.
Valoarea experimentelor este mai mare decât a observaţiilor, primele
verificând cu precizie ipotezele, pentru că, de cele mai multe ori, observaţiile lasă
mereu dubii şi locuri goale. În schimb, experiementele se realizează mai greu decât
observaţiile, fie din motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care
le impun.
Trebuie spus că putem vorbi de mai multe tipuri de experimente:
- experimentul de laborator
- experimentul de teren
- experimentul legislativ
Experimentul de laborator are loc într-un mediu artficial, iar subiecţii ştiu că sunt
supuşi unui experiment, chiar dacă de cele mai multe ori nu ştiu care este scopul
real al experimentului.
Experimentul de teren are loc în exterior, în cadru social real. Spre deosebire de
experimentul de laborator el are avantajul că se desfăşoară în condiţii naturale, iar

41
subiecţii nu ştiu că sunt supuşi unui experiment şi se comportă normal. 25
Dezavantajul este dat de faptul că intervin o serie de cariabile externe care nu pot fi
controlate.
Experimentul legislativ este o metodă specifică sociologiei juridice. În principiu el
funcţionează astfel: legislatorul pune în vigoare o lege, pentru a vedea dacă efectele
ei sunt benefice, pentru o perioadă limitată de timp, iar uneori numai într-o zonă
restrânsă. Experimentul legislativ se află însă în contradicţie cu ideea de lege
permanentă şi generală. De obicei experimentul legislativ este promovat în materie
fiscală (a se vedea recenta scădere a cotei TVA la unele alimente cu 16%, la cota de
9%) pentru a se vedea dacă un impozit sau o taxă nouă sunt eficiente sau,
dimpotrivă determină o rată mai mare a evaziunii fiscale.

Studiul documentelor
O altă metodă de investigare sociologică este cea documentară sau studiul
documentelor.
Ea reprezintă de fapt, tot o observaţie, dar o observaţie indirectă. Cu ajutorul ei,
sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale sau particulare) suplinesc
lipsa unor informaţii care nu pot fi obţinute prin celelalte metode de cercetare
sociologică. Atunci când se apelează la această metodă, trebuie avut în vedere că
documentele cu conţinut sociologic poartă amprenta personalităţii celor care le-au
întocmit şi nu în ultimul rând sunt particularizate de condiţiile istorice din perioada
căreia îi aparţin.
Cele mai folosite documente în cadrul investigaţiilor sociologice sunt:
- situaţiile statistice;
- arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale,
rapoarte de activitate, directive;
- documente ale unor persoane, cum sunt: scrisorile, jurnalele, memoriile sau
autobiografiile;
- documente auxiliare în care sunt incluse alături de lucrările literare, presa,
documentele fotografice, cinematografice şi cele fonetice.

25
Arthur Mihăilă, op.cit., p. 35-36.
42
4.1.4. Anchetele sociale
Dacă observaţia şi experimental sunt metode de cercetare pe care le găsim şi
la alte ştiinţe (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este specifică sociologiei
unde realitatea investigată conţine oameni cu care sociologul investigator intră într-
o relaţie de comunicare prin limbaj.
Etimologic, termenul francez „enquite” este rădăcina cuvântului anchetă, care
presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenţa sau inexistenţa unui fapt
sau a unei situaţii.
Această metodă, „ancheta”, prin cele două instrumente de investigare:
interviul şi chestionarul apelează la eşantioane de oameni, întrebându-i asupra unor
probleme de interes sociologic, ale căror răspunsuri sunt ulterior analizate şi
structurate pe diferite criterii. Pe această bază se vor formula concluzii (adevăruri
de valoare) care vor fi folosite de factori de decizie în domeniul cercetat (juridic în
cazul sociologiei juridice).

§1. Interviul
Prin interviu se înţelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog şi unul din
membrii eşantionului uman ales din grupul social investigat pentru culegerea de
informaţii în legătură cu scopul urmărit. Această modalitate de investigare este
folosită în multiple forme ale vieţii sociale cum sunt:
- concursurile pentru ocuparea unei slujbe;
- interviurile reporterilor;
- stabilirea unor diagnostice medicale;
- efectuarea unor tratamente psihiatrice, în cazul psihoterapiei;
În literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificări ale interviurilor
stabilindu-se că cele mai utilizate forme de interviuri sunt:
- interviuri tet a tet sau prin telefon;
- interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (în funcţie de gradul de
libertate în formularea întrebărilor de către sociolog);
- individuale şi de grup (în funcţie de numărul persoanelor participante la interviu).
Regurile unui interviu eficient
Specialiştii atrag atenţia că, pentru a obţine rezultate bune în folosirea
interviului, trebuie să fie respectate următoarele reguli:
- o singură întrebare, un singur răspuns;
43
- întrebări precise şi simple;
- durata interviului să fie scurtă, în funcţie de pregătirea şi personalitatea
interlocutorului;
- evitarea cuvintelor cu dublu sens;
- întrebările să se refere la aspecte concrete;
- evitarea formulărilor pentru ca la întrebările puse să nu se dea răspunsuri
monosilabice, de genul da sau nu.

§2. Chestionarul
A doua metodă de investigare folosită în anchetele sociologice este
chestionarul care constă în formularea unui set de întrebări care se adresează
subiecţilor pe problematica studiată. Spre deosebire de interviu unde sociologul şi
interlocutorul au un contact nemijlocit, în cazul chestionarului:
- întrebările se pun pe un formular (de obicei pe hârtie) sau la calculator, cu
privire la domeniul studiat, fără ca sociologul să intre în contact cu subiectul;
- de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul său.
Chestionarele, în funcţie de modalitatea în care subiectul poate să aleagă
răspunsurile care i se cer, sau să răspundă liber la întrebările puse, se împart în
chestionare cu răspunsuri limitate sau chestionare cu răspunsuri nelimitate
(deschise).
În prima categorie, chestionarele cuprind un set de răspunsuri posibile din
care subiectului i se cere să aleagă pe cel pe care îl consideră adevărat. În cazul
chestionarului deschis, subiecţilor li se cere să răspundă liber, cu propriile cuvinte la
întrebările puse.

§3. Construirea eşantionului


Anchetele sociale se întreprind prin intermediul eşantionului care reprezintă acea
parte a grupului social studiat, stabilită prin diferite procedee şi a cărei investigare
conduce la concluzii care vor putea fi exploatate la ansamblul colectivului de origine.
Operaţia prin care se stabileşte eşantionul reprezentativ dintre membrii grupului
social investigat se numeşte eşantionare. În practica sociologică se folosesc
procedee de eşantionare prin hazard (procedee probabiliste) sau prin procedeul
44
cotelor. În cazul procedeului cotelor, eşantionarea este realizată cu ajutorul
calculelor, al legilor statistice şi matematice asupra cărora nu ne vom opri deoarece
noi nu dorim pregătirea de specialitate a studenţilor de la facultatea de drept, ci
doar o punere în temă a acestora cu noţiuni de sociologie generală şi de sociologie
juridică.

Analiza datelor culese şi formularea concluziilor

După ce etapa culegerii datelor s-a epuizat, echipa de sociologi care


efectuează investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele, scale,
reprezentări grafice) şi în final la redactarea concluziilor care se vor prezenta
factorilor de decizie.
În sociologie, pentru ca cercetarea să fie eficientă, se cere o permanentă
pregatire a specialiştilor sociologi, pentru că, de multe ori, rezultatele obţinute nu
sunt reale deoarece pe întregul proces al investigării sociologice pot apărea
impedimente care în principal se referă la:
- nu s-au întocmit corect chestionarele;
- nu s-a constituit corect eşantionul;
- analiza şi interpretarea datelor nu s-a făcut în mod corect.
În alte situaţii există riscul că deşi cercetarea sociologică să fi fost corectă,
concluziile să fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente (economico-
financiare sau politice) să nu ţină seama de soluţiile propuse.

Intrebari recapitulative:

1.Prin ce se caracterizează metoda analizei sociologice a jurisprudenţei?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
___________

2. Ce caracteristici are metoda chestionarului?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
45
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
______________________________________________

3.Experimentul sociologic ce riscuri presupune?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
___________

Intrebari de autoevaluare :

1. Chestionarul sociologic este cea mai periculoasă metodă de cercetare în


sociologie. (F☻)
2. Cea mai costisitoare metodă de cercetare din sociologie este metoda
monosgrafiei. (A☻)
3. Metoda analizei jurisprudenţei ne arată receptarea de către populaţie a
unor prevederi legale. (A☻)

NOTĂ: Simbolul ☻reprezintă răspuns corect

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA TEMA 3.

 E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;


 Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
 Achim Mihu, Sociologie dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

46
Tema 4. Socializarea juridică

Obiective: Însuşirea înţelesurilor noţiunii de socializare juridică,


impropriere a normelor juridice în comparaţie cu socializarea ca proces căruia îi
suntem fiecare supuşi.

Cuvinte cheie: socializare, normă de drept

Rezumat capitol:
1. Status şi rol
2. grupurile sociale
3. Familia ca grup social fundamental

Tema pentru acasă:


Realizaţi un eseu cu tema familiei ca grup social şi evoluţia ei din
perspectiva legislaţiei contemporane.

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

47
1. Grupuri sociale

Este unanim apreciat că omul pentru a supravieţui, trăieşte în grup - viaţa socială fiind viaţă
de grup. Orice individ se naşte într-un grup social, primeşte primele noţiuni şi dobândeşte
experienţe într-un grup de oameni, crescând şi maturizându-se tot intr-un grup social si mai
intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social.
Norman Goodman defineste grupul social ca “doi sau mai multi indivizi care au un
sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in modalitati structurate pe baza
unui ansamblu comun de perspective referitor la comportamentul fiecaruia”.
In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si E.Durkheim, ca
grupul social “nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor care-l compun), el fiind ceva
deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe care le prezinta partile din care este compus”.
Pentru existenţa unui grup social trebuie obligatoriu să găsim o relaţie de
interdependenţă, de viaţă afectivă comună, scopuri comune şi participarea acestor indivizi la
realizarea lor.
În afara acestor condiţii obligatorii, necesare fiinţării grupurilor sociale, sociologii au
descoperit că acestea sunt caracterizate şi de:
 o structură şi organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le compun (fiecare
dintre aceştia având roluri bine definite);
 norme de comportare şi valori specifice pe care indivizii le respectă pentru a
supravieţui;
 forme de control şi presiune ale grupului faţă de membrii componenţi;
 existenţa unei conştiinţe de sine, a modului de apartenenţă la grup;
 relaţiile pe care le stabilesc cu alte grupuri;
 stabilitate temporală.

5.2. Tipuri de grupuri sociale


Majoritatea sociologilor au fost preocupaţi în a clasifica grupurile sociale după diferite
criterii: mărime, gradul de intimitate dintre membrii grupurilor, nivelul de solidaritate etc.
Clasificarea s-a făcut atât din raţiuni epistemologice, dar şi a dorinţei de a se înţelege mai
bine rolul pe care aceste grupuri le au în societatea umană în general.

5.2.1. Grupurile primare şi secundare

48
Clasificarea grupurilor sociale în primare şi secundare a fost făcuta de sociologul
american Charles Horton Cooley având drept criteriu existenţa sau inexistenţa relaţiilor dintre
indivizi, indicând că din prima categorie (grupuri primare) fac parte acele grupuri formate dintr-
un număr mic de oameni care au între ei relaţii personale strânse şi durabile, ele fiind foarte
importante pentru membrii componenţi. Ei au grijă unul de altul menţinând între ei relaţii sincere
de lungă durată.
Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt:
- familia;
- colectivităţile de copii, cunoscute sub numele de grupuri de joacă;
- grupurile de vecini (mai ales în comunităţile rurale şi nu numai);
- grupurile de bătrâni în diferitele lor forme de manifestare.
Aceste grupuri contribuie la formarea personalităţii indivizilor ce le compun.
Grupurile secundare, de regulă sunt grupuri mari cu o coeziune socială slabă, constituite
pentru a desfăşura o anume activitate, în vederea atingerii unui scop şi care au o durată
determinată.
Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relaţiile afective dintre indivizi, aici nu
există deoarece interesează competenţa acestora pentru îndeplinirea scopului propus.
Dintre grupurile secundare putem exemplifica:
- echipajul unei nave maritime;
- echipe de cercetare ştiinţifică;
- detaşamente militare;
- clase de elevi sau grupele de studenţi;
- un grup de muncă extins;
- comunitatea religioasă, etc.
De mai multe ori în cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse şi grupuri primare, acestea
din urmă coexistând, ca de exemplu în cadrul unor asociaţii productive cum sunt asociaţiile
familiale.

5.2.2. Grupuri formale şi grupuri informale

Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale îl constituie modalitatea oficială sau


neoficială de constituire a acestora.
Astfel, când grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpoziţii ale unor
instituţii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura şi relaţiile dintre membrii săi, pe
baza unor regulamente, acesta este numit un grup formal. Conducătorul grupului este desemnat
de o instituţie de multe ori pe baza unor examene şi concursuri, acesta fiind un lider formal.
49
Aceasta îi determină pe indivizii grupului să respecte normele regulamentare de conduită în
vederea îndeplinirii scopului propus. Între membrii grupului formal, pot să apară relaţii personale
care nu pot însă să le anuleze sau să le înlocuiască pe cele formale, încălcarea normelor de
conduită stabilite de regulamentele de funcţionare fiind sancţionate.
Când grupul social se formează spontan, de obicei în interiorul grupului formal, membrii
săi asociindu-se pe baza unor afinităţi şi contacte personale, relaţiile dintre ei nefiind
reglementate oficial, acesta fiind numit ca grup informal. Liderul grupului respectiv se impune
singur, de obicei datorită carismei sale, fiind recunoscut de ceilalţi indivizi de bunăvoie. De
obicei aceste grupuri (ex. prieteni) se organizează totuşi cu anumite reguli de conduită şi vederi
proprii pe care le respectă, dar care nu intră în contradicţie cu cele ale grupului formal.

5.2.3. Grupuri mici şi grupuri mari

Criteriul numărului de membri ai grupului determină împărţirea bipartită a grupurilor


sociale în mici şi mari. În cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc între ei relaţii personale
nemijlocite, cu un pronunţat caracter psihologic, influenţând personalitatea acestora (ex. familia).
Grupurile sociale mari se compun de cele mai multe ori din multiple grupuri mici (ex. clasa
socială) în care relaţiile nu mai sunt personale şi nici afective, acestea hotărând modalităţile de
comportament macro-social.

5.2.4. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă

Criteriile de clasificare a apartenenţei unui individ la un anumit grup şi a comparării cu


alte grupuri sociale faţă de cel căruia îi aparţine, a dus la împărţirea grupurilor umane în grupuri
de apartenenţă şi grupuri de referinţă.
Cea de a doua categorie de grupuri (cele de referinţă) este folosiţă de oameni pentru a-şi
defini, compara sau stabili comportamentul propriu.
Sociologii au stabilit că grupurile sociale de referinţă au trei funcţii:
a) normativă;
b) comparativă;
c) de public.
Nu toate grupurile de referinţă pot îndeplini cele trei funcţii; altele însă pot (ex. părintii).
Ei îi învaţă pe copii ce să facă şi ce să nu facă, ce-i corect şi ce nu-i corect îndeplinind funcţia
normativă. În acelaşi timp ei constituie exemple şi modele de comportament pentru copii,
realizându-se funcţia comparativă. Totodată părinţii aprobă sau dezaprobă comportamentele
copiilor (în funcţie de public).

50
Între grupurile de referinţă care au un rol deosebit în modelarea conduitelor umane, un
loc aparte îl are grupul de presiune. Acest grup mai este numit şi normativ pentru că stabileşte
standarde de comportament, impunându-le pentru convieţuirea tuturor grupurilor umane,
asigurând normele şi valorile unor grupuri de referinţă negativă.

Familia ca grup social fundamental

Am menţionat cu titlu de exemplu, că unul din grupurile sociale primare îl reprezintă familia.
Acest grup, care stă la baza societăţii umane, are două accepţiuni: una sociologică şi alta juridică,
accepţiuni care sunt sensibil apropiate şi care vor fi tratate în cadrul acestui excurs care se
doreşte a fi următorul sub-capitol al prezentului curs. Andrei Stănoiu defineşte astfel familia:
grupul social primar în care membrii săi sunt uniţi prin căsătorie şi descendenţă, legţii între ei
prin relaţii biologice, economice, moral-afective, spirituale şi juridice, care au anumite drepturi şi
obligaţii reciproce, legiferate sau nu, şi care desfăşoară o serie de activităţi, îndeplinind anumite
funcţii în folosul grupului, cât şi a societăţii.
În accepţiunea juridică, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii izvorâte din căsătorie, rudenie şi înfiere, precum şi alte raporturi asimilate relaţiilor de
familie, ea făcând parte din realitatea juridică. Familia, ca grup social primar, se deosebeşte de
celelalte grupuri sociale prin câteva caracteristici proprii cum ar fi:
- ea este formată din persoane unite prin căsătorie şi cu copiii prin legături paternale;
- relaţiile ce se stabilesc între membrii săi sunt mai întâi de ordin biologic, apoi moral,
afective, spirituale şi juridice, ele nemaiîntâlnindu-se la alte grupuri;
- între membrii săi există un sistem précis de drepturi şi obligaţii reciproce;
- au sarcini şi funcţii specifice.
Referitor la natura şi numărul funcţiilor familiei, sociologii au avut puncte de vedere
diferite, dar în general acestea au fost reduse la următoarele:
a) Funcţia biologică ce priveşte înlocuirea membrilor societăţii sau mai bine-zis
perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt reglementate relaţiile sexuale umane în
cadrul căsătoriei. În acelaşi timp, familia este grupul social unde este impus tabuul incestului.
b) Socializarea este a doua funcţie a familiei. Această funcţie este tot atât de importantă
ca şi cea de reproducere biologică a oamenilor. Prin ea se reproduce societatea, continuându-se
moştenirea socială şi culturală. Este adevarat că mai sunt şi alţi factori care determină
socializarea omului, dar nici unul nu-i mai puternic şi cu mai mare influenţă ca familia.
c) Funcţia economică. Familia este grupul social în care se asigură membrilor săi
veniturile necesare nu numai supravieţuirii, ci şi satisfacerea trebuinţelor fiziologice şi spirituale,

51
dând acestora o poziţie care influenţează semnificativ experienţele de viaţă de mai târziu ale
copiilor.
d) Funcţia de solidaritate familiară. În afară de trebuinţele fiziologice şi spirituale ale
membrilor săi, în familie sunt satisfăcute şi nevoile umane de afecţiune şi educaţie; aici
intimitatea asigurând pentru membrii săi sprijinul afectiv necesar în activităţile umane particulare
şi sociale. Sociologii au împărţit familiile în mai multe categorii.
Astfel, în raport de numărul de generaţii pe care le cuprind, acestea pot fi:
- familii nucleare (restrânse sau conjugale, formate din din soţ, soţie şi copii), fiind numita
DIADĂ când sunt numai soţii fără copii sau TRIADĂ în care există mama, tata şi copiii;
- familiile extinse sau lărgite care cuprind membrii ai mai multor familii nucleare
provenind din generaţii succesive, aici găsindu-se în legături de sânge: bunici, părinţi,
fraţi şi nepoţi.
După criteriul locuinţei, familiile se împart în:
1. Familia rezidentă, care reprezintă toate persoanele care locuiesc în aceeaşi casă comună
şi desfăşoară împreună activităţi similare;
2. Familia de interacţiune, formată din grupul de persoane între care există relaţii de
rudenie, de ajutor reciproc.
Pe baza criteriului privind poziţia unei persoane în cadrul familiei se disting:
1. Familia de origine, reprezentând familia în care s-a născut persoana în cauză şi care
este formată din părinţi, fraţi şi surori. Această familie este numită şi familia consangvină, unde
membrii sunt rude de sânge.
2. Familia proprie, reprezentând familia realizată prin căsătorie proprie şi care cuprinde
soţul şi copiii. Se mai numeşte şi familia de procreare.
Al patrulea criteriu de clasificare îl constituie normalitatea, din acest punct de vedere
existând familii normale, alcătuite din soţ, soţie şi copii, o astfel de familie fiind formată prin
căsătorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii nenormale din care
fac parte indivizii care trăiesc în concubinaj, familii fără copii sau monoparentale.

Intrebari recapitulative:
1. Care este diferența între status şi rol?
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

2.Enumerați cateva grupuri sociale primare:


52
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA TEMA 4.

 E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;


 Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
 Achim Mihu, Sociologie dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

53
Tema 5. Ordine socială şi ordine juridică

Obiective: Înţelegerea diferenţelor şi a congruenţelor dintre


ordinea socială şi ordinea juridică.

Cuvinte cheie: ordine socială, ordine juridică.

Rezumat capitol:
1. Status şi rol.
2. Ordine socială prin grupuri sociale
3. Ordinea juridică

Tema pentru acasă:


Vă rugăm să identificaţi câteva asemănări şi deosebire între ordinea socială şi
cea juridică

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

1. Normele şi valorile sociale


Existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi umane presupune organizare proprie şi conducere
proprie. În acest scop îşi creează structuri, forme şi instituţii specifice, îşi elaborează propriile
norme (morale, juridice, politice, religioase etc.), stabileşte drepturi, obligaţii şi interdicţii pentru
membrii săi, instituie anumite practici sociale prin care reglementează conduita membrilor săi.
Societatea umană îşi creează propria ordine socială. Existenţa ordinii sociale implică şi existenţa
dezordinii sau a dezorganizării sociale.
Ordinea socială funcţională presupune atât consensul indivizilor faţă de cerinţele sociale, cât şi
restrângeri şi constrângeri ale drepturilor şi îndatoririlor membrilor unei societăţi pentru a
54
preveni dezordinea sau dezorganizarea socială. Ea presupune, totodată, manifestarea unei
conduite bazate pe reciprocitate şi predictibilitate, pe îndeplinirea corelativă a drepturilor şi
obligaţiilor pe care şi le-au asumat indivizii. Existenţa şi funcţionarea ordinii sociale este
condiţionată şi de existenţa unui sistem de valori proprii. Orice ordine socială are o dimensiune
proprie.
Ordinea socială efectivă şi funcţională este asigurată prin activitatea de conducere şi normare.
Conducerea este o activitate necesară care rezultă din diviziunea socială a muncii şi din creşterea
complexităţii relaţiilor sociale. Activitatea de conducere orientează conduitele, acţiunile
indivizilor pentru realizarea cerinţelor sale generale precum şi ale indivizilor. Conducerea se
înfăptuieşte printr-o reţea de instituţii sociale (norme şi valori) care au rolul de a armoniza
interesele şi acţiunilor actorilor sociali.
Ordinea socială reală cuprinde un ansamblu unitar de norme, reguli, uzanţe, cutume, obligaţii,
interdicţii etc., pe baza cărora se reglează raporturile sociale dintre indivizi, grupuri şi organizaţii
sociale. Numai în cadrul unei ordini sociale funcţionale pot fi asigurate drepturile şi libertăţile
oamenilor, în primul rând cele fundamentale. Ordinea socială presupune echilibru social şi este
condiţia afirmării normale, libere a omului în societate. De aceea fiecare societate umană este
interesată să-şi apere ordinea şi echilibrul său, să-şi menţină propriile structuri şi instituţii şi să
asigure buna funcţionare a acestora, precum şi armonizarea acţiunilor actorilor sociali.
În oricare societate umană există o multitudine de norme şi valori care se constituie în sisteme
proprii sociale, juridice, politice, economice, morale, ştiinţifice, religioase etc. Această
multitudine de norme şi valori îşi are izvorul în complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale, dar
depinde şi de modul în care voinţa exprimată în aceste reguli urmează a fi îndeplinită.
Unii teoreticieni consideră că factorul hotărâtor al ordinii sociale este cel coercitiv, deoarece
ea nu există dacă cei ce deţin puterea nu o impun prin constrângere fizică sau prin constrângere
simbolică şi morală. Alţii sunt de părere că temeiul ordinii sociale este dat de interesele
participanţilor la viaţa socială; ca urmare, ordinea socială este rezultatul unui contract încheiat în
mod deliberat; ordinea socială este rezultatul consecinţelor neintenţionate ale acţiunilor actorilor
sociali, bazate pe propriile interese. Există şi teoreticieni care susţin consensul ca temei al ordinii
sociale. Indivizii acceptă anumite valori, norme prin consens şi aderă la ele în mod conştient şi
îşi stabilesc scopuri comune. Altă explicaţie a ordinii sociale este dată de cei care consideră că
aceasta este rezultatul inerţiei26 şi îşi este suficientă sieşi.
Nu există ordine socială fără norme şi reguli sociale care să orienteze conduitele umane.
Ordinea socială este asigurată în măsura în care activităţile atât de diverse pe care le desfăşoară
membrii unei colectivităţi, ai unei comunităţi, sau ai societăţii, relaţiile dintre aceştia se înscriu în
cerinţele, regulile, reglementările normative stabilite de societate şi acceptate şi recunoscute de

26
Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 139-142.
55
către indivizi. Cu cât este mai diversificată sfera activităţilor umane şi a relaţiilor interumane, cu
atât este mai mare varietatea şi complexitatea normelor şi regulilor sociale călăuzitoare.
Normele sociale conţin indicaţii cu caracter obligatoriu privitoare la conduita actorilor sociali
(indivizi şi grupuri), fie că cer a se face sau interzic a se face un anumit lucru sau exercită
presiuni într-un sens sau altul. Prin intermediul normelor sociale sunt reglementate relaţiile eco-
nomice, politice, morale şi de altă natură dintre oameni în scopul asigurării desfăşurării normale
a activităţilor umane. în sfera noţiunii de „normă socială” se cuprind categorii diferite de norme
cum sunt cele politice, tehnice, obiceiuri, cutume, regulile morale, normele juridice. Atunci când
sunt încălcate normele sociale este ameninţată ordinea socială şi echilibrul social, iar societatea,
pentru a se proteja şi a-şi apăra ordinea socială dată, recurge la sancţionarea comportamentelor
neconforme cerinţelor normativităţii acceptate.
Definind norma socială, în general, fără a face referire la specificul fiecărei varietăţi,
categorii de norme, prof. Maria Voinea scrie: „Prin normă socială înţelegem modelul, regula,
prescripţia care reglează comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor
sociale“.27 Rezultă din această definiţie caracterul unitar, dar specific al normelor sociale, precum
şi faptul că realizarea echilibrului social cere existenţa unui minim corespunzător de norme
comune acceptate şi însuşite de majoritatea indivizilor care trăiesc şi acţionează în societatea
respectivă, în comunitatea respectivă.
Normele sociale ocrotesc valorile sociale şi prescriu moduri specifice prin care acele valori
pot fi transformate în comandamente interioare ale conduitei individuale dezirabile.

Obiceiul şi cutuma
Există norme sociale care au apărut spontan şi altele care sunt elaborate de raţiunea umană,
ca răspuns la înţelegerea cerinţelor vieţii sociale, diversităţii formelor de activitate umană şi
diversităţii raporturilor sociale care se nasc între oameni în procesul activităţii şi al comunicării
interumane.
Obiceiul este o normă socială care a apărut spontan şi s-a statornicit în timp ca urmare a unei
îndelungate experienţe în reglementarea unor raporturi sociale interumane ca o consecinţă a
stabilităţii şi responsabilităţii sociale (vezi Dimitrie Gusti, Despre obicei), în condiţiile stabilităţii
sociale şi ale repetabilităţii sociale. Deşi a apărut spontan „obiceiul este expresia unor relaţii
sociale şi a unor situaţii de durată, contribuind la perpetuarea acestora, obstrucţionând
modificarea lor şi crearea de reguli noi“28.
Obiceiul poate constitui sursă de inspiraţie pentru jurişti, pentru legiuitor; poate fi izvor de
drept deoarece este o regula care normează conduita umană, regulă ce s-a stabilit şi statornicit în
cadrul activităţii sociale comune a oamenilor printr-un uz îndelungat, cum observa prof. Nicolae

27
Maria Voinea, Sociologie generală şi juridică, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 121.
28
Idem, pag. 122.
56
Popa. Aceasta este latura sa pozitivă în raport cu apariţia Dreptului.
Obiceiul ca posibil izvor de Drept, are şi o latură negativă, legată de caracterul său
conservator, determinat de faptul că s-a creat pe baza unor elemente sociale stabile, în condiţiile
unei anumite stabilităţi şi repetabilităţi a societăţii umane şi în interiorul societăţii uamane.
Din punct de vedere sociologic, se face distincţie între obicei şi obişnuinţă. Obiceiul este o
normă socială, o regulă care impune un model de conduită, iar obişnuinţa reprezintă o
modalitate, nu o normă de conduită specifică unor situaţii concrete. Societatea acţionează asupra
conduitelor umane prin obiceiuri, iar individul poate influenţa conduita umană prin obişnuinţa sa
de a avea, a practica o modalitate de a fi, o modalitate de conduită concretă.
Între normele sociale apărute spontan este şi cutuma, care nu este un simplu obicei, ci un
obicei juridic. Cutuma aparţine de „dreptul viu“ al societăţii, de dreptul nescris, dar transmis
posterităţii de la o generaţie la alta fără încetare.
Din multitudinea de obiceiuri, statul a preluat deseori pe acelea pe care le-a considerat
importante şi cu semnificaţie juridică, transformându-le prin sancţiune în norme juridice.
Sociologii şi juristii au stabilit că pentru a deveni normă de drept un obicei, el trebuie să
îndeplineasca cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe o folosinta indelungata a obiceiului;
b) regula de conduită recomandată (conţinută de obicei) să fie determinată cu o anumita
precizie;
c) obiceiul să prezinte interes pentru legiuitor.
De aici se poate constata că obiceiul juridic constituie izvor de drept, el fiind cunoscut în
literatura de specialitate ca „dreptul nescris”.

Norme morale şi norme juridice


În categoria normelor sociale se înscriu şi normele morale. Acestea reprezintă „un ansamblu de
norme de reglementare a comportamentului, fondate pe valorile: bine-rău; moral-imoral; cinste-
necinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, larg împărtăşite în cadrul unei colectivităţi,
caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă, cât şi de
presiunea atitudinilor celorlalţi”29. Sunt regulile care reglementează ce este bine de făcut pentru
om şi colectivitate şi ce este rău, recomandându-se abţinerea de la astfel de ultime
comportamente, reguli care sunt cunoscute sub numele de morală. Ele sunt impuse prin forţa
opiniei colectivităţii, fără o sancţiune de ordin material, disciplinar sau penal. Unele norme
morale se apropie prin specificul lor de caracterul coercitiv al normelor juridice sau se pot chiar
suprapune cu acestea. Normele morale pot fi scrise sau nescrise, pe când normele juridice sunt
consemnate în mod obligatoriu în înscrisuri şi documente oficiale. Normele morale nu pot fi

29
Dicţionar de sociologie, 1993.
57
impuse cu forţa; pentru acceptarea lor se apelează de obicei la convingere. Normele juridice se
impun prin forţa de constrângere socială.
Normele morale şi ordinea morală au un anumit rol în cadrul ordinii sociale, dar asigurarea
stabilităţii şi funcţionalităţii ordinii sociale este în mod necesar condiţionată de norma juridică,
de existenţa ordinii de drept în cadrul ordinii sociale care priveşte şi activităţi fără contingenţă cu
ordinea de drept; ordinea socială nu se rezumă la guvernarea legii, dar o presupune.
În literatura de specialitate găsim mai multe definiţii ale moralei, una dintre acestea fiind
formulată de Paul Popescu Neveanu prin care se arată că morala reprezintă „ansamblu de norme
de convieţuire umană care reglementează comportarea indivizilor unii faţă de alţii şi faţă de
30
colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică”.
Se poate constata că în principal caracteristica ce se detaseaza la morală este aceea că ea nu
este impusă prin lege, adică nu se realizează prin constrângere, individul care o încalcă fiind
sancţionat altfel decât prin forţa statului. De obicei, indivizii imorali sunt obiect al satirei, al
literaturii, spectacolelor umoristice, caricaturii, pamfletelor, editorialelor gazetăreşti etc, care, de
foarte multe ori, au mai mare putere de influenţare decât o persoana legală.

Ordine juridică şi norme juridice


Existenţa ordinii sociale este o condiţie necesară pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale a
oamenilor. Ea constituie un cadru normat social în care se proiectează, realizează şi finalizează
acţiunile actorilor sociali, pentru armonizarea acţiunilor umane în interiorul societăţii, pentru
afirmarea şi creşterea gradului de cooperare interumană. Dar simpla existenţă a cadrului
normativ al ordinii sociale (norme, reguli, îndatoriri, obligaţii, prescripţii, obiceiuri, cutume etc.)
nu întruneşte şi condiţia suficientă pentru a asigura stabilitatea, funcţionalitatea, dezvoltarea
societăţii, realizarea armoniei sociale, a echilibrului social din cel puţin unnătoarele două motive:
a) oamenii sunt sau pot deveni suspicioşi privind respectarea propriilor drepturi şi acţiuni
de către ceilalţi oameni membrii ai comunităţii sau în privinţa îndeplinirii obligaţiilor care revin
celorlalţi indivizi, ori care şi le-au asumat în mod liber şi conştient;
b) experienţa istorică a dovedit că în nici o societate umană nu există şi nu poate exista un
consens absolut al membrilor săi privind exigenţele normale de conduită socialmente dezirabile,
iar acest fapt generează intenţia de încălcare a normativităţii date, situaţie favorabilă manifestării
unor comportamente deviant-delincvente, care vor afecta prin consecinţele lor însăşi ordinea
socială, echilibrul social. Apare deci necesitatea creării unor mecanisme coercitive şi de
constrângere care să impună respectarea normelor şi regulilor de conduită statuate social în
formă scrisă, iar dacă se impune, să asigure şi respectarea normelor specifice „ordinii sociale

30
Petru Selagea, op.cit., p. 160.
58
spontane'4 a societăţii. Ordinea socială trebuie, în mod necesar, dublată de o ordine juridică
proprie, numită şi ordine de drept sau ordine normativă.
În orice societate umană există mai multe specii de norme şi tipuri de ordine, dar care
împreună alcătuiesc un sistem cu caracteristici specifice, determinat de specificul vieţii unui
popor, a unei naţiuni. Există în fiecare societate modernă norme de comportament social şi o
ordine socială; norme economice şi o ordine economică; norme politice şi o ordine politică;
norme morale şi o ordine morală; norme religioase şi o ordine religioasă; norme ştiinţifice şi o
ordine ştiinţifică; norme juridice şi o ordine juridică etc. Aceste tipuri de norme şi ordini sociale
funcţionează simultan, aflându-se intr-un raport de complementaritate, nu de exclusivitate.
Componenta care asigură funcţionalitatea unitară a acestui sistem de ordini sociale este tocmai
ordinea juridică pe care şi-o creează şi o instituie orice societate umană.
Ordinea juridică a unei societăţi nu este doar una dintre componentele sistemului de ordini
sociale, ci este axul acestui sistem şi, totodată, axul ordinii sociale deoarece normele juridice,
deşi sunt norme sociale, au un specific aparte: normele juridice au caracter obligatoriu pentru
fiecare componentă a sistemului de ordini sociale ca şi pentru întregul sistem de ordini sociale;
prin intermediul lor societatea umană se organizează şi funcţionează ca întreg, ca sistem global
unitar. Normele juridice au rolul de a călăuzi coercitiv, constrângător conduita umană, de a
coordona, organiza şi raţionaliza unitar (dar nu de a uniformiza) acţiunile umane la scara
sistemului social global.
„Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar, scrie prof.
Nicolae Popa. Normele juridice conţin reguli de comportament, atribuie drepturi şi stabilesc
obligaţii corelative, fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru cei care neglijează sau
se comportă în dispreţul acestui comportament, dar nu numai atât. Normele juridice pot conţine
principii generale de drept, definiţii (definiţia proprietăţii, a contractului, a contravenţiei, a
infracţiunii etc.), explicarea unor termeni legali, descrierea capacităţii juridice etc. Normele
juridice sunt legate, însă, de rolul regulilor de conduită. Sunt importanţi factori de organizare în
forma specifică a ordinii sociale"31. în orice sistem social global există doar o singură ordine
juridică şi numai una. Pe acelaşi teritoriu statal şi în acelaşi timp şi pentru aceleaşi persoane nu
pot exista mai multe ordini juridice diferite.
Normele juridice sunt norme sociale. Ele nu se opun nici cetăţenilor nici societăţii care le-a
generat. Ele nu afectează limitativ nici libertatea indivizilor, deoarece nu impun ceea ce trebuie
să fie, ci se referă la ceea ce ar fi putut să fie, exprimând exigenţele societăţii faţă de comportarea
membrilor săi în anumite categorii de raporturi sociale, raporturi care pot fi simultan
reglementate şi de alte categorii de norme (religioase, morale), dar care nu înlocuiesc şi nici nu
pot suplini rolul normelor juridice. Normele juridice apără societatea şi pe membrii săi, împreună

31
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 138-139.
59
cu toate drepturile şi libertăţile lor fundamentale şi particulare.
Normele juridice şi realităţile sociale reglementate prin acest tip de norme sociale constituie
elemente esenţiale pe care se clădeşte ordinea de drept, se apără ordinea socială, existenţa şi
funcţionalitatea societăţii ca sistem social global.
De cele mai multe ori, pentru înţelegerea specificului normelor juridice în tabloul general al
normelor sociale, acestea sunt comparate cu normele moralei, comparaţie care scoate în evidenţă
următoarele caracteristici care le deosebesc:
1. Norma juridică este mereu expresia grupului dominant în societate, ea stabilind acele
comportamente care convin membrilor acelui grup. Faţă de norma juridică, norma morală
este expresia cvasitotalităţii societăţii.
2. Norma juridică este o structură tripartită, fiind formată din ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune, demonstrând că spre deosebire de cele ale moralei, ea atinge un grad înalt de
precizie, regularitate şi sistematizare.
3. Modul de naştere a celor două categorii de norme este diferit. În timp ce norma morală
este nescrisă, fiind creată de opinia publică, norma juridică este creaţia legiuitorului, fiind
întotdeauna într-o forma scrisă.
4. În privinţa modului şi timpului intrării în vigoare a normelor juridice, există o precizare
strictă la publicare, ele acţionând pentru viitor, iar ieşirea din vigoare se face prin
stabilirea precisă a termenului de către legiuitor.
La normele moralei aceşti timpi nu sunt cunoscuţi, ele acţionând pe parcursul a multor
generaţii umane.
Criteriile de categorisire a normelor juridice, de cele mai multe ori, au în vedere:
a) ipoteza (adică acele împrejurări de care norma leagă anumite consecinţe);
b) sancţiunea (adică măsurile şi mijloacele care sunt adaptate în vederea respectării ipotezei şi
dispoziţiei).
În prima situaţie, ţinând seama de ipoteza normele juridice se împart în:
 norme onerative prin care se impune comiterea unei anume activităţi sau de a avea un
anumit comportament;
 norme prohibitive care interzic unele comportamente (ex.: normele cuprinse în Codul
Penal).
 norme permisive care nu se impun, dar nici nu interzic anumite conduite;
 norme care sunt la latitudinea indivizilor.
În cazul criteriului ce ţine de natura sancţiunilor normele juridice sunt:
 sancţiuni disciplinare (dreptul muncii);
 sancţiuni civile;
 sancţiuni contravenţionale;
60
 sancţiuni procesuale;
 sancţiuni penale.
Dacă acestea sunt tipurile de sancţiuni care aparţin ordinei juridice, în privinţa
sancţiunilor care asigură ordinea socială în general, acestea nu sunt numai de ordin represiv
pentru că în societate majoritatea comportamentelor nu sunt negative, ci pozitive. Astfel, pentru
comportament pozitiv, societatea acordă sancţiuni pozitive formale (sau oficiale) ca: elogiu,
mulţumirea, distincţii, premii şi altele, sau sancţiuni informale ca reacţiile de aprobare.

Norme sociale şi norme juridice


În orice societate umană există un sistem al normelor şi ordinilor sociale corespunzătoare, aşa
cum am prezentat anterior. Fiecare categorie de norme este în acelaşi timp normă socială, dar şi
normă cu trăsături, rol şi finalităţi proprii, proiectate social şi realizabile în condiţii sociale
concrete.
Fiecare categorie de norme reglementează categorii distincte de raporturi interumane, impun
actorilor sociali comportamente, acţiuni, fapte dezirabile social.
Atunci când prin conduite indezirabile social are loc încălcarea normelor sociale este
încălcată ordinea socială, este periclitat echilibrul social. Pentru a se proteja, pentru a-şi apăra
ordinea socială şi a-şi asigura echilibrul social, comunitatea, societatea umană recurge la
sancţiuni. Sunt sancţionate conduitele neconforme cerinţelor normaţivităţii sociale şi sunt
recompensate conduitele constructive, dezirabile.
Normele sociale sunt cerinţe sociale exprimate în reguli referitoare la ceea ce este posibil şi
datorat. Ele reglementează varietatea relaţiilor sociale, economice, politice, morale, asigurând
desfăşurarea activităţilor în toate domeniile. Din perspectiva sociologiei juridice, normele pot fi
grupate în două categorii: a) norme care nu au caracter juridic, numite norme non-juridice; b)
norme şi legi juridice. în categoria normelor sociale non-juridice se cuprind obiceiul moral,
moravurile, cutuma, tradiţia şi altele. Ansamblul normelor sociale non-juridice alcătuiesc ordinea
socială concretă. Dar ordinea socială este ameninţată de posibile conduite neconforme
exigenţelor conţinute în normele sociale. Nevoia apărării existenţei şi funcţionalităţii ordinii
sociale a impus oamenilor crearea unui grup de norme deosebite — normele juridice, legale, ceea
ce a dus la apariţia ordinii juridice.
In orice societate umană normele juridice au rolul de a proteja valorile şi relaţiile sociale, de
a apăra structurile sociale, instituţiile existente, organizaţiile statale şi non-statale, drepturile
sociale, civile, politice etc., ale membrilor acesteia. Normele juridice ca regulă generală şi
obligatorie de conduită umană individuală sau de grup, sunt fixate prin lege sau prin uz. Normele
juridice au o forţă de influenţare şi de constrângere mai puternică decât cea a normelor sociale
non-juridice. Dacă este necesar, respectarea lor este impusă cu forţa prin intermediul instituţiilor
special create în acest scop. Normele non-juridice, nu sunt impuse de o autoritate sau putere
61
organizată, nu sunt însoţite de măsuri coercitive sau de constrângere forţată exercitată prin agenţi
sociali specializaţi. în schimb, normele juridice sunt necesarmente obligatorii pentru toţi actorii
sociali, indiferent de statusul şi rolul lor social. în mod obişnuit noţiunile de status şi rol social
sunt asociate indivizilor. Cred însă că extinderea lor la cercetarea grupurilor sociale este şi
necesară şi benefică. încălcarea normelor juridice duce la întrebuinţarea forţei sau la ameninţarea
cu forţa de către cei în măsură să o facă, pentru a restabili autoritatea normei juridice.
Normele sociale non-juridice sunt produsul creaţiei colective, anonime, spontane a societăţii,
cel mai adesea sunt nescrise, se transmit pe cale orală şi prin practica socială din generaţie în
generaţie. Normele social-juridice sunt întotdeauna cuprinse în legile scrise elaborate de către un
forum, de către un organ specializat, organul legislativ, promulgate şi aplicate de către o
autoritate publică legitimă. Normele juridice au caracter general şi impersonal, prescriu conduita
generală şi particulară obligatorie pentru toţi actorii sociali care trăiesc şi acţionează pe teritoriul
unui stat. Respectarea legilor României, de exemplu, este obligatorie pentru toate persoanele care
nu au cetăţenia română, dar care activează în ţara noastră sau sunt doar turişti, atâta timp cât se
află pe teritoriul în care se exercită autoritatea statului român. Acţiunea normelor juridice în timp
şi spaţiu este stabilită precis de către legiuitor; acţiunea normelor sociale non-juridice în timp şi
spaţiu nu este determinată cu precizie. Normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi şi
sunt însoţite de sancţiuni organizate; normele sociale non-juridice nu au aceste atribute. Normele
juridice au o structură logică unitară (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea); normele sociale non-
juridice, în mod obişnuit, nu au o asemenea structură. Norma juridică are un caracter tipic. „Ca
model de conduită, norma de drept urmăreşte o reducere şi o egalizare a însuşirilor semnificative
ale relaţiilor sociale şi izolarea, neconsiderarea diferenţelor individuale nesemnificative.
Formarea tipului (a modelelor) de conduită şi grija pentru acceptarea sau impunerea sa în
practica relaţiilor sociale se realizează în vederea codificării acţiunii, a uniformizării sale, a
modelării acesteia în raport cu un interes social legalmente protejat146, scrie prof. Nicolae Popa.
Orice normă juridică prescrie conduita generală şi tipică a indivizilor dintr-o societate dată,
dar în acelaşi timp imaginează raporturi interindi- viduale, intersubiective.
Cercetate din punct de vedere sociologic, normele juridice apar ca elemente ale mediului
social, reflectă un anume conţinut al mediului social, forţa lor de influenţă şi constrângere îşi are
izvorul tot în mediul social care le-a impus. Ele nu au şi nu pot avea o existenţă pură, indepen-
dentă de conduitele sociale pe care le prescriu, deoarece constituie prelungiri ale valorilor sociale
dezirabile pe care le protejează prin prescrierea şi impunerea conduitei umane dezirabile faţă de
aceste valori.
Normele juridice au valabilitate şi aplicabilitate în aproape toate sferele şi domeniile
societăţii. Altfel nu şi-ar îndeplini rolul în apărarea ordinii de drept, în menţinerea echilibrului
social.
62
Regulile sociale generale şi obligatorii de conduită umană sunt stabilite, concretizate prin
legile juridice, care sunt expresia gândirii deliberate şi conştiente a specialiştilor, juriştilor,
exprimate de organele speciale ale statului şi prin care se dă viaţă actului de voinţă al mojorităţii
populaţiei care trăieşte pe teritoriul în care se exercită autoritatea statului, autoritatea
legiuitorului. Legea juridică este expresia raţională a dreptului, pronunţarea solemnă a dreptului;
ea exprimă ceea ce trebuie să fie valoarea unei legi. Legile juridice nu afectează libertatea de
acţiune a omului, dar îi prescriu şi îl obligă coercitiv să adopte o conduită care să nu contravină
cerinţelor normelor juridice în vigoare, o conduită dezirabilă social.

Sancţiuni sociale şi sancţiuni juridice

Sancţiunile sociale formează un sistem de modalităţi prin care comportamente diferite ale
oamenilor sunt fie recompensate, răsplătite, fie pedepsite. Sunt recompensate, răsplătite
conduitele pe care grupul social, comunitatea în care trăieşte şi acţionează un individ le consideră
ca legitime şi dezirabile. Conduita dezirabilă este aceea care se conformează normativităţii
sociale, indivizii acceptând, însuşindu-şi şi respectând normele şi valorile grupului. Conduitele
contrare normelor sunt pedepsite.
Răsplata sau pedeapsa, ca forme de manifestare ale sancţiunii, urmăresc realizarea
conformităţii la normele grupului, ale comunităţii, ale societăţii statornicite în timp, apărute
spontan sau elaborate raţional în scopul asigurării existenţei şi funcţionalităţii sale, al apărării
valorilor fundamentale (limba, cultura, forma statală etc.) precum drepturile şi libertăţile
persoanei. Conduita individului este supusă controlului a două instanţe: una interioară,
autocontrolul şi una exterioară, societatea prin normele şi sancţiunile stabilite prin uz sau prin
lege. în momentul în care controlul interiorizat - autocontrolul - nu mai funcţionează sau devine
insuficient, individul nemaifăcând distincţia între ceea ce este permis şi ceea ce nu este permis,
începe să acţioneze controlul exterior prin aplicarea sancţiunii. Sancţiunea reprezintă reacţia
societăţii faţă de conduitele indezirabile. Sancţiunile sociale pot fi precise sau difuze, organizate
sau neorganizate, dar ele totdeauna sunt expresia presiunii şi constrângerii sociale şi sunt
întemeiate pe presiunea şi constrângerea exercitată de societate asupra indivizilor pentru a adopta
conduitele dezirabile.
Sancţiunea difuză emană de la opinia socială spontană, neorganizatâ şi nu este aplicată de
către un organ împuternicit anterior. Sancţiunea organizată emană totdeauna de la o opinie
publică organizată şi se aplică celui sancţionat, de către un organ specializat, împuternicit în
acest scop. Exemplul tipic de sancţiuni organizate sunt cele juridice.
Sancţiunile sociale pot fi pozitive sau negative. Sancţiunile pozitive exprimă aprobarea şi
recompensarea din partea societăţii a conduitelor conforme normelor; sancţiunile negative

63
exprimă dezaprobarea/respingerea din partea societăţii a conduitelor neconforme normativităţii.
Sancţiunile pozitive pot fi formale (elogiul, mulţumirea din partea autorităţilor, distincţii şi
premii, recompense materiale) sau neformale (aprobare din partea prietenilor, rudelor, vecinilor,
a opiniei publice).
La rândul lor sancţiunile sociale negative se divid în sancţiuni negative formale (pedepsele
din partea instituţiilor sau/şi organizaţiilor sociale autorizate social în acest scop) şi sancţiuni
negative neformale (batjocura, satirizarea, dispreţul, marginalizarea conduitelor neconforme
modelului social recunoscut de grupul, comunitatea respectivă).
Există în orice societate modernă diferite categorii de sancţiuni sociale în funcţie de valorile
sociale care trebuie ocrotite prin norme împotriva deviant-delincvenţei cum sunt: sancţiunile
juridice (punitive şi reparatorii); sancţiunile morale (mai ales reprobaţiuni, de exemplu dispreţul
public); sancţiuni religioase (excomunicările, anatema, ispăşirea greşelii prin rugăciuni, peniteţe,
post etc.); sancţiuni satirice (sarcasmul, ironia); sancţiuni administrative, statutare etc.
Sancţiunile juridice au un specific aparte faţă de toate celelalte sancţiuni sociale: au un
caracter obligatoriu, constrângător, coercitiv, sunt emanate de la organe specializate şi sunt puse
în aplicare prin forţa coercitivă a statului, prin instituţii cu îndatoriri profesionale în acest
domeniu. Sancţiunea juridică este o instituţie juridică complexă având o organizare sistemică,
principii proprii care o guvernează şi finalităţi specifice. Cel mai adesea este considerată ca fiind
consecinţa stabilirii unei răspunderi juridice a făptuitorului ca urmare a săvârşirii de către acesta
a unei fapte ilicite determinate. „Sancţiunile coercitive, ca mijloace utilizate de drept pentru
deplina infiltraţiune a dreptului în acţiunile noastre, sunt invenţii ale spiritului, selectate de spirit
şi acomodate tot de spirit atât exigenţelor logice, cât şi exigenţelor realităţilor concrete"32 - scria
Eugeniu Speranţia.
Orice sancţiune juridică are caracter punitiv (pedepsitor) aflictiv (loveşte direct pe cel care o
suferă), legal, preventiv, educativ, şi reparatoriu (refacere, recompense, satisfacţie, despăgubire
acordată cuiva pentru o ofensă, pentru o pagubă, restabilirea valorilor încălcate, reîntregirea
patrimoniilor afectate, compensări materiale şi morale).
Sancţiunea juridică îndeplineşte următoarele patru funcţii: de constrângere; de reeducare; de
exemplaritate; de eliminare. Se consideră că în materie civilă şi administrativă sancţiunea
juridică are doar trei funcţii: de sancţionare; reparatorie; educativ-preventivă. Scopul sancţiunii
juridice este legat de prevenirea săvârşirii actelor ilicite, de protejarea ordinii sociale, apărarea
ordinii de drept, a valorilor sociale fundamentale, a drepturilor şi libertăţilor omului.
Orice clasificare a sancţiunilor juridice presupune raportarea la criterii ştiinţifice. Astfel:
După natura lor sancţiunile juridice sunt: patrimoniale şi nepatrimoniale.
După gradul de determinare: sancţiuni determinate; sancţiuni relativ-determinate; sancţiuni

32
Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale ale filosofiei juridice, Cluj, 1936, p. 214-215.
64
alternative; sancţiuni cumulative.
După rolul îndeplinit: sancţiuni cu caracter reprimator; sancţiuni cu caracter reprobator.
După modul de reglementare: sancţiuni generale; sancţiuni speciale.
După efectele produse: sancţiuni cu efect precumpănitor moral; sancţiuni cu efect precumpănitor
patrimonial.
După regimul juridic: sancţiuni netransmisibile; sancţiuni transmisibile.
După natura dreptului în care intervin: sancţiuni de drept penal; sancţiuni de drept civil; sancţiuni
de drept administrativ; sancţiuni de drept financiar. Dintre sancţiunile de drept sancţiunile
penale sunt cele mai constrângătoare, sunt cele mai coercitive şi sunt prevăzute expres în
legea penală. Din această categorie fac parte pedepsele, măsurile educative şi sancţiunile
penale. Măsurile educative şi de siguranţă nu sunt sancţiuni penale, ci sunt sancţiuni de drept
penal.
Dreptul este un produs al societăţii. A apărut ca o necesitate obiectivă a societăţii, ca mijloc
de protejare şi apărare de conduitele şi faptele periculoase ale unor indivizi care, prin încălcarea
regulilor şi normelor sociale, pun în pericol funcţionalitatea societăţii şi chiar existenţa sa ca
sistem organizat.
Protejând societatea, Dreptul protejează şi apără totodată pe toţi membrii săi. Rolul Dreptului
se realizează prin funcţiile sale: funcţia de formalizare juridică a organizării social-politice;
funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; funcţia
normativă.

Intrebari recapitulative:
1 Enumerați câteva caracteristici ale cutumei.
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

2. Care sunt caracteristicile ce aseamănă normele sociale de cele de drept?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA TEMA 5.

65
 E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;
 Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
 Achim Mihu, Sociologie dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

66
Tema 6. Devianţa socială şi delicvenţa

Obiective: Normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral
sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a acţiunii şi
comportamentul indivizilor. Această zona nu este precis delimitată, în interiorul ei fiind posibilă
apariţia unor „puncte de toleranţă” sau permisivitate unde comportamentul individului poate
varia sensibil depăşind limetele normative şi instituţionale. Normele sociale şi juridice nu
stipulează în detaliu nici modalităţile şi nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să
îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statutul lor social.

Cuvinte cheie: devianţă, normă socială, normă de drept,


delicvenţă.

Tema pentru acasă:


Redactarea unui eseu cu tema delicvenţei juvenile

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2ore.

1. Devianţa socială şi delicvenţa


1.1. Accepţiuni şi sensuri

Normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral,
licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a acţiunii şi
comportamentul indivizilor. Această zona nu este precis delimitată, în interiorul ei
fiind posibilă apariţia unor „puncte de toleranţă” sau permisivitate unde
comportamentul individului poate varia sensibil depăşind limetele normative şi
instituţionale. Normele sociale şi juridice nu stipulează în detaliu nici modalităţile şi

67
nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile
prescrise în funcţie de statutul lor social.
În orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament. Gama acestora
include atât pe cele conformiste „legaliste” şi „legitimiste”, cât şi pe cele inovatoare,
nonconformiste, evazioniste sau deviante. În consecinţă, orice societate se
confruntă, într-o mai mare sau mai mică măsură, cu manifestări de transgresiune a
normelor care în funcţie de anumite criterii, forme de devianţă socială sau de
delincvenţă (criminalitate).
Noţiunea de devianţă socială este una dintre cele mai des folosite în
vocabularul sociologiei-desemnează nonconformitatea, abaterea sau încălcarea
normelor şi regulilor sociale. Un comportament deviant este un comportament care
se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie).
Fenomenul de devianţă socială are un caracter universal, nu poate exista o
societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv:
este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă caracter criminal.
Devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a
dreptului. Individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesociabilă, ca
un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii. Majoritatea
autorilor specialişti sunt de acord că devianţa socială include ansamblul
comportamentelor care violează normele şi valorile recunoscute ca legitime într-o
societate ce determină o reacţie socială din partea instituţiilor, instanţelor şi
agenţilor de control social, impunând adoptarea unor sancţiuni sociale faţă de
devianţi.
Teoria sociologică concepe fenomenul de devianţă în două sensuri diferite:
a) un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălacre a legii şi
normelor semnificaţii exclusiv negative (aşa numita „devianţă negativă”).
b) un sens mai larg, care favorizează pozitiv acţiunile de eludare, schimbare sau
revoltă împotriva normelor ( „devianţa pozitivă” ).
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delicvenţa
(criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate
de normele juridice cu caracter penal. Devianţa socială reprezintă ansamblul actelor
şi faptelor care, violând regulile juridice penale, determină adoptarea unor sancţiuni

68
negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie,
justiţie, tribunale, instituţii de recluziune, etc.)
Trăsăturile specifice ale delicvenţei constau, în principal, în:
a) violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea anumitor
acţiuni;
b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire
socială;
c) desfăşurarea unei acţiuni antisociale care pericliteaza siguranţa instituţiilor,
grupurilor sociale cauzând un sentiment de teamă, insecuritate indivizilor.
Chiar dacă, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin
normele dreptului penal, el este un fenomen social care se produce în societate,
având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.
Delicvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire
socială care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa,
sănătatea şi integritatea persoanei în societate.
Un comportament delicvent comportă, dupa opinia lui E.H. Sutherland,
următoarele:
a) are consecinţe negative, prejudiciază interesele întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii, constrângeri formulate de legea penală;
c) prezintă o intenţie antisocială deliberată;
d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiune culpabilă
e) fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Delicvenţa este un fenomen complex; include o serie de aspecte şi dimensiuni
de natura statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică şi culturală.
a) dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delicvenţei în timp şi
spaţiu, prin măsurarea în procente, media delictelor, crime, corelarea acestora cu
indicatori de ordine socială, ecologică, culturală, geografică;
b) dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin fapte
antisociale, periculozitatea socială, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea,
felul acţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delicvente;
c) dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea
socială a delictelor şi crimelor;

69
d) dimensiunea psihologică, evidenţiază structura personalităţii individului
delicvent, individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului;
e) dimensiunea economică, sau „costul” crimei, evidenţiază consecinţele
delictelor din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate
victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare);
f) dimensiunea prospectivă evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a
delicvenţei;
Dacă delicvenţa reprezintă un fenomen normal (şi nu patologic, în sensul de „boală”
socială) cu care se confruntă orice societate, nu există o definiţie satisfăcătoare a
acestui fenomen.

1.2. Delicvenţa din perspectivă statistică

Delicvenţa este un fenomen normal, care include ansamblul de acte, fapte şi


conduite intrate în conflict cu legea penală, care are o anumita evoluţie în timp şi
spatiu, anumite regularităţi, frecvente, intensităţi ce pot fi măsurate şi evaluate
statistic. Asemenea evaluări privesc:
a) evoluţia temporară a criminalităţii, în perioade de timp diverse (5 ani, 10 ani,
20 ani) a se putea vedea, observa tendinţele de stagnare, creştere sau descreştere a
fenomenului;
b) evoluţia spaţială a criminalităţii, pe arii şi zone geografice, în vederea
idetificării unor zone „criminogene” locale cu potenţial ridicat sau scăzut de
criminalitate şi a „cartografierii” acestora (aşa numita ecologie a criminalității);
c) frecvența și intensitatea criminalității relevă dintre delictele comise, într-o
anumită perioadă de timp, într-o anumită zonă sau arie geografică, sunt cele mai
frecvente și au o gravitate (periculozitate) socială sporită în raport cu altele;
d) indicele de criminalitate (sau rata criminalității) calculat (la 10.000 de
locuitori), prin raportarea numărului de delicte (sau de delicvenți) la totalul
populației cu răspundere penală, pe diferite perioade de timp. Pe baza evaluărilor
statistice pot fi identificate anumite corelații între evoluția fenomenului de
delicvență și alte variante socio-economice și culturale (legislația penală - densitatea
populației - gradul de urbanizare - concentrarea de bunuri și valori în orașe, nu sunt
relevante întotdeauna, nu reprezintă cauzalitatea fenomenului).
70
Printre promotorii orientării, care au pus bazele clasificării delictelor în
funcție de o serie de criterii statistice, se numără A. Quételet, A. Guerry, ale căror
preocupări s-au concentrat asupra semnificației statistice a delicvenței. E. Ferri, unul
dintre reprezentanții de seamă ai școlii pozitiviste italiene de criminologie, a acordat
un rol important studierii factorilor sociali și individuali generatori de criminalitate,
surprinde anumite legalități statistice. Ferri elaborează așa-numita „lege a saturaţiei
criminale”, conform căreia într-un anumit mediu social există un număr stabil şi
determinat de infracţiuni şi crime, în măsura în care se schimbă condiţiile mediului
social se schimbă şi numărul de crime.
Şcoala sociologică franceză fondată de É. Durkheim şi-a întemeiat cercetările
pe studiul statistic al faptelor şi fenomenelor sociale şi juridice recoltând un imens
material documentar-statistic despre fenomenul sinuciderii. El a evidenţiat o serie
de regularităţi ale sinuciderilor:
-tendinţa spre sinucidere creşte odată cu vârsta
-sinuciderea nu se află în corelaţie cu clima-rata sinuciderii creşte din ianuarie până
în iulie
-descreşte din iulie până în decembrie-sunt mai frecvente în timpul zilei şi în special
în timpul săptămânii
-mai puţin intense noaptea şi în week-end-uri
-rata sinuciderilor este mai ridicată în rândul protestantilor decât al catolicilor.

1.3. Delicvenţa din perspectiva normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie
de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative şi
anume:
a) reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, ilegitim, ilegal, prin
care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;
b) fapta este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi
responsabil;
c) fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.
Pentru a exista răspundere penală trebuie să existe, în primul rând o faptă
antisocială reală săvârşită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al
71
doilea rând fapta trebuie incriminată de legea penală. Inexistenţa uneia sau mai
multora dintre trăsături, conduce, practic, la inexistenţa delictului sau crimei.
Principiul legalităţii delictului şi sanctiunii („nullum crimen sine lege”, „nulla poena
sine lege”) este înscris la loc de frunte în marea majoritate a legislaţiilor penale
moderne.
Definirea delictului prin cele trei trăsături menţionate, are o importanţă teoretică-
generală şi una practică, permiţând:
a) includerea, în categoria delictelor şi crimelor, numai a acelor acţiuni şi fapte
care întrunesc cumulativ aceste trăsături;
b) delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de
drept, care nu afectează însă ordinea socială, nu periclitează viaţa şi securitatea
indivizilor, grupurilor, instituţiilor (contravenţie, delicte civile, abateri disciplinare
sau administrative).
Clasificarea faptelor antisociale în delicte şi crime, se face în funcţie de două
criterii:
a) cel al gravităţii faptei, valoarea socială lezată, mărimea prejudiciului,
modalităţile şi formele de comitere;
b) cel al sancţiunii aplicate.
Tot în funcţie de gravitatea şi intensitatea sancţiunii aplicate într-o serie de
sisteme penale, se face distincţie între:
a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care
violează ordinea socială, normativă şi siguranţa statului şi instituţiilor sale
fundamentale;
b) delicte sau crime de drept comun îndreptate contra propietăţii, familiei,
bunelor moravuri.
Sistemul nostru penal (care utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de
delict sau crimă) nu recunoaşte nici diferenţa actelor antisociale cu caracter penal în
delicte şi crime şi nici subîmpărţirea acestora în delicte politice de drept comun.

1.4. Evaluarea sociologică a fenomenului de delicvenţă

Orice societate se confruntă cu aspecte de delicvenţă şi criminalitate, întrucât


noţiunea de crimă este implicată în însăşi ideea de societate. É. Durkheim considera
72
că nu există o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la
tipul colectiv, crima apărând ca un „fenomen normal”.
Actul delicvent reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care
contrastează cu normele de convieţuire existente în cadrul grupurilor, instituţiilor,
societăţii etc.
Pentru majoritatea sociologilor, delicvenţa reprezintă o problemă socială;
delicvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei între indivizi.
Nu în toate societăţile omorul este considerat drept crimă deliberată, existând
sisteme penale în care dacă el nu este justificat, este sensibil „dezincriminat” (cazul
omorului în legitimă apărare sau a omorului săvârşit „în stare de război” sau de
„necesitate”). În alte sisteme legislative, dimpotrivă, omorul săvârşit asupra unor
anumite persoane este considerat o crimă odioasă şi sancţionat extrem de sever
(omorul asupra unui părinte sau asupra unei femei gravide omorul, comis împotriva
unui preot, şef militar, conducător politic).
Cultura, moravurile, obiceiurile şi cutumele joacă şi el un rol important în
definirea anumitor categorii de delicte, cum sunt de pildă, cele care atentează contra
bunelor moravuri sau normelor de convieţuire socială. Ceea ce spunea G. Summer,
cum că „moravurile pot duce la lucruri corecte sau incorecte”, se verifică parţial în
cazul delictelor de prostituţie, promiscuitate sexuală, homosexualitate, incest,
sinucidere, etc. Într-o serie de societăţi contemporane, prostituţia este considerată
dacă nu ilegală, cel puţin semi-ilegală, iar alte societăţi acceptă, fie oficial sau cvasi-
oficial, tacit, prostituţia, adoptând chiar măsuri speciale de control medical şi social
pentru asemenea cazuri.
Homosexualitatea este sancţionată penal în unele legislaţii, repudiată moral
în altele şi chiar legalizat de unele sisteme normative. Homosexualitatea este, uneori
admisă tacit, în cadrul unor profesii (actor, dansator, pictor), în timp ce în altele este
repudiată şi dezaprobată, atrăgând, dincolo de sancţiuni penale şi morale,
interdicţia profesiei respective.
Cei care susţin incriminarea şi sancţionarea acestor fapte (considerate
imorale în multe societăţi), consideră ca argumente mai importante următoarele:
a) pedepsele au doar un rol preventiv asupra unui mare număr de indivizi;

73
b) sancţiunile permit autorităţilor să ţină sub supraveghere şi control acei indivizi
care, din cauza comportamentului sexual deviant, ar putea fi atraşi în activităţi
antisociale;
c) „etichetarea” şi dezaprobarea morală şi penală a acestor delicvenţi (arestarea
şi condamnarea lor pe termen scurt).
Numeroşi sociologi şi criminologi susţin că, criteriul normativului penal de
definire şi evaluare a ansamblului de delicte şi crime trebuie completat cu cel de
natură sociologică, morală, culturală şi psihologică. Definirea şi evaluarea
delicvenţei impune după unii autori circumscrierea acesteia numai la ansamblul
actelor şi faptelor săvârşite în mod real şi concret într-o anumită societate, fără
considerarea şi includerea acestor acte şi fapte care, deşi sunt incriminate de
normele penale, fie că nu au fost reclamate şi înregistrate, nu au fost descoperite.
Multe delicte sunt necunoscute sau clandestine, altele nu sunt niciodată descoperite,
unii delicvenţi nu sunt indentificaţi şi judecaţi (aşa numitele „crime perfecte” sau
crime cu „autori necunoscuţi”). Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale
din motive de teamă (răzbunarea faptaşului) sau jenă (viol sau corupţie socială), fie
datorită procedurii (de multe ori anevoioasă şi îndelungată) de judecare a
proceselor penale. O parte a delictelor sesizate poliţiei nu sunt înregistrate oficial,
altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani sub o anumita limită,
din buzunare, furturi auto, biciclete, de păsări). Există delicte comise de funcţionari
sau de persoane oficiale care, fie nu sunt descoperite, fie că nu sunt înregistrate şi
judecate. Ele constau din delicte de fraudă, corupţie comercială şi financiară,
contrafacere de mărci şi patente.
În lucrarea „Criminalitatea gulerelor albe”, É. Sutherland, demonstra existenţa unui
volum mare de ilegalitate în anumite afaceri comerciale şi bancare din societatea
americană. După parerea lui, costul economic al delapidărilor, fraudei
consumatorului, contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite comise de
înalţi funcţionari, depăşeste cu mult costul economic al delictelor obişnuite.
Asemenea delicte nu produc suferinţe şi privaţiuni asupra victimelor, ele sunt
„delicte reale”. Tot în sfera delictelor greu depistabile, se încadrează şi afacerile din
tripouri, jocuri de ruletă, pariuri false, transmiterea sau „vânzarea de ponturi”
privind încheierea de contracte comerciale, divulgarea secretului unor afaceri,

74
vânzări-cumpărări fictive de acţiuni la bursă, furtul pe calculator, „spălarea banilor”,
etc.
Fenomenul delicvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de
săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor şi crimelor:
a) delicvenţa (criminalitatea) reală, „cifra neagră” a criminalităţii, totalitatea
actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate. Criminalitatea
reală reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal; estimarea ei este aproape
imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale
şi statistice.
b) delicvenţa (criminalitatea) descoperită, care include numai acea parte a actelor
antisociale săvârşite în realitate şi care au fost indentificate şi instrumentate de
către organele specializate de control social. Cifra delicvenţei descoperite este
inferioară celei reale; nu toate delictele comise sunt depistate şi nu toţi delicvenţii
sunt indentificaţi; de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt
înregistrate, în timp ce altele sunt soluţionate necontencios, printr-un proces de
negociere între delicvent şi victimă.
c) delicvenţa (criminalitatea) judecată, parte din delicvenţa descoperită şi
înregistrată de organele de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele
penale. Volumul ei este mult diminuat, nu toate delictele descoperite ajung să fie
judecate, altele sunt graţiate sau administrate, unii delicvenţi nu mai sunt judecaţi
fie datorită prescrierii delictului, sustragerii de la judecată sau decesului intervenit
pe parcursul sau după terminarea judecăţii. Dezincrimineaza unele delicte care au
fost săvârşite în mod real sau înlătură răspunderea penală pe motive de minoritate,
iresponsabilitate, depistarea victimei.
Din punct de vedere sociologic, delicvenţa reală reprezintă adevarata dimensiune a
fenomenului de criminalitate. Sociologia delicvenţei (sau a criminalităţii) studiază
ansamblul manifestărilor şi actelor de delicvenţa săvârşită în realitate. Dreptul
penal se ocupă în special de aspectele delicvenţei judecate (legale). Sociologia
delicvenţei studiază criminalitatea ca fenomen social, prin evidenţierea şi explicarea
factorilor generali şi particulari, obiectivi şi subiectivi, sociali şi individuali care
generează acte şi fapte antisociale.

1.5. Politici penale de apărare socială şi de prevenire a delicvenţei


75
Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc,
prioritar, controlul asupra crimei, protecţia şi apărarea socială a indivizilor,
grupurilor şi instituţiilor sociale, prin organizarea unor activităţi specifice şi
utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea, constrângerea penală
cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate. În acest sens se
adoptă o suită de măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă. Astfel se
realizează:
a) prevenţia primară sau generală, prin antrenarea instituţiilor cu rol de
socializare, control social în direcţia indentificării şi prevenirii surselor de
criminalitate, inadaptare şi marginalizare;
b) prevenţia secundară sau specială, intervenţie „post factum” spre combaterea şi
sancţionarea persoanelor cu comportamente antisociale;
c) prevenţia situaţională, cuprinde măsuri concrete de informare a publicului
despre pericolul delicvenţei, indivizii devenind astfel observatori şi „autori” în
politica penală;
Noţiunea de prevenire implică cel puţin trei dimensiuni:
a) include legislaţia penală privind sancţionarea şi recluziunea indivizilor care au
încălcat legea penală;
b) include instituţiile şi instanţele publice specializate ale societăţii (organe de
poliţie, procuratură, organe de justiţie, stabilimente de muncă şi reeducare, instituţii
medicale sau de ocrotire, penitenciare etc);
c) ideile, opiniile şi reacţia opiniei publice faţă de diferitele manifestări
antisociale, „imaginea” publicului faţă de fenomenul criminalităţii.
Conceptul de politică penală defineşte, fie ansamblul de preocedee şi mijloace de
represiune utilizate pentru combaterea criminalităţii şi „descurajarea” indivizilor
delicvenţi, fie modalităţile şi formele de asigurare a apărării şi protecţiei sociale de
acte delicvente şi antisociale.
Există trei forme de prevenire, combatere şi tratament a fenomenului de
criminalitate:
a) cele adoptate şi aplicate înainte de producerea actului antisocial care
reprezintă adevăratele şi realele forme de intervenţie care pot evita producerea
unor prejudicii sociale;
76
b) cele adoptate în timpul producerii actului delicvent, constau în aplicarea unor
măsuri de siguranţă şi apărare socială (intervenţie);
c) cele adoptate dupa producerea actului delicvent, urmăresc sancţionarea,
resocializarea şi recuperarea individului delicvent (postventie).
Prevenţia si intervenţia împotriva formelor şi manifestărilor de criminalitate
reprezintă atributul organelor de urmarire penală şi de justiţie, obligate să aplice
lege penală. În cadrul activităţilor multiple de prevenire a delictelor şi crimelor, în
orice stat există organe de poliţie şi procuratură cu atribuţii principale:
descoperirea, înregistrarea şi instrumentarea cazurilor de încălcare a legii penale.
Justiţia soluţionează aceste cazuri prin tragerea la răspundere şi sancţionarea
penală a persoanelor vinovate.
Intervenţia „post factum” (postvenţia), urmăreşte atât sancţionarea
individului delicvent prin trimiterea şi internarea lui într-o instituţie de profil
(penitenciar, centru de reeducare), cât şi resocializarea şi reintegrarea postpenală în
societate după executarea pedepsei. Regimul de sancţionare şi pedepsire a
delicvenţilor diferă sensibil de la o ţară la alta, încep cu internarea acestora în
stabilimente deschise, semi-deschise sau închise şi până la recluziunea în instituţii
speciale de siguranţă şi de maximă securitate. Există regimuri speciale de tratament
pentru bolnavi psihici, deţinuti psihopaţi, pentru narcomani şi alcoolici cât şi pentru
recidivişti periculoşi. Diferenţierea deţinutilor în penitenciare se face după criterii:
sexul, vârsta, natura şi gravitatea delictului, apropierea de domiciliu, legăturile
familiare sau sociale, nevoile speciale de tratament.
Potrivit regulilor penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei în
domeniul penitenciar, resocializarea şi tratamentul delicvenţilor trebuie
subordonate unor finalităţi precise să asigure menţinerea stării de sănătate,
demnităţii şi respectului deţinuţilor prin asigurarea unor condiţii de viaţă
compatibile cu demnitatea umană şi cu standardele acceptate în cadrul comunităţii.
Scopurile detenţiei trebuie să reducă traumatizarea psihică a persoanei
condamnate, privind apariţia unor perturbări emoţionale-idei obsesive-infantilism-
idei de sinucidere-comportamente violente şi agresive. Un principiu fundamental al
acţiunilor de resocializare reprezintă normalizarea prin apropierea a condiţiilor
vieţii din penintenciar de cele ale lumii exterioare. Ca regulă generală, normalizarea
presupune că deţinutul îşi păstrează şi îşi exercită marea majoritate a drepturilor
77
civile-dreptul al vot-dreptul de asociere liberă-dreptul de libertate a conştiinţei
religioase-dreptul de propietate-dreptul de a avea familie-chiar o viaţă familiară
(conjugală), cu excepţia dreptului de liberă mişcare în afara instituţiei penitenciare.
Normalizarea presupune realizarea a două deziderate:
a) deschiderea - prin internarea în stabilimente deschise, asigură deţinuţilor
condiţii de viaţă, muncă şi sănătate aproape sau chiar identice cu cele din afara
locurilor de muncă. În asemenea stabilimente, deţinuţii au condiţii de viaţă
confortabile, au dreptul la corespondenţă nelimitată, primesc vizite săptămânale, au
contacte permanente cu familia, vizionează programe TV şi radio. Singurele
resctricţii sunt cele referitoare la libera deplasare în afara acestor stabilimente.
Normalizarea şi „deschiderea” urmăresc ca deţinutul să-şi poată exercita o parte a
rolurilor pe care le-a avut înainte de comiterea delictului (părinte, soţ, lucrător,
cetăţean etc.).
b) responsabilizarea - a întări sistemul răspunderii personale, implicândul într-o
serie de activităţi zilnice în cadrul locului de detenţie.

Intrebari recapitulative:
1. Enumerati câteva caracteristici devianeţi şi ale încălcării normei de drept
care să le apropie, dar şi unele care să le diferenţieze.
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
__________________________________________

2. Cum se face evaluarea socială a fenomenului delicvenţei?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
___________

3. Care sunt caracteristicile prevenţiei si intervenţiei împotriva formelor şi


manifestărilor de criminalitate?
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
__________________________________________

78
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA TEMA 6.

 E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;


 Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
 Achim Mihu, Sociologia dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

Tema 7. Răspunderea socială şi răspunderea juridică. Legea ca mecanism


social

Obiective: Înțelegerea rolului protocolului contemporan de a


realiza un echilibru ca instrument de comunicare între reprezentant şi reprezentat,
semnificativ şi semnificat, guvernant şi guvernat.

Cuvinte cheie:protocol, curtoazie, etichetă, politețe, precadere,


uzanțe.

Rezumat capitol:
1. Responsabilitatea-instituţie socială
2. Răspunderea- instituţie normativă
3. Răspunderea civilă
4. Răspunderea penală
5. Teoria non-dreptului

Tema pentru acasă:


Realizaţi un eseu pe tema teoriei non-dreptului

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2ore.

1. Răspunderea socială şi răspunderea juridică


79
1.1. Responsabilitatea – instituţia socială
În cadrul colectivităţilor umane, indivizii (desfăşurandu-şi activităţile proprii voit
sau involuntar) se interferează cu ceilalţi membri ai grupului social din care fac
parte, afectându-i sau avantajându-i pe aceştia din urmă. Atitudinea persoanei de a-
şi asuma urmările activităţilor sale faţă de ceilalti indivizi este cunoscuta în
sociologie sub numele de responsabilitate. În literatura de specialitate, acestei
noţiuni i s-au dat mai multe definiţii dintre care le reproducem pe următoarele:
a) Responsabilitatea reprezintă acceptareaşsi suportarea de către individ a
consecinţelor morale, sociale, juridice, financiare, disciplinare şi materiale ale
acţiunilor concepute şi realizate de acesta.
b) Responsabilitatea reprezintă „grija pentru succesul sau riscul, rezultatul şi
eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul (individul n.n.) o
desfăşoară sau o conduce în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care
este afectată de rezultatul acestei acţiuni.
c) Responsabilitatea reprezintă opţiunea şi angajarea individului în procesul de
socializare pentru executarea unei acţiuni, unei fapte sau de a avea un anumit
comportament social în vederea atingerii unui scop anume, raportându-se la
activităţile întreprinse şi de ceilalţi indivizi din educaţie.
Din analiza celor trei definiţii ale responsabilităţii se desprind câteva
caracteristici care privesc în principal:
a) faptul că aceasta este specifică fiecărui individ care acţionează în procesul de
socializare;
b) că este de ordin opţional, ea fiind rezultatul angajării libere a fiecărui individ;
c) ea este o instituţie socială de ordin valoric;
d) în aprecierea ei se are în vedere intenţiile individului şi consecinţele acţiunii
întreprinse;
e) scopul urmărit de acţiunile persoanelor responsabile este cel de îmbunătăţire
a sistemului social.
Responsabilitatea este întotdeauna legată de buna comportare (morală,
disciplinară, politică, juridică) şi ea presupune răspunderea din partea indivizilor
care împiedică această comportare.

1.2. Răspunderea – instituţie normativă


80
Prin răspundere se înţelege obligaţia individului de a suporta o pedeapsă
(sancţiune) ca urmare a faptelor (acţiuni, inacţiuni) sale neconforme cu regulile de
conduită care au produs o dereglare a ordinii sociale. Răspunderea este, în acelaşi
timp, o instituţie morală şi juridică având la bază, în afară de responsabilitate şi frică
(faţă de pedeapsa) pe care o da indivizilor mai puţin responsabili, care au tendinţe
deviante în comportament.
Faţă de persoanele care îşi asumă sau nu-şi asumă responsabilitatea actelor lor în
practica socială şi implicit juridică, s-au constatat următoarele situaţii:
a) cea a persoanelor conformiste, supranumite şi obediente (ascultătoare) care
acceptă voluntar responsabilitatea apreciind că normele de comportare sunt
legitime (corespunzătoare cu morala) şi legale; în astfel de situaţii se găsesc
marea majoritate a indivizilor;
b) cea a persoanelor care nu recunosc legitimitatea şi legalitatea regulilor,
neasumându-şi nici un fel de responsabilitate; în această categorie se
încadreza de cele mai multe ori anarhiştii şi revoluţionarii;
c) a treia situaţie o constituie persoanele care nu-şi asuma responsabilitatea
actelor lor, considerând că normele sunt legale, dar nu sunt legitime,
încălcându-le de cele mai multe ori.
Spre deosebire de responsabilitate, răspunderea are următoarele
caracteristici:
a) este o instituţie normativă şi nu socială;
b) este preponderent normativ şi nu valorică, aşa cum este responsabilitatea
unde individul consideră normele de conduită valori pe care le acceptă în
mod liber;
c) este impusă individului de către societate;
d) vizează conservarea sistemului social;
e) este atribuită fiecărui individ, fiind apreciată în funcţie de acţiunile concrete
ale acestora;
f) ea intervine doar atunci când s-a încălcat o normă de comportare.

1.2.1.Categorii de răspunderi

81
În raport de regulile de comportare încălcate, răspunderea indivizilor cunoaşte mai
multe forme cum ar fi:
a) răspunderea morală;
b) răspunderea politică;
c) răspunderea juridică.
Toate aceste forme de raspunderi sunt de fapt forme ale controlului social
faţă de indivizii cu comportament deviant. Dintre cele trei forme de răspunderi
enunţate, cea care ne interesează este cea juridică, care reprezintă un mijloc de
control instituţionalizat, realizat de stat prin organele sale. În literatura de
specialitate cea mai utilizată definiţie a răspunderii juridice este următoarea:
Complexul de drepturi şi obligaţii care se nasc în urma săvârşirii unei fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către stat prin aplicarea
sancţiunilor juridice faţă de persoana care a săvârşit fapta ilicită.
Dintre caracteristicile acestui gen de răspundere se desprind următoarele:
a) ea presupune reguli şi ordine stabilite prin norme juridice;
b) încălcarea normelor juridice antrenează răspunderea individului care nu le-a
respectat, care constau în suportarea unor consecinţe numite pedepse (sau
sancţiuni);
c) este de natură coercitivă;
În funcţie de categoria regulilor de drept încălcate, formele de răspundere juridică
sunt:
o penală
o civilă
o administrativă
Fără a intra în detalii referitoare la caracteristicile celor trei tipuri de
răspunderi juridice (pentru că acestea sunt pe larg şi în amănunt studiate de
diferitele categorii de drept) ne vom referi succinct la răspunderea civilă şi
răspunderea penală, cele mai cunoscute forme juridice ale răspunderii.

§1. Răspunderea civilă

Acest tip de răspundere reprezintă obligaţia celui care a produs un prejudiciu unei
persoane de a repara prejudiciul respectiv. Se cunosc două forme de răspunderi
civile:
82
o răspunderea delictuală care constă în repararea prejudiciului produs unei
persoane de cel care prin fapta păgubitoare încalcă şi o obligaţie stabilită prin
lege;
o răspunderea contractuală care există atunci când prin fapta păgubitoare s-a
încălcat o obligaţie stabilită prin contract, încheiat între cel care a păgubit şi
păgubitor.

§2. Răspunderea penală

În general, în societate, cea mai cunoscută formă de răspundere este cea penală, ei
acordându-i-se de cele mai multe ori o atenţie sporită pentru că ea corespunde celei
mai grave încălcări ale normelor de comportare care sunt cunoscute sub numele de
infracţiuni. Răspunderea penală se bazează pe acel segment de responsabilitate a
individului cunoscută în doctrina penală de responsabilitate penală. Acest concept
este reprezentat de starea normală a oricărui individ matur dată de capacitatea sa
psiho-fizică:
a) de a înţelege caracterul acţiunilor (faptelor) sale;
b) de a-şi da seama de valoarea şi urmările acţiunilor pe care le săvârşeşte;
c) de a-şi determina şi dirija în mod liber voinţa în raport cu scopurile urmărite.
Din aceste motive, responsabilitatea penală a omului există numai în
condiţiile în care nu-i sunt afectate inteligenţa, raţiunea şi voinţa. Persoana care
îndeplineşte aceste condiţii în totalitate şi comite o infracţiune se consideră că este
responsabilă şi răspunde penal prin aceea că este vinovată de răul social produs de
omul ce a avut discernământ, trebuind să suporte pedeapsa (sancţiunea) stabilită de
lege.
Legea nu stabileşte ce-i discernământul, dar stabileşte că el există pentru orice
individ începând cu vârsta de 14 ani şi se referă la capacitatea omului de a face
distincţie între ceea ce este moral şi imoral, periculos şi nepericulos pentru societate
şi individ ca membru al societăţii.
Răspunderea penală se identifică cu sancţiunea stabilită de lege.

83
1.3. Teoria nondreptului

În privinţa controlului social realizat faţă de indivizii care încalcă normele de


comportare au existat păreri că acesta se poate realiza numai pe cale juridică.
Dreptul, potrivit acestei păreri, cunoscute sub numele de PANJURIDISM se află peste
tot şi totdeauna „în spatele fiecărei relaţii sociale şi individuale”.
Cunoscutul sociolog francez Jean Carbonnier, în tratatul său de Sociologie
juridică a contestat această teorie, demonstrând că de fapt multe relaţii sociale – şi
în multe perioade de timp, regulile care au stat la baza acestora au fost de altă
natură decât cele ale dreptului, acestea din urmă fiind de fapt „o spumă la suprafaţa
raporturilor sociale şi individuale”. Carbonnier arată că nu întotdeauna legile opresc
răul şi repară prejudiciile cauzate de indivizii nonconformişti, ci uneori acestea sunt
ele însele generatoare al răului social. Din acest motiv se recomandă judecătorilor să
aiba în vedere adevărul menţionat şi să se uzeze de lege cu măsură. Din lucrarea
amintită, Jean Carbonnier dezvoltă şi teoria sa despre nondrept, concept care
desemnează absenţa dreptului într-un număr mare de raporturi sociale care normal,
trebuia reglementată de normele juridice. Această absenţă a dreptului se datorează
atât unor cauze ce aparţin dreptului însuşi, cât şi unor factori care sunt exteriori lui.
Cele care ţin de însăşi existenţa dreptului sunt cunoscute sub numele de:
a) autolimitarea dreptului
b) autoneutralitatea dreptului
a) În cazul autolimitării dreptului se cunosc ca forme de manifestare:
autolimitarea spaţială şi autolimitarea temporală.
Prima situaţie se referă la spaţiile şi locurile unde dreptul este limitat în
acţiunea sa cum sunt de exemplu ţările care acordă azil politic unor indivizi urmăriţi
penal în ţara lor de origine pentru convingerile lor politice sau neacţionarea
dreptului faţă de indivizii care s-au adăpostit în sediile unor ambasade sau biserici,
precum şi în incinta unor locuinţe private.
În a doua situaţie a autolimitării temporale, dreptul nu poate acţiona în
anumite perioade de timp, ca de exemplu în zile de repaus săptămânal, pe timpul
nopţii sau pe perioada sărbătorilor legale. Amintim aici neefectuarea percheziţiilor
domiciliare şi a arestărilor în timpul nopţii.

84
b) În cazul autoneutralizării dreptului, se cunosc situaţii frecvente în practica
judiciară când, tocmai exigenţele cerute de lege în cazuri penale grave sunt
nerezolvate juridic în perioade mari de timp datorită unor proceduri greoaie, a
expertizelor şi contraexpertizelor care se execută. Acest principiu determină ca
multe cazuri, cum sunt cele din criminalitatea nerelevată cunoscută şi sub apelativul
de cifra neagră a criminalităţii, face ca dreptul, să nu acţioneze în nici un fel.
Autoneutralizarea dreptului funcţionează mai ales în cazul lipsei dovezii. Tot în
cazul autoneutralizării dreptului poate fi inclus şi principiul potrivit căruia „tot ce nu
este interzis prin lege este permis”, deşi în domeniul moralei sunt foarte multe
comportamente neconforme conduitei din societate pe care indivizii se abţin să le
comită chiar dacă nu sunt interzise de norme juridice.
Nondreptul există şi datorită unor factori din exteriorul lui, dintre aceştia cel
mai des citat fiind rezistenţa faptului la drept. În societate sunt deseori întâlnite
cazuri când indivizii pentru reglementarea unor relaţii sociale evită folosirea
dreptului cu bună ştiinţă din mai multe motive:
o legea este nedreaptă şi nelegitimă
o procedura legală este greoaie şi costisitoare
De ce există situaţii de nondrept?
Răspunsul l-a dat în cea mai mare parte tot Jean Carbonnier, el mergând mai
departe în explicarea nondreptului concluzionând că de fapt viaţa socială este de
natură să creeze şi alte forme de reglementare a conduitelor umane atunci când
dreptul nu reuşeşte să reglementeze cât mai util viaţa colectivă şi individuală a
persoanelor ce compun grupurile sociale.
În privinta nondreptului putem evidenţia şi sectorul financiar bancar, unde s-a
constatat că firme şi instituţii din acest domeniu au o preocupare sporită în a
asigura şi rezolva singure problemele legate de fraudele comise în sistem, fără a
apela la poliţie

Intrebari recapitulative:
1.Ce implică răspunderea civilă?
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
__________________________________________

2. Ce presupune răspunderea penală?


85
_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
__________________________________________

3. Care sunt caracteristicile teoriei non-dreptului?


_________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________
____________________________

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA TEMA 7.


 E. Tăvală, Sociologie juridică, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013;
 Mihăilă, Sociologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
 Achim Mihu, Sociologie dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1996;

86