Sunteți pe pagina 1din 3

REPRODUCEREA SEXUATĂ LA PLANTELE ANGIOSPERME, sinteză, cl.

a X a

FLOAREA LA ANGIOSPERME

Organele de reproducere la plantele superioare sunt floarea, fructul și sămânța. Floarea este o
ramură scurtă, cu frunze metamorfozate, în vederea înmulțirii sexuate, din care rezultă fructul și
sămânța. Floarea prezintă o parte liberă (pedunculul floral) și o parte scurtă, lățită, receptaculul (axul
florii) pe care se inseră ciclic sau spirociclic, elementele florii : sepalele, petalele, staminele, carpelele,
vezi fig. 139, pag. 95, din manual. Floarea poate avea simetrie radiară sau actinomorfă, de ex. la
ghiocel, cireș, trandafir, etc repectiv bilaterală, la mazăre, pansele etc. Floarea poate fi unisexuată
monoică la arbori, arbuști ( arțar, ulm, frasin, nuc, fag, castan, stejar, alun), la porumb, vezi fig. 143,
pag. 96, respectiv dioică (cânepă, hamei, urzică) sau bisexuată (hermafrodită) la mazăre, varză, cireș
(fig. 139, pag. 95), piciorul cocoșului etc.

Sepalele constituie caliciul florii (K) , sunt libere (cireș) sau unite (mazăre, cartof), de regulă, verzi,
dar pot fi și colorate (lalea, iris). Dacă sepalele sunt sudate , numărul lor se scrie în paranteză, de ex,
(K5). Petalele alcătuiesc corola (C), pot fi libere (cireș, vișin) sau unite la liliac - C (4); sunt divers
colorate, au glande nectarifere și au rol în atracția insectelor polenizatoare. Sepalele și petalele
formează învelișul floral sau periantul, partea asexuată, cu rol de protecție și în polenizare.

Staminele constituie androceul sau organul bărbătesc de înmulțire (A), ele sunt libere (prun, cireș);
sau unite (mazăre); în număr diferit ( 3 la grâu, 6 la lalea, ceapă , respectiv 5 la cireș, cartof, 10 la
mazăre etc. Staminele se pot dispune pe unul sau mai multe rânduri, de ex. la lalea, cireș. Stamina
prezintă filament, conectiv și antere cu saci cu polen, vezi fig. 140; grăuncioarele de polen reprezintă
microsporii bărbătești.

Carpelele constituie organul femeiesc de înmulțire,adică gineceul (G), pot fi libere (măcieș,
piciorul cocoșului, cais) sau unite (cireș, vișin, mazăre,ghiocel, crin, lalea); de ex, G (5) la măr , G(3) la
ghiocel, crin sau G1 la cais. Gineceul poate fi situat pe receptacul ( G superior) sau scufundat în
receptacul (G inferior); când este un număr foarte mare de carpele se notează G∞, similar pentru
androceu cu numeroase stamine (A∞), vezi gig. 139 și 141, pag.95. Gineceul ia forma de pistil, având
ovar, stil și stigmat (fig. 142, pag.95); ovarul este dilatat, având unul sau mai multe ovule; stilul
subțiat și stigmatul lățit, cu substanțe lipicioase și excrescențe pentru reținerea grăuncioarelor de
polen. Florile pot fi solitare (mac) sau grupate în inflorescențe, de ex. la vița de vie, rapiță, mărar,
pătlagină, lăcrămioară, grâu, mușețel, nuc (florile bărbătești), myosotis.

FUNCȚIILE FLORII:- producerea de fructe și semințe; pentru aceasta, au loc procese de


microsporogeneză, macrosporogeneză, respectiv microgametogeneză și macrogametogeneză. De
asemenea, are loc polenizarea și fecundația.

Microsporogeneza duce la formarea grăuncioarelor de polen, prin meioză, când rezultă celule
haploide , care se divid mitotic, rezultând microsporii sau sporii bărbătești sau grăuncioarele de
polen. Aceștia au un înveliș bistratificat ( exina și intina), numit sporodermă, protoplasma cu doi
nuclei, unul vegetativ, cu rol în formarea tubului polinic și unul generativ, care se divide, rezultând
două spermatii, prin procesul de microgametogeneză (fig. 144, pag 96).

Macrosporogeneza- formarea sacului embrionar (macrosporul sau sporul femeiesc) are loc în
interiorul ovulului; o celulă se divide meiotic, rezultă patru celule haploide, din care trei se resorb și
una rămâne funcțională, devenind sac embrionar uninucleat, care se divide prin trei mitoze
succesive, rezultând opt nuclee haploide (macrogametogeneza). Doi nuclei se unesc în centrul sacului
embrionar, formând nucleul secundar diploid; un nucleu devine oosfera, celula femeiască de
înmulțire , însoțită de două celule sinergide; opus, se află trei celule antipode (fig. 145, pag. 96).

Polenizarea este transferul grăuncioarelor de polen de pe anteră pe stigmatul florii; poate fi directă (
în cadrul aceleiași flori, de ex. la grâu, mazăre) sau încrucișată ( de la o floare la alta) prin vânt ( la
numeroși arbori și arbuști) , când polenul este foarte mic și în cantitate mare, respectiv, cu ajutorul
insectelor, de ex. la salcâm, zarzăr, prun , măr, cireș, vișin etc. Grăuncioarele de polen ajunse pe
stigmatul florii, germinează și produc tubul polinic (fig. 145, pag. 96) care străbate stilul, intră în ovar,
apoi în ovul, unde este sacul embrionar. În tubul polinic are loc microgametogeneza, rezultând din
nucleul generativ, cele două spermatii haploide.

Fecundația este dublă, o spermatie se unește cu nucleul secundar, rezultând zigotul accesoriu,
triploid, din care se dezvoltă endospermul secundar sau albumenul seminței, cu rol nutritiv pentru
embrion. Cealaltă spermatie se unește cu oosfera și rezultă oul sau zigotul propriu-zis, diploid, din
care se va dezvolta embrionul. După fecundație, ovulul devine sămânță, care adăpostește și hrănește
embrionul, iar ovarul devine fruct, caracterizat printr-o mare diversitate de forme, culori,
dimensiuni , având rol în protecția și răspândirea semințelor.

SĂMÂNȚA- are înveliș seminal sau tegument, ce provine din învelișul ovulului; embrion și
endosperm sau albumen (fig. 146, pag. 96). Embrionul este planta în miniatură, având rădăciniță,
tulpiniță, muguraș (gemulă) și cotiledoane (frunzulițe embrionare), cu rol nutritiv. La unele plante, de
ex. fasolea, cotiledoanele sunt foarte dezvoltate, la altele (grâul, porumbul), endospermul secundar
este foarte dezvoltat. Germinația este procesul fiziologic, prin care embrionul trece de la starea
latentă la cea activă, de creștere, printr-o intensă activitate metabolică, catalizată enzimatic.
Germinația poate fi epigee, când cotiledoanele se ridică pe plantă, la suprafața solului, devenind
verzi, de ex. la fasole, mazăre, salată, varză, spanac, tomate, castraveți, fag, vezi fig. 147, pag. 97.
După apariția primelor frunze adevărate, cotiledoanele se usucă și cad. Germinația hipogee este
întâlnită la grâu, porumb, când cotiledoanele rămân în sol (fig. 147, pag. 97). După numărul de
cotiledoane, angiospermele pot fi dicotiledonate și monocotiledonate ( fig. 148, pag. 97).

Factorii care influențează germinația sunt interni și externi. Factorii interni sunt : maturitatea
seminței, starea ei de sănătate, vitalitatea embrionului și starea rezervelor nutritive și
permeabilitatea tegumentului seminal. Factorii externi sunt temperatura, umiditatea, concentrația
de O2 și lumina.

A. Factorii interni:1. la sămânța matură, programul genetic al germinației devine funcțional, de


aceea, semințele trebuie recoltate la momentul optim; 2. sănătatea seminței înseamnă că ea
nu trebuie să fie afectată de agenți patogeni, rozătoare și mucegaiuri. Asta presupune
selecția lor și tratarea cu pesticide, înainte de a fi semănate; 3. vitalitatea embrionului
depinde de sănătatea, maturitatea seminței și de vechimea ei; 4. cu cât semințele sunt mai
vechi, cu atât se degradează și scad rezervele nutritive. De ex, semințele oleaginoase au o
capacitate de germinație mai mică decât cele amidonoase; 5. permeabilitatea tegumentului
seminal condiționează umezirea , umflarea și ruperea lui, pentru a ieși rădăcinița și tulpinița.
B. Factorii externi:1. Temperatura influențează activitatea enzimatică din timpul germinației;
există valori minime, optime și maxime pentru fiecare specie, de ex. mazărea poate încolți
sau germina la 2⁰C, porumbul la 9⁰C, iar fasolea la 10⁰C. 2. umiditatea permite absorbția apei
și declanșarea reacțiilor enzimatice;3. oxigenul este necesar pentru respirația intensă a
meristemelor embrionare; 4. lumina favorizează germinația la 2/3 din totalul speciilor.
TEMA:- ex. 1, 2, pag. 98, manual.
DIVERSITATEA FRUCTELOR
Fructul provine, de obicei, din ovarul tranformat, dar, în unele cazuri mai participă și alte
componente ale florii de ex. stilul și stigmatul la mac, unde este o capsulă; receptaculul la
măr, păr,măcieș, căpșun , acesta fiind un fruct fals, poama/ măceașa/ căpșuna, receptaculul
fiind partea cea mai dezvoltată și comestibilă, iar fructul botanic înseamnă loja semințelor (la
măr). Totuși, la căpșun este un fruct compus, respectiv la măcieș, în interiorul receptaculului,
fiind mai multe fructe mici. După consistență, fructele se clasifică în cărnoase și uscate, iar
cele uscate în dehiscente (se deschid la maturitate ) și indehiscente (nu se deschid la
maturitate.
A. Fructele cărnoase conțin țesuturi moi, suculente , bogate în substanțe nutritive, utile în
hrana omului și animalelor, care contribuie la răspândirea lor. Pot fi de tip:-drupă simplă,
drupă compusă, bacă . Drupa simplă are o singură sămânță protejată de un endocarp
tare, sclerificat, de ex. la prun, cais, cireș, vișin , mezocarpul fiind cărnos (fig.149, ași c,
pag. 99 din manual), etc. Drupa compusă este la mur, zmeur (fig. 149, pag. 99, c) . Baca
are mai multe semințe, de ex. la vița de vie, la afine, la tomate, la cartof (toxică), fig. 149,
imaginile b și d, pag. 99.
B. Fructele uscate: I. Dehiscente pot fi: 1. păstaia , care se deschide în două părți și
eliberează semințele, de ex. la salcâm, fasole, mazăre, vezi fig. 150, f, pag. 99; 2. silicva se
deschide în trei părți, datorită unui perete despărțitor din mijloc, pe care se află
semințele , de ex. la varză, rapiță; 3. capsula cu multe carpele și multe semințe, se
deschide prin pori, la mac, prin valve la crin, lalea, brândușa de toamnă (fig. 150, g,
pag.99).
II. Indehiscente pot fi: 1. nuca la stejar (ghinda), alun (aluna), fag (jirul),
cu pericarp tare și sămânța liberă în interior, vezi fig. 150, imaginea a; 2. achena cu o
singură sămânță , nelipită de pereții fructului, de ex. la floarea soarelui, chimen, păpădie,
vezi fig. 150, imaginea b; 3. cariopsa cu o sămânță lipită de pereții fructului, la grâu, orz,
orez, porumb, vezi fig. 148, pag. 97 și fig. 150, pag. 99, imaginea c; 4.samara care
seamănă cu achena, dar peretele are aripioare cu rol transport prin aer, de ex. la frasin
(fig.150, imaginea d), paltin (fig.150, imaginea e), ulm etc.

Transportul fructelor trebuie să respecte anumite condiții, mai ales, dacă sunt perisabile, să fie
puse în lădițe, să nu fie strivite și să nu suporte mișcări bruște. Pentru depozitarea și păstrarea
fructelor, se aleg cele sănătoare, iar rezistența lor depinde de specie sau de soi, de ex. mărul de iarnă
rezistă opt luni, iar căpșunul, una sau două zile. Fructele care trebuie transportate și depozitate,
trebuie recoltate înainte de coacerea lor deplină. Depozitele trebuie dezinfectate înainte de aducerea
fructelor și create anumite condiții climatice , cum ar fi: temperatura optimă de 1-2⁰pentru limitarea
respirației, care ar reduce masa fructelor; umiditatea aerului optimă de 85-90%; dacă aerul este prea
uscat, are loc respirația intensă și fructele se ofilesc și se zbârcesc, iar dacă este prea umed, se
dezvoltă agenții patogeni; conc. de CO2 optimă de 4-5%; lumina redusă, pentru a se evita coacerea
deplină a lor.