CUPRINS

CAPITOLUL I – ANATOMIA SISTEMULUI NERVOS

I.1. OSTEOLOGIE............................................................................................................2
I.2. ARTROLOGIA.......................................................................................................... 5
I.3. MIOLOGIA............................................................................................................... 7
I.4. VASCULARIZARE ŞI INERVAŢIE.......................................................................10
I.4. BIOMECANICA ARTICULAŢIEI MANDIBULARE...........................................13

CAPITOLUL II – PARALIZIA FACIALĂ

II.1. DEFINIŢIE ............................................................................................................15
II.2. ETIOLOGIE...........................................................................................................16
II.3. ANATOMIE PATOLOGICĂ..................................................................................17
II.4. SIMPTOMATOLOGIE...........................................................................................18
II.5. EXAMENE PARACLINICE..................................................................................20
II.6. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL.............................................................................20
II.7. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC..............................................................................20
II.8. TRATAMENT.........................................................................................................21

CAPITOLUL III METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ

III.1. EVALUAREA PACIENTULUI............................................................................23
III.2. OBIECTIVELE TRATAMENTULUI ...............................................................24
III.3. METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ PAREZĂ FACIALĂ.................... 24

CAPITOLUL IV – CAZURI
CAZUL I ........................................................................................................................ 33
CAZUL II.........................................................................................................................43

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................52

1
 CAPITOLUL I
ANATOMIA SISTEMULUI NERVOS

I.1.OSTEOLOGIE
Dezvoltarea scheletului se face pe seama ţesutului mezenchimal de provenienţă
mezodermica mezenchimul scheletogen (sclerotomul), situat în regiunea corzii dorsale a
embrionului, iar cel al extremităţilor, mugurii de la nivelul plăcilor laterale ventrale ale
embrionului. Apare întâi tipare de membrane fibroase sau cartilaginoase ale pieselor
scheletice, care, prin impregnarea lor cu săruri de calciu, realizeaza procesul de osificare.
Aceasta se numeşte osificare desmala la piesele cu tipar membranos-oasele feţei si ale bolţii
craniene.
Sistemul osos- este alcătuit din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Principala sa funcţie este susţinerea şi protecţia corpului.
Scheletul este alcătuit din oase grupate pe regiuni, formând elementele de susţinere şi
de protecţie ale diverselor aparate: scheletul axial-format din craniu şi coloana vertebrală,
scheletul toracic şi scheletul membrelor superioare şi inferioare.

Scheletul capului este format din oasele cutiei craniene-neurocraniu şi oasele

masivului facial-viscerocraniu.
Neurocraniul sau craniul cerebral este alcătuit din 8 oase. Patru neperechi:
frontalul, etmoidul, sfenoidul, şi occipitalul şi patru perechi: două parietale şi două temporale,
fiecare cu detalii caracteristice.

2
 Viscerocraniul sau splanhnocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care două
neperechi: vomerul şi mandibula, şi sase perechi: maxilar, zigomatic, nazal, lacrimal, palatin
şi conca nazală inferioară.
Sistemul nervos cuprinde totalitatea organelor nervoase formate din neuroni şi
nevroglii. El recepţionează , transmite şi integrează informaţiile primite din mediul extern sau
intern , realizând coordonarea şi integrarea organismului în mediul de viaţă .
Suprafaţa creierului în formă de emisferă formată din două jumătăţi separate de fisura
interemisferică: este cutată în numeroase circumvoluţiuni separate prin şanţuri. Emisferele sînt
legate prin comisuri, datorita cărora ele cooperează. Substanţa albă a creierului este traversată
de căile nervoase, care duc informaţii de la suprafaţa emisferelor (scoarţa cerebrală) prin
trunchiul cerebral în măduva spinării şi de aici prin diferiţi nervi motori din dreapta şi din stînga
care se ramifică spre diferiţi muşchi. Circumvoluţiile cerebrale conţin centrii funcţionali. De la
unele din ele pornesc impulsuri de mişcare a membrelor (circumvoluţiile frontale ascendente).

Toţi centrii motori sînt dispuşi simetric pe cele două emisfere cerebrale potrivit unei
adevărate hărţi.
Centrii vorbirii, scrisului, cititului şi calculatului sînt dispuşi într-o anumită zonă a

3
jumătăţii stîngi a creierului la dreptaci şi în jumătatea dreaptă la stîngaci. Deoarece traiectele
nervoase ce transmit impulsuri pentru mişcările voite ale membrelor în drumul lor de la scoarţă
la măduvă se încrucişează în bulb, rezultă că o leziune într-o jumătate emisferică determina
totdeauna o hemiplegie în partea opusă. Pentru că, aşa cum am arătat, centrul vorbirii, scrisului,
calculatului şi cititului nu sînt dispuşi în perechi, tulburarea lor apare numai în cazul unei
leziuni a circumvoluţiilor din partea stingă (la dreptaci)
Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată, în urma unui îndelungat
proces evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie. Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în
direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii.
Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei.
Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege
lucrurile înconjurătoare, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului.
Aceste funcţii au atins un nivel maxim la encefalul de om. Encefalul este o formă de
organizare a materiei prin care materia se cunoaşte pe ea însăşi. Encefalul nu trebuie
considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Este în schimb suportul material al
acestora, funcţionarea sa generându-le.
Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. În acelaşi timp sistemul
nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a faptului că
sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o perspectivă
fiziologică, în două componente:
 sistemul nervos somatic
 sistem nervos vegetativ.
Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în
mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne,
numindu-se şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient,
fiind astfel autonomă. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele două componente ale
sistemului nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional.
Sistemul nervos somatic (SNS) este implicat în controlul voluntar al mişcărilor
corpului prin acţionarea muşchilor scheletici şi recepţia stimulilor externi.
Sistemul nervos somatic conţine fibre aferente şi eferente:
 fibrele aferente conduc informaţia de la organele de simţ spre locul de procesare;
 fibrele eferente conduc impulsul nervos la muşchi.
Transmisia eferentă are două componente:
 neuronii din cortexul motor, localizat în girusul precentral (aria Brodman 4) din creier.
Acest neuron face sinapsa în cornul ventral măduvei spinării pe un alt neuron. Aici se

4
descarcă acetilcolina care acţionează pe receptori nicotinici;
 acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul sau până la joncţiunea
neuromusculară. Aici se descarcă acetilcolina pe receptori nicotinici, ceea ce rezultă în
contracţia muşchiului.
Sistemul nervos somatic este responsabil de recepţionarea stimulilor extreni şi de
mişcările voluntare ale corpului. El este format din :
 Centri nervoşi situaţi în encefal şi măduva spinării;
 Nervi aferenţi externi, care conduc informaţia de la organele de simţ spre sistemul
nervos central;
 Nervi eferenţi somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine
spre muşchii scheletici.
Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente:
 sistemul nervos central - alcătuit din encefal şi măduva spinării.
 sistemul nervos periferic- cuprinde nervii cranieni şi cei spinali.
Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoşi care
prelucrează informaţiile primite şi apoi elaborează comenzi ce sunt transmise efectorilor. Din
acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în două compartimente
funcţionale:
 compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese la nivelul receptorilor;
 compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.
Aşadar, fiecare organ nervos are doua funcţii fundamentale: funcţia senzitivă şi funcţia
motorie. La nivelul emisferelor cerebrale mai apare şi funcţia psihică. Separarea funcţiilor
sistemului nervos în funcţii senzitive, motorii şi psihice este artificială şi schematică. În
realitate, nu există activitate senzitivă fără manifestări motorii, şi viceversa, iar stările psihice
rezultă din integrarea primelor două. Toată activitatea sistemului nervos se desfăşoară într-o
unitate, în diversitatea ei extraordinară.
Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul reflex (sau simplu,
reflexul). Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoţi la stimularea unei zone
receptoare. Termenul de reflex a fost introdus de către matematicianul şi filosoful francez
Réne Descartes (1596-1650). Răspunsul reflex poate fi excitator.
Măduva spinării
  Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. Se întinde de
la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. Se termină printr-o
porţiune conică numită con medular. Are 43 - 45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în
diametru. Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale, care
5
ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la
a treia lună de viaţă intrauterină. La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3, iar
la adult la vertebra lombară 2.
I.2. ARTROLOGIE
Contactul dintre două capete osoase, cu sau fară mişcare între ele, împreună cu toate
elementele ce le înconjoară, formează o articulaţie. În raport cu mişcările ce se efectueaza în
articulaţii, ca şi cu modalitatea şi mijloacele de unire ale oaselor ce le formează, ele se
clasifică în :
 sinartroze, articulaţii imobile sau fixe,
 amfiartroze, sau articulaţii semimobile,
 diartroze, articulaţii cu diferite grade de mobilitate.
După ţesutul care face legătura dintre capetele osoase în cadrul sinartrozelor, se
deosebesc : sinfibrozele, cu ţesut fibros interpus, ca la oasele craniului, numite şuţuri (dintaţe,
scuamoase şi armonice sau plane) sau gomfoza, ca la articulaţia fibroasă dintre dinte şi
alveolă.
Sindesmozele reprezintă legăturile, în care unirea celor două oase se face prin
intermediul ţesutului conjunctiv cu fibre colagene şi elastice, precum în cazul membranei
interosoase dintre radius şi ulnă sau între arcurile vertebrale prin ligamentele galbene etc. O
categorie aparte a sindesmozelor sunt suturile care există între oasele craniului şi care, sub
raport structural, sunt formate din ţesut conjunctiv generator de os şi transformate, ca urmare
a osteogenezei, în os, astfel încât practic ele dispar ca entitate constituţională. De asemenea,
tot sindesmoze sunt implantările dinţilor în maxilar (gomphosis), în care dintele e unit elastic
cu osul prin ţesut conjunctiv.
Sincondroze sunt joncţiunile în care legătura între oase se face prin cartilaj hialin sau
fibros. Exemplu de cartilaj hialin întâlnim între diafiză şi epifiză (cartilaje de conjugare), în
timpul procesului de creştere; fibrocartilaj găsim în amfiartroze, precum la nivelul simfizei
pubiene sau între corpurile vertebrale.
Sinostozele, realizate prin ţesut osos, precum între ilion, ischion şi pubis, ce formează
coxalul sunt puţine în tinereţe, însă numărul lor creşte considerabil cu vârsta, când ţesutul
conjunctiv sau cartilaginos dintre capetele unor oase este înlocuit prin ţesut osos. Drept pildă
serveşte concreşterea vertebrelor sacrale, sudarea oaselor craniului sau a celor două părţi ale
mandibulei, etc. Aici desigur, mobilitatea lipseşte.
Articulaţia temporo mandibulară
Din seria articulaţiilor fixe de la nivelul capului, excepţie face articulaţia
temporomandibulară, care este mobilă. Aceasta leagă mandibula de baza craniului şi este o

6
parte a aparatului dentomaxilar. Rolul articulaţiei temporomandibulare este foarte important
în digestia bucală şi în fonaţie. Suprafeţele articulare care aparţin osului temporal sunt fosa
mandibulară şi tuberculul articular, iar cea care aparţine mandibulei este capul mandibulei.
Toate aceste suprafeţe sunt acoperite de un cartilaj hialin.
Articulaţia temporomandibulară are în structura sa şi un disc articular, o formaţiune
fibrocartilaginoasă care se găseşte între suprafeţele articulare. Această articulaţie are şi o
capsulă, cu aspect de manşon, care înveleşte articulaţia. Articulaţia temporomandibulară are
în structura sa şi câteva ligamente. Cel mai important dintre ele este ligamentul lateral, care
este scurt şi gros. Alte ligamente care întăresc această articulaţie sunt cel medial (subţire),
sfenomandibular şi stilomandibular.

Articulaţia temporomandibulară reprezintă conexiunea dintre mandibulă şi osul

temporal, os ce este situat în partea laterală a cutiei craniene. În momentul efectuării unei
mişcări de deschidere, extremităţile rotunjite ale mandibulei, numite condili, glisează pe nişte
suprafeţe concave plasate în osul temporal iar în momentul închiderii cavităţii bucale aceşti
condili alunecă în poziţia lor iniţială. Pentru a evita ca aceste două suprafeţe osoase să se frece
una de cealaltă în timpul acestor mişcări, fapt ce ar duce la o uzură rapidă însoţită de dureri
între cele două suprafeţe, se găseşte un disc cu rol de tampon ce absoarbe variaţiile de
presiune din timpul masticaţiei.
Mişcările mandibulei
Toate elementele care intră în structura articulaţiei temporomandibulare fac posibile
mişcările de închidere şi deschidere a cavităţii bucale, prin coborârea şi ridicarea mandibulei.
De asemenea, mandibula are capacitatea de a realiza mişcări de proiecţie înainte şi înapoi,
precum şi mişcări laterale.
Capul are o mobilitate foarte mare. Vertebrele îi permit o răsucire de până la 75 de
7
grade. Două articulaţii se găsesc între cap şi coloana vertebrală: atlanto-occipitala şi atlanto-
axoidiana.
Rotaţia este permisă de articulaţia atlanto-axoidiană, iar miscările de flexie, extensie şi
înclinare laterală sunt posibile datorită articulaţiei atlanto-occipitale.
Structura articulaţiei
Fosa mandibulară sau cavitatea glenoidă este o depresiune de formă ovală adâncă
de 5-7 mm aflată pe faţa interioară a scuamei osului temporal şi pe versantul antero-inferior al
părţii timpanice a osului temporal. Caviatatea glenoidă este mai mare decât suprafaţa de
articulare condiliană.
Tuberculul auricular sau eminenţa articulară este situată anterior de fosa
mandibulară pe scuama osului temporal având rolul de a facilita coborârea mandibulei prin
deplasarea capului mandibulei pe aceasta.
Condilul mandibular sau capul mandibulei are o formă cilindrică sau elipsoidală
convex în toate sensurile. Condilul mandibular are o suprafaţă articulară cu contur elipsoidal
mult mai mică decâtfaţa articulară a temporalului.
Discul articular este o formaţiune fibroasă alcătuită din fibre concetrice care la adult
va avea o structură fibrocartilaginoasă. Ataşamentul lax al discului articular în partea sa
posterioară conferă acestuia un grad de mobilitate.
Cartilajul articular acoperă sufrafeţele articulare ale componentelor osoase fiind
format dintr-un strat subţire inegal ca grosime de cartilaj hialin modificat acoperit de o
membrană fibroasă avasculară care corespunde pericondrului.
Capsula articulară este un manşon fibros dispus relativ lax în jurul capetelor oaselor
având o bază mare la baza craniului şi vârful la nivel condilian fiind ataşată la toată
circuferinţa meniscului. Inserţia mandibulară este asigurată de polii capului mandibulei fiind
separată de inserţia discului articular anterior pe marginea sufrafeţei articulare a capului
mandibular şi posterior pe aria trinunghiulară a capului mandibulei.
Ligamentele articulaţiei temporomandibulare sunt bandelete fibroase articulare sau
extraarticulare cu rol în fixarea articulaţiei limitatea mişcărilor mandibulare şi armarea
capsulei.
Ligamentul lateral extern are formă triunghiulară cu baza superioară orientată oblic
de jos în sus şi spre posterior şi se inseră superior pe tuberculul zigomatic anterior şi pe partea
vecină marginii laterale a fosei glenoide iar inferior pe colul mandibular.
Ligamentul lateral intern este mai mic mai puţin rezistent decât ligamentul lateral se
inseră în sus pe baza feţei laterale a spinei sfenoide şi inferior pe col.
Ligamentul stilo-mandibular relicvă a cartilajului Meckel aliniat la faţa

8
mediană a mandibulei cu traiect asemănător nervului mandibular întins între spina sfenoidă şi
spina Spix se află în jurul originii superioare a canalului dentar.
Ligamentul pterigo-mandibular se întinde de la croşetul aripii interne a pterigoidei
la regiunea retromolară mandibulară.
Ligamentul timpano-mandibular reprezintă partea posterolaterală a aponevrozei
interpterigoidiene.
I.3.MIOLOGIE
Se ocupă cu studiul morfofuncţional al ţesutului muscular. El cuprinde în totalitate
sistemul muscular, adaptat funcţiei de contracţie, reprezentând astfel organele active ale
mişcării.
Sistemul muscular cuprinde: muşchii scheletici, muşchiul inimii şi muşchii netezi. Este
principalul sistem efector al organismului, reprezentând componenta activă a sistemului
locomotor. Muşchii scheletici pot fi grupaţi după regiunile topografice ale organismului.
Muşchii capului pot fi grupaţi în muşchii cutanaţi sau pieloşi ai capului şi gâtului,
denumiţi muşchii mimicii şi muşchii masticatori. Printre pieloşi, deosebim muşchiul frontal,
muşchii auriculari, muşchiul occipital, ca muşchi epicranieni, şi la faţă, muşchiul sprâncenos,
muşchiul buccinator, situat în grosimea obrazului, şi muşchii orbiculari ai ochiului şi ai
buzelor.
La faţă , elemente musculare mici, ca muşchii: nazal, cu porţiunile sale transversă şi
alară, rizorius, ridicător al buzei superioare şi alţii, ca platisma (muşchiul pielos al gâtului),
care ajunge de la baza gâtului la jumătatea inferioară a feţei şi comisura buzelor.
Muşchii masticatori sunt reprezentaţi, pe de o parte de muşchiul temporal şi maseter în
plan superficial şi pe de o altă parte , de muşchii planului profund: pterigoidianul medial şi
pterigoidianul lateral care reglementează mişcarea de lateralitate şi de propulsie a mandibulei,
precum şi pântecele anterior al digastricului şi milohioidianul.
Muşchii gâtului pot fi grupaţi în muşchi anteriori şi laterali ai gâtului şi ai cefei
(nucali), care se continuă de muşchii spinării.
Pentru a aborda recuperarea neuro-motorie a afecţiunilor care interesează nervul facial,
o atenţie specială trebuie acordată muşchilor feţei şi ai pleoapelor:
Muşchiul frontal este muşchiul mirării.
Muşchiul sprâncenos este muşchiul atenţiei, al dezaprobării.
Muşchiul piramidal al nasului acţionează simultan cu muşchiul orbicular al ochiului
participând la protejarea ochiului. Contracţia lui provoacă riduri orizontale la rădăcina
nasului.
Muşchiul transvers al nasului ridică şi dilată narina. Lucrează împreună cu piramidalul

9
şi când se contractă cu forţă maximă exprimă dezgustul.
Muşchiul orbicular al ochiului: porţiunea orbitară declanşează închiderea pleoapelor
(anatagonist al ridicătorului pleoapei inervat de n. oculomotor comun). La contracţie
maximală provoacă riduri la marginea extemă a ochiului, „laba de gâscă".
Muşchiul mare zigomatic este muşchiul surâsului ducând comisura labială în sus şi în
afară.
Muşchiul canin - muşchi ridicător al buzei superioare în dreptul caninului.
Muşchiul ridicător al buzei superioare retrage şi răsfrânge buza superioară, dezvelind
dinţii maxilarului superior.
Muşchiul dilatator al narinei măreşte diametrul orizontal al narinei.
Muşchiul mirtiform coboară partea inferioară a narinei, îngustând transversal orificiul
narinei şi coboară buza superioară.
Muşchiul orbicular al buzelor închide cavitatea bucală comprimând şi apropiind
comisurile.
Muşchiul risorius întinde comisura labială în sens orizontal, este denumit şi muşchiul
surâsului.
Muşchiul buccinator, cel mai profund muşchi, permite comprimarea obrazului când
cavitatea bucală este plină cu aer, apă sau alimente.
Muşchiul triunghiular al buzelor — muşchiul suferinţei — trage buza inferioară oblic
în jos şi în afară.
Muşchiul pielos al gâtului trage comisura labială în jos şi concomitent exercită o
tracţiune în sus a pielii superioare şi anterioare a toracelui.
Muşchiul pătrat al mentonului coboară oblic în jos şi în afară partea latero-externă a
mentonului.
I.4.VASCULARIZAŢIE ŞI INERVAŢIE
Vascularizaţia capului şi gâtului
Artera carotidă comună
Cele doua artere carotide comune, dreapta şi stânga, diferă prin origine, traiect,
lungime şi raporturi.
Artera carotidă comună dreapta îşi are originea în trunchiul arterial brahiocefalic,
la baza regiunii cervicale.
Artera carotidă comună stânga îşi are originea în cavitatea toracică, în croşa
arterei, fiind mai lungă decât artera carotidă dreapta.
Traiectul arterei carotide comună este ascendent, aproape vertical, străbate regiunea
trigonului carotic. De-a lungul acestui traiect artera carotidă externă dă un număr de şase

10
ramuri colaterale;
Artera facială (artera facialis) se desprinde de pe faţa anterioară a arterei carotide
externe la 5 mm superior de originea arterei linguale.Are un traiect foarte sinuos cu multiple
sinuozităţi şi schimbări ale direcţiei. Situată iniţial profund, în raport cu faringele se angajează
pe sub muşchiul stilohioidian şi pântecele mastoidian al muşchiului digastric şi pătrunde în
loja glandei submandibulare unde este dispusă profund.
Traiectul sinuos al arterei faciale permite alungirea sau scurtarea configuraţiei în
timpul desfăşurării proceselor de masticaţie şi fonaţie.
Artera palatină ascendentă are un traiect vertical în raport cu faţa laterală a faringelui,
vascularizează pereţii faringelui, valul palatin şi amigdala palatină.
Ramurile glandulare submandibulare vascularizează glanda submandibulară. Artera
submentală se îndreaptă anterior în raport cu faţa superficială a muşchiului milohioidian pe
care îl vascularizează.
Artera labială inferioară se desprinde din artera facială la nivelul comisurii buzelor,
apoi are un traiect sinuos în profunzimea buzei inferioare şi se anastomozează cu cea de
partea opusă.
Artera labială superioară străbate buza superioară anastomozându-se cu cea de partea
opusă. Prin anastomozele realizate între arterele labiale se constituie inelul arterial peribucal.
Artera laterală a nasului vascularizează aripa şi lobul nasului. Artera unghiulară,
ramura terminală a arterei faciale se află în şanţul nazogenian, apoi ajunge în unghiul medial
al orbitei unde se anastomează cu artera dorsală a nasului, ramură a arterei oftalmice.
Nervii faciali sunt nervi micşti, care au următoarele funcţii:
 asigură sensibilitatea gustativă,
 inervaţia musculaturii mimicii,
 secreţia glandelor salivare sublinguale şi submaxilare
 secreţia glandelor lacrimale.
La periferie, nervul facial se divide în două ramuri:
 una superioară sau temporo-mandibulară, din care ia naştere o ramură intermediară
care se anastomozează cu ramura inferioară formând plexul naso-genian;
ramură inferioară sau cervico-facială.
Inervaţia (motorie, senzitivă şi vegetativă) este asigurată de sistemul nervos, prin
plexuri intramusculare. Inervaţia motorie este realizată de ramificaţiile axonice ale neuronului
motor, care ia legătura cu fibra musculară prin intermediul unei formaţiuni, numită plăcuţă
motorie.
La nivelul acesteia se dezvoltă o substanţă chimică - mediator chimic (adrenalina sau

11
acetilcolina) care asigură transmiterea excitaţiei. O fibră nervoasă motorie inervează mai
multe fibre musculare, realizând astfel o unitate motorie. Aceasta poate conţine pâna la 600 de
fibre musculare la muşchii membrelor sau numai 3 - 6 fibre musculare la muşchii care execută
mişcări fine.
Inervaţia senzitivă este asigurată de dendritele neuronului senzitiv, care prezintă
terminaţii libere în pereţii conjunctivi ai fibrelor sau chiar pe fibra musculară , sub formă de
fusuri neuromusculare. La nivelul tendonului se găsesc corpusculii sensibili la presiune,
baroreceptori Golgi sau Ruffini. De la aceste formaţiuni (proprioceptori) pleacă spre scoarţa
cerebrală stimuli, care informează centrul despre starea muşchiului, iar acesta comandă şi
conduce reacţia muşchiului pe calea unei conexiuni inverse, fenomen cunoscut cu denumirea
de feedback (inervaţie inversă sau reaferentare).
Inervaţia vegetativă ajunge la muşchi odată cu vascularizaţia pe calea plexurilor
perivasculare. Muşchii posedă ca organe ajutatoare anexe fascii musculare fibroconjunctive
de înveliş, teci fibroase formând uneori tendoanele adevarate tunele osteofibroase căptuşite de
sinoviale (teci sinoviale) care favorizează alunecarea tendoanelor, ca şi burse sinoviale
periarticulare, situate mai ales în jurul articulaţiilor.
Nervii cranieni – în număr de 12 perechi, sunt de trei tipuri:
 motori: III (oculomotori), IV (trohleari), VI (abducensi), XI (accesori) şi XII
(hipogloşi)
 senzoriali: I (olfactivi), II (optici),VIII (acustico-vestibulari)
 micşti: V (trigemeni), VII (faciali) IX (glosofaringieni) şi X(vagi).
Nervul trigemen - este nerv mixt cu originea senzitivă în ganglionul trigeminal
(Gasser), iar cea motorie în nucleul motor al trigemenului de punte. Apare pe faţa anterioară a
punţii, lateral de piramidele pontine, se îndreaptă înainte şi anterior de ganglionul trigeminal,
se împarte în 3 ramuri :
 nervul oftalmic, care pătrunde în orbită prin fisura orbitară superioară
 nervul maxilar, care iese din craniu prin gaura rotundă
 nervul mandibular, care iese din craniu prin gaura ovală.
Nervul trigemenva inerv senzitiv pielea frunţii, feţei, conjunctiva oculară, mucoasa
nazală, bucală, dinţii şi limba, iar fibrele motorii vor inerva muşchii masticatori. Pentru
componenţa sa senzitivă se examinează sensibilitatea tegumentelor feţei şi mucoaselor:
bucală, nazală, corneeană, conjunctivală şi a sinusurilor feţei, precum şi sensibilitatea în 2/3
anterioare limbii. Subiectiv se urmăreşte durerea în hemifaţă, tipică pentru nevralgia de
trigemen.
Pentru componenţa motorie se studiază relieful şi mişcările muşchilor masticatori,

12
maseter, temporal, pterigoidian extern şi intern, milohioidian, segmentul anterior al
digastricului, peristafilinul intern şi muşchiul ciocanului, urmărindu-se mişcările mandibulei
(lateropulsie, anteropulsie). În leziuni unilaterale, în mişcărea de deschidere a gurii, maxilarul
inferior deviază către partea bolnavă, prin acţiunea muşchiului pterigoidian extern de partea
opusă. Paralizia bilaterală duce la căderea maxilarului inferior, ridicarea lui fiind limitată sau
imposibilă, ceea ce duce la imposibilitatea masticaţiei. Iritaţiile nervului trigemen duc la
apariţia trismusului (contractura în muşchii masticatori cu imposibilitatea de a deschide gura).
Tulburările trofice din leziunea trigemenului vizează corneea (cheratita
neuroparalitică, cu opacifierea şi ulcerarea corneei).
Nervul facial – este un nerv mixt care are în structura sa şi fibre parasimpatice. Îşi are
originea motorie în nucleul motor din punte, iar cea senzitivă, gustativă, în ganglionul
geniculat de pe triectul nervului facial. Îşi face apariţia în şanţul bulbo-pontin, se îndreaptă
spre stânca temporalului, unde străbate canalul nervului facial şi se termină în glanda parotidă.
Inerveaza motor muşchii mimicei , iar senzitivele două treimi interioare ale limbii.
Fibrele parasimpatice se distribuie la glandele lacrimale, glandele submandibulare şi
sublinguale. Răspunde de simetria facială, de mişcările mimicii voluntare, de aspectul normal
al fantelor palpebrale (facialul este răspunzător de ocluzia fantei palpebrale.
Nervul oculomotor comun este ridicator al pleoapei superioare. Are două ramuri:
 superior temporofacial, care se distribuie la muşchii frontali, orbicularul pleoapelor,
spâancenarului, muşchii obrazului, buza superioară şi aripa nasului,
 iar inferior cervico facial pentru muşchii buzei inferioare, ai bărbiei şi pielosul gâtului.
Leziunea nervului facial duce la paralizia facială, care poate fi de cauză centrală sau
periferică. Paralizia facială periferică unilaterală duce la asimetrie facială cu ştergerea pliurilor
şi şanţurilor frunţii şi fetei de partea afectată, devierea gurii spre partea sănătoasă, cu
coborârea comisurii bucale de partea bolnavă.
Fanta palpebrală este lărgită (logoftalmie), pleoapa interioară este căzută (ectropion),
lacrimile se scurg pe obraz (epiphora). Clipitul lipseşte pe partea bolnavă. Aceste semne
statice se accentuează cu ocazia mişcărilor active. Masticaţia este jenată, bolnavul nu poate
fluiera, nu poate încreţi fruntea, pielosul gâtului se contractă numai unilateral, pe partea
sănătoasă.
Când bolnavul vrea să închidă ochiul, globul ocular se duce în sus şi în afară (semnul
Bell). Leziunile intermediarului Wriesberg duc la tulburări de gust în 2/3 anterioare limbii.
Paralizia bilaterală de nerv facial duce la diplegie facială, cu facies inexpresiv, buze
îndepărtate, ochi larg deschişi, fără posibilitatea de a-i închide, cu tulburări severe de
deglutiţie şi masticaţie (în poliradiculonevrite, poliomielita).

13
I.5. BIOMECANICA ARTICULAŢIEI MANDIBULARE
Toate mişcările în articulaţia temporomandibulară se produc sub acţiunea muşchilor
masticatori.
Mişcarea de coborâre a mandibulei
În poziţia de repaus a mandibulei incisivii inferiori se află posterior celor
superiori.Mişcarea de coborâre care pleacă din poziţia de repaus se realizează prin deplasarea
mandibulei în plan vertical şi uşor anterior sub acţiunea muşchilor coborâtori şi gravitaţiei.
Mişcarea de ridicare a mandibulei
Mişcarea de ridicare şi coborâre a mandibulei este complexă. Sufrafeţele ocluzate nu
conduc mişcarea deoarece nu sunt în contact. Condilul execută o mişcare de rotaţie în etajul
infradiscal şi de patinare anterioară împreună cu discul articular în etajul supradiscal.
Mişcarea de propulsie (anteducţie).
Este o mişcare saginală a mandibulei prin care aceasta se deplasează înainte până când
marginea incizală a frontalilor inferiori vine în contact de cap la cap cu marginea frontalilor
superiori. În timpul mişcării de propulsie contactele dentodentare se realizează numai între
feţele palatine ale frontalilor superiori şi marginile incizale ale frontalilor inferiori.
Mişcarea de retropulsie (retroducţie)
Este o mişcare saginală în sens distal deci, o translaţie simplă inversă propulsiei. Se
realizează prin deplasarea capului mandibular şi discul articular către posterior.
Mişcarea de lateralitate (diducţie)
Este o mişcare în sens transversal în care mandibula efectuează o lateropulsie combinată cu o
mişcare de coborâre prin contracţia unilaterală a muşchilor pterigoidieni externi şi coborâtori.
Coborîrea mandibulei - contracţia bilaterală a muşchiului pterigoidieni laterali (capul
mandibulei cu discul articular sunt scoase din fosa mandibulară şi aşezate sub tuberculul
articular);
Contracţia muşchiului suprahioidieni (ei continuă mişcarea începută de muşchii
pterigoidieni).
Contracţia muşchiului temporal, maseter, pterigoidan medial.
Propulsia ( proiecţia înainte) - contracţia simultană a muşchiului pterigoidieni laterali.
Retropulsia ( proiecţia înapoi) - contracţia fasciculului posterior a muşchiului
temporal.
Mişcările de lateralitate - contracţia unilaterală a muşchiului pterigoidian lateral.

14
 CAPITOLUL II
PARALIZIA FACIALĂ

II.1. DEFINIŢIE
Paralizia facială reprezintă paralizia muşchilor inervaţi de către nervul facial (a 7-a
pereche de nervi cranieni).
După locul afectat se deosebesc paraliziile faciale centrale şi paraliziile faciale
periferice.
Paralizia facială centrală – apare în cursul leziunilor vasculare cerebrale şi este
adesea insotita de o hemiplegie (paralizie a unei jumătăţi de corp). Ea predomină în partea
inferioară a feţei, pleoapele şi fruntea nu sunt afectate. Tratamentul este cel al unui accident
vascular cerebral (administrarea, în special în caz de embolie, de anticoagulante).

Paralizia facială periferică ( paralizia lui Bell) - poate avea diverse cauze:

15
infecţioase (zona zoster pe traiectul nervului facial, otită medie acută, poliradiculonevrită),
traumatică (fractura stâncii temporale), tumorală (tumoră a unghiului pontocerebelos),
vasculară (ramolire protube- renţială |a părţii medii a trunchiului cerebrali). Semnele ei sunt o
asimetrie a feţei atunci când se află în repaus, trăsăturile fiind deviate de partea sănătoasă.
Partea afectată are urmatoarele caracteristici : faţa este atonă, comisura buzelor căzută,
şanţul nazogenian mai puţin profund, buzele mai larg deschise şi ridurile frontale căzute.
Tratamentul cuprinde reeducarea prin kineziterapie. Dacă paralizia este parţială refacerea este
completa fara a lasa sechele . Dacă paralizia este totală, trebuie administrat de urgenţă un
tratament cu corticosteroizi iar în aproximativ jumătate din cazuri pot ramane sechele relativ
deranjante : hemispasmul facial, sindromul lacrimilor de crocodil (emisie necontrolată a
lacrimilor).
Paralizia facială periferică este caracterizată de o atingere totală sau parţială a
musculaturii hemifeţei, în mod obişnuit fiind interesat în mod egal atât teritoriul de inervaţie
al facialului superior, cât şi acela al facialului inferior.
Paralizia facială “a frigore” are următoarele caracteristici:
 Este cea mai frecventă dintre paraliziile faciale, având o incidenţă de 23 cazuri la
100.000 persoane/an.
 Afectează ambele sexe.
 Îmbolnăvirile sunt mai frecvente toamna şi primăvara (după expuneri la curenţi de
aer).
 Afecţiunile neurologice determină importante deficienţe motorii, senzitivo-senzoriale
şi psiho-comportamentale care transformă bolnavul, cel puţin într-o primă etapă, dependent de
serviciile medicale specializate, iar apoi de asistenţa socială sau familială.
 Recuperarea, şi mai ales readaptarea, unui individ cu deficite neurologice începe încă
din faza acută a bolii, extinzîndu-se în timp, cel puţin doi ani, perioadă în care bolnavul poate
redobîndi un anume grad de autonomie.
II.2. ETIOLOGIE
Extrem de multiple şi diverse cauze pot afecta nervul facial. În funcţie de topografia
unei posibile leziuni, cele mai frecvente cauze sunt:
Afectarea facială uni- sau bilaterală prin leziune supranucleară poate fi expresia unui:
 accident vascular cerebral (ischemic sau hemoragic)
 a unei tumori primitive sau secundare,
 infecţii,
 traumatism
În unghiul ponto-cerebelos, nervul poate fi afectat în:

16
  tumori (neurinom de acustic, meningiom, colesteatom),
 meningite,
 polineuropatii infecţioase (lues, mononucleoza infecţioasă)
 sarcoidoză,
Lezarea în apeduct se produce în:
 tumori
 traumatisme
 accidental operator,
 osteite,
 paralizia facială “a frigore”
Extracranian nervul poate fi interesat în cursul tumorilor sau infecţiilor parotidiene sau
de vecinătate, rar comprimat prin aplicare de forceps (paralizie obstetricală).
Afectarea bilaterală a VII poate fi:
 congenitală (sindrom Moebius)
 în sarcidoză (sindrom Heerford)
 scleroza laterala amiotrofică
Paralizii faciale mai pot apărea într-o serie de boli:
 cardio-vasculare (HTA),
 boli metabolice (diabet, porfirie, uremie)
 stări caşectice
 boli musculare
II.3. ANATOMIE PATOLOGICĂ
Forme anatomo - patologice ale paraliziei faciale:
Paralizia facială centrală are sediul leziunii supranuclear şi se caracterizează clinic
prin: defict motor limitat în etajul inferior al feţei; se poate insoţi de hemiplegie,
hemianestezie, testele electro- şi neelectrodiagnostice sunt negative.
Paralizia facială periferică are sediul leziunii nuclear, radicular sau troncular,
caracterizându-se prin: deficit motor total al hemifaciesului prin afectarea ambelor ramuri
terminale; se poate însoţi de hemiplegie (în leziunile pontine). Testele electro şi
neelectrodiagnostice sunt perturbate.
Atât muşchii palpebrali, cât şi muşchii mimicii, se bucură de unele particularităţi:
 prezintă o inserţie osoasă fixă şi o altă inserţie mobilă subcutanată,
 sunt grupaţi în jurul orificiilor feţei acţionând fie ca şi constrictori, fie ca dilatatori,
 au un rol morfo-funcţional, dar şi estetic.
 menţiune particulară se referă la amplitudinea contracţiei acestor muşchi.

17
 Această amplitudine poate fi variabilă în funcţie de intensitatea sentimentelor pe care
individul vrea să le exprime. Astfel se explică de ce, în paralizia nervului facial, pe lângă
interesarea fizică evidentă, este prezentă şi o participare psihologică importantă, bolnavul
având sentimentul pierderii personalităţii sale.
Lezarea nervului facial se poate produce fie la nivelul nucleului facialului, fie la nivelul
traiectului intra- sau extracranian, la nivelul ramurilor de diviziune din parotidă sau la nivelul
ramurilor terminale.
În paralizia facială “a frigore” se produce o inflamaţie nonsupurativă ce determină
edemaţierea nervului în apeduct vizibilă la computer tomografie.
Leziunea nervului facial duce la paralizia facială, care poate fi de cauză centrală sau
periferică. Paralizia facială periferică unilaterală duce la asimetrie facială cu ştergerea pliurilor
şi şanţurilor frunţii şi fetei de partea afectată, devierea gurii spre partea sănătoasă, cu
coborârea comisurii bucale de partea bolnavă.
Fanta palpebrală este lărgită (logoftalmie), pleoapa interioară este căzută (ectropion),
lacrimile se scurg pe obraz (epiphora). Clipitul lipseşte pe partea bolnavă. Aceste semne
statice se accentuează cu ocazia mişcărilor active. Masticaţia este jenată, bolnavul nu poate
fluiera, nu poate încreţi fruntea, pielosul gâtului se contractă numai unilateral, pe partea
sănătoasă.
Când bolnavul vrea să închidă ochiul, globul ocular se duce în sus şi în afară (semnul
Bell). Leziunile intermediarului Wriesberg duc la tulburări de gust în 2/3 anterioare limbii.
Paralizia bilaterală de nerv facial duce la diplegie facială, cu facies inexpresiv, buze
îndepărtate, ochi larg deschişi, fără posibilitatea de a-i închide, cu tulburări severe de
deglutiţie şi masticaţie (în poliradiculonevrite, poliomielita).
II.4.SIMPTOMATOLOGIE
Înainte cu 2/3 zile de la debut pot apărea dureri auriculare după care paralizia se
instalează rapid, în decurs de câteva ore sau zile. Uneori bolnavii se plâng de "faţă grea" sau
"faţă artificială" fără a avea semne obiective de alterare a sensibilităţii:
 dispariţia ridurilor frontale,
 coborârea vârfului sprâncenei,
 devierea nasului spre partea sănătoasă,
 dispariţia şanţului naso-genian,
 dispariţia şanţului naso-labial,
 deviaţia şi ştergerea comisurii labiale,
 buza superioară coborâtă,
 buza inferioară coborâtă,

18
  obrazul căzut.
Semnele clinice sunt de tip motor, senzitiv, senzorial şi parasimpatic.
Pentru funcţia motorie se va avea în vedere aspectul static şi dinamic al feţei (mişcări
voluntare, involuntare, reflexe).
În repaus se observă de partea paraliziei o asimetrie, cu:
 ştergerea pliurilor feţei (datorită hipotoniei musculare),
 lărgirea fantei palpebrale (lagoftalmia),
 coborârea şi îngustarea comisurii bucale,
 turtirea narinei ce nu se mişcă în respiraţie,
 uneori secreţie lacrimală abundentă (epifora). Aceasta s-ar datora: paraliziei
muşchiului Homer care normal dilată sacul lacrimal; paraliziei orbicularului ce determină
deschiderea înafară a sacului lacrimo-nazal;
 absenţa clipitului favorizează iritarea corneană şi declanşarea reflexului lacrimal.

În dinamică, semnele menţionate mai sus se accentuează.

Bolnavul nu mai poate:
 încreţi fruntea,
 nu poate închide ochiul nu poate arăta dinţii.
 la privirea în sus, datorită lagoftalmiei ochiul pare mai mare (semn Neero).
 Suflatul, fluieratul, pronunţarea labialelor (m, b, p) se face cu dificultate.
 Paralizia buccinatorului produce zgomot la respirat, semnul pipei şi tulburări de
masticaţie.
 În protuzia limbii, aceasta deviază de partea bolnavă.
 În mimica emoţională şi vorbire, comisura bucală de partea sănătoasă este atrasă
puternic şi asimetria poate fi uneori mai bine relevată.
 În pareze se constată slaba contracţie a orbicularului.
 Reflexele nazo-palpebral, optico-palpebral, cohleo-palpebral, cornean sunt abolite sau

19
 diminuate.
 Afectarea funcţiei senzoriale se traduce prin tulburări de auz (hiperacuzie dureroasă)
şi gustative (hipognezie) în cele 2/3 anterioare ale linibii.
 Tulburări de sensibilitate: dureri retroauriculare, hipoestezie în concă.
 Prin afectarea parasimpatică se diminuă (dar nu se suprimă) secreţia lacrimală,
nazală, sudorală şi salivară.
II.5.EXAMENE PARACLINICE
Au drept scop precizarea diagnosticului topografic, prognosticului şi conduitei
terapeutice. Cele mai utilizate teste sunt:
Examenul electric clasic apreciază prin detecţie vizuală existenţa unei reacţii de
degenerare totală sau parţială după 2-3 săptămâni de la instalarea paraliziei.
Electromiografia (EMG): după două săptămâni de la instalarea paraliziei evidenţiază gradul
de denervare, dar şi semnele timpurii de reinervare.
Măsurarea timpului de latenţă a conducerii nervoase: normal acesta nu trebuie să
depăşească 4 msec de la stimulare. Acest timp poate fi uşor alungit (vindecare rapidă); alungit
(recuperare tardivă); inexcitabil (sechele, sincinezii). Testul se face comparativ stânga/dreapta
sau între ramul superior şi cel inferior din aceeaşi parte.
Electroneurografia sau testul Elsen poate fumiza elemente de prognostic dacă este
efectuată în primele 10 zile. Prin acest test se cuantifică procentul de fibre nervoase atinse.
Computer - tomografia craniană este un examen de mare valoare diagnostică.
Pentru diagnosticul topografic al lezării nervului facial se recurge la:
 testul Schrimer (studiul secreţiei lacrimale),
 testul Blatt (studiul secreţiei salivare),
 studiul reflexului scâriţei,
 audiometria.
II.6.DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
Diagnosticul diferenţial se va face cu:
 Paraliziile celorlalţi nervi cranieni care dau simptomatologie asemănătoare (nv. III
oculomotor, nv. V trigemen, nv. VI abducens, nv. VIII vestibulo-cohlear)
 Paralizii ale nervului facial, dar cu altă etiologie (metabolică, toxică, vasculară,
tumorală, infecţioasă)
II.7.EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC
Evoluţia este în general favorabilă şi, în 70-80% din cazuri, bolnavul se ameliorează în
1-3 luni.
Complicaţiile care pot influenţa evoluţia sunt:

20
  Conjunctivite şi ulceraţii corneene (prin lagoftalmie);
 Sindromul "lacrimilor de crocodil": se produce datorită unei reinervări aberante,
axonii fibrelor salivare fiind îndreptaţi din ganglionul geniculat către marele nerv pietros
superficial, în ganglionul sfeno-palatin. Înghiţitul va produce lacrimi în loc de salivă.
 Hemispasmul facial postparalitic apare datorită unei leziuni iritative în lungul nervului
facial. De obicei se observă după 3-4 săptămîni de la instalarea paraliziei pe care o însoţeşte.
Aceste contracţii pot fi spontane sau declanşate în cursul unor mişcări.
Prognosticul este favorabil atunci când ameliorarea fenomenelor se face repede (1 – 2
săptămâni). În paraliziile totale, persistente peste 3 luni, refacerea va fi cu defect.
Practica a demonstrat că orice paralizie de nerv facial la care leziunea este mai lungă
de 25 de zile şi nu apare nici un semn de regenerare nervoasă, va evolua în mod sigur spre
dezvoltarea sechelelor.
II.8. TRATAMENT
Obiectivul principal este înlăturarea cauzei. Tratamentul va avea în vedere
posibilităţile existente:
 medicale,
 chirurgicale
 fizioterapice.
II.8.1.Tratamentul medical
 administrarea de prednison (sau preparate înrudite) în doză de 1mg / kg corp, timp de
5 zile, după care doza se va scădea treptat în funcţie de evoluţia clinică. Se vor avea m vedere
contraindicaţiile majore (H.T.A., ulcer, diabet). La nevoie se va administra un pansament
gastric.
 Cu rezultate favorabile se mai pot folosi şi antiinflamatoare nesteroidiene (dacă cele
steroidice sunt contraindicate): diclofenac 2 tb/zi sau supozitoare timp de 7 zile, piroxicam,
etc.
 Neuroprotectoare (vitamina B, piracetam) şi vasoactive în doză moderată au efect
benefic.
Pentru complicaţiile oculare se recomandă:
 coliruri antiseptice,
 instilaţii cu Vitamina A,
 aplicarea de leucoplast,
 blefarorafie (după caz)
 în “sindromul lacrimilor de crocodil” se secţionează ramul timpanic al nervului IX.
 decontracturante sau alcolizare în hemispasm.

21
 II.8.2.Tratamentul chirurgical
Se poate face în scop de decompresiune a nervului (mastoidectomia). Intervenţiile
chirurgicale estetice încearcă anastomoza VII cu alţi nervi (IX, X) sau grefe de nerv sural.
II.8.3. Tratament de fizioterapie
Kinetoterapia este, la ora actuală, cea mai agreată metodă pentru recuperarea în cazul
paraliziilor faciale, depinzând şi de gradul de severitate.
Pe măsura ce nervul facial începe să îşi reia funcţia normală, efectuarea de exerciţii
simple, cum ar fi încordarea şi relaxarea muşchilor faciali, pot duce la creşterea forţei
musculare în teritoriul respectiv şi la o recuperare mai rapidă.

22
 CAPITOLUL III
METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ ÎN PARELIZIA FACIALĂ

III.1. EVALUAREA PACIENTULUI

În faţa specialistului în medicină fizică şi recuperare medicală, bolnavul se poate
prezenta în diferite stadii de evoluţie a paraliziei:
 în stadiul iniţial,
 în stadiul de reinervare spontană
 în stadiul de sechelă cu musculatura feţei hipertonă şi prezenţa sincineziilor.
Înaintea începerii unui program de recuperare funcţională este obligatorie efectuarea
unei evaluări complexe din care nu vor lipsi:
 testarea musculară (tonus, forţa de contracţie),
 examene electrice
 unele examene suplimentare necesare stabilirii topografiei leziunii.
Tonusul muscular se evaluează după o scală în trei trepte:
0 = tonus muscular normal,
1 = hipotonie musculară,
2 = muşchi aton.
Bilanţul analitic al funcţiei musculare se efectuează după scala 0-4, urmărind
intensitatea contracţiei realizate, numărul de repetiţii posibile, amplitudinea mişcării şi
sincronizarea cu acţiunea musculaturii sănătoase.
Bilanţul sechelelor este la fel de important, nu numai pentru cazurile vechi la care
aceste sechele sunt deja instalate, dar mai ales pentru urmărirea eventualei apariţii a acestora
în timpul tratamentului fizical-kinetic. Aceste sechele pe care le avem în vedere sunt:
 hipertonia musculaturii,
 sincineziile musculare
 hemispasmul facial.
Hipertonia musculară evidenţiabilă prin întinderea intrabucală a muşchilor se apreciază ca
fiind prezentă sau absentă.

23
Acolo unde este prezentă, se cotează de la 1 la 3 următoarele modificări:
 ridicarea anormală a sprâncenei,
 exagerarea fosetei sprâncenoase,
 exagerarea şanţului naso-genian,
 atragerea comisurii labiale în sus şi în afară,
 zbârcirea mentonului,
 hipertonia muşchiului pielos al gâtului.
Sincineziile esenţiale sunt două:
 gură/ochi (mobilizarea orbicularului gurii induce concomitent închiderea ochiului)
 ochi/gură (mobilizarea voluntară sau spontană a orbicularului induce deviaţia
comisurii labiale în sus şi în afară.
 Sincineziile emoţionale pot fi prezente sau absente.
Pe lângă aceste bilanţuri este recomandabil ca înaintea începerii programului de
recuperare să se analizeze o fotografie mai veche, anterioară paraliziei faciale pentru a depista
eventuale asimetrii preexistente şi este utilă şi o fotografie făcută la începerea tratamentului
care poate fi un document util în aprecierea corectă a eficienţei tratamentului aplicat.
De la tratamentul fizical-kinetic se exclud cazurile la care s-a instalat spasmul facial. În
toate celelalte situaţii, bolnavii beneficiază de un program fizical-kinetic de mai scurtă sau
mai lungă durată: minimum 15 zile şi maxim 4 ani.
În paraliziile faciale „a frigore" (cele mai frecvente) recuperarea funcţională depinde în
totalitate de:
 înălţimea leziunii,
 a formei de compresiune a nervului, putând fi totală sau parţială.
În aceste cazuri, bilanţul se repetă săptămânal pentru a putea urmări evoluţia recuperării.
Nu sunt rare cazurile în care apare, la început, o agravare a datelor bilanţului iniţial (în prima
săptămânâ valoarea musculară scăzând la zero), pentru ca în continuarea tratamentului, în
următoarele săptămâni, forţa musculară să crească progresiv.
III.2. OBIECTIVELE TRATAMENTULUI
Obiective generale:
 ameliorarea durerii;
 recuperarea mobilităţii articulare;
 refacerea nervului facial.
Se foloseşte: tratamentul medicamentos, fizical, de multe ori în asociaţie, cu pondere
diferită în funcţie de forma fiziologică, anatomo-funcţională şi stadiul evolutiv.
III.3. METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ ÎN PAREZA FACIALĂ

24
III.3.1. HIDROTERAPIA
Definiţie
Prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr foarte
variat de proceduri, care au la bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregaţie
(solidă, lichidă, gazoasă), ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.
Băile sunt proceduri de hidroterapie care se practică cu apă simplă la diferite
temperaturi sau cu apă la care se adaugă diferite ingrediente.
Efecte apa poate fi utilizată pentru:
 proprietăţile fizice – factorul termic şi factorul de presiune exercitând o acţiune
importantă, mixtă, de tip mecanic şi termic, influenţând reacţiile de homeostazie ale
organismului, mai ales termoreglarea;
 proprietăţile biochimice ale substanţelor conţinute, care pot determina diferite reacţii
terapeutice (de exemplu, dioxidul de carbon dizolvat are efect vasodilatator periferic)
Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie şi
masaj.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicaţii:
 Căldură profundă, produsă de diatermie şi ultrasunete
 Căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetraţie este mai
redus, de numai cîţiva centimetri de la tegument.
În paralizia facială, încălzirea hemifeţei se poate face cu lampa Solux plasată la distanţa de 1
metru timp de l0 minute.
Cataplasmele – constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanţe, la
temperaturi variate asura diferitelor regiuni ale corpului.
Ele acţionează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant şi rezorbiv, precum şi pentru acţiunea antispastică şi antialgică. La cataplasmele
cu plante medicinale se mai adaugă şi efectul chimic.
III.3.2.TERMOTERAPIA
Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de
bază ale termoterapiei sunt:
 analgezia,
 hiperemia,
 hipertermia locală şi sistemică,
 reducerea tonusului muscular,
 creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv.
Împachetarea cu nămol

25
 Constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 - 40°C pe o anumită regiune.
Durata unei şedinţe este de 20 -- 40 minute.
Nămolul are mai multe efecte:
 efect mecanic, producând excitaţia pielii datorită micilor particule componente;
 efect fizic, temperatura corpului creşte cu 2 - 3°C;
 efect chimic prin rezorbţia unor substanţe biologic active prin piele din nămol.
În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine, producându-se
intensificarea circulaţiei în anumite teritorii
Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie şi
masaj.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicaţii:
 Căldură profundă, produsă de diatermie şi ultrasunete
 Căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetraţie este mai
redus, de numai cîţiva centimetri de la tegument.
Căldura este utilă prin acţiunea pe care o are de a combate spasmul muscular şi micile
reacţii inflamatoare asociate procesului degenerativ.
Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol şi nisip este mai benefică
decît căldura uscată.
III.3.3. ELECTROTERAPIA
Definiţie
Electroterapia studiază utilizarea, acţiunea diverselor forme de energie electrică asupra
organismului uman în scop terapeutic.
 Procedura de electroterapie pentru calmarea durerilor şi prevenirea inflamaţiilor, vine
în ajutorul pacientului prin formele de curent antialgice, miorelaxante, decontracturante şi
antiiflamatorii.
Cele mai importante efecte ale electroterapiei sunt:
 stimularea electrică eficientă a muşchilor denervaţi, cu scopul menţinerii tonusului şi
metabolismului lor pe perioada necesară pînă la reinervarea eficientă şi reluarea funcţiei.
 stimularea electrică a muşchilor cu inervaţie păstrată, cu efecte de creştere a forţei de
contracţie
 stimularea cu frecvenţe adecvate pentru modularea durerilor acute şi cronice
realizarea prin curenţi unidirecţionali (galvanic, curenţi de joasă frecvenţă) a unor efecte de
pătrundere transcutană a unor substanţe farmacologice în formă ionizată (ionoforeză)
 stimularea cu parametrii adecvaţi a musculaturii netede
 efecte termice obţinute cu unde electromagnetice de înaltă frecvenţă (unde scurte şi

26
microunde)
 Electrostimularea musculaturii denervate se poate realiza numai cu curenţi
exponenţiali de joasă frecvenţă (10 – 200 Hz), după un prealabil electrodiagnostic care
stabileşte parametrii optimi de excitaţie. Stimularea se realizează cu stimuli apropiaţi de cei
electrofiziologici, cu pantă progresivă (triunghiulari, trapezoidali, exponenţiali), cu durate
diferite ale impulsurilor, pauzelor şi frecvenţelor, în funcţie de gradul de degenerare indicat de
curbele de intensitate / durată, de coeficientul de acomodare şi de datele EMG.
Contraindicaţiile electrostimulării:
 leziuni iritative la nivelul pielii
 regiuni inflamate
 aparate electronice sau endopreteze implantate (pacemaker)
 sarcină
 aplicarea în regiunea inimii
Baia galvanică – combină acţiunea curentului galvanic cu efectul termic al apei, apa fiind
mijlocitoare între tegument şi electrod şi un bun conductor de electricitate. Se folosesc
intensităţi reduse ale curentului, evitîndu-se astfel producerea arsurilor. Baia galvanică poate
fi celulară sau generală.
În cazul paraliziei de nerv facial se va aplica baia celulară, avînd ca timp de aplicare între 10-
30 min, într-un ritm zilnic sau la două zile.
Galvanoterapia
Definiţie
Prin curent electric se înţelege o deplasarea de sarcini electrice (electroni) de-a lungul
unui conductor. Conductorul electric-este corpul prin care poate trece un curent electric
continuu.
Curentul galvanic: este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul
pozitiv are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi
contralateral duc la o creştere a pragului de sensibilitate.
Prin acţiunea hiperemiantă pe care o are este utilizat în fenomenele inflamatorii
articulare. Acest efect vasodilatator nu este dependent de nici unul din cei doi poli, fiind
prezent şi la catod şi la anod. Se utilizează intensităţi mici, la pragul de sensibilitate.
Asocierea unor substanţe cu efect antiinflamator, sub forma ionoforezei, este obişnuită, dar
fără a se putea face vreo apreciere asupra substanţei şi mai ales a cantităţii acesteia.
La anod, se aşează soluţia de hidrocortizon, la catod, salicilatul de sodiu; la ambii poli
Fenilbutazona. Se utilizează durate mari, 20-30 minute pentru o şedinţă.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune

27
antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).
Curenţii de joasă frecvenţă cu impulsuri se obţin prin întreruperea curentului
continuu cu ajutorul unor metode de reglare manuală sau electrică obţinându-se impulsuri
electrice ce se succed ritmic având în general un efect excitator.
Efectele fiziologice sunt:
 Excitator,
 Vasomotor producând o vasodilataţie prelungită.
 Trofic,
 Antialgic,
 Revulsiv în cazul unei vasodilataţi maxime
Terapia de înaltă frecvenţă
Curenţii de înaltă frecvenţă sunt curenţi alternativi, a căror frecvenţă este în medie mai
mare de 500000 oscilaţii pe secundă, a căror limita inferioară este de 100000 Hz, iar limita
superioară de 300000000 Hz.
Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc
curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea
energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.
Ultrasunetele sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj
mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamaţie, mobilitate.
Cu electrozi de sticlă sau flexibili, cu doi electrozi sau cu un electrod (monod), dozând
după dorinţă intensitatea efectului caloric, de la senzaţia de căldura puternică (doza IV) la
subsenzaţia termică (doza I sau dozele reci), în funcţie de starea locală articulară. Cu cât
procesul inflamator articular este mai intens, cu atât doza de ultrascurte va fi mai redusă
(dozele I-II). Durata tratamentului este variabilă până la 15-20 minute.
În cazul aplicării prin contact direct, capul emiţator trebuie să se plimbe pe tegument
prin intermediul gelului fără a se apăsa prea tare şi impunînd o mişcare circulară. Este
important să se folosească o viteză cît mai mică a capului emiţator şi trebuie să se urmărească
ca în permanenţă să aibă un contact perfect cu tegumentul şi să fie în poziţie verticală faţă de
acesta. De asemenea, în cursa emiţătorului trebuiesc evitate zonele cu proeminenţe osoase, cît
şi pe cele bogat vascularizate.
Undele scurte - au efect hiperemiant, de activare a circulaţiei şi a metabolismului
tisular, cît şi efect analgezic şi decontracturant. Bolnavul trebuie să fie aşezat pe o canapea
care să aibă o saltea izolatoare şi să nu conţină piese metalice, sau pe un scaun de lemn. El nu
trebuie dezbrăcat deoarece undele scurte străbat ţesăturile din bumbac, lînă, material sintetic
sau chiar gips. Trebuie înlăturate obligatoriu toate obiectele metalice de pe pacient, deoarece

28
acestea concentrează cîmpul electric putînd provoca arsuri şi compromite astfel tot programul
recuperator.
III.3.4. MASOTERAPIA
Definiţia masajului
Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate
simetric la suprafaţa organismului în scop terapeutic. Acţiunea fiziologică a acestor manevre
constă în aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri
nervoase de la terminaţiile nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea şi
întăresc starea funcţională a scoarţei cerebrale.
Efectele masajului
Efecte locale
Acţiune sedativă asupra:
 durerilor de tip nevralgic;
 durerilor musculare şi articulare.
Acţiunea sedativă se obţine prin manevre uşoare, lente care stimulează repetat
extraceptorii şi proprioceptorii existenti.
Acţiunea hiperemiantă locală se manifestă prin încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra
căruia se exercită masajul această acţiime se exercită prin manevre mai energice care
comprimă alternativ vasele sangvine.
Îndepărtarea lichidelor de stază cu accelerarea proceselor de resorbţie în zona masată.
Masajul permite înlăturarea lichidelor de stază. Acest efect este benefic la persoane cu
insuficienţă venoasă periferică şi apare după manevre profunde care conduc lichidul de stază
de la periferie spre centru.
Efecte generale
Creşterea metabolismului bazal stimulează funcţiile aparatului respirator şi circulator,
influentează favorabil starea generală a organismului, îmbunătăţeşte somnul, îndepărtează
oboseala musculară.
Toate aceste efecte generale se explică prin acţiunea masajului asupra pielii care este
un organ bine vascularizat şi mai ales bogat inervat.
Mecanisme de acţiune
Cea mai importantă acţiune fiziologică a masajului este reprezentată de mecanismul
reflex asupra organelor interne.
Un alt mecanism al masajului este acţiunea mecanică produsă de manevrele mai dure ca
frământarea: contratimpul, mângăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face transversal
pe fibrele musculare ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătăţirea funcţiei şi forţei

29
musculare care participă la mişcarea într-o articulaţie.
Tehnica masajului
Masajul va fi extra- şi intrabucal.
Masajul extern trebuie să fie blând, să pornească din „punctul central" (punct situat la
1,5 cm deasupra rădăcinii sprâncenelor) de unde se extinde spre treimea mediană a regiunii
anterioare a pielii păroase a capului.
Manevrele folosite constau din fricţiuni circulare efectuate în sensul acelor de ceasornic şi
presiuni dinamice care mobilizează pielea păroasă a capului. La nivelul feţei se preferă
effleurage-ul şi mişcările de glisare a tegumentului, iar la nivelul tâmplelor şi în regiunea
temporo-mandibulară manevra de masaj „în 8".
Prin aceste manevre, se reduce edemul tisular cu efect circulator favorabil în timpul fazei
flaşte şi cu efect relaxant în hipertonia musculară. Masajul muşchilor hipertonici se asociază
manevrelor de întindere pasivă blândă şi progresivă.
Prin masajul endobucal se pot decela eventualele tetanizări ale muşchilor zigomatic,
canin, buccinator şi pielos al gâtului. Dacă această tetanizare este prezentă, se va efectua
masajul intrabucal şi se va continua cu întinderi progresive ale obrazului, în jos şi în afară faţă
de axa de simetrie a feţei. Ca tehnică de lucru se recomandă ca întinderea să fie menţinută
câteva secunde după care se reduce progresiv pentru a evita apariţia efectului de bumerang
constatat la întreruperea bruscă a întinderii musculare.
Automasajul se efectuează de către bolnav şi constituie elementul de bază al
recuperării funcţionale. Tehnica de lucru este diferită de aceea a masajului endobucal efectuat
de asistent. Acesta introduce indexul în cavitatea bucală şi masează faţa internă a obrazului
căutând punctele de inserţie ale muşchilor asupra cărora insistă, chiar dacă manevra este
dureroasă. Dupâ ce a masat şi a întins lent muşchii, menţinând această întindere timp de
câteva secunde, scade progresiv forţa presiunii digitale.
Bolnavul va trebui să se automaseze de mai multe ori în cursul unei zile. Pentru
aceasta, va introduce policele mâinii opuse hemifeţei paralizate în gură, pe faţa internă a
obrazului, indexul şi mediusul sunt plasate pe faţa extern a obrazului. Masează bine între cele
trei degete tot obrazul, întinde obrazul oblic în jos şi spre partea sănătoasă (fără a coborî
concomitent pleoapa inferioară), când se lucrează muşchii superiori ai feţei, şi oblic şi în sus,
pentru muşchii jumătăţii inferioare a feţei.
Contraindicaţiile masajului: boli dermatologice, infecţioase, hematologice,
traumatisme ale feţei.
III.3.5.KINETOTERAPIA
Kinetoterapia este, la ora actuală, procedura cea mai agreată pentru recuperarea

30
funcţională a paraliziilor faciale. Pentru a fi şi eficientă este obligatorie respectarea unor
reguli fundamentale:
 în primul rând, trebuie să se anuleze acţiunea muşchilor hemifeţei sănătoase deoarece
activitatea acestora plasează musculatura hemifeţei paralizate în poziţie de întindere maximă.
 Exerciţiile terapeutice se vor executa lent pentru a permite recrutarea maximă de
unităţi motorii. De exemplu: închide lent ochii apoi întinde puternic unghiul extem, fără a
deschide ochii. În timpul acestui exerciţiu, bolnavul să nu strângă dinţii deoarece astfel se
riscă substituirea acţiunii orbicularului cu acţiunea muşchiului buccinator.
 Ca regulă generală, se va evita activarea muşchilor din jumătatea inferioară a feţei
atâta timp cât se lucrează muşchii din jumătatea superioară, şi invers.
În cazul în care bolnavul se prezintă cu o paralizie de nerv facial în curs de reinervare,
există pericolul ca musculatura denervată să treacă brusc în hipertonie şi să apară sincineziile.
Dacă apar mişcări anarhice se va încerca frînarea activităţii muşchilor paralizaţi prin plasarea
lor în poziţie de întindere maximă.
Rolul kinetoterapeutului este triplu:
 menţinerea unei bune troficităţi musculare,
 instruirea precoce a bolnavului asupra tuturor aspectelor legate de recuperarea
funcţională,
 acordarea atenţiei, în principal, chiar înaintea apariţiei primelor semne de reinervare,
recuperării muşchilor „constrictori" (orbicularii).
Odată cu reapariţia influxului nervos, kinetoterapeutul are obligaţia de a împiedica
bolnavul să cadă în greşeala recuperării globale a musculaturii hemifeţei paralizate, deoarece
acest gen de activitate duce în mod sigur la dezvoltarea dezechilibrelor de forţă dintre muşchii
„dilatatori" şi „constrictori". Pe cât este posibil, recuperarea va fi analitică şi, progresiv, pe
măsura rezultatelor obţinute, se trece la integrarea fiecărui câştig de forţă musculară în
exerciţii de mimică ce vizează redobândirea armoniei activităţii musculare a întregii feţe.
III.3.6.TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
Este forma de tratament care foloseşte activităţi şi metode specifice pentru a dezvolta,
ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura activităţile necesare individului, de a compensa
disfuncţii şi de a diminua deficiente fizice.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
 mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
 dezvoltarea forţei musculare;
 restabilirea echilibrului psihic.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a

31
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
În general, recuperarea spontană durează 6 luni - 1 an, şi cam tot atât dacă a fost
necesară şi sutura nervului.
III.3.7. BALNEOFIZIOTERAPIA
În perioada de remisiune bolnavul poate beneficia de tratament balneo-fizical în
staţiuni profilate pe tratamentul afecţiunilor neurologice (Felix, Eforie Nord, Mangalia,
Techirghiol etc.), unde asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol terapeutic, climatul)
este benefică şi, împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, vor asigura refacerea
completă.
Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi
chimic.
Staţiunile indicate sunt:
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);

32
 CAPITOLUL IV
PREZENTARE CAZURI

PREZENATARE CAZ I
NUME: C
PRENUME C
Sex:feminin
VÂRSTA: 55 ani
DOMICILIUL: Brăila
RELIGIA: ortodoxă
STAREA CIVILA: căsătorită
COPII: 1
CETAŢENIE: Română
OCUPAŢIA: economist
NIVEL DE INSTRUIRE: Studii superioare.
DIAGNOSTIC: Paralizie facială dreaptă.
ISTORICUL BOLII
Pacientă de sex feminin în vârstă de 55 ani a fost diagnosticat în urmă cu 2 zile cu
paralizie facială dreaptă datorită expunerii la aerul condiţionat.
Se prezintă la medicul de specialitate pentru prescriere de tratament în vederea
recuperării. Pacienta prezintă dureri auriculare, insomnie, mobilitate redusă, pronunţarea
cuvintelor cu dificultate, tensiune arterială în limite normale, stare depresivă datorită durerilor.
În urma controlului se recomandă tratament specific bolii, readaptarea la efort a
pacientei şi reintegrarea ei .

33
 ANALIZA SATISFACERII NEVOILOR FUNDAMENTALE ale pacientei C.C. cu paralizie facială dreaptă
NEVOIA MANIFESTĂRI MANIFESTĂRI SURSA DE
FUNDAMENTALĂ DE INDEPENDENŢĂ DE DEPENDEŢĂ DIFICULTATE
(valori normale) ( valori patologice) ( cauza dependenţei)
1.Nevoia de a respira şi de a avea o R- 20 r/min
bună circulaţie TA – 130/80 mmHg
Tegumente normal colorate
2.Nevoia de a se alimenta şi hidrata -Inapentenţă, -Dureri auriculare,
-deglutiţia şi masticaţia se realizează - paralizie facială
cu dificultate
3.Nevoia de a elimina - Diureză şi activitate intestinală
normală
4.Nevoia de a se mişca, a păstra o - prezintă o bună postură.
bună postură
5.Nevoia de a dormi, a se odihni -Insomnie şi perturbarea orelor de datorită durerilor
somn,

6.Nevoia de a se îmbrăca şi - nu prezintă probleme

dezbrăca
7.Nevoia de a-şi menţine - Afebril
temperatura corpului în limite - Nu prezintă puseuri de temperatură
normale (36,4°C)

8.Nevoia de a fi curat, a-şi proteja - nu prezintă probleme

tegumentele

9.Nevoia de a evita pericolele -Risc de accidente,complicaţii -Nervozitate datorită durerilor

10.Nevoia de a comunica - Retrasă Parţial afectată, dar încrezătoare în

- - Tăcută procesul de recuperare.
34
11.Nevoia de a acţiona după Aparteneţă religioasă liber exprimată
credinţele sale si valorile sale
12.Nevoia de a se realiza -nu are dorinţă de a se realiza -depresie

13.Nevoia de a se recreea -Apatie, izolare. -datorită durerii.

-Lipsa interesului pentru activităţi
recreative

14.Nevoia de a învăţa -Insuficientă cunoaştere a bolii şi a - lipsa informaţiei.

nevoilor sale .

35
 PLAN DE RECUPERARE BALNEO – FIZIO – KINETOTERAPIC ale pacientei C.C. cu paralizie facială dreaptă
TRATAMENT OBIECTIVE METODE DESCRIEREA PARAMETRII INTERVENŢIILE
TERAPIE TEHNICI DE PROCEDURII DE LUCRU ASISTENTEI
APLICARE
Psihoterapie Îmbunătăţirea calităţii Şedinţe individuale 10 minute Dialog cu pacienta.
vieţii
Termoterapia Ameliorarea durerilor Lampa solux încălzirea hemifeţei se cu lampa timp de l0 minute. Supravegherea
Solux plasată la distanţa de 1 metru pacientei

Acţiune antispastică şi Cataplasmele calde constau în aplicarea în scop Durată 15 min. Supravegherea
antialgică terapeutic a diverselor substanţe, la pacientei
temperaturi variate asupra hemifeţei

Ameliorarea durerilor Împachetări cu Se ia o cantitate potrivita de parafină Durata şedinţei este Cu ajutorul unei
parafină Şi se topeşte într-un vas la o de 20 - 25 minute. pensule late de 8cm, se
temperatură de 65-70º C, se evită pensulează regiunea.
supraîncălzirea. Grosimea stratului este
de 0,5-1cm. Peste
stratul de parafină se
aplică bucăţi de vată
sau flanelă şi apoi se
acoperă regiunea cu
pătură.

Electroterapie Efect analgetic, Curenţi Se folosesc 4 electrozi aşezaţi 8 şedinţe/serie Se folosesc electrozi
decontracturant, interferenţiali paravertebral dorsal, 2 superior şi 2 15 min/şed plaţi, ţesut hidrofil
inferior. îmbibat în soluţie, bine
36
 stors şi bine întins.
Efect decontracturant, Galvanizare Folosim soluţie de clorură de calciu + stânga Se face întâi testarea
paravertebrală Aplicaţii locale în doză eritem - dreapta tegumentului, apoi se
20 min/şedinţă execută procedura.
10 x 1 şed/zi

hiperemie locală, Ultraviolete Efect miorelaxant durata unei aplicaţii Regiunea feţei care este
pe o zonă este de 2- tratată,trebuie să se afle
5 min în poziţie relaxată. Se
acţionează comutatorul
de pornire a
aparatului,se fixează
ceasul semnalizator la
durata prescrisă pentru
şedinţă. Apoi se aplică
traductorul pe zona ce
urmează a fi tratată.

relaxare musculară Curenţii Trabert Impulsuri cu frecveţă de 140 Hz În doză progresivă Se face întâi testarea
de la 1-2 min/şed la tegumentului, apoi se
10 min/şed execută procedura
Impuls 2 ms, pauză
5 ms, la care tot
catodul este
electrodul activ
antalgic. Durata
tratamentului este
de 15-20 minute

37
Masoterapia -influentează favorabil Masaj extern -se reduce edemul tisular cu efect Durată – 10-15 m - masaj blând, de la un
starea generală a circulator favorabil în timpul fazei punct situat la 1,5 cm.
organismului, flaşte şi cu efect relaxant în deasupra rădăcinii
-îmbunătăţeşte somnul, hipertonia musculară. sprâncenelor spre 1/3
-îndepărtează oboseala Masajul muşchilor hipertonici se mediană a regiunii
musculară. asociază manevrelor de întindere anterioare a pielii
pasivă blândă şi progresivă. capului
- se plasează 4 degete
pe sprânceană – masaj
spre rădăcina părului şi
înapoi fricţiuni
circulare în sensul
acelor de ceasornic pe
obraz, bărbie efleuraj la
nivelul feţei şi alunecări
pe tegumente masaj în
8 pe tâmple

punct nazal superior Stimulările se efectuează cu degetul Durata unei sedinte

Este un micromasaj punct nazal inferior arătător sau de presopunctura va
folosit prin presare punct al aripii mijlociu, presiunea exercitându-se în fi de 5-13 minute
nasului anumite direcţii Supravegherea
punct deasupra împreună cu producerea de vibraţii pacietului
buzei superioare
punct în partea
externă a ochiului
punct al bărbiei
punct sub planşeul
bucal

38
Kinetoterapie Refacerea Exerciţii de mimică - exerciţii de inspiraţie pe nas Se execută 5-10 Kinetoterapeutul
expresivităţii globale încreţirea nasului repetări, a câte 2 explică şi exemplifică
- umflarea nărilor răsucirea serii. exerciţiile pentru ca
interioară a buzei superioare şi pacientul să le realizeze
protruzia celei inferioare şi să le execute corect.
- apropierea buzelor între ele, cu .
apăsare
- încreţirea buzelor ca pentru fluierat
- zâmbet fără arătarea dinţilor
- zâmbet cu arătarea dinţilor

Exerciţii de mimică - se încearcă încet mişcarea buzelor Se execută 5-10

analitice spre zâmbet, apoi se încreţesc încet repetări ale
spre centru exerciţiului
- se încreţeşte bărbia
cu indexul şi policele se împing uşor Mimarea diverselor Kinetoterapeutul ajută
colţurile expresii faciale: la realizarea
gurii spre pomeţi, pentru realizarea mânie, fericire, exerciţiului pe maximul
surâsului mirare. de mobilitate articulară
- se încearcă închiderea ochiului
încet, fără coborârea

39
 sprâncenei
- se înalţă sprânceana şi se menţine
10 – 15 sec.
- se încreţeşte fruntea
se mimează încrunta-rea
- se încearcă pe rând închiderea
ochilor
- pacienta e pusă să articuleze: a, e,
i, o, u
- se deschid larg ochii, fără a se
mişca sprâncenele
- se lasă relaxată buza inferioară în
jos şi înainte, cu ochii deschişi,
musculatura gâtului relaxată 15 sec.

Climoterapia Climat cald şi uscat Cura de aer Mers prin aer liber Centre balneare Însoţeşte pacientul

Balneoterapia Împedicarea evoluţiei Ape sărate Techirghiol

bolii Amara
Lacu Sărat

Ape iodare Govora Asistenta

Olăneşti supraveghează
pacientul pe parcursul
40
 Nămoluri Lacu Sărat Amara Cură balneară 1 tuturor procedurilor pe
dată pe an. care le are de efectuat.

Terapia Reintegrarea Activităţi cotidiene restabilirea echilibrului psihic, 30 minute Ajută pacientul
ocupaţională familiară şi profesionale teatru,canto

Reintegrarea Activităţi de consiliere Şedinţe individuale Durata 10-15 Dialog cu pacienta.

socio- minute Implicarea pacientei în
profesională diferite programe în
vederea dobândirii de
noi aptitudini şi crearea
de responsabilităţi
pentru a beneficia de
integrare socio-
profesională.

41
CONCLUZII
În urma evaluării finale se observă o îmbunătăţire a evoluţiei pacientei. După o
perioadă de 30 de zile pacienta dovedeşte o bună comunicare cu ceilalţi pacienţi şi cu echipa
interdisciplinară.
Pacienta în urma efectuării tratamentului recuperator administrat prezintă următoarele
carcteristici:
 bolnava are o stare generală bună
 menţinerea unei bune troficităţi musculare,
 are un somn liniştit, odihnitor
 menţinerea mobilităţii masticaţiei;
 îmbunătăţirea expresivităţii;
 corectarea poziţiilor vicioase;
Pacienta a reuşit să-şi recapete încrederea în forţele proprii, a participat la activităţile
zilnice şi a reuşit să depăşească cu uşurinţă starea depresivă. Şi-a însuşit cunoştinţele primite
despre boală, iar prin socializare a reuşit să comunice mai  bine şi să-şi reducă stările de
anxietate şi depresie.
RECOMANDĂRI
 sa evite frigul, umezeala
 prezentarea la controale periodice, clinice şi biologice, prin ambulator de specialitate.

42
 PREZENATARE CAZ II
NUME: D
PRENUME C
Sex:feminin
VÂRSTA: 48 ani
DOMICILIUL: Brăila
RELIGIA: ortodoxă
STAREA CIVILA: căsătorită
COPII: 2
CETAŢENIE: Română
OCUPAŢIA: casnică
NIVEL DE INSTRUIRE: Studii medii
DIAGNOSTIC: Paralizie facială dreaptă.
ISTORICUL BOLII
Pacientă de sex feminin în vârstă de 48 ani a fost diagnosticat în urmă cu 2 zile cu
paralizie facială dreaptă datorită expunerii la frig.
Se prezintă la medicul de specialitate pentru prescriere de tratament în vederea
recuperării. Pacienta prezintă dureri auriculare, insomnie, mobilitate redusă, pronunţarea
cuvintelor cu dificultate, tensiune arterială în limite normale, stare depresivă datorită durerilor.
În urma controlului se recomandă tratament specific bolii, readaptarea la efort a
pacientei şi reintegrarea ei .

43
 ANALIZA SATISFACERII NEVOILOR FUNDAMENTALE ale bolnavei D.C. cu diagnosticul de paralizie facială dreapta
NEVOIA MANIFESTĂRI MANIFESTĂRI SURSA DE
FUNDAMENTALĂ DE INDEPENDENŢĂ DE DEPENDEŢĂ DIFICULTATE
(valori normale) ( valori patologice) ( cauza dependenţei)
1.Nevoia de a respira şi de a avea o R- 20 r/min
bună circulaţie TA – 120/80 mmHg
Tegumente normal colorate
2.Nevoia de a se alimenta şi hidrata -Inapentenţă, -Dureri auriculare,
-deglutiţia şi masticaţia se realizează - paralizie facială
cu dificultate
3.Nevoia de a elimina - Diureză şi activitate intestinală
normală
4.Nevoia de a se mişca, a păstra o - prezintă o bună postură.
bună postură
5.Nevoia de a dormi, a se odihni -Insomnie şi perturbarea orelor de -datorită bolii.
somn,

6.Nevoia de a se îmbrăca şi - nu prezintă probleme

dezbrăca
7.Nevoia de a-şi menţine - Afebril
temperatura corpului în limite - Nu prezintă puseuri de temperatură
normale (36,4°C)

8.Nevoia de a fi curat, a-şi proteja - nu prezintă probleme

tegumentele

9.Nevoia de a evita pericolele -Risc de accidente,complicaţii -dureri

-Nervozitate
10.Nevoia de a comunica -cunoaştere insuficientă a bolii - Retrasă - încrezătoare în procesul de
- Tăcută recuperare.
44
 -Parţial afectată
11.Nevoia de a acţiona după Aparteneţă religioasă liber exprimată
credinţele sale si valorile sale
12.Nevoia de a se realiza -nu are dorinţă de a se realiza -depresie

13.Nevoia de a se recreea -Apatie, izolare. -datorită durerii.

-Lipsa interesului pentru activităţi
recreative

14.Nevoia de a învăţa -Insuficientă cunoaştere a bolii şi a - lipsa informaţiei.

nevoilor sale .

45
 PLAN DE RECUPERARE BALNEO – FIZIO – KINETOTERAPIC ale bolnavei D.C. cu diagnosticul de paralizie facială dreapta
TRATAMENT OBIECTIVE METODE DESCRIEREA PARAMETRII INTERVENŢIILE
TERAPIE TEHNICI DE PROCEDURII DE LUCRU ASISTENTEI
APLICARE
Psihoterapie Îmbunătăţirea calităţii Şedinţe individuale 10 minute Dialog cu pacienta.
vieţii
Termoterapia Ameliorarea durerilor fototerapie -aplicarea razelor IR în camp timp de l0 minute. încălzirea hemifeţei se
deschis cu lampa Solux plasată
la distanţa de 1 metru
Acţiune antispastică şi Cataplasme calde constau în aplicarea în scop Durată 15 min. Supravegherea
antialgică terapeutic a cataplasmelor calde, la pacientei
temperaturi variate asupra
hemifeţei la o T 38-43°C 
Electroterapie Efect analgetic, Curenţi interferenţiali Se folosesc 4 electrozi aşezaţi 8 şedinţe/serie Se folosesc electrozi
decontracturant, paravertebral dorsal, 2 superior şi 2 15 min/şed plaţi, ţesut hidrofil
inferior. îmbibat în apă, bine
stors şi bine întins.
Efect decontracturant, Ionogalvanizare Folosim soluţie de ioclorură de + stânga Se face întâi testarea
paravertebrală calciu - dreapta tegumentului, apoi se
Aplicaţii locale în doză eritem 20 min/şedinţă execută procedura.
10 x 1 şed/zi
hiperemie locală, Ultraviolete Efect miorelaxant durata unei aplicaţii Regiunea feţei care este
pe o zonă este de 2- tratată,trebuie să se afle
5 min în poziţie relaxată. Se
acţionează comutatorul
de pornire a
aparatului,se fixează
ceasul semnalizator la
durata prescrisă pentru
şedinţă. Apoi se aplică
traductorul pe zona ce
urmează a fi tratată.

46
 relaxare musculară Curenţii Trabert Impulsuri cu frecveţă de 140 Hz În doză progresivă Se face întâi testarea
de la 1-2 min/şed la tegumentului, apoi se
10 min/şed execută procedura
Impuls 2 ms, pauză
5 ms, la care tot
catodul este
electrodul activ
antalgic. Durata
tratamentului este
de 15-20 minute

Masoterapia -influentează favorabil Masaj extern -se reduce edemul tisular cu efect Durată – 10-15 m - masaj blând, de la un
starea generală a circulator favorabil în timpul fazei punct situat la 1,5 cm.
organismului, flaşte şi cu efect relaxant în deasupra rădăcinii
-îmbunătăţeşte somnul, hipertonia musculară. sprâncenelor spre 1/3
-îndepărtează oboseala Masajul muşchilor hipertonici se mediană a regiunii
musculară. asociază manevrelor de întindere anterioare a pielii
pasivă blândă şi progresivă. capului
- se plasează 4 degete
pe sprânceană – masaj
spre rădăcina părului şi
înapoi fricţiuni
circulare în sensul
acelor de ceasornic pe
obraz, bărbie efleuraj la
nivelul feţei şi alunecări
pe tegumente masaj în
8 pe tâmple

47
Este un micromasaj punct nazal superior Stimulările se efectuează cu Durata unei sedinte Supravegherea
folosit prin presare punct nazal inferior degetul arătător sau de presopunctura va pacietului
punct al aripii nasului mijlociu, presiunea exercitându-se fi de 5-13 minute
punct deasupra buzei în anumite direcţii
superioare împreună cu producerea de vibraţii
punct în partea
externă a ochiului
punct al bărbiei
punct sub planşeul
bucal

48
Kinetoterapie Refacerea Exerciţii de mimică - exerciţii de inspiraţie pe nas Se execută 5-10 Kinetoterapeutul
expresivităţii globale încreţirea nasului repetări, a câte 2 explică şi exemplifică
- umflarea nărilor răsucirea serii. exerciţiile pentru ca
interioară a buzei superioare şi pacientul să le realizeze
protruzia celei inferioare şi să le execute corect.
- apropierea buzelor între ele, cu .
apăsare
- încreţirea buzelor ca pentru
fluierat
- zâmbet fără arătarea dinţilor
- zâmbet cu arătarea dinţilor
Exerciţii de mimică - se încearcă încet mişcarea buzelor Se execută 5-10
analitice spre zâmbet, apoi se încreţesc încet repetări ale
spre centru exerciţiului
- se încreţeşte bărbia
cu indexul şi policele se împing Mimarea diverselor
uşor colţurile expresii faciale:
gurii spre pomeţi, pentru realizarea mânie, fericire,
surâsului mirare.
- se încearcă închiderea ochiului
încet, fără coborârea
sprâncenei
- se înalţă sprânceana şi se menţine
10 – 15 sec. Kinetoterapeutul ajută
- se încreţeşte fruntea la realizarea
se mimează încrunta-rea exerciţiului pe maximul
- se încearcă pe rând închiderea de mobilitate articulară
ochilor
- pacienta e pusă să articuleze: a, e,
i, o, u
- se deschid larg ochii, fără a se
mişca sprâncenele
49
 - se lasă relaxată buza inferioară în
jos şi înainte, cu ochii deschişi,
musculatura gâtului relaxată 15
sec.
Climoterapia Climat cald şi uscat Cura de aer Mers prin aer liber Centre balneare Însoţeşte pacientul

Balneoterapia Împedicarea evoluţiei Ape sărate Techirghiol

bolii Amara
Lacu Sărat
Ape iodare Govora Asistenta
Olăneşti supraveghează
pacientul pe parcursul
Nămoluri Lacu Sărat Amara Cură balneară 1 tuturor procedurilor pe
dată pe an. care le are de efectuat.

Terapia Reintegrarea Activităţi cotidiene şi restabilirea echilibrului psihic, 30 minute Ajută pacientul
ocupaţională familiară profesionale teatru, canto

Reintegrarea Activităţi de consiliere Şedinţe individuale Durata 10-15 Dialog cu pacienta.

socio- minute Implicarea pacientei în
profesională diferite programe în
vederea dobândirii de
noi aptitudini şi crearea
de responsabilităţi
pentru a beneficia de
integrare socio-
profesională.

50
CONCLUZII
În urma evaluării finale se observă o îmbunătăţire a evoluţiei pacientei. După o
perioadă de 30 de zile pacienta dovedeşte o bună comunicare cu ceilalţi pacienţi şi cu echipa
interdisciplinară.
Pacienta în urma efectuării tratamentului recuperator administrat prezintă următoarele
carcteristici:
 bolnava are o stare generală bună
 menţinerea unei bune troficităţi musculare,
 are un somn liniştit, odihnitor
 menţinerea mobilităţii masticaţiei;
 îmbunătăţirea expresivităţii;
 corectarea poziţiilor vicioase;
Pacienta a reuşit să-şi recapete încrederea în forţele proprii, a participat la activităţile
zilnice şi a reuşit să depăşească cu uşurinţă starea depresivă. Şi-a însuşit cunoştinţele primite
despre boală, iar prin socializare a reuşit să comunice mai  bine şi să-şi reducă stările de
anxietate şi depresie.
RECOMANDĂRI
 sa evite frigul, umezeala
 prezentarea la controale periodice, clinice şi biologice, prin ambulator de specialitate.

51
 BIBLIOGRAFIE

1. Apostol I. Medicină fizică şi recuperare. Editura “Gr. T. Popa” U.M.F. Iaşi, 2007.

2. Dumitru, D. Ghid de reeducare funcţională. Editura SportTurism, Bucureşti, 1981.

3. Harrison Principiile medicinei interne ediţia a IV-a. Editura Teora, Bucureşti, 2005.

4. Ispas A.T. Anatomia şi fiziologia omului. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2006.

5. Sbenghe T. Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului. Editura Medicală, Bucureşti,

1996.

6. Sbenghe T. Recuperarea medicală a sechelelor postraumatice ale membrelor. Editura

Medicală, Bucureşti, 1981.

7. Popescu R, Pătru S. Hidrotermoterapia şi balneologie. Editura Medicală, Bucureşti, 1981.

8. Baciu Clement, Kinetoterapia pre şi postoperatorie . Editura Sport Turism, Bucureşti,

1981

9. Nică S, Recupeare medicală, Editura Universitară Carol Davila, Bucureşti, 2004

52