Sunteți pe pagina 1din 26

COLEGIUL ECONOMIC OCTAV ONICESCU

LUCRARE DE SUSTINERE A EXAMENULUI

DE CERTIFICARE A COMPETENTELOR

PROFESIONALE

NIVEL 4

CALIFICAREA PROFESIONALA:TEHNICIAN IN ACTIVITATI DE


COMERT

TEMA: EVALUAREA SI CALCULATIA IN CONTABILITATE

PROFESOR INDRUMATOR: DONISĂ GABRIELA

CANDIDAT: BÎRZOEȘ ȘTEFAN

1
Cuprins
ARGUMENT
Capitolul I Controlul financiar............................................................................................2

I.1 Noţiuni introductive.................................................................................................... 2

I.2. Definiţie, rol şi funcţii..............................................................................................3

I.3 Formele controlului financiar...................................................................................4

I.4 Procedee utilizate în activitatea de control financiar.......................................8

I.5 Programarea activităţii de control.........................................................................11

I.6 Desfăşurarea activităţii de control......................................................................12

I.7 Finalizarea activităţii de control...........................................................................14

Capitolul II Evaziunea fiscală..........................................................................................15

II.1 Noţiunea evaziunii fiscale......................................................................................15

II.2 Formele evaziunii fiscale....................................................................................... 16

II.3 Cauzele evaziunii fiscale........................................................................................ 17

II.4 Modalităţi de producere a evaziunii fiscale......................................................17

II.5 Subiectele şi obiectul evaziunii fiscale..............................................................18

II.6 Latura subiectivă şi obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală.................18

II.7 Categorii de fapte incriminate ca infracṭiuni sau contravenṭii in sistemul


Legii nr. 241/ 2005.......................................................................................................... 19

II.8 Efectele evaziunii fiscale....................................................................................21

II.9 Combaterea evaziunii fiscale..............................................................................23

Bibliografie........................................................................................................................... 24

2
Argument

Prin control, conducerea îşi asigură informarea dinamică, reală preventivă


care ridică valoarea concluziilor şi calitatea deciziilor. Controlul p ătrunde în esenţa
fenomenelor şi contribuie efectiv la conducerea ştiinţifică şi eficientă, sesizează
aspectele negative în momentele în care acestea se manifestă că tendinţa şi intervine
operativ pentru prevenirea şi lichidarea cauzelor.

Controlul ca formă de cunoaştere este lipsit de sens dacă nu se manifestă


ca formă de gestionare a modului de gestionare a patrimoniului şi de organizare şi
conducere a activităţii agentului economic. Acesta este o necesitate obiectiv ă şi
subiectivă, dar nu este un scop, ci un mijloc de perfecţionare a activităţii, inclusiv a
procesului de conducere a acesteia

În această lucrare se evidenţiază rolul şi mecanismul de funcţionare a


organelor de control financiar, a informaţiilor privind controlul financiar şi evaziunea
fiscală.

Asigurarea corectitudinii, exactit ăţii şi realităţii acestor informaţii constituie o


problemă de mare răspundere a controlului financiar-contabil.

Eficienţa executării controlului financiar este important ă, nu numai pentru


neregulile descoperite şi sancţiunile aplicate, ci şi pentru soluţionarea veniturilor şi
valorificarea stocurilor după terminarea verificărilor prin control.

3
Capitolul I Controlul financiar
I.1 Noţiuni introductive
Termenul „control” îl datorăm expresiei contra rolus, care înseamnă verificarea
actului original după duplicatul care se încredinţează în acest scop unei alte persoane.
În calitate de concept, controlul constă în verificarea programelor stabilite, a erorilor,
abaterilor, lipsurilor, deficienţelor dintr-un anumit domeniu de activitate.
În economie şi în societate coexistă mai multe forme de control: control financiar,
control tehnic, control sanitar, control al calităţii, control meteorologic, control comercial etc.
Definit ca proces de comparare a situaţiei de fapt cu cea impusă (planificată) şi
de întreprindere a demersurilor colective (când este cazul), astfel încât realizările să fie
în concordanţă cu ţelurile prestabilite, controlul are, în principal, trei sarcini:
 furnizarea de informaţii privind cunoaşterea realităţii, a situaţiei de fapt, a
deficienţelor, dedesubturilor, aranjamentelor etc.;
 propunerea unor măsuri de corectare a stării de fapt (în sensul dorit de cel care a
dispus controlul);
 întreprinderea unor acţiuni de descurajare, îndreptare şi (eventual) pedepsire de
către instituţia controlului.
Procesul desfăşurării controlului, care există la orice nivel de gestiune, se desfăşoară
în conformitate cu un anumit algoritm.
Fiecare formă de control poartă amprenta specificităţii domeniului în care acţionează.
Ea trebuie să răspundă comandamentelor impuse de factorii de decizie, având în vedere
sarcinile şi scopurile urmărite de organizaţia care adoptă o anumită formă de control1.

1
I. Bostan, Controlul financiar, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 11-13.

4
I.2. Definiţie, rol şi funcţii
Definiţie
Controlul financiar reprezintă verificarea modului de îndeplinire a programelor
stabilite, a erorilor, abaterilor, lipsurilor, deficienţelor din activitatea economico-
financiară2.
Obiect
Obiectul îl formează actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite de agenţi economici,
instituţii publice, precum şi de alţi participanţi la viaţa economico-financiară a statului.
Controlul este un proces de cunoaştere a trecutului, de apreciere a prezentului şi de
descifrare a viitorului, în legătură cu activitatea firmei şi cu performanţele ei economico-
financiare.
El constituie totodată şi un factor de securitate şi autonomie pentru societate.
Direcţiile esenţiale ale controlului sunt: organizarea mai bună a muncii; întărirea
ordinii şi disciplinei în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea activităţii economice;
descoperirea operaţiilor nelegale; preîntâmpinarea apariţiei deficienţelor, pagubelor;
evaluarea rezultatelor3.
Funcţii
Funcţia de evaluare presupune estimarea situaţiei la un moment dat, a rezultatelor
obţinute de persoana controlată, verificarea legalităţii şi eficienţei activităţii desfăşurate.
Funcţia preventivă presupune măsurile luate de organele de control pentru evitarea şi
eliminarea unor erori şi fraude înainte ca efectele negative să se producă, prin anihilarea
cauzelor ce le favorizează4.
Funcţia de documentare asigură cunoaşterea problemelor care fac obiectul
dezvoltării economico-sociale.
Funcţia recuperatorie constă în descoperirea şi recuperarea pagubei şi sancţionarea
celor vinovaţi.
Funcţia pedagogică constă în creşterea cunoştinţelor personalului din sferele
controlate şi rezolvarea satisfăcătoare a sarcinilor ce le revin.
Controlul financiar are o serie de funcţii particulare: de diagnosticare a erorilor
financiare, de reviziure a obiectivelor, de pregătire a agentului economic, de învăţare şi
autoînvăţare a realităţilor.

2
I. Bostan, op.cit., p. 14.
3
Ibidem., pp. 15-16.
4
Viorel Roş, Drept financiar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 380.

5
I.3 Formele controlului financiar
Controlul financiar se realizează prin multiple forme care se îmbină, se completează
reciproc şi alcătuiesc împreună un sistem integrat, general şi cu caracter unitar asupra tuturor
domeniilor şi sectoarelor de activitate economico-socială.
Formele controlului financiar utilizate în practică pot fi clasificate după mai multe
criterii:
A. După momentul în care se efectuează, controlul financiar poate fi: preventiv,
concomitent şi ulterior.
Controlul preventiv este un control specializat, care presupune verificarea şi analiza
activităţilor financiare sub aspectul legalităţii, oportunităţii, necesităţii actelor şi operaţiunilor,
a utilizării cu eficienţă a fondurilor materiale şi băneşti, precum şi pentru asigurarea
integrităţii acestora. Prin acest control se previne încălcarea legilor în utilizarea banului
public înaintea angajării cheltuielilor, menirea lui fiind aceea de a evita plăţile nelegale,
ineficiente sau neoportune. Sunt supuse controlului financiar preventiv documentele şi
operaţiunile ce se referă la drepturi şi obligaţii patromoniale ale unităţii în faza de angajare şi
de plată în raport cu alte persoane juridice şi fizice.
Controlul concomitent se exercită în timpul desfăşurării proceselor economice şi
financiare, simultan cu efectuarea actelor şi operaţiunilor legate de aceste activităţi, cu scopul
de a interveni pentru corectarea sau diminuarea, eliminarea deficienţelor şi ilegalităţilor.
Controlul concomitent se exercită din interiorul unităţii, iar rezultatele sunt consemnate într-
un registru de control.
Controlul ulterior se exercită asupra actelor şi operaţiunilor economico-financiare
după ce acestea au fost executate. Acest control se exercită atât prin organele proprii, cât şi de
organe specializate, prin acţiuni periodice. Această formă de control contribuie la
identificarea, mobilizarea şi formarea resurselor interne din economie, verifică legalitatea,
oportunitatea şi eficienţa activităţilor, reface integritatea patrimoniului lezat prin erori şi
fraudă şi sancţionează persoanele vinovate de prejudicii aduse avutului public.
B. După sfera de activitate şi organul care efectuează controlul, acesta poate fi:
intern sau extern.
Controlul intern se realizează de către organele proprii şi pe baza dispoziţiilor
conducătorului unităţii sau a legii.
Controlul extern se realizează de către organe specializate de control, atât pe baza
documentelor interne ale instituţiei controlate, cât şi pe baza documentelor deţinute de terţi.

6
C. Controlul mai poate fi: permanent sau periodic, total sau parţial. Poate fi, de
asemenea, grupat pe diverse sectoare ale activităţii: controlul de magazie, de documente etc.
Controlul poate fi împărţit şi după organele care îl exercită: control financiar ierarhic, control
de gestiune sau control de execuţie. De asemenea, controlul financiar se poate împărţi şi după
modul de concretizare în următoarele forme: control direct sau control indirect; control de
drept sau control de fapt.
Principalele forme de control financiar organizate în ţara noastră sunt: controlul
intern; controlul financiar preventiv (propriu şi delegat); auditul public intern; controlul
financiar de stat; inspecţia fiscală (controlul fiscal); controlul financiar exercitat de către
Curtea de Conturi.

1. Controlul intern
Potrivit definiţiei legale [art. 2 lit. e) din Ordonanţa nr. 119/1999 5 republicată şi art. 2
lit. b) din Legea nr. 672/20026], controlul intern este ansamblul formelor de control
exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducerea acesteia
în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării
administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace; acesta include, de asemenea,
structurile organizatorice, metodele şi procedurile. Controlul intern al entităţii publice este
parte a controlului financiar public intern.
Controlul intern la instituţiile publice şi cu privire la utilizarea fondurilor publice şi
administrarea patrimoniului public constituie o obligaţie legală pentru conducătorii acestor
instituţii.
Ministerul Finanţelor îndrumă metodologic, coordonează şi supraveghează asigurarea
bunei gestiuni financiare în utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului
public.
Controlul intern poate fi: preventiv, concomitent sau ulterior şi, la acest nivel, se
exercită de către conducătorul compartimentului financiar-contabil. Organizarea activităţii de
contabilitate proprie presupune şi organizarea activităţii de control intern, aceasta fiind o
obligaţie legală atât pentru instituţiile bugetare, cât şi pentru întreprinderile private.

2. Controlul financiar preventiv


5
Ordonanţa nr.119 din 31 august 1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, republicată în M.Of. al
României, Partea I, nr. 799 din 12/11/2003.
6
Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 953 din 24/12/2002.

7
Controlul financiar preventiv reprezintă activitatea prin care se verifică legalitatea şi
regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public,
înainte de aprobarea acestora.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită în următoarele forme:
a. controlul financiar preventiv propriu;
b. controlul financiar preventiv delegat.
Autoritatea de coordonare şi reglementare a controlului financiar preventiv pentru
toate entităţile publice este Ministerul Finanţelor Publice.

a. Controlul financiar preventiv propriu şi viza de control


Controlul financiar preventiv propriu are natura unui control intern, reprezintă
controlul cu acest conţinut organizat de instituţiile publice în cadrul compartimentelor
contabile şi se exercită de către contabilul-şef prin viză de control financiar preventiv
propriu. Într-adevăr, entităţile publice, prin conducătorii acestora, au obligaţia de a organiza
controlul financiar preventiv propriu şi evidenţa angajamentelor în cadrul compartimentului
contabil.
Conducătorii entităţilor publice au obligaţia să stabilească proiectele de operaţiuni
supuse controlului financiar preventiv, documentele justificative şi circuitul acestora, cu
respectarea dispoziţiilor legale. Evidenţa angajamentelor se organizează, se ţine, se
actualizează şi se raportează conform normelor metodologice aprobate prin ordin al
ministrului finanţelor publice.
Ministerul Finanţelor Publice organizează controlul financiar preventiv propriu şi
pentru operaţiunile privind bugetul trezoreriei statului, operaţiunile privind datoria publică şi
alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice.
Controlul financiar preventiv propriu se exercită, prin viză, de către persoane din
cadrul compartimentelor de specialitate, desemnate în acest sens de către conducătorul
entităţii publice.
Persoanele în drept să exercite controlul financiar preventiv propriu răspund, potrivit
legii, în raport de culpa lor, pentru legalitatea, regularitatea şi încadrarea în limitele
angajamentelor bugetare aprobate, în privinţa operaţiunilor pentru care au acordat viza de
control financiar preventiv propriu.

b. Controlul financiar preventiv delegat

8
O a doua formă a controlului financiar preventiv este aceea care se organizează şi se
exercită de către Ministerul Finanţelor prin controlori delegaţi. Ministrul finanţelor numeşte,
pentru fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia de ordonator principal de credite al
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau al bugetului oricărui fond special
unul sau mai mulţi controlori delegaţi, în funcţie de volumul şi de complexitatea activităţii
instituţiei publice respective. De asemenea, ministrul finanţelor numeşte unul sau mai mulţi
controlori delegaţi pentru operaţiunile derulate prin bugetul trezoreriei statului, pentru
operaţiuni privind datoria publică şi pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor.
Numirea controlorilor delegaţi se face prin ordin al ministrului finanţelor.
Controlorii delegaţi exercită viza de control financiar preventiv delegat asupra
proiectelor de operaţiuni vizate în prealabil de către controlul financiar preventiv propriu al
instituţiei publice. Controlorii delegaţi au statutul de funcţionari publici în structura
Ministerului Finanţelor Publice. Ansamblul lor alcătuieşte Corpul controlorilor delegaţi şi se
organizează ca un compartiment distinct în structura Ministerului Finanţelor Publice. Corpul
controlorilor delegaţi este condus de Controlorul financiar şef, care are doi adjuncţi.
Durata controlului financiar preventiv delegat nu trebuie să afecteze desfăşurarea în
bune condiţii şi în termen a operaţiunii al cărei proiect se supune controlului financiar
preventiv.
Documentele referitoare la operaţiuni supuse controlului financiar preventiv şi care nu
au fost vizate nu pot fi înregistrate în contabilitate. Fac excepţie documentele privind
operaţiunile refuzate la viza de control financiar preventiv propriu sau delegat, dar efectuate
pe răspunderea ordonatorului de credite, şi cele refuzate la viza de control financiar preventiv
delegat, dar autorizate prin hotărâre a Guvernului, care se înregistrează distinct într-un cont în
afara bilanţului.
3. Auditul public intern
Auditul public reprezintă o activitatea funcţional independentă şi obiectivă, care dă
asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor
publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Auditul public intern ajută entitatea
publică să-şi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care
evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea
riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.
Misiunea compartimentului de audit public intern este de a audita sistemele de control
din cadrul entităţii publice în scopul de a evalua eficacitatea şi performanţa structurilor

9
funcţionale în implementarea politicilor, programelor şi acţiunilor în vederea îmbunătăţirii
continue a acestora.
Unei misiuni de audit i se pot atribui două obiective principale:
 asigurarea conformităţii procedurilor şi a operaţiunilor cu normele juridice –
auditul de regularitate;
 evaluarea rezultatelor privind obiectivele urmărite şi examinarea impactului efectiv
– auditul de performanţă.
Legea privind auditul public intern defineşte următoarele tipuri de audit: auditul de
sistem, auditul performanţei şi auditul de regularitate.
4. Controlul financiar de stat
Ministerul Finanţelor, în numele statului, efectuează, prin aparatul său specializat,
controlul administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale ale
administraţiei publice şi verifică respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea
desfăşurată de către regiile autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în
legătură cu îndeplinirea obligaţiilor acestora faţă de stat.
Aparatul specializat al Ministerului Finanţelor acţionează operativ pentru prevenirea
şi combaterea fraudelor, a faptelor care reprezintă contravenţii sau infracţiuni la regimul
fiscal, vamal şi de preţuri, putând lua măsurile prevăzute de lege.
Controlul financiar al statului se organizează şi funcţionează în Ministerul Finanţelor
şi se realizează prin:
a. Direcţia de control financiar şi structurile subordonate aparţinând direcţiilor
generale ale finanţelor publice judeţene, a municipiului Bucureşti şi a Direcţiei generale de
administrare a marilor contribuabili din cadrul Agenţiei de Administrare Fiscală;
b. Garda Financiară7.

I.4 Procedee utilizate în activitatea de control financiar


Pentru ca obiectivele controlului financiar să fie realizate în mod optim, sunt utilizate
anumite procedee ce alcătuiesc metoda controlului.
Procedeul „constă în modul sistematic de efectuare a unei lucrări, cu alte cuvinte
modalitatea, maniera de a acţiona în vederea realizării verificării obiectivelor propuse”8.
În ceea ce priveşte efectuarea controlului financiar, procedeele utilizate pot fi comune
şi specifice. Cele comune sunt: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza şi

7
Viorel Roş, op.cit., p. 381-398.
8
I. Bostan, op.cit., p. 28, apud L. Henegaru, Control financiar şi expertiză contabilă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976, p. 79.

10
sinteza. Procedeele specifice sunt: cercetarea, controlul documentar, inventarierea de control,
expertizele tehnice şi analizele de laborator, controlul total şi controlul prin sondaj,
confirmarea constatărilor prin note explicative şi note de constatare, analiza activităţii
economice.
Procedeele specifice controlului financiar sunt: cercetarea, controlul documentelor,
inventarierea de control, expertiza tehnică şi analiza de laborator, observarea directă,
inspecţia fizică, controlul total, controlul prin sondaj, tehnica sondajului, notele explicative,
notele de constatare, analiza economico-financiară.
Cercetarea constă în „examinarea şi observarea nemijlocită, direct pe teren, a
fenomenelor sau operaţiilor economice supuse controlului, cu scopul de a stabili modul cum
se desfăşoară, cauzele care au generat unele deficienţe, măsurile ce se impun pentru
remediere”9.
Controlul documentelor este procedeul prin care se stabilesc sinceritatea,
realitatea, oportunitatea, necesitatea şi legalitatea operaţiunilor economico-financiare
supuse controlului, el cuprinzând atât verificări formale, cât şi de fond. Acest procedeu are un
rol preventiv şi concomitent.
În literatura de specialitate se fac ample referiri cu privire la tehnicile de control
documentar10:
 Controlul cronologic se exercită în ordinea întocmirii, înregistrării şi îndosarierii
documentelor.
 Controlul invers cronologic se exercită de la sfârşitul spre începutul perioadei de
control.
 Controlul sistematic sau pe probleme presupune gruparea documentelor pe
probleme (aprovizionare, salarizare) şi, apoi, controlul lor în ordine cronologică.
 Controlul reciproc constă în cercetarea şi confruntarea la aceeaşi unitate a unor
documente cu conţinut identic, dar diferite ca formă, pentru aceleaşi operaţii sau diferite, dar
legate reciproc.
 Investigaţia de control este modalitatea prin care organul de control obţine
informaţii din partea personalului a cărui activitate este controlată.
 Calculul de control presupune reproducerea muncii îndeplinite de contabili.
 Examenul critic presupune examinarea documentelor, actelor şi evidenţelor pentru
a se acorda o atenţie mai mare problemelor importante.

9
I. Bostan, op. cit., p. 29, apud L. Henegaru, op. cit., p. 80.
10
Ibidem, p. 29, apud M. Boulescu, M. Ghiţă, Control financiar, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, pp. 54-59.

11
Pe lângă aceste tehnici, mai avem: analiza şi studiul general; comparaţia cu control;
analiza contabilă; balanţele analitice de control; balanţa sintetică de control; balanţa de
control şah.
Inventarierea de control11 constă în stabilirea şi compararea stocurilor faptice din
listele de inventariere, întocmite de organul de control în prezenţa gestionarilor, cu stocurile
scriptice din evidenţă, stabilindu-se eventualele plusuri sau minusuri şi concluzii asupra
modului de utilizare a valorilor materiale sau băneşti. Această procedură poate fi totală sau
prin sondaj. În cazul gestiunilor valorice, inventarierea de control trebuie să fie totală.
Expertiza tehnică şi analiza de laborator sunt utilizate atunci când organele de
control nu pot trage concluzii fără ajutorul specialiştilor, care să se pronunţe din punct de
vedere tehnic.
Observarea directă se utilizează atunci când trebuie stabilite situaţii faptice ce nu
rezultă din documente. Observarea se poate face în secţii, ateliere, laboratoare, magazine,
birouri etc.
Inspecţia fizică constă în analizarea activelor şi a altor resurse.
Controlul total cuprinde toate operaţiile din cadrul obiectivelor stabilite şi pe întreaga
perioadă supusă controlului. Deşi este cel mai sigur control, el nu poate fi aplicat întotdeauna
pentru că necesită multă muncă.
Controlul prin sondaj12 are în vedere documentele şi operaţiile cele mai
reprezentative care duc la concluzii generale. Este un control selectiv care simplifică sarcina
de apreciere prin utilizarea unui exemplu semnificativ.
Tehnica sondajului13 constă în alegerea unui anumit număr sau părţi dintr-o mulţime,
aplicarea la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante şi extrapolarea rezultatelor
obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime.
Sondajele sunt de două feluri: sondaje asupra atribuţiilor (controlul caută să
demonstreze că elementele care constituie masa prezintă o caracteristică comună), sondaje
asupra valorilor (se verifică valoarea dată unei mulţimi).
La alegerea masei trebuie avute în vedere: să fie compatibilă cu obiectivul urmărit,
trebuie să fie bine identificată.
După ce s-au stabilit obiectivele şi s-a ales masa, se trece la executarea sondajului,
parcurgându-se mai multe etape: alegerea tehnicilor, determinarea taliei eşantionului,

11
I. Bostan, op. cit., p. 33, apud L. Henegaru, op. cit., p. 82.
12
Ibidem, p. 35, apud I. Pereş, D. Popovici, Control financiar, Editura Mirton, Timişoara, 1996, pp. 143-144.
13
Ibidem, p.145.

12
selecţionarea eşantionului, studiul eşantionului, evaluarea rezultatelor şi concluziile
sondajului.
Notele explicative sunt anexe la procesul-verbal şi constau în explicaţiile date de
persoanele răspunzătoare de deficienţele constatate. Nota explicativă constituie şi un
procedeu de control, adică, prin intermediul ei, deficienţele constatate prin celelalte procedee
sunt confirmate de cei răspunzători de producerea lor.
Notele de constatare se întocmesc atunci când anumite situaţii faptice, constatate în
timpul controlului, ar putea fi modificate ulterior sau nu ar mai putea fi dovedite. Sunt şi un
procedeu de control, în sensul că deficienţele constatate sunt confirmate prin intermediul lor.
Analiza economico-financiară constă în determinarea modului de realizare a
programelor unităţilor economice, a raportului dintre acestea prin descompunerea activităţii
economice în părţile sale componente. Analiza economico-financiară se realizează prin
următoarele tehnici: tehnici de stabilire a relaţiilor cauzale dintre fenomene; diviziunea şi
descompunerea; gruparea; substituirea în lanţ; balanţa elementelor şi modificărilor lor;
corelaţia; calculul matricial; cercetarea operaţională.

I.5 Programarea activităţii de control


Programarea activităţii de control se face în funcţie de felul controalelor, de modul
de întocmire a programelor respective, diferenţiindu-se de la un organism de control la altul.
Obiectivele şi unităţile care urmează a fi controlate sunt cuprinse în programa trimestrială,
sarcinile fiind defalcate pe luni.
A programa activitatea de control înseamnă a decide în vederea îndrumării
controlului într-o anumită direcţie pentru:
 a stabili anumite obiective şi termenele de realizare;
 a preciza sarcinile concrete ce revin organelor de control;
 a controla modul cum sunt duse la îndeplinire sarcinile trasate;
 a stabili măsurile necesare realizării lor.
Programul de control trebuie să vizeze aspectele esenţiale ale unităţilor verificate şi să
permită evitarea paralelismelor şi a suprapunerilor, asigurându-se utilizarea eficientă a
resurselor umane de control.
Etapele realizării programelor de control sunt următoarele:
 etapa de programare a activităţii de control;
 etapa pregătirii acţiunii de control;

13
 etapa exercitării controlului;
 etapa întocmirii actelor de control;
 etapa valorificării constatărilor.
Programul de control se întocmeşte ţinându-se seama de următoarele elemente:
 sarcinile de bază ale aparatului de control- care decurg din dispoziţiile legale cu
privire la funcţionarea şi organizarea aparatului respectiv;
 sarcinile caracter operativ de informare;
 numărul organelor de control proprii prin care se duc la îndeplinire sarcinile legale
de control;
 obiectivele acţiunilor de control;
 felul controlului documentar;
 perioada de gestiune controlată anterior;
 perioada de gestiune care urmează a se controla;
 durata controlului;
 timpul când urmează a se efectua controlul.

I.6 Desfăşurarea activităţii de control


Etapele desfăşurării activităţii de control sunt următoarele:
 pregătirea controlului;
 organizarea activităţii de control (la unitatea controlată);
 controlul propriu-zis;
 întocmirea şi perfectarea documentelor de control.
a. Pregătirea de control
În această etapă au loc următoarele operaţiuni:
 constituirea echipei de control;
 desemnarea unui responsabil dintre controlorii bine pregătiţi profesional;
 documentarea, în vederea cunoaşterii problemelor legate de activitatea unităţii care
va fi controlată.
Pentru a fixa mai bine scopurile şi obiectivele unei acţiuni de control, se obişnuieşte
întocmirea unei tematici privind acţiunea de control, care cuprinde urmatoarele repere:
 sarcini şi orientări caracter general;
 scopul acţiunii;
 caracterul acţiunii;

14
 obiectivele principale care trebuie urmărite;
 indicaţii tehnice;
 modul de întocmire şi remitere a actelor de control;
 valorificarea care trebuie asigurată la nivelul unităţii, pe plan local, şi modul de
prezentare a propunerilor privind măsurile de luat la nivel central;
 indicaţii în legătură cu analiza unor probleme legate de continua perfecţionare a
activităţii controlate.
b. Organizarea activităţii de control
Această etapă presupune:
 prezentarea echipei de control la conducerea unităţii care urmează a fi controlată;
 efectuarea inventarierilor de control la caseriile şi depozitele unităţilor;
 continuarea activităţii de documentare la sediul unităţii controlate.
Pe baza rezultatelor, şeful echipei de control întocmeşte planul desfăşurării
controlului, repartizând obiectivele de control, pe fiecare controlor, în funcţie de pregătire şi
experienţă.
c. Controlul propriu-zis al obiectivelor obligatorii
Constă în aplicarea procedeelor de control, în mod sistematic, cu scopul identificării
deficienţelor din cadrul unităţii controlate la fiecare obiectiv supus controlului.
d. Întocmirea şi perfectarea documentelor de control
Constatările făcute în timpul controlului sunt consemnate în note, luate sistematic, de
regulă pe caietele individuale ale controlorilor. Principalul document de control este procesul
verbal de control, în care sunt consemnate, în ordine, toate deficienţele constatate ca urmare
a controlului obiectivelor stabilite. Dacă în urma controlului nu se constată deficienţe, nu se
mai întocmeşte proces verbal, obiectivele, documentele, operaţiile şi perioada verificată fiind
consemnate în nota de expunere a concluziilor verificării.
Procesul verbal de control se semnează de organele de control şi de conducerea
unităţii controlate. În cazul când sunt consemnate fapte ce atrag răspunderea penală, procesul-
verbal de control se semnează în mod obligatoriu şi de persoanele făcute răspunzătoare.
În legătură cu întocmirea procesului verbal de control amintim următoarele reguli:
 nu se admit corecturi, ştersături sau adăugiri;
 nu se inserează părerile personale ale controlorilor asupra celor constatate sau
aprecieri asupra persoanelor care au comis abaterile;
 nu se vor da indicaţii pentru remedierea lipsurilor, nu se vor prezenta date statistice
şi nu se vor face descrieri cu caracter informativ care nu sunt necesare;

15
 întocmirea procesului-verbal de control se întocmeşte în timpul controlului şi al
definitivării constatărilor.
În situaţia în care conducerea unităţii controlate nu este de acord cu constatările
organelor de control, aceasta va semna cu obiecţiuni, menţionând punctele cu care nu este de
acord şi ataşând un material scris corespunzător. La procesul-verbal de control se anexează
diferite documente de control, în funcţie de natura constatărilor făcute (ex: procesul-verbal
intermediar, declaraţii date de gestionari cu ocazia începerii inventarierilor ,sesizările primite
de la alte persoane fizice sau juridice, notele explicative, situaţii de control, documente
originale din arhiva unităţii controlate, angajamentele scrise cu privire la acoperirea
pagubelor etc.). În situaţia constatării unor fapte cu caracter infracţional, procesele-verbale se
vor înainta Parchetului.

I.7 Finalizarea activităţii de control


Valorificarea rezultatelor controlului financiar constă în asigurarea măsurilor de
remediere a tuturor deficienţilor la care fac referire actele de control, acţiunea de control
nefiind considerată încheiată dacă nu se înlătură neajunsurile constatate şi nu se stabilesc
căile îmbunătăţirii practice a activităţii economico-financiare. În situaţia încălcării unor
reglementări legale, controlul ia măsuri pentru sancţionarea persoanelor răspunzătoare.
Procesul de valorificare începe odată cu controlul, deficienţele fiind remediate prin
măsuri operative, luate pe loc şi consemnate în procesul-verbal. Tot acum se stabilesc, de
comun acord cu factorii de răspundere, şi măsurile care se vor lua după încheierea
controlului. Pentru elaborarea unor măsuri cât mai eficiente, constatările sunt discutate pe
parcursul controlului cu toţi factorii interesaţi de la nivelul unităţii controlate.
În funcţie de organul care a efectuat controlul, de conducerea agentului economic şi
de aplicarea soluţiilor corespunzătoare, de natura activităţii şi a deficienţelor sau a
rezervoarelor de îmbunătăţire constatate, se pot propune sau dispune anumite măsuri pentru
înlăturarea deficienţelor constatate şi pentru prevenirea repetării lor.
Măsurile se iau în cel mult 30 de zile de la data înregistrării actului de control de
către unitatea în drept să le ia, dacă prin dispoziţiile legale nu sunt fixate alte termene14.

14
I. Bostan, op.cit., p.43-57.

16
Capitolul II Evaziunea fiscală
II.1 Noţiunea evaziunii fiscale
Definirea evaziunii fiscale a constituit obiect de controversă al juriştilor români încă
de la începutul secolului, în doctrină fiind formulate numeroase definiţii care sunt dovada vie
a existenţei confuziilor asupra acestui fenomen.
Astfel, într-o opinie, evaziunea fiscală reprezintă „ansamblul procedeelor licite şi
ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag averea lor în totul sau în parte de la
obligaţiunile stabilite prin legile fiscale”15.
Într-o altă opinie prin evaziunea fiscală se înţelege „totalitatea sustragerilor
intenţionate de la obligaţiile fiscale, comise prin eludarea, ocolirea legii, şi nu prin
încălcarea ei directă, sustrageri care se realizează cu ajutorul unor acte simulate şi numai
aparent reale”.
Niţă Dobrotă în „A.B.C.-ul economiei de piaţă moderne” formulează o altă definiţie a
evaziunii fiscale, dar şi aceasta este considerată, de asemenea, incompletă. Conform acestuia
prin evaziune fiscală se înţelege „sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale prin
transmiterea de date eronate privind sursele şi veniturile impozabile”.
Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale definea acest fenomen ca fiind
„sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi
a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoane fizice şi persoane juridice române
sau străine, denumite în continuare contribuabili16”.
Se poate concluziona că evaziunea fiscală este „rezultanta logică a defectelor şi
inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a
unei neprevederi şi nepriceperi a legiuitorului a cărei fiscalitate excesivă este tot atât de
vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune”17.

15
Dan Drosu Şaguna, M.E. Tutungiu, Evaziunea fiscală, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 58.
16
Art. 1 din Legea nr.87/1997 privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr.299 din 24/10/1994.
17
Dan Drosu Şaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar şi bugetar, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 223.

17
II.2 Formele evaziunii fiscale
După modul în care se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale, se
face diferenţierea între evaziunea fiscală legală şi cea frauduloasă.
1. Evaziunea fiscală legală reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea dar
fără a o încălca, recurgând la o combinaţie neprevăzută a acesteia şi, deci, „tolerată”.
Cele mai frecvent folosite metode de evaziune fiscală legală sunt următoarele18:
 Asocierile fictive cu ocazia constituirii unor societăţi comerciale, în scopul
repartizării profitului între mai mulţi asociaţi, unii dintre aceştia neavând însă în realitate
nicio contribuţie la constituirea capitalului social sau la activitatea societăţii;
 Împărţirea venitului total în mod egal între toţi membrii unei familii, fără deosebire
de contribuţia acestora la realizarea veniturilor, în scopul impozitării separate, la o bază ma
redusă şi într-o cotă procentuală mai mică;
 Constituirea de fonduri de rezervă peste nevoile societăţii facută în scopul reducerii
profitului;
 Reducerea materiei impozabile prin acordarea de donaţii în exces, prin
sponsorizări, cheltuieli de protocol, reclame sau publicitate;
 Plasarea economiilor în zone excluse de la plata impozitului pe dobânzi;
 Exploatarea facilităţilor fiscale acordate de stat la înfiinţarea unor societăţi
comerciale sau în cursul activităţii desfăşurate.

2. Prin evaziunea fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce încalcă


prevederile legale cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, a taxelor şi a
contribuţiilor cuvenite statului.
Cele mai frecvent întâlnite procedee de evaziune fiscală sunt următoarele19:
 Întocmirea de declaraţii de venituri false;
 Vânzări nedeclarate, fără întocmirea documentelor sau înregistrărilor în
contabilitate;
 Întocmirea de documente de plăţi fictive;
 Ţinerea de registre de evidenţă duble, un exemplar real şi altul fictiv;
 Falsificarea bilanţurilor;
 Nedeclararea materiei impozabile sau declararea de venituri impozabile inferioare
celor reale;

18
Viorel Roş, op.cit., pp. 317-318.
19
Petre Brezoianu, Fiscalitate, teorii, politici şi abordări practice, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pp. 306-307.

18
 Vânzarile făcute fără factură;
 Folosirea repetată a aceloraşi facturi pentru deducerea unor cheltuieli.

II.3 Cauzele evaziunii fiscale


Pentru înţelegerea fenomenului evaziunii fiscale şi pentru elaborarea şi aplicarea unor
măsuri eficiente de combatere a acestuia, este necesară înţelegerea cauzelor acestui fenomen.
Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple, printre care putem identifica20:
 Sistemul legislativ fiscal deficitar, ceea ce face ca eventualul contribuabil
evazionist să aibă un spaţiu larg de manevră în încercarea sa de sustragere de la plata
obligaţiilor fiscale legale;
 Considerentele de ordin subiectiv: psihologia contribuabilului şi insuficienţa
educaţiei fiscale;
 Lipsa unui control bine organizat şi a unui aparat format din personal priceput şi
corect;
 Lipsa unei reglementări clare, precise şi unitare, care să îngrădească acest fenomen
şi să îl interzică.

II.4 Modalităţi de producere a evaziunii fiscale


Pentru evitarea căderii sub incidenţa legii fiscale, dar şi pentru evitarea plăţii
impozitului se disting următoarele modalităţi generale21:
 Legea fiscală asigură ea însăşi evaziunea printr-un regim fiscal de favoare (este
cazul, în special, al regimurilor de evaluare forfetară a materiei impozabile);
 Abţinerea, pur şi simplu, a contribuabilului de a îndeplini activitatea, operaţiunea
sau actul impozabil, modalitate întâlnită frecvent în cazul unei fiscalităţi excesive, deoarece
rata marginală de impozitare devine foarte ridicată şi contribuabilul preferă să se abţină de la
a furniza o unitate suplimentară de muncă.
 Folosirea de mijloace şi metode care încalcă în mod deschis legea fiscală.
După unii autori, în afara celor trei modalităţi clasice de evitare a impozitului, există şi
o a patra modalitate, întâlnită atunci când se cunosc în mod cert sursele de venituri ce pot fi
atrase la bugetul de stat fără repercursiuni negative asupra economiei, însă cei care au

20
Dan Drosu Şaguna, Pătru Rotaru, op.cit., pp.228-229.
21
Ibidem, pp.230-231.

19
obligaţia de a crea cadrul legal în vederea atragerii lor, le ignoră cu buna ştiinţă. În această
situaţie este vorba despre o evaziune apriorică.

II.5 Subiectele şi obiectul evaziunii fiscale


a. Subiectele
Aşa cum reiese din definiţia surprinsă în art. 1 din Legea nr. 87/1994, poate fi subiect
al evaziunii fiscale contribuabilul-persoană fizică sau juridică, română sau străină-care
desfăşoară activităţi generatoare de impozite.
Pe de altă parte, pot fi subiecte ale acestui fenomen atât persoanele juridice, indiferent
de natura capitalului- de stat sau privat (administratorii, contabilii, alţi funcţionari cu atribuţii
de serviciu fiscal), cât şi persoane fizice autorizate sau neautorizate.
Infracţiunile incriminate în art. 3-9 din Legea privind combaterea evaziunii fiscale 22
au ca subiect (subiect calificat al infracţiunilor), persoane cu o anumită calitate: administrator,
contabil sau altă persoană însărcinată cu atribuţii de serviciu specifice.
b. Obiect
Obiectul juridic al infracţiunii de evaziune fiscală este reprezentat de relaţiile sociale
privind constituirea bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetelor asigurărilor sociale de
stat şi a fondurilor speciale extrabugetare.
Obiectul material al infracţiunii este constituit din sumele datorate bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetele asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de
către persoanele fizice şi juridice române şi străine.

II.6 Latura subiectivă şi obiectivă a infracţiunii de evaziune


fiscală
a. Latura subiectivă
Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile reglementate în art. 3-9 din
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este intenţia directă sau
indirectă. Faptele care nu sunt prevăzute în Capitolul II al prezentei legi, intitulat
„Infracţiuni”, se consideră a fi săvârşite din culpă.

22
Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 672 din 27/07/2005.

20
Aşadar, instituirea răspunderii pentru faptele incriminate în sistemul Legii nr.
241/2005 se face în baza vinovăţiei.
b. Latura obiectivă
Latura obiectivă este constituită din acţiuni şi inacţiuni privind23:
 Refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele
justificative şi actele de evidenţă contabilă necesare pentru stabilire obligaţiilor faţă de stat;
 Întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de
evidenţă contabilă ori acceptarea unor astfel de documente cu scopul de a împiedica
verificările financiar-contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune;
 Sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate statului prin
neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării.

II.7 Categorii de fapte incriminate ca infracṭiuni sau


contravenṭii in sistemul Legii nr. 241/ 2005
Potrivit capitolului II, denumit Infracṭiuni, al Legii nr.241/2005 constituie
infracţiuni:
a. Fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă
contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă.
Sancţiunea care intervine în acest caz este amenda de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei.
b. Refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, dupa ce a
fost somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicarii
verificărilor financiare, fiscale sau vamale. Această infracţiune se pedepseşte cu închisoarea
de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
c. Împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile
prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare,
fiscale sau vamale. Sancţiunea care intervine în acest caz este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amenda.
d. Reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor
reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă. Această infracţiune se pedepseşte
cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amenda24.

23
Dan Drosu Şaguna, Pătru Rotaru, op.cit.,p. 243.
24
Art. 3-6 din Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale.

21
e. Punerea în circulaṭie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate,
utilizate în domeniul fiscal, cu regim special. Sancţiunea care intervine în acest caz este
închisoare la 2 ani la 7 ani ṣi interzicerea unor drepturi, în timp ce pentru falsificarea,
tipărirea şi punerea în circulaţie a acestora, cu ştiinţă, pedeapsa este închisoarea de la 3ani la
12 ani şi interzicerea unor drepturi.
f. Stabilirea cu rea-credinṭă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuṭiilor, având ca rezultat obṭinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de
rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului
general consolidat. Sancţiunea care intervine în acestă situaţie este închisoare de la 3 ani la 10
ani ṣi interzicerea unor drepturi, iar asocierea în vederea săvârşirii acestei infracţiuni este
sancţionată cu închisoarea de la 5 ani la 15 ani.
g. Următoarele fapte săvârṣite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaṭiilor
fiscale:
 Ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
 Omisiunea, în tot sau în parte, a evidenṭierii în actele contabile ori în alte
documente legale, a operaṭiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
 Evidenṭierea în actele contabile sau in alte documente legale, a cheltuielilor care nu
au la bază operaṭiuni reale ori evidenṭierea altor operaṭiuni fictive;
 Alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de
taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
 Executarea de evidenṭe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor;
 Sustragerea de la verificarea efectuărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate;
 Substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terṭe persoane
a bunuriloe sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală ṣi ale
Codului de procedură penală.
Sancţiunea care intervine în acest caz este închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi
interzicerea unor drepturi. Limita minimă şi limita maximă a pedepsei pot fi majorate cu 2 ani
în situaţia în care prejudiciul este mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei
naţionale, sau cu 3 ani când s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în
echivalentul monedei naţionale25.
25
Art.7-9 din Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale.

22
II.8 Efectele evaziunii fiscale
Impozitele constituie o sarcină contributivă normală pe care cetăṭeanul o suportă faṭă
de stat, o formă de prelevare a unei părṭi din venitul său, din averea persoanelor fizice sau
juridice, la dispoziṭia statului, pentru acoperirea cheltuielilor sale, prelevare ce se face în mod
silit, fără contraprestaṭie ṣi cu titlu nerambursabil.
Impozitele ṣi taxele îndeplinesc o multitudine de funcṭii, începând cu funcṭia de bază a
alimentării bugetului de stat ṣi terminând cu funcṭiile sociale ṣi chiar politice.
Aṣadar, dacă luăm în considerare funcṭiile taxelor ṣi impozitelor, cât ṣi fenomenul de
evaziune fiscală, putem constata că acest fenomen provoacă diverse efecte, precum:
 Efecte asupra formării veniturilor statului;
 Efecte economice;
 Efecte sociale;
 Efecte politice.
1. Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor statului
Efectele evaziunii fiscale asupra formării veniturilor statului sunt numeroase, dacă
privim dincolo de consecinṭa imediată- diminuarea veniturilor statului, din punctul de vedere
al impactului pe care veniturile le au asupra modului în care statele democratice îṣi
îndeplinesc funcṭiile.
Existenṭa fenomenului de evaziune fiscală, duce în mod direct la diminuarea
volumului veniturilor statului, asfel că statul nu poate lua decât o singură măsură eficientă ṣi
cu efect imediat– creṣterea cotelor de impunere la impozitele existente ṣi chiar înfiinṭarea de
noi impozite ṣi taxe.
Mecanismul ce poate înlătura aceste fenomene de nedorit se bazează pe reducerea
substanṭială a ponderii fenomenului de evaziune fiscală, ceea ce determină în mod imediat o
creṣtere a volumului veniturilor statului în condiṭiile aceluiaṣi nivel de impozitare ṣi aceleiaṣi
politici fiscale.
Fenomenul de evaziune fiscală influenṭiază negativ volumul veniturilor statului
printr-un mecanism direct, prin care faptele de evaziune fiscala privează în mod direct
bugetul de stat de o parte a veniturilor ce i se cuvin, ṣi unul indirect, prin determinarea
administraṭiei publice centrale de a majora cotele de impozitare, ṣi implicit de a mări
presiunea fiscală.
2. Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală.

23
Ţinând cont de faptul că bugetul de stat e un mijloc de asigurare a echilibrului
economic ṣi un mijloc de corectare a conjucturii economice bugetul de stat are nevoie de un
volum crescut ṣi mai ales de un venit sigur pentru a-ṣi îndeplini aceste funcṭii. În situaṭia în
care venitul estimat ṣi după care se fac toate calculele în cadrul Legi bugetului nu se
transpune în realitate iar venitul real al bugetului este mult mai mic, bugetul de stat nu mai
are forţa financiară necesară îndepliniri scopului propus.
Efectele îṣi împart în două categorii, efecte asupra contribuabililor ce îṣi respectă
obligaṭiile fiscale ṣi efecte asupra contribuabililor ce nu îṣi respectă obligaṭiile fiscale.
În ceea ce priveṣte pe contribuabili care varsă la bugetul de stat o mare parte a
veniturilor lor sub forma impozitelor ṣi taxelor sunt lipsiṭi de mijloacele necesare reproducerii
forṭei de muncă, ṣi de cele mai multe ori întâmpină mari dificultăṭi în a-ṣi continua activitatea
în bune condiṭii. Îṣi respectă obligaṭiile fiscale astfel că neplata creanţelor bugetare determină
obṭinerea unui venit crescut pentru respectivul agent echonomic, venit care rămane la
dispoziṭia contribuabilului, venit care nu poate însă să îṣi urmeze cursul firesc în cadrul
ciclului economic deoarece, pentru a nu fi descoperită fapta de evaziune fiscală acesta trebuie
ascuns, fie în anumite conturi bancare, fie în anumite conturi camuflate în ṭară sau în
străinatate, fie vor pătrunde în economie, contribuind la dezvoltarea acesteia.
3. Efectele sociale ale fenomenului de evaziune fisacală.
Bugetul de stat este considerat un instrument de realizare a unor obiective social-
economice prin intermediul subvenṭiilor şi al facilităṭilor fiscale. Acordarea de subvenṭii ṣi
scutiri de impozite se face doar dacă există fonduri suficiente la bugetul de stat. În condiṭiile
în care, datorită ponderi mari a fenomenului de evaziune fiscală bugetul de stat se micṣorează
considerabil, aceste programe guvernamentale nu mai pot fi duse la bun sfârṣit ṣi astfel, acele
categorii sociale care au nevoie de sprijinul financiar al statului ṣi care ar trebui să îl
primească se văd puse în situaṭia de a nu mai beneficia de aceste fonduri financiare.
4. Efectele politice ale fenomenului de evaziune fiscală
Fenomenul evaziunii fiscale este un factor generator de neîncredere în puterile politice
ale perioadei actuale. Nemulṭumirilor cetăṭenilor, determinate de sentimentul inechităṭii
sociale ṣi economice, sunt produse sau amplificate de ponderea crescută a evaziunii.

II.9 Combaterea evaziunii fiscale


Pentru a putea stabili cele mai bune ṣi eficiente măsuri de combatere a evaziunii
fiscale, trebuie să cunoaṣtem, în primul rând, cauzele acesteia, implicaṭiile acestui fenomen,
mecanismul de transpunere în realitate ṣi nu în ultimul rând, factorii psihologici, morali ṣi de

24
oricare altă natură ce îl determină pe contribuabilul cinstit până la un moment dat să recurgă
la acte de sustragere de la îndeplinirea obligaṭiilor fiscale legale.
Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple. Printre acestea, amintim:
 Excesivitatea sarcinilor fiscale, mai cu seama pentru unele categorii de
contribuabili, excesivitate care are însă drept factori tocmai amploarea pe care o are
evaziunea fiscală;
 Insuficienṭa educaṭiei cetăṭeneṣti ṣi a educaṭiei fiscale a contribuabililor;
 Sistemul legislativ care, pe lângă faptul că este incomplet, prezintă mari lacune,
imprecizii ṣi chiar ambiguităṭi;
 Psihologia contribuabilului ṣi insuficienṭa educaṭiei fiscale;
 Lipsa unui control bine organizat, care să dispună de personal priceput ṣi corect;
 Lipsa unei reglementări clare, precise ṣi unitare, care să îngrădească acest fenomen
ṣi să îl interzică.
Având în vedere aceste considerente, putem afirma că metodele de evaziune se
schimbă cu o rapiditate uimitoare ṣi de aceea noile metode de investigare trebuie adoptate cu
aceeaṣi rapiditate.

Bibliografie

LUCRĂRI DE SPECIALITATE:

25
1. Bostan, Ionel, Controlul financiar, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
2. Brezoianu, Petre, Fiscalitate, teorii, politici şi abordări practice, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2009.
3. Roş, Viorel, Drept financiar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
4. Şaguna, Dan Drosu, Rotaru, Pătru, Drept financiar şi bugetar, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
5. Şaguna, Dan Drosu, Tutungiu, M.E, Evaziunea fiscală, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1995.

LEGISLAŢIE
1. Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.Of. al
României, Partea I, nr. 672 din 27/07/2005;
2. Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicat în M. Of. Al României,
Partea I, nr. 953 din 24/12/2002;
3. Legea nr. 87/1997 privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr.299 din 24/10/1994;
4. Ordonanţa nr.119 din 31 august 1999 privind auditul intern şi controlul financiar
preventiv, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 799 din 12/11/2003.

26