Sunteți pe pagina 1din 11

NUCLEUL

Nucleul, prezent în toate celulele eucariote, are 2 roluri principale:


-stocarea informaţiei genetice în ADN nuclear;
-reglarea şi controlul activitaţii celulei.
Structura nucleului variază mult în funcţie de perioadele ciclului celular. În interfaza
există nucleul metabolic, cu un învelis nuclear şi la interior nucleolul, cromatina şi carioplasma.
În timpul diviziunii celulare dispar invelişul nuclear şi nucleolul, iar creatina se condensează
formând cromozomii, având un număr şi morfologie caracteristice speciei.

1. STRUCTURA NUCLEULUI ÎN INTERFAZĂ

Nucleul ocupă de obicei o poziţie centrală însa poate fi şi excentric, când celulele
acumulează substanţe de rezervă sau de secreţie (celule secretoare).
Majoritatea celulelor au un singur nucleu, însa există şi celule cu doi sau mai mulţi
nuclei (până la 100 în osteoblaste). În cazul sincitiei (fibra musculară striată) unde nu există o
divizare netă în teritorii celulare, se constată prezenţa a sute de nuclei.
Forma nucleului corespunde în general formei celulei: sferică în celulele rotunde, ovoid
în celulele cilindrice sau prismatice, fusiforme în celulele alungite, sau turtit în celulele
endoteliale adipoase sau secretoare.
Dimensiunile nucleului variază în funcţie de ţesut, vârsta celulei, activitatea metabolica.
Între volumul nucleului şi al citoplasmei, există un raport numit raport nucleo- plasmatic (de
la 1/3 la ½). În celulele tinere nucleul este mai mare şi citoplasma mai redusă. În celulele
bătrane sau degenerate raportul este inversat. Celulele tumorale au raportul nucleo- plasmatic
foarte mare, acesta fiind unul din criteriile de malignitate. Dimensiunile nucleului sunt cuprinse
între 5-12 microni şi 20-25 microni.

A. STUDIUL NUCLEULUI ÎN CELULA VIE

La microscopul în contrast de faza, nucleul se vede ca o masa sferică delimitată de o membrană,


cu nucleolul la interior. Nucleolul este refringent datorită continutului ridicat de ARN şi
proteine. Dacă se perforează membrana nucleară, aceasta nu se poate reface precum membrana
plasmatică şi celula moare prin vărsarea continutului nuclear în citoplasmă.
Nucleul se mişcă în celula în 3 feluri:
- mişcări de deplasare împreuna cu membrana plasmatică;
- mişcări de rotaţie dependente de mişcările citoplasmatice;
- mişcări prin care nucleul este expulzat.
Nucleul este mai dens decat citoplasma, are o vâscozitate mai mica decât a acesteia şi
are un pH alcalin.

B. STUDIUL NUCLEULUI LA M.O. ŞI M.E.

Pe secţiuni se disting 4 componente ale nucleului: -membrana nucleară;


-cromatina nucleară;
-nucleolul;
-carioplasma (matricea nucleară).
1. Membrana nucleară
Este o membrană dublă prevazută cu pori. Cele 2 membrane concentrice sau foiţe sunt
în continuitate una cu alta, precum şi cu reticulul endoplasmatic. Membrana externă a
invelisului nuclear se continuă cu RE şi este prevazută cu ribozomi, ea este considerată ca o
expansiune a RE. Membrana internă este aderentă la nucleoplasma şi este considerată ca
membrană proprie a nucleului. Cele 2 membrane sunt specializate în interacţiunea cu
citoplasma, respectiv nucleoplasma.
Spaţiul perinuclear are o laţime de 20-40 nm şi comunică direct cu lumenul RE.
Continuitatea cu RE explică modificarile rapide ale învelisului nuclear în timpul mitozei,
disparitia lui la începutul mitozei şi refacerea la sfârşitul acesteia. In general porii reprezinta
cca 10% din suprafaţa învelisului nuclear la mamifere.
Lamina nucleară (o reţea fibroasă formată din proteine) are funcţii importante:
-determinarea formei nucleului;
-medierea interacţiunii învelişului nuclear cu cromatină;
-dispariţia şi refacerea învelişului nuclear în timpul mitozei.
Lamina este formată prin asamblarea spontană a 3 proteine care interacţionează cu
proteine specifice din SDL al membranei nucleare interne. Dezasamblarea se face datorită
fosforilarii tranzitorii a proteinelor laminare, ceea ce atrage şi dezasamblarea învelisului
nuclear.

23. Nucleul, invelișul nuclear

Permeabilitatea membranei nucleare joacă un rol important în schimburile dintre nucleu


şi citoplasmă. In general, ionii şi moleculele cu o masa sub 5000 trec prin membrana nucleară.
Există însa celule la care membrana nucleară este o barieră şi pentru K+, Na+, Cl-. Acest lucru
demonstreaza existenţa unui potenţial de membrană la nivelul învelisului nuclear ca şi la
nivelul plasmalemei.
Porii nucleari reprezintă calea prin care se face transportul macromoleculelor din nucleu
în citoplasma şi invers. Proteinele care formeaza porul, reglează transportul, dependent de
dimensiunea şi natura chimica a macromoleculei. Limita superioara a masei proteinelor care
trec din nucleu în citoplasma este de aproximativ 60.000. Cu toate acestea, se pare că porii (9
nm diametru, 15 nm lungime) permit trecerea unor macromolecule sau complexe
multimoleculare mai mari decât 60.000 daltoni.

24. Porii nucleari

Din citoplasma sunt „importate” în nucleu enzimele de sinteză a ADN, precum şi proteinele
ce intra în constituţia cromatinei. Nucleul „exporta” precursorii ribozomali şi complexul ARN-
proteine. Trecerea unor astfel de complexe mari se face prin deformarea precursorilor
ribozomali în timpul trecerii prin por, care este şi un sistem de transport activ. Polimerazele
AND şi ARN trec prin pori fie adoptând o conformatie alungita, fie interactionand cu o proteină
receptor din marginea porului, care facilitează trecerea prin largirea canalului din por.

2. Cromatina nucleară
Cromatina este materialul ce formeaza cromozomii, adica filamente de ADN
complexate cu proteinele numite histone.
In interfază cromatina nucleară este forma relaxată, extinsă a cromozomilor. In mitoza
cromatină se reorganizeaza formand structurile condensate caracteristice cromozomilor.
Numai acestea sunt vizibile la M.O. Cromatina se coloreaza intens numai cu coloranti bazici
(hematoxilina, albastru de tripan) datorita continutului mare de ADN. In interfaza se prezinta
sub 2 aspecte tinctoriale:
-eucromatina: o reţea de filamente foarte fine, slab colorate;
-heterocromatina: forma mai condensată, puternic colorată, uneori apare sub formă de
corpusculi numiţi cariozomi.

25.Structura nucleului

Heterocromatina este inactivă metabolic, în schimb eucromatina este activa în sinteza


de ARN. Numai genele din eucromatina sunt transmise. Coloraţia celor 2 tipuri de cromatine
variază în funcţie de activitatea metabolică a celulei. Dacă nucleul este hipocrom, atunci este
forte activ metabolic. Dacă nucleul este hipercrom, atunci este relativ inert metabolic. Între cele
2 tipuri de cromatina, nu diferă compozitia biochimica ci doar gradul de impachetare, mai
densă în heterocromatina, şi mai laxă în eucromatină.
Heterocromatina: - constitutivă (condensată în permanenţă în interfaza, nu se transcrie
ARN. Există în toate tipurile de celule din organism);
- facultativă (condensată numai în unele tipuri de celule şi în anumite
perioade ale dezvoltarii. Se poate sintetiza ARN dacă heterocromatina facultativa trece în
eucromatina).
In 1949 Barr si Bertram au descris in heterocromatina facultativă o formatiune numită
cromatina sexuală (corpusculul Barr). Are o formă triunghiulară sau semicirculară, cu baza
lipită de baza internă a membranei nucleare şi varful îndreptat spre centrul nucleului.
Cromatina sexuala apare numai la femei (cca 20% din ele) şi se evidentiaza în nucleii celulelor
epiteliale din mucoasa bucală. Această cromatină reprezintă unul din cromozomii de sex
feminin (X) inctiv din punct de vedere genetic. Determinarea cantitativă a corpusculului Barr
este folosită în diagnosticul unor anomalii cromozomiale. La bărbaţi se poate evidenţia prin
microscopie de fluorescenta, în celule epiteliale bucale, un corpuscul intens fluorescent. Acesta
este cromozomul Y (de sex masculin) numit şi corpusculul F. Se pot diagnostica unele anomalii
cromozomiale (prezenta a 2 cromozomi Y).
La M.E., eucromatina se vede sub formă de fibre (20-30 nm diametru) care formează o
reţea.
3.Nucleolul
Apare în toate celulele eucariote, exceptând celulele embrionare.
La sfarşitul sec. XIX, s-a postulat ca activitatea sintetică a celulei este asociată de
prezenta nucleolului. S-a observat, atunci ca nucleolul este mare în celulele secretorii şi în
ovocite, şi este mic sau absent în celulele musculare sau spermatozoizi.
Dupa 1960, s-a vazut ca nucleolul joaca un rol esenţial în sinteza ribozomilor. În nucleol
are loc sinteza ARN ribozomal care se completează cu proteinele ribozomale venite din
citoplasma. Se formează astfel precursorii ribozomilor, ce trec prin porii nucleari în citoplasma
unde se maturează şi rezultă ribozomii capabili sa funcţioneze în sinteza proteică. Sinteza de
ARN se face pe anumite zone ale cromozomilor, numite organizatori nucleolari. La om exista
5 perechi de cromozomi cu organizatori nucleolari, care controlează formarea nucleolilor la
sfârşitul mitozei, cănd se formează 5 nucleoli, dar aceştia fuzionează, astfel ca în majoritatea
celulelor apare un singur nucleol.
Nucleolul nu este delimitat, prin membrane, de restul nucleului şi apare la M.O. pe
celula fixată, ca un corpuscul bazofil şi nu se colorează cu metoda Feulgen. Uneori nucleolul
apare înconjurat de un inel de heterocromatină Feulgen-pozitiva. Nucleolii mari pot prezenta
şi coloraţie Feulgen-pozitiva la interior. Nucleolul masoara 1-2 niu şi este rotund sau oval.
La M.E. se observa 3 zone componente ale nucleolului:
- zona granulară: particule de 15-20 nm diametru reprezentând precursorii
ribozomilor;
- zona fibrilară: fibre de AND, pe care se sintetizează ARN ribozomal;
- zona amorfă: suc nuclear care umple spaţiul dintre zone.
Nucleolul conţine trei componente principale: ADN, ARN şi proteine (3%, 7% si 90%).
ADN
este reprezentat de organizatorii nucleari ce pătrund ca niste bucle de ADN în nucleol.
Funcţiile nucleolului:
1.Controlează prin ADN-ul care pătrunde în nucleol, sinteza ARN.
2.Stocarea precursorilor ribozomali.
3.Staţie de tranzit spre citoplasma a ARN-ului şi ADN-ului.
4.Pregătirea mitozei.
Exista un raport între volumul nucleolului şi al nucleului, numit raport nucleolo-
nuclear. Nucleolul reprezintă 30% din volumul nuclear. Raportul ne dă informaţii asupra
vârstei sau malignitaţii unei celule.
26. Nucleolul, zone

Celulele tinere: nucleul mare, eurocrom, nucleol mare, citoplasma redusă bazofila.
Celulele batrane: nucleu mic, hipercrom, nucleol mic, citoplasma abundentă.
In celulele maligne, nucleolii sunt mari, hipertrofiati sau în numar mare (uneori peste
20 nucleoli pe nucleu). Forma neregulată a nucleolului poate da şi ea informaţii referitoare la
gradul de malignizare a celulei.
CARIOPLASMA sau matricea nucleară este partea nucleului lipsită de structura în care
se afla cromatina şi nucleolul.
Matricea nucleară are un rol esential în determinarea formei nucleolului, sinteza de
ADN şi ARN, medierea efectelor unor hormoni steroidici. Conţine enzime pentru sinteza ADN,
formare de legături macroergice şi enzime ale glicolizei anaerobe.
Matricea nucleară este formată dintr-o reţea de proteine stabile, cu masa moleculara
mare
(echivalentul nuclear al citoscheletului) ce se poate izola după îndeparterea cromatinei şi
nucleolului. Recent a fost izolată o proteină fosforilată, nucleoplasmina, care reprezintă 10%
din totalul proteinelor nucleare. Tot din matrice face parte şi lamina nucleară situată pe faţa
internă a învelisului nuclear.
Fracţiunea labila a matricei, legata lax de matricea propriu-zisa, cuprinde proteine cu
mase moleculare mai mici, ATP, ioni şi apă.
Majoritatea proteinelor din matricea nucleara o constituie proteinele cu masa
moleculara între 10.000-300.000, proteine nehistonice, cuprinde proteine bazice, neutre şi
acide, au un turnover rapid, multe din ele conţin triptofoni, care nu exista la histone. Unele din
proteinele nehistonice au rol în structurarea cromatinei, altele în exprimarea genelor. In aceasta
categorie mai intră nucleazele, ADN şi ARN, polimerazele, proteinkinazele.
Matricea nucleară este o structură dinamică, arătând contractibilitatea dependenta de
Ca2+ şi Mg2+ şi nu de ATP. Volumul nuclear se poate modifica prin variaţii de concentratie
ale ionilor de Ca, Mg, K, Na.
Continutul în apă al matricei nucleare poate ajunge la 90%, iar continutul în ATP al nucleului
este mai mare decât cel al citoplasmei.

CROMOZOMII LA EUCARIOTE

Cromozomii sunt structuri celulare care la o anumită specie apar în numar constant şi
au forme şi marimi caracteristice.
Denumirea de cromozomi a fost dată de Waldeger în 1888 dupa ce mai devreme
Flemming a observat că în mitoza cromatina se condensează în bastonase.
Cromozomii, sunt substratul material al ereditatii. Aceasta este însusirea organismelor
vii de a produce urmaşi asemănători în anumite condiţii de dezvoltare. Informaţia genetică este
atacată, sub forma codificată, în gene. O gena cuprinde 300-1500 nucleotide.
Cromozomii conţin majoritatea materialului genetic al celulei, ei fiind responsabili
pentru stocarea, transmiterea, exprimarea şi evoluţia informaţiei genetice. Informaţia genetică
se mai află în mitocondrii şi cloroplaste.
Morfologie, ultrastructură, organizare moleculară.
1.Caractere morfologice generale.
In timpul mitozei cromozomii se condensează luând aspecte morfologice caracteristice
în diferitele faze ale diviziunii.
În anafaza ei se prezintă ca niste bastonaşe ce se colorează intens cu coloranţi bazici şi
prin metoda Feulgen. Zona care nu se coloreaza se numeşte centromer. Prin aceasta
cromozomul se fixează de fibra fusului de diviziune. Centromerul împarte cromozomul în două
braţe. După poziţia centromerului cromozomii se împart în:
-telecentrici,
-acrocentrice,
-submetacentrici,
-metacentrici.

27.Cromozomii după poziția centromerului

Majoritatea cromozomilor sunt monocentrici. Există cazuri în special în anomalii


cromozomiale când apar doi sau mulţi centromeri.
Alte caracteristici morfologice ale cromozomilor sunt:
-constricţiile secundare la nivelul lor nu apar deviaţii angulare ale segmentelor pe care
le unesc. Zonele de constricţie secundară asociate cu formarea nucleolilor se numesc zone
nucleolare. Cromozomii care participă la formarea nucleolilor se numesc cromozomi
nucleolari.
-satelitul un corp rotund cu acelaşi diametru ca al cromozomilor legat de restul
cromozomului printr-un filament subţire de cromatină.
2.Cariotipul.
Numărul şi morfologia cromozomilor în metafază.
În metafază fiecare cromozom apare format din 2 cromatide fiice unite la nivelul
centromerului. Fiecare cromatidă are de fapt câte un cinetocor ca loc de ataşare pe microtubulii
fusului de diviziune. După desprinderea celor 2 cromatide, în faza următoare a diviziunii
celulare-anafaza- se vor forma 2 cromozomi identici care se distribuie câte unul fiecăreia din
celulele fiice rezultate din diviziune.
Prin tratarea cu colchicină se blochează asamblarea fusului de diviziune şi celula este
oprită în metafază. Se poate astfel studia aspectul cromozomilor pentru a detecta posibile
anomalii cromozomiale, ceea ce are o deosebită importanţă medicală.
Numărul şi morfologia cromozomilor în metafază formează cariotipul unui organism,
care este o constantă a speciei din care face parte organismul în cauză. Numărul, forma,
dimensiunile şi alte caracteristici morfologice sunt identice în celulele unui organism şi la
întreaga specie din care face parte.
În toate celulele somatice ale organismelor eucariote exista perechi de cromozomi.
Numărul de cromozomi se notează cu n; celulele somatice au 2n cromozomi, iar celulele
sexuale n cromozomi. Celulele somatice sunt diploide iar cele sexuale haploide.
Cei 46 de cromozomi ai omului se împart în două categorii:
-44 cromozomi autosomi,
2 cromozomi de sex. Femeile au 2 cromozomi XX, iar barbaţii au XY.
Fiecare din cele 22 perechi de autosomi este formată din 2 cromozomi omologi, adică
cromozomi ce au aceeaşi morfologie şi aceeaşi dispoziţie a genelor. Cromozomii de sex nu
sunt omologi. Diferenţa dintre cromozomii X si Y este clară morfologic, cei 2 cromozomi X
nu sunt omologi deoarece numai unul este activ genetic, celălalt fiind inactiv şi este condensat
în terfaza formand corpusculul Barr. Diferentierea sexuala apare intr-un stadiu precoce al
dezvoltarii embrionare. Oricare din cromozomii X se poate inactiva, dar odata aparuta
diferentierea aceasta se mentine la toate diviziunile celulare ulterioare. La barbatii normali
existand un singur cromozom X, activarea lipseste corpusculul Barr. Aparitia cromatinei
sexuale la barbati, a prezentei a 2 sau 3 corpusculi Barr la femei arata anomalii comozomiale
de sex. (la barbati 45.XXY apare un corpuscul Barr, iar femeia cu un cariotip 45.X prezinta
sindromul Turner.
Criteriile de clasificare ale cromozomilor umani sunt:
- lungimea,
- poziţia centromerului,
- particularităţile morfologice ale cromozomului. S-au stabilit 7 grupe mari A, B,
C, D, E, F, G, în ordine descrescândă a lungimii cromozomilor. Cei mai lungi sunt cei din
perechea 1 (100 microni), iar cei mai scurţi perechea 22 ci cromozomul Y (1.5 microni).
- grupa A: perechile 1-3
- grupa B: perechile 4-5
- grupa C: perechile 6-12 si cromozomul X
- grupa D: perechile 13-15
- grupa E: perechile 16-18
- grupa F: perechile 19-20
- grupa G: perechile 21-22.
Cromozomul Y este clasificat separat.
28. Cariotipul uman

Până în prezent au fost identificate 2000 gene pe cromozomi umani, iar indicarea lor pe
cromozomi se numeste hartă genetică cromozomială. Fiecare cromozom poartă un numar
specific de gene, cu funcţii bine stabilite.
Anomaliile cromozomiale sunt de două tipuri:
- numerice.
- structurale: ordinea şi numărul genelor.
Prezenţa cromozomului suplimentar 21 produce idiotenia mongoloida.
Anomalii structurale:
-rupturile cromozomiale,
-rearanjamentele cromozomiale:
-intracromozomiale:
-deletiile,
-apariţia de cromozomi inelari,
-inversiile,
-deplasarea unui fragment de cromatină în lungul aceluiaşi cromozom.
-intercromozomiale-schim de segmente între 2 cromozomi neomologi.
3. Ultrastructura şi organizarea moleculară a cromozomilor.
Compoziţie chimică: cromozomii sunt alcătuiţi din ADN şi proteine (histone şi
nehistone) şi puţin ARN.
Histonele sunt o clasă de proteine bazice (bogate în lizină şi arginină), cu mase
moleculare între 10.000 şi 20.000. La eucariote histonele au fost împartite în 5 clase în funcţie
de masa moleculară, compoziţie, şi secvenţa de AA. Aceste proteine sunt cele mai conservate
din punct de vedere al secvenţei de AA dintre toate proteinele cunoscute. Relaţia dintre
structură şi funcţia histonelor se reflectă în rolul pe care acestea îl joacă în organizarea
moleculară a cromatinei.
În categoria nehistonelor intra foarte multe tipuri de proteine cu şi fără rol enzimatic
(cele din structura cromozomilor sau enzimele de sinteză a ADN şi ARN.
ARN este în cantitate foarte mică şi este reprezentat de ARN „născând” de pe matriţa
de ADN.
Un cromozom de marime mijlocie (5microni lungime) conţine o molecula de ADN de
6*10 la10 daltoni care are o lungime de 3 cm.
Cercetări de M.E, difracţia de raze X cât şi studii biochimice au demonstrat că există
pe filamentul de cromatină o unitate de baza, care prin repetare formează structura filamentului
de cromatină. Această unitate fundamentală de organizare se numeşte nucleozon. Acesta este
format dintr-un complex de ADN şi histone. Molecula de ADN este înfăşurata în spirala în
jurul unui octamer de histone. Circa 200 perechi de nucleotide formează spirală din jurul
„mosorului” histonic.
8 histone + ADN = nucleozon
n nucleozoni = cromatina
Înşiruirea nucleozomilor ca margelele pe o aţă formează filamentul subţire de
cromatină. În celula vie fibra de cromatină este strâns împachetată (ca o bobină) şi are un
diametru de 30 nm după cum se vede la M.E.
Împachetarea nucleozomilor în fibra de cromatină de 30 nm diametru este dependentă
de Mg2+ şi histonele HI. Fiecare moleculă de histonă are o regiune centrală globulară şi 2 braţe
ce corespund capetelor N şi COOH terminale. Regiunea globulară se leagă de un loc anumit
de pe fiecare nucleozon, iar braţele se întind trecând peste ADN-ul de legătură şi ancorandu-se
de miezul nucleozomului adiacent.
Impachetarea duplexului de ADN în nucleozom şi a acestora în fibra de cromatină de
30 nm reduce lungimea firului dintr-un cromozom uman de la 3 cm la 1 mm. Pentru
împachetari de ordin superior se presupune că fibra de cromatină formează bucle de mărimi
variabile prin legarea zonei aflată la o distanţă de 20.000- 80.000 perechi de baze în lungul
ADN. Aceste Y zone sunt prinse ca într-o clemă. Formarea buclelor scade lungimea „firului”
de la 1 mm la 100 microni. Până la cei 5 microni lungime ai cromozomului în metafază, mai
există un ordin de împachetare a fibrei, probabil prin împachetare elicoidală în spaţiu a
buclelor, astfel încât aglomerarea lor în anumite zone duce la apariţia benzilor vizibile în
cromozomul din metafază.
Împachetarea finală este însoţită de fosforilarea tuturor moleculelor de histone HI la 5
resturi de serina. Este posibil că această fosforilare produce condensarea cromozomilor în
cursul mitozei.

REZUMAT

Fiecare filament de cromatină nu conţine decât un singur duplex de ADN care este
înfăsurat în jurul unei structuri reprezentate de octamerii de histone. Fiecare octamer împreuna
cu ADN ce-l înconjoară formează un nucleozon. Fibrele de cromatină formate din firul de ADN
înfăşurat pe miezul de histone au un diametru de 30 nm. In metafază, condensarea cromatinei
corespunde împachetarii compacte în spaţiu a fibrei de cromatină cu realizarea structurii
cromozomului din metafază. Structura mobilă cromatinei este determinată de interacţiunea
dintre histon şi ADN care este de tip electrostatic. Proteinele nehistonice controlează procesul
de transcriere.