Sunteți pe pagina 1din 156

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

Maria DUCA Lidia DENCICOV-CRISTEA

Biologie
P R O C E S E Ș I S I S T E M E V I TA L E

Manual pentru clasa a XI -a


Profil real
Profil umanist

Chișinău-2014
CZU 573+612.1/.8(075.3)
D 86

Manualul a fost aprobat prin Ordinul nr. 608 din 6 iunie 2014 al Ministrului Educaţiei al Republicii Moldova.
Manualul este elaborat conform Curriculumului disciplinar și finanţat din sursele
Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova.
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin editurii Editerra Prim.

Comisia de evaluare:
Teodor FURDUI – doctor habilitat în știinţe biologice.
Varvara CHICU – doctor, conferenţiar universitar, Institutul de Știinţe ale Educaţiei, Catedra Matematică și Știinţe.
Mihai LEȘANU – conferenţiar, doctor în biologie, consultant în Agenţia de Evaluare și Examinare.
Diana COȘCODAN – doctor în biologie, conferenţiar universitar, catedra Biologie Animală, UST.
Eugenia PULBERE – doctor în biologie, conferenţiar universitar, catedra Biologie Vegetală, UST.
Marina ȘEVELOVA – profesor, grad didactic superior LT “M. Koţiubinski”, mun. Chișinău.

Acest manual este proprietatea Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova


Școala / Liceul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Manualul nr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Anul în care Starea manualului
Anul Numele și prenumele elevului
s-a folosit la primire la returnare
1
2
3
4
5
Profesorul trebuie să controleze dacă numele elevului este scris corect.
Elevul nu trebuie să facă note pe pagini.
Profesorul va aprecia starea manualului (la primire și la returnare) cu termenii: nouă, bună,
îngrijită, nesatisfăcătoare, proastă.
Coperta: L. Guţu
Redactor: S. Ababi
Corector: R. Raţă
2 Design și procesare computerizată: L. Guţu

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Duca, Maria
Biologie : Procese și sisteme vitale : Profil real. Profil umanist : Manual pentru clasa a 11-a/ Maria
Duca, Lidia Dencicov-Cristea ; Min. Educaţiei al Rep. Moldova. – Chișinău : Editerra Prim, 2014
(Tipogr. Ed. „Universul”). – 156 p.
15 900 еx.
ISBN 978-9975-4352-1-5.
573+612.1/.8(075.3)
D 86

© Editerra Prim, 2014.


© Maria Duca, Lidia Dencicov-Cristea, 2014.
© Design: Lilian Guţu, 2014.
ISBN 978-9975-4352-1-5
Cuprins
I. SISTEMUL NERVOS ............................................................................................... 5
1. Structura şi funcţiile neuronului. Sinapse ............................................................................ 6
2. Propagarea impulsului nervos ................................................................................................ 9
3. Sistemul nervos al omului .....................................................................................................11
4. Sistemul nervos somatic şi vegetativ ....................................................................................16
5. Reflexele ...................................................................................................................................19
6. Funcţia reflexă şi de conducere a sistemului nervos ..........................................................21
7. Procese corticale fundamentale ............................................................................................24
8. Igiena, disfuncţii şi maladii ale sistemului nervos..............................................................26
Recapitulare ...............................................................................................................................28
Test sumativ ...............................................................................................................................30

II. RECEPŢIA SENZORIALĂ ....................................................................................31


9. Sistemul senzorial la om ........................................................................................................32
10. Analizatorul auditiv la om ...................................................................................................34
11. Analizatorul vestibular la om ..............................................................................................37
12. Analizatorul cutanat la om .................................................................................................40
13. Analizatorul gustativ și olfactiv la om...............................................................................43
14. Analizatorul vizual la om.....................................................................................................45
15. Igiena și disfuncțiile sistemului senzorial la om ...............................................................48
Recapitulare ...............................................................................................................................51
Test sumativ ...............................................................................................................................52

III. REGLAREA HORMONALĂ ................................................................................53


16. Glandele endocrine și organele cu funcții endocrine ......................................................54
17. Hormonii ..............................................................................................................................56
18. Disfuncții și maladii ale sistemului endocrin ...................................................................58 3
Lucrare de laborator ..................................................................................................................60
Studiu de caz ...............................................................................................................................60
Recapitulare ...............................................................................................................................62
Test sumativ ...............................................................................................................................64

IV. APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA .......................................................65


19. Sistemul osos al omului .......................................................................................................66
20. Scheletul axial al omului ......................................................................................................69
21. Scheletul apendicular al omului .........................................................................................72
22. Sistemul muscular al omului ...............................................................................................74
23. Fiziologia aparatului locomotor .........................................................................................77
24. Igiena, disfuncţiile şi maladii ale aparatului locomotor ..................................................79
Recapitulare ...............................................................................................................................81
Test sumativ ...............................................................................................................................82
V. CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM ..................................................83
25. Mediul intern al organismului omului ..............................................................................84
26. sistemul sangvin la om. Inima ............................................................................................86
27. Sistemul sangvin la om. Vasele sangvine ...........................................................................88
28. Sistemul limfatic la om.........................................................................................................91
29. Igiena, disfuncţii şi maladii ale sistemului cardiovascular ..............................................94
Recapitulare .................................................................................................................................96
Test sumativ .................................................................................................................................98

VI. RESPIRAŢIA .......................................................................................................99


30. Anatomia sistemului respirator la om .............................................................................100
31. Fiziologia sistemului respirator al omului .......................................................................102
32. Igiena, disfuncţii şi maladii ale sistemului respirator ....................................................105
Recapitulare ..............................................................................................................................107
Test sumativ .............................................................................................................................108

VII. NUTRIŢIA ........................................................................................................109


33. Anatomia sistemului digestiv al omului ..........................................................................110
34. Fiziologia sistemului digestiv al omului ..........................................................................112
35. Glandele exocrine ale tubului digestiv .............................................................................116
36. Igiena, disfuncţiile şi maladii ale sistemului digestiv .....................................................119
Recapitulare .............................................................................................................................121
Test sumativ .............................................................................................................................122

VIII. EXCREŢIA ......................................................................................................123


37. Sistemul excretor la om......................................................................................................124
38. Anatomia sistemului urinar la om ...................................................................................126
39. Fiziologia sistemului urinar la om....................................................................................128
40. Igiena, disfuncţii şi maladii ale sistemului urinar ..........................................................131
Recapitulare .............................................................................................................................133
Test sumativ .............................................................................................................................134
4 IX. SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM ............................135
41. Sistemul reproducător la om .............................................................................................136
42. Gametogeneza la om ..........................................................................................................139
43. Fecundarea la om................................................................................................................143
44. Dezvoltarea prenatală a omului ........................................................................................146
45. Dezvoltarea postnatală a omului ......................................................................................149
46. Boli ale sistemului reproducător la om ............................................................................151
Recapitulare .............................................................................................................................154
Test sumativ .............................................................................................................................155
CAPITOLUL

1 SISTEMUL NERVOS

SISTEMUL NERVOS
Structura şi funcţiile neuronului. Sinapse
Propagarea impulsului nervos
Sistemul nervos al omului
Sistemul nervos somatic și vegetativ
Reflexele
5
Funcţia reflexă şi de conducere
a sistemului nervos
Procese corticale fundamentale
Igiena, disfuncţii şi maladii
ale sistemului nervos
1 STRUCTURA ȘI FUNCŢIILE
§ NEURONULUI. SINAPSE
Neuronul (celula nervoasă) este unitatea de struc- Prelungirile neuronului recepţionează și
tură și funcție a sistemului nervos care recepționează transmit impulsurile nervoase. Ele se împart în
și propagă impulsul nervos. Aceste funcții au la bază dendrite și axoni (tab. 1.1).
două proprietăți fundamentale ale neuronului: Dendritele recepționează impulsul nervos de la
excitabilitatea – proprietatea de a răspunde la receptori sau prelungirile altor neuroni și-l transmit
acțiunea stimulilor; corpului celular. Diametrul dendritelor la bază este
conductibilitatea – capacitatea de a transmite de cca 10 microni, iar la vîrf – de cca 1 micron.
excitația spre alți neuroni sau spre celulele efectoare. Citoplasma dendritelor conține toate organitele
În condiții optime de nutriție și oxigenare celulare prezente în corpul celular.
neuronul poate trăi peste 100 de ani în condiții Axonul conduce impulsul de la corpul celu-
optime de nutriție și oxigenare. În lipsa oxigenului lar spre organele efectoare sau spre alţi neuroni.
neuronii mor în cîteva minute. Majoritatea neu- Extremitatea axonului se ramifică în cîteva ramuri,
ronilor nu se divid, de aceea cei distruși nu pot fi numite terminaţii axonice. Fiecare terminație axoni-
înlocuiți cu alții noi. că formează la capăt o dilatare – buton terminal.
Neuronii în asociere cu celulele gliale formea- Lungimea  axonilor este variabilă, de la cîteva
ză țesutul nervos. Celulele gliale contribuie la zecimi de microni, pîna la cîţiva decimetri. Cei mai
funcționarea normală a neuronilor, avînd rol de su- lungi axoni care pot avea pîna la un metru, formea-
port, asigurîndu-i cu substanțe nutritive, fagocitînd ză nervul sciatic, care pleacă de la coloana vertebrală
resturile neuronilor degradați etc. și ajunge la degetul mare al fiecărui picior.
La exterior axonii sînt înconjuraţi de celule gli-
Structura neuronului ale: oligodendrocite (axonii neuronilor sistemului
Neuronii sînt diferiţi ca formă, dimensiune, nervos central) și celule Schwann (axonii neuro-
funcție și localizare, dar identici ca structură, fiind nilor sistemului nervos periferic). Ambele tipuri
alcătuiţi din corp celular și prelungiri (fig. 1.1). de celule pot forma teaca de mielină, un înveliș de
Corpul celular al neuronului, similar altor natură lipoproteică cu rol de izolator electric.
celule eucariote animale, este format din citoplasmă, Teaca de mielină de-a lungul axonului, la distanțe
nucleu și membrană citoplasmatică. egale, este întreruptă, formînd strangulaţiile Ranvier.
Citoplasma corpului celular, de rînd cu orga-
nitele tipice, mai încorporează corpusculii Nissl Tabelul 1.1
(mase dense de reticul endoplasmatic rugos), care
Diferențele dintre dendrite și axoni
sintetizează proteinele necesare pentru producerea
6 neuromediatorilor. Dendrită Axon

Dendrite Transportă impulsul


Corpul Aduce informaţia de
SISTEMUL NERVOS

nervos de la corpul
neuronului la organele receptoare celular spre alți
sau alți neuroni spre neuroni sau celulele
corpul celular organelor efectoare
Celule (mușchi, glande)
Schwann

De regulă, mai multe De regulă, un singur


Strangulaţie Axon dendrite per neuron axon per neuron
Ranvier
Nu este acoperită cu Unii axoni sînt acoperiți
teacă cu teacă mielinică
Buton
terminal Terminaţii Formează ramificări Formează ramificații
axonice în preajma corpului la extremitatea opusă
Fig. 1.1. Structura neuronului celular corpului celular
Tipuri de neuroni neuroni secretori – neuronii hipotalamusu-
Clasificarea neuronilor se efectuează în lui, care secretă neurohormoni.
conformitate cu structura morfologică, funcție, În funcţie de organele cu care neuronii for-
organele cu care formează conexiuni, învelișul mează conexiuni, ei sînt de tip:
axonului etc. (fig. 1.2). somatic – formează conexiuni directe cu pielea,
Morfologia este un criteriu de clasificare a mușchii scheletici, tendoane, ligamente etc.
neuronilor în: visceral – inervează organele interne.
neuroni pseudounipolari cu o singură pre- Prezența sau lipsa tecii de mielină este un
lungire scurtă ce se ramifică, generînd o dendrită criteriu de clasificare a neuronilor în:
care formează conexiuni cu organele receptoare neuroni mielinici, a căror axoni sînt acoperiți
și un axon care pătrunde în măduva spinării sau cu teacă de mielină.
trunchiul cerebral. Ei formează unii nervi spinali neuroni amielinici, la care axonii nu poartă
și cranieni; teacă mielinică.
neuronii bipolari posedă un axon și o dendri- Grupări de neuroni
tă, care pleacă din puncte opuse ale corpului celu-
lar. Aceștia fac parte din structura ochiului (retină), Corpii neuronilor formează grupări numite
nasului (mucoasa olfactivă) și a urechii interne; nuclee nervoase și ganglioni nervoși, iar prelungirile
neuroni multipolari prezintă mai multe den- neuronilor – fibre nervoase.
drite și doar un singur axon, sînt cei mai numeroși și Nucleele nervoase sînt localizate în sistemul
se întîlnesc preponderent în sistemul nervos central. nervos central, unde împreună cu fibrele amielini-
Funcţia pe care o realizează neuronii diferă, ce formează substanţa cenușie.
astfel încît deosebim: Ganglionii nervoși reprezintă partea com-
neuroni senzitivi (receptori), care primesc ponentă a sistemului nervos periferic.
excitaţiile de la stimulii mediului extern (neuronii Fibrele nervoase sînt formate preponderent

SISTEMUL NERVOS
olfactivi, receptorii termici, receptorii presiunii, din axoni, dendrite lungi și ţesuturi asociate.
receptorii durerii etc). Astfel de funcții îndepli- În sistemul nervos central fibrele nervoase sînt
nesc neuronii pseudounipolari și cei bipolari; mielinizate și formează substanța albă.
neuroni motori (efectori), care transmit im- În sistemul nervos periferic fibrele nervoase
pulsul nervos prin axon pînă la organele efectoare (axonii neuronilor motori, dendritele lungi ale
(mușchi, glande). Majoritatea neuronilor motori neuronilor pseudounipolari) formează nervii.
sînt multipolari; Grupările de fibre nervoase cu originea din
neuroni de asociaţie (intercalari), care preiau măduva spinării alcătuiesc nervii spinali, iar cele
informația de la neuronii senzitivi, o analizează și care pornesc din encefal – nervii cranieni. Nervii
elaborează o reacție de răspuns, pe care o transmit pot fi alcătuiți atît din fibre nervoase mielinizate,
neuronilor motori. cît și amielinizate.
7
Neuron:
pseudounipolar
senzitiv
Neuron: somatic Piele
multipolar mielinic (organ receptor)
de asociație
amielinic

Neuron:
multipolar
motor
somatic Mușchi
(organ efector)
Fig. 1.2. Tipuri de neuroni mielinic
Sinapse spaţiul sinaptic care separă componenta pre-
Conexiunea funcțională dintre un neuron și o sinaptică de componenta postsinaptică (fig. 1.3).
altă celulă se numește sinapsă (din gr. syn – a reuni). Sinapsa electrică asigură transmiterea im-
Prin intermediul sinapselor se realizează transmite- pulsurilor nervoase prin intermediul descărcărilor
rea unidirecțională a impulsului nervos. Fiecare neu- electrice.
ron poate forma de la 1 000 pînă la 10 000 de sinapse.
La nivelul sistemului nervos central neuronii for- Buton axonic
mează sinapse cu alți neuroni, iar la nivelul sistemu- Veziculă
sinaptică terminal
lui nervos periferic – cu alți neuroni sau cu celulele
organelor efectoare (mușchi, glande).
În corespundere cu modul de transmitere a Spaţiul
inpulsului nervos sinapsele au fost clasificate în sinaptic
chimice și electrice.
Sinapsa chimică transmite impulsul nervos Membrana
prin intermediul substanțelor sintetizate în corpul postsinaptică
Membrana
celular, numite neuromediatori. Ea este alcătuită din: presinaptică Neuromediator
membrană presinaptică a butonului axonic; Receptor
membrană postsinaptică – un segment al
membranei neuronului sau celulei efectoare; Fig. 1.3. Structura sinapsei chimice
studierea neuronului pe preparate microscopice
L Materiale și ustensile
U
C Microscop.
R Micropreparate (fotografii):
A
R “Ţesutul nervos”, “Substanţa cenușie”, “Substanţa albă”.
E
Activităţi
D 1. Examinează la microscop (pe microfotografii) ţesutul nervos, substanţa cenușie și substanţa albă.
E
2. Identifică neuronii și structurile lui: corpul celular, dendritele, axonul, strangulaţiile Ranvier și
L butonii terminali.
A 3. Clasifică neuronii examinați după morfologie și funcție.
B
O Prezentarea rezultatelor
R
A 1. Desenează neuronii vizualizați la microscop.
T 2. Alcătuiește legenda schemei.
O
R 3. Descrie neuronii vizualizați la microscop, menționînd similaritățile și deosebirile morfologice.

Legea lui Hebb


8 S Proprietatea neuronilor creierului uman de a suporta modificăti poartă numele de neuroplasticitate și se
T
U manifestă în cursul dezvoltării omului de la etapa de nou-născut pînă la bătrînețe, în cursul învățării și
D în timpul recuperării după o leziune sau boală neurologică. Unul din mecanismele neuroplasticității este
SISTEMUL NERVOS

I descris de legea lui Hebb care postulează că, atunci cînd axonul unui neuron transmite impulsuri nervoase
U
altui neuron în mod persistent și repetat, activînd-ul, ca urmare el suferă schimbări, devenind mai eficient.
D Cu cît repetăm mai des un lucru, cu atît el întărește sinapsele și devine obicei.
E
1. Descrie structurile neuronului care sînt implicate în transmiterea impulsului nervos și cele care
C recepționează impulsul nervos.
A 2. Explică în baza structurii neuronului, a sinapsei chimice și a legii lui Hebb, afirmația „Repetarea
Z
este mama cunoștințelor”.

1. Descrie structura neuronului 4. Analizează comparativ structura 6. Demonstrează rolul corpus-


motor, senzitiv, de asociație. nucleilor nervoși, ganglionilor culilor Nissl în transmiterea
nervoși și fibrelor nervoase. impulsului nervos.
2. Explică funcţiile
prelungirilor neuronului. 5. Explică în ce mod comunică 7. Estimează dereglările funcționale
neuronii între ei dacă nu ale neuronului senzitiv lipsit de
3. Prezintă printr-o schemă
formează contacte fizice directe. butonii terminali.
diversitatea neuronilor.
§
2 PROPAGAREA IMPULSULUI NERVOS

Informaţia despre mediul extern și intern al or- excitantului, se produce depolarizarea membranei
ganismului este recepţionată și convertită în impuls (pe suprafaţa ei externă apare sarcina negativă, iar
nervos la nivelul receptorilor. Impulsul nervos este pe cea internă – sarcina pozitivă) și declanșarea
propagat prin prelungirile neuronilor și sinapse potenţialului de acţiune.
spre celulele organelor efectoare sau alți neuroni. Apariţia potenţialului de acţiune pe un sector
al membranei cauzează creșterea permeabilităţii
Mecanismul propagării impulsu- pentru ionii de Na+ ai sectorului vecin. Astfel,
lui nervos prin neuron unda de depolarizare și, corespunzător, potenţi-
Membrana citoplasmatică a neuronului, similar alul de acţiune se transmit prin neuron (fig. 1.4).
membranei citoplasmatice a altor celule, în condiţii Depolarizarea continuă pînă la valoarea potenţia-
de repaus este polarizată. Partea ei externă poartă lul membranar de +40 mV. La atingerea acestei valori
sarcină pozitivă, iar cea internă – negativă, deoa- difuzia ionilor de Na+ este întreruptă, crește permea-
rece vin în contact cu două soluţii diferite conform bilitatea pentru ionii de K+, are loc repolarizarea și
componenţei chimice (fig. 1.4). Între suprafeţele restabilirea potenţialului membranar de repaus.
membranei neuronului se stabilește o diferenţă de La fibrele nervoase lipsite de teacă de mielină
potenţial, numită potenţial de repaus, a cărui valoare propagarea impulsului are loc pe toată lungimea
variază de la 70 mV pînă la –90 mV. membranei axonice, iar la cele cu teacă – prin sal-
Sub acţiunea excitanţilor mediului, membra- turi, la nivelul strangulaţiilor Ranvier (tab. 1.2).
na devine permeabilă pentru ionii de Na+ care Propagarea impulsului nervos poate avea loc doar

SISTEMUL NERVOS
trec din spaţiul extracelular în cel intracelular și în cazul în care fibra nervoasă corespunde următoa-
impermeabilă – pentru ionii de K+ care se acu- relor legi.
mulează în citoplasmă. Astfel, în locul acţiunii Legea integrităţii nervului. Fibra nervoasă nu
este comprimată, lezată, secţionată sau intoxicată.
Legea conducerii izolate. Fiecare fibră nervoasă
POTENŢIALUL DE REPAUS
conduce impulsul nervos independent de celelalte
fibre din nerv și din același fascicul.
Legea conducerii bilaterale. Prin fibrele nervoase
izolate orice impuls poate fi transmis de la corpul
celular spre periferie și viceversa, prin toate prelungi-
+ + ++ + + ++ + + ++ rile neuronilor. În interiorul organismului, însă, pro-
----
----
----
----
----
---- pagarea are loc strict unidirecţional: de la dendrite 9
+ + ++ + + ++ + + ++ spre corpul celulei și de la corpul celular spre axon.
O astfel de lege este determinată de sinapse.
POTENŢIALUL DE ACŢIUNE

Tabelul 1.2
Modalități de propagare a impulsului nervos

Fibre Mod de Mecanism de


Na+ nervoase propagare propagare

Starea de excitație a unui


Na+
segment determină
K K+
+
Na+ starea de excitație a
segmentului vecin, acest
Amielinice Continuu fenomen repetîndu-se
K+ K+ Na +
pînă cînd unda de
K+ K+ Na+ excitație parcurge
întreaga fibră

K+ K+ Na+
Fig. 1.4. Propagarea impulsului nervos prin De la un nod Ranvier la
Mielinice Prin salturi altul
axonul acoperit cu teacă de mielină
-- ++
Mecanismul propagării impulsu- + --
+ -- -- +
-- +
lui nervos prin sinapsa chimică
+ --
+ - -- +
-+ -- Depolarizarea
+ -
+ - + ---
Ca 2+
membranei butonului
Propagarea impulsului nervos la nivelul sinapse- -- +
-- ++ + -
+
Ca2+ terminal și majorarea
lor chimice are loc prin intermediul neuromediatori- --- ++ Ca2+
-
+ ----
permeabilităţii pentru
lor și se numește neurotransmisie. -
-- +
+ ionii de calciu
--- ++ + -- -- ++
Impulsul nervos provoacă depolarizarea mem- -- + + -- -- +
-- +
+ --
branei butonului terminal și majorarea permeabili- -- ++ + -
+ -
-- +
-+ --
tăţii ei pentru ionii de Ca2+, care ajunși în citoplasma + -
2+

+ ---
Ca
-- + + - Ca 2+

butonului contribuie la fuzionarea veziculelor sinap- -- ++


-- +
+
-
tice cu membrana presinaptică, urmată de exocitoză -+ 2+
Ca + ----
Contopirea veziсulelor --- + +
(revărsarea neuromediatorului în spaţiul sinaptic). -- ++
Moleculele neuromediatorului difuzează prin sinaptice cu membrana --- +
spaţiul sinaptic și se cuplează cu receptorii membra- presinaptică și exocitoza -- ++
neuromediatorului în
nei postsinaptice, provocînd depolarizarea ei și astfel spaţiul sinaptic
transmiterea informaţiei spre celulele organelor
efectoare (fig. 1.5). Neuromediatorii, după realizarea Fig. 1.5. Propagarea impulsului nervos prin
funcţiei, sînt reabsorbiţi de butonul presinaptic sau sinapsa chimică
dezintegraţi de enzimele spaţiului sinaptic.
În cazul stimulării neîntrerupte cantitatea Neuromediatorii sînt substanţe, care inte-
mediatorului eliberat scade, deoarece se reduc racţionează cu proteinele-receptori din membrana
rezervele lui în vezicula presinaptică. Acest feno- postsinaptică și în consecinţă are lor declanșarea
men, numit acomodare, protejează celula efector de unui șir de reacţii biochimice urmate de apariţia
distrugere în cazul supraexcitaţiei. potenţialului de acţiune.
Propagarea impulsului nervos prin sinapsă este Neuromediatorii diferă prin efectele cauzate,
unidirecțională, din zona presinaptică spre zona structura chimică etc. De exemplu, acetilcolina
postsinaptică. Aceasta se explică prin amplasarea induce contracţia mușchilor scheletici, stimulează
veziculelor cu mediator chimic doar în zona presi- atenţia și memoria; dopamina stimulează mișcările
naptică și prin prezența receptorilor membranari voluntare și emoţiile pozitive; noradrenalina con-
specifici pentru neuromediatorii eliberați numai tribuie la acomodarea organismului la condiţiile de
pe membrana postsinaptică. stres și are un rol important în procesul de învăţare.

Viteza de propagare a impulsului nervos


S Viteza de propagare a impulsului nervos prin fibrele nervoase depinde de: prezența tecii de mielină,
T diametrul fibrei (vezi tabelul), vîrsta omului. La
U nou-născut, viteza impulsului este cu cca 50% mai Diametrul Viteza de
D Tipul fibrei (mkm) propagare (m/s)
I mică decît la adult, atingînd valoarea acestuia odată
10 U cu mielinizarea fibrelor nervoase. După vîrsta de Mielinică 10–20 60–120
60 de ani, viteza de conducere scade cu cca 10% Mielinică 7–15 40–90
D datorită diminuării metabolismului, circulației și
E Mielinică 4–8 30–40
temperaturii corpului.
SISTEMUL NERVOS

C Mielinică 2,5–5 15–25


A Analizează informația din tabel și stabilește
Z dependența dintre viteza de propagare a Mielinică 1–3 3–14
impulsului nervos, tipul și diametrul fibrei. Amielinică >1 0,5–2

1. Relatează diferența de 3. Descrie comparativ modul de pro- 6. Explică mecanismul apariției


concentrație a K+ și Na+ de pe pagare a impulsului nervos prin și propagării impulsului
ambele suprafețe ale mem- axonii amielinici și cei mielinici. nervos printr-un lanț format
branei neuronului în stare din 8 neuroni mielinici,
4. Demonstrează rolul Ca2+ în
polarizată și depolarizată. dacă excitantul va acționa
propagarea impulsului nervos.
la nivelul corpului celular al
2. Explică de ce depolarizarea
5. Estimează efectele drogurilor care celui de-al treilea neuron.
membranei axonului mie-
blochează receptorii membranelor
linic are loc doar la nivelul
postsinaptice.
strangulațiilor Ranvier.
§
3 SISTEMUL NERVOS AL OMULUI

Sistemul nervos reprezintă un sistem complex Sistemul nervos central include


care coordonează activitatea vitală a organismu- două organe distincte – encefalul și măduva spi-
lui. Organele sistemului nervos realizează două nării, formate din țesut nervos care prezintă:
funcții majore: reflexă și de conducere. substanța cenușie, realizează funcții reflexe
Funcția reflexă este asigurată de centrele ner- și este formată din aglomerări de corpi celulari,
voase care primesc informația despre condițiile dendrite, axoni amielinici și celule gliale;
mediului intern și extern, o analizează și elabo- substanța albă are rol de conducere, fiind alcătu-
rează reacții de răspuns adecvate. ită din axoni mielinici și celule gliale.
Funcția de conducere este îndeplinită de căile Funcționarea normală a encefalului și măduvei
nervoase de conducere, care aduc informația de la spinării este asigurată de:
receptorii interni și externi spre centrii nervoși și sistemul de suport și protecție format din
de la aceștia spre organele efectoare. oasele scheletului, meninge și spațiul epidural;
Sistemul nervos al omului este format din lichidul cefalorahidian;
două componente structurale: sistemul nervos rețea de vase sangvine care asigură țesutul
central (SNC) și sistemul nervos periferic (SNP) nervos cu oxigen, substanțe nutritive și-l debara-
și două componente funcționale: sistemul nervos sează de deșeuri metabolice.
somatic și sistemul nervos vegetativ (fig. 1.6). Oasele craniului cerebral protejează encefalul, iar
pereții osoși ai canalului vertebral – măduva spinării.
La exterior, atît encefalul, cît și măduva spinării

SISTEMUL NERVOS
SISTEMUL NERVOS
sînt acoperite de trei membrane protectoare nu-
mite meninge: dura mater, arahnoida și pia mater.
Dura mater este membrana protectoare exter-
SISTEMUL SISTEMUL SISTEMUL SISTEMUL nă. La nivelul encefalului ea aderă la oasele craniu-
NERVOS NERVOS
PERIFERIC
NERVOS NERVOS lui în regiunea bazei și trimite septuri care separă
CENTRAL
(SNC) (SNP)
VEGETATIV SOMATIC emisferele mari cerebrale și cerebeloase. Pe traiec-
tul bolţii craniene dura mater este ușor detașabilă,
facilitînd astfel formarea hematoamelor epidurale
în caz de traumatisme cu lezarea vaselor sangvine.
Encefal
Dura mater rahidiană este o membrană con-
SNC junctivă fibroasă, separată de peretele canalului
vertebral printr-un spaţiu epidural. Dura mater 11
Măduva rahidiană are aspectul unui tub cilindric, care în
spinării partea superioară trece în dura mater encefalică.
Arahnoida reprezintă o membrană fină con-
junctivă cu aspect de pînză de păianjen. Între ea și
pia mater se află lichidul cefalorahidian.
Nervi
Pia mater este o membrană ce aderă la supra-
SNP faţa encefalului și măduvei spinării. Ea participă la
Ganglioni secreția lichidului cefalorahidian, are rol nutritiv și
nervoși de protecție mecanică.
Spațiul epidural este spatiul dintre dura mater
și peretele osos al craniului și canalului vertebral
cu rol de suport și protecție. Spațiul epidural rahi-
dian este ocupat de ţesut adipos, la nivelul căruia se
fac anesteziile rahidiene epidurale (injectarea unui
agent anestezic).
Lichidul cefalorahidian este o soluție limpede
care provine din plasma sangvină. El transportă
substanţele nutritive spre ţesutul nervos și meta-
boliţii de la ţesutul nervos. Are rol de protecție și
Fig. 1.6. Componentele sistemului nervos asigură echilibrul presiunii intracraniene.
Măduva spinării este localizată în canalul Bulbul rahidian are configuraţia și structura in-
vertebral, fiind mai scurtă decît acesta deoarece ternă foarte asemănătoare cu cea a măduvei spină-
coloana vertebrală în ontogeneză se dezvoltă mai rii. Substanţa cenușie este localizată în centru, însă
repede decît măduva spinării. La omul matur nu mai formează două cordoane continue, ci nuclei
ajunge la înălțimea primei sau a celei de-a doua nervoși de la care pornesc nervii cranieni IX-XII.
vertebre lombare. Diferența de lungime între Căile de conducere ale bulbului rahidian merg nu
coloana vertebrală și măduva spinării cauzează doar ascendent și descendent, dar și transversal
necorespunderea spațială a regiunilor acestora. (încrucișat), ceea ce permite trecerea impulsurilor
Configurația externă. Măduva spinării are as- nervoase de la partea dreaptă a corpului la emisfe-
pectul unui cordon turtit dorsoventral cu două ra stîngă, de la partea stîngă a corpului la emisfera
intumescențe: cervicală și lombară. În legătură cu dreaptă și viceversa.
activitatea mîinii ca organ de muncă, intumescen- Puntea Varolio are aspectul unei benzi în care
ţa cervicală este mai dezvoltată decît cea lombară. substanţa cenușie formează nuclee de la care por-
Structura internă. Măduva spinării conține nesc nervii cranieni V – VIII.
cca 100 de milioane de neuroni care formează Cerebelul este constituit din două emisfere
substanța cenușie și substanța albă. și un segment îngust dispus între ele. La cerebel
Substanţa cenușie a măduvei spinării prezintă substanţa albă este dispusă în centru, iar cea cenu-
două coloane verticale, care în secțiune transver- șie – la periferie, constituind scoarţa cerebeloasă,
sală au forma literei H sau a unui fluturaș. Fiecare care prezintă circumvoluţiuni înguste ce măresc
coloană are un corn anterior și un corn posterior. suprafaţa ei pîna la cca 850 cm2.
Coarnele anterioare sînt scurte și îndepărtate de Creierul mediu (mezencefalul) este constituit
suprafaţa măduvei, iar cele posterioare – subţiri și din substanța albă care formează căile de con-
lungi. Funcţional, coarnele anterioare sînt moto- ducere și substanța cenușie care include nuclei
rii, iar cele posterioare – senzitive (fig. 1.7). nervoși ai nervului cranian III și IV (fig. 1.8).
Substanţa albă este dispusă la periferia măduvei Creierul anterior (creierul propriu-zis) este con-
spinării, în jurul celei cenușii. Ea este formată din stituit din diencefal și telencefal (fig. 1.8).
fascicule de fibre nervoase, care în funcţie de direc- Diencefalul se află sub emisferele cerebrale și
ţia de propagare a impulsului nervos se împart în: include: talamusul, metatalamusul, epitalamu-
căi nervoase ascendente, care merg spre en- sul și hipotalamusul care coordonează un șir de
cefal (fibrele sensibilităţii); funcții vitale ale organismului.
căi nervoase descendente, care merg de la Telencefalul acoperă segmentele encefalice,
encefal (fibrele motricităţii). fiind constituit din: creierul olfactiv, nucleele ba-
Encefalul este localizat în cutia craniană și zale (aglomerări de substanţă cenușie localizată în
reprezintă o continuitate a măduvei spinării. El este profunzimea emisferelor) și scoarţa cerebrală.
format din cca 100 miliarde de neuroni. Conexiunea Scoarța cerebrală este formată din substanță
între măduva spinării și encefal este la nivelul osului cenușie care include șase straturi de neuroni diferiți
occipital. Encefalul prezintă trei regiuni morfologice: ca formă, mărime și funcție. În corespundere cu
12 creierul posterior, creierul mediu și creierul anterior. stratul de neuroni care prevalează, scoarța prezintă
Creierul posterior este format din bulbul rahidi- cîteva zone funcționale, numite zone corticale.
an, puntea Varolio și cerebel (fig. 1.8). Meninge
SISTEMUL NERVOS

Dura mater Arahnoida Pia mater


Substanța

Corn posterior
cenușie

Substanța
Corn anterior albă
anterior
Creierul

Telencefalul
Diencefalul
Pia mater
Meninge

Mezencefalul
Arahnoida (Creierul mediu)
Dura mater
Puntea
Varolio
posterior
Creierul

Cerebelul
Bulbul
rahidian
Măduva spinării
Fig. 1.7. Măduva spinării Fig. 1.8. Encefalul
Sistemul nervos periferic este alcă- Cunoașterea acestor arii este semnificativă în
tuit din nervi și ganglioni nervoși. procesul de diagnosticare a afecţiunilor nervilor.
Nervii sînt formați din fibre nervoase Nervii spinali, din punct de vedere funcţional,
mielinice, ţesut conjunctiv, cu rol de izolator și vase reprezintă un nerv mixt, constituit din fibre mo-
sangvine, care le asigură cu O2, substanţe nutritive torii și senzitive.
și înlătură deșeurile. În funcție de locul de origine ei Nervii cranieni. Cutia craniană este străbătută
se împart în nervi spinali și nervi cranieni. de 12 perechi de nervi simetrici senzitivi, motori și
Nervii spinali au origine în măduva spinării și micști, care pornesc de la encefal.
reprezintă căile de conducere a impulsului nervos Ganglionii nervoși reprezintă aglomerări de
de la organele senzitive spre măduva spinării și de corpi celulari, dendrite și celule gliale. Ei asigură
la măduva spinării spre organele efectoare. Fiecare conexiunea dintre diferite structuri ale sistemului
din cele 31 de perechi de nervi spinali constă din nervos, analiza intermediară a impulsurilor ner-
două rădăcini nervoase (anterioară și posterioară), voase și coordonarea activităţii organelor interne.
trunchi nervos și ramuri nervoase (fig. 1.9). Ganglionii nervoși sînt clasificaţi în ganglioni
Rădăcina anterioară este formată din axonii senzitivi și ganglioni motori (fig. 1.10).
neuronilor motori, ale căror corpuri și dendrite se Ganglionii nervoși senzitivi sînt localizaţi pe tra-
află în substanţa cenușie a măduvei spinării (fig. 1.9). iectul rădăcinilor posterioare ale măduvei spinării
Rădăcina posterioară este alcătuită din pre- și sînt constituiţi din corpii neuronilor senzitivi.
lungirile și corpul celular al neuronilor senzitivi. Ganglionii nervoși motori includ corpii neuro-
Convenţional, rădăcina posterioară poate fi îm- nilor vegetativi prin care informaţia de la sistemul
părţită în trei segmente ce diferă morfofuncţional: nervos central este propagată spre organele interne.
axonii neuronilor senzitivi, care pătrund în În funcție de localizare ganglionii nervoși motori
cornul posterior al substanţei cenușii; formează trei tipuri (fig. 1.10):
ganglionul senzitiv (spinal), format din cor- ganglioni paravertebrali aranjați în două lan-

SISTEMUL NERVOS
purile celulare ale neuronilor senzitivi; ţuri de ambele părţi ale coloanei vertebrale;
dendritele neuronilor senzitivi, care pleacă ganglioni prevertebrali localizaţi în apropie-
spre organele senzitive (fig. 1.9). rea vaselor sangvine mari abdominale;
Trunchiul nervului se formează prin alăturarea ganglioni terminali din pereții viscerali.
rădăcinii anterioare celei posterioare. De regulă, el
este scurt (cca 1 cm), iar după ce penetrează spaţiul
Ganglion senzitiv
intervertebral se împarte în patru ramuri nervoase,
care se ramifică în limitele unei zone cutanate sau
musculare, împărţindu-le în arii (zone).
Ganglion senzitiv Rădăcină posterioară
Ganglion 13
Trunchi paravertebral
nervos

Neuron
senzitiv Ganglion prevertebral
Rădăcină
anterioară Neuron motor
Fig. 1.9. Structura nervului spinal Fig. 1.10. Ganglioni nervoşi
1. Explică funcțiile sistemului 5. Prezintă într-un tabel 8. Analizează din punct de vedere
nervos al omului. deosebirile dintre nervii funcţional diferenţele dintre
spinali și cei cranieni. diametrul transversal al regiunilor
2. Numește părțile
măduvei spinării:
componente ale SNC și SNP. 6. Alcătuiește o schemă cu titlul:
regiunea cervicală – 13–14 mm;
„Structura morfologică a
3. Descrie structurile de regiunea toracală – 10 mm;
encefalului”.
protecție ale SNC. regiunea lombară – 12 mm.
7. Identifică nervii, a căror
4. Descrie morfologia și 9. Explică urmările traumatismului
traumatism va cauza pierderea
funcția neuronilor care unui ganglion senzitiv.
capacităţii de deglutiţie.
formează rădăcinile
nervoase.
NERVII CRANIENI

I II
III
IV
V
VI

VII
VIII

XI IX
XII
X

NERVUL DISTRIBUŢIA FUNCŢIA


I. Olfactiv (senzitiv) Mucoasa olfactivă Sensibilitatea olfactivă

II. Optic (senzitiv) Retina Sensibilitatea vizuală


Mușchii globului ocular Motilitatea globului ocular
III. Oculomotor (motor) Mușchii ciliali Micșorarea pupilei
Mușchii irisului
IV. Trohlear (motor) Mușchii oblici superiori ai globului ocular Motilitatea globului ocular
Mușchii masticatori Masticaţia
V. Trigemen (mixt) Faţa, dinţii, alveolele dentare, gingiile, Sensibilitatea cutanată,
limba tactilă, termică și dureroasă
14 VI. Abducens (motori) Mușchiul drept extern al globului ocular Motilitatea globului ocular
Mobilitatea facială
Mușchii mimici Sensibilitatea gustativă
VII. Facial (mixt) Papilele gustative
SISTEMUL NERVOS

Secreţia salivei și a
Glandele salivare lacrimilor
VIII. Vestibulocohlear Celulele auditive din organul Corti Sensibilitatea auditivă
(senzitiv) Celulele senzitive din macule și creste Echilibrul
Mușchii superiori ai faringelui Deglutiţia și fonaţia
IX.Glosofaringian (mixt) Mucoasa linguală Sensibilitatea gustativă
Glanda parotidă Motricitatea viscerelor
Mușchii superiori ai faringelui Deglutiţia
Mușchii laringelui
X. Vag(mixt) Mucoasa linguală Sensibilitatea gustativă
Secreţia salivară
Viscere toracale și abdominale

XI. Spinal (accesorul Mușchii trapezi și Motorie


sternocleidomastoidieni
vagului, motor) Mușchii faringelui și laringelui Deglutiţia

XII. Hipoglos (motor) Musculatura limbii Deglutiţia


STUDIU DE CAZ

I. ANESTEZIA EPIDURALĂ
Anestezia epidurală reprezintă o injectare de anestezic local în spațiul epidural. Anestezicul este o substanță
care inhibă terminațiile și fibrele nervoase senzitive. În urma acestei proceduri amorțește partea inferioară
a locului unde s-a efectuat infiltrarea anestezicului, eliminînd, astfel, durerile provocate, spre exemplu, de
contracțiile uterului în timpul travaliului.

1. Identifică pe schema alăturată spațiul epidural și fibrele


nervoase senzitive.
2. Numește structura măduvei spinării unde se află
terminațiile nervoase senzitive. Pia mater
3. Descrie „calea” parcursă de anestezic din spațiul epidural Arahnoida
pînă la terminațiile nervoase senzitive. Dura mater
Măduva spinării

II. LEGEA BELL-MAGENDIE


Charles Bell, în anul 1810, a studiat, pe cadavre de animale și umane, encefalul, cerebelul, măduva spinării și
nervii. El a dedus că rădăcinile nervilor spinali au funcții diferite: fibrele nervoase din rădăcina anterioară au
funcție mixtă (senzitivă și motorie), iar cele ce formează rădăcina posterioară – funcții vitale.
François Magendie, în perioada anilor 1820–1822, fără a cunoaște deducțiile lui Charles Bell, a realizat un șir
de experimente pe animale vii de laborator. Savantul secționa rădăcinile nervilor spinali din diferite regiuni ale
măduvei și studia comportamentul animalelor.

SISTEMUL NERVOS
În baza rezultatelor obținute Magendie, în 1824, a confirmat concluziile făcute de Bell referitor la faptul
că rădăcinile nervilor spinali au funcții diferite. François Magendie în rezultatul experimentelor efectuate a
descoperit funcțiile rădăcinilor anterioare și a celor posterioare. Astfel el a infirmat deducțiile lui Bell referitoare
la funcțiile fiecărei rădăcini a nervului spinal.
1. Numește tipurile de neuroni și părțile lor componente care formează rădăcinile nervilor spinali.
2. Estimează comportamentul cîinilor, cărora Magendie le-a secționat: rădăcina posterioară,
rădăcina anterioară sau ambele rădăcini ale nervilor din regiunea lombară a măduvei spinării.
*Nervii acestei regiuni inervează membrele posterioare.
3. Completează legea Bell-Magendie cu noțiunile corecte:
Fibrele nervoase ( ... ) merg pe calea rădăcinilor posterioare ale măduvei spinării, iar fibrele
nervoase ( ... ) merg pe calea rădăcinilor anterioare. 15

III. TRAUMATISMUL MĂDUVEI SPINĂRII


Măduva spinării poate fi traumată în urma unor leziuni directe sau ca a afecțiunilor coloanei vertebrale. Ca
rezultat al traumelor măduvei spinării, toți nervii de deasupra nivelului leziunii continuă să funcționeze, iar
cei de la nivelul leziunii și mai jos, nu mai transmit impulsurile nervoase spre encefal și nu mai primesc mesaje
de la encefal (chiar dacă ei nu sînt lezați). Cu cît nivelul leziunii măduvei spinării este mai aproape de encefal,
cu atît mai afectate sînt mișcările corpului și percepția simțurilor.
Tetraplegia este termenul care descrie starea unui pacient care a suferit leziunea măduvei spinării la nivelul
regiunii cervicale, iar paraplegia – la nivelul T2–S5.

1. Numește structurile măduvei spinării care, fiind afectate (lezate), nu mai propagă impulsurile
nervoase spre encefal și de la encefal.
2. Un pacient (A), ca urmare a traumatismului la nivelul vertebrelor cervicale (C3) a suferit o
leziune a măduvei spinării, iar alt pacient (B) are o leziune a măduvei la nivelul T8.
2.1. Indică segmentul măduvei spinării (pentru ambii pacienți), începînd cu care simțurile și
mișcările se vor diminua sau vor fi pierdute total.
2.2. Care dintre pacienți va avea o abilitate mai mică a perceperii simțurilor și a mișcărilor?
SISTEMUL NERVOS SOMATIC
4
§ ȘI VEGETATIV
Sistemul nervos, din punct de vedere funcţional, Sistemul nervos vegetativ (auto-
a fost clasificat în sistemul nervos somatic și siste- nom) coordonează funcțiile organelor interne:
mul nervos vegetativ (tab. 1.3). contracția/relaxarea mușchilor netezi din pereții
Sistemul nervos somatic este respon- organelor interne; secreția glandelor endocrine; ac-
sabil de recepţionarea stimulilor externi și de miș- tivitatea cardiacă; metabolismul energetic; sistemul
cările voluntare ale corpului. El este alcătuit din: imun. Activitatea sistemului nervos vegetativ este
centrii nervoși din encefal și măduva spinării involuntară și are caracter continuu, producîndu-
și căi nervoase; se atît în timp de veghe, cît și în timpul somnului.
fibre nervoase senzitive (aferente) care conduc Sistemul nervos vegetativ include:
informaţia de la organele de simţ spre SNC; centrii nervoși vegetativi, localizați în madu-
fibre nervoase motorii (eferente) care duc vă, bulbul rahidian și mezencefal;
impulsul nervos de la SNC spre mușchii scheletici fibrele nervoase vegetative senzitive (aferente)
(fig. 1.11). care conduc informația de la organele interne spre
Neuromediatorul neuronilor sistemului ner- centrii nervoși și sînt incluse în nervii cranieni (III,
vos somatic este acetilcolina. VII, IX, X) și nervii spinali;
fibrele nervoase vegetative motorii (fibre
SNC Organe de eferente) care sînt formate din doi neuroni: pregan-
simț glionar și postganglionar.
Calea aferentă Ganglionii nervoși vegetativi sînt localizați în
lanțul paravertebral, la anumită distanță de coloana
vertebrală (prevertebral) sau în pereții organelor
Mușchi interne (ganglioni terminali).
scheletici
Sistemul nervos vegetativ, în funcţie de particu-
Calea eferentă
larităţile morfofuncţionale, prezintă sistemul nervos
Fig. 1.11. Neuronii căilor nervoase ale SNS simpatic și sistemul nervos parasimpatic (tab. 1.4).

Tabelul 1.3
Deosebirile esențiale dintre sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ
Sistemul nervos somatic Sistemul nervos vegetativ
Acțiunea Voluntară Involuntară
16
Mezencefal
Localizarea centrilor Encefal Bulbul rahidian
nervoși Măduva spinării Puntea Varolio
SISTEMUL NERVOS

Măduva spinării
Localizați în pereții organelor interne:
• baroreceptori localizați în pereții
vaselor sangvine și inimii;
Receptorii Receptorii organelor de simț • receptorii conținutului de oxigen;
• osmoreceptorii;
• glucoreceptorii

Doi neuroni:
Căile nervoase motorii Un neuron mielinic • preganglionar mielinic
(eferente) • postganglionar amielinic
Acetilcolina
Neuromediatorii Acetilcolina Adrenalina
Noradrenalina

Viteza de conducere a 60–120 m/sec. 1–30 m/sec.


impulsului nervos
Sistemul nervos simpatic mobilizează Sistemul nervos parasimpatic permite orga-
organismul în situații neadecvate, astfel asigurînd nismului să păstreze și să acumuleze energia necesară
adaptarea lui la stres – „fuga sau lupta”. El este un pentru o nouă reacţie la stres („odihnă și mîncare”).
sistem ergotrop (producător de energie). Centrii nervoși ai sistemului nervos parasim-
Activitatea sistemului nervos simpatic duce la: patic sînt nucleii encefalici (mezencefal, puntea
intensificarea metabolismului; Varolio și bulbul rahidian) și din nuclei medulari ai
accelerarea ritmului cardiac și a respirației; regiunii segmentelor sacrale S2–S4.
scăderea digestiei și producerii urinei; Neuronii preganglionari ai parasimpaticului
creșterea conținutului de glucoză în sînge; transmit impulsurile nervoase de la encefal prin
alimentarea intensivă a mușchilor cu sînge. fibrele nervilor oculomotor (III), facial (VII), glo-
Centrii nervoși ai sistemului nervos simpatic sofaringian (IX), vag (X) și neuronii preganglionari
sînt localizați în coarnele anterioare ale regiunii ai nervilor sacrali. Aceștia fac sinapse pe corpii ce-
toraco-lombare a măduvei spinării. lulari ai neuronilor postganglionari din ganglionii
Neuronii preganglionari ai simpaticului au parasimpatici din preajma organelor interne.
corpii celulari localizați în coarnele anterioare ale Neuronii postganglionari sînt mai scurți decît
regiunii toracale și lombare ale măduvei. Axonii cei preganglionari. Ei inervează organele interne.
mielinici ai acestor neuroni formează sinapse pe Neuromediatorul neuronilor sistemului nervos
corpii celulari ai neuronilor postganglionari la ni- parasimpatic este acetilcolina.
velul ganglionilor simpatici. Neuromediatorul ne- Majoritatea organelor corpului (inima, mușchii
uronilor preganglionari simpatici este acetilcolina. netezi ai pereților tubului digestiv și pereții vezicii
Neuronii postganglionari au corpul celular urinare etc.) sînt inervate de fibrele simpatice și
în ganglionii simpatici, iar axonii lor amielinici cele parasimpatice care au acțiune antagonistă.
formează sinapse pe organele interne. Ei transmit Glandele sudoripare și majoritatea vaselor sangvine
impulsul nervos prin intermediul noradrenalinei. sînt inervate preponderent de fibrele simpaticului.
Glandele salivare au inervație dublă simpatică și

SISTEMUL NERVOS
Neuronii preganglionari au axonul mai scurt
comparativ cu cel postganglionar. parasimpatică cu aceeași acțiune.

SNC SISTEMUL NERVOS VEGETATIV SIMPATIC SISTEMUL NERVOS VEGETATIV PARASIMPATIC


SNC
Ganglion Ganglion Mușchii
Mușchii netezi ai
netezi ai organelor
organelor interne,
interne, mușchiul
mușchiul cardiac,
cardiac, glandele
Neuron Neuron glandele Neuron Neuron
preganglionar postganglionar preganglionar postganglionar 17
Fig. 1.12. Neuronii căilor nervoase eferente ale sistemului nervos vegetativ
Tabelul 1.4
Deosebirile esențiale dintre sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos simpatic Sistemul nervos parasimpatic


Mobilizează organismul în Acumulează și stochează energia
situații de stres, producînd
Funcții energie pentru activitatea necesară în situații de stres („odihnă
mușchilor („fuga sau lupta”) și mîncare”)

Locația centrilor nervoși și a corpilor Măduva spinării: regiunea Mezencefal Bulbul rahidian
celulari ai neuronilor preganglionari toraco-lombară Puntea Varolio Măduva spinării
Lungimea axonului postganglionar în Scurt Lung
raport cu cel preganglionar
Ganglionii paravertebrali și
Locația ganglionilor nervoși Ganglionii terminali
prevertebrali

Neuromediatorul Acetilcolina. Noradrenalina. Acetilcolina


Sistemul nervos simpatic Sistemul nervos parasimpatic
Contracţia mușchilor radiari Contracţia mușchilor radiari ai
ai irisului, urmată de dilatarea irisului, urmată de micșorarea
pupilei. pupilei.
Contracţia mușchilor ciliari Contracţia mușchilor ciliari
pentru vederea la distanţă. pentru vederea de aproape.
Vasoconstricţia canalelor Sporirea lăcrimării și dilatarea
glandelor lacrimale. canalelor glandei lacrimale.
Vasoconstricţia canalelor
Vasodilatarea și secreţia
glandelor salivare. Secreţia
abundentă a glandei salivare.
salivei vîscoase.
Bronhoconstricţia.
Dilatarea bronhiilor.
Accelerarea ritmului cardiac. Moderarea ritmului cardiac.
Dilatarea vaselor coronare. Constricţia vaselor coronare.
Scăderea tonusului și motilităţii Creșterea tonusului și
tubului digestiv. Constricţia motilităţii tubului digestiv.
sfincterelor. Relaxarea sfincterelor.
Stimularea activităţii secretorii Accelerarea digestiei.
a glandelor suprarenale și a
glandei tiroide. Transformarea glucozei în
glicogen.
Transformarea glicogenului în
glucoză. Constricţia mușchiului
Relaxarea mușchiului vezical și vezicii urinare și relaxarea
contracţia sfincterului vezical. sfincterului.

„Fuga sau lupta”


S „Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furișat printre
T oameni, și unde-am croit-o la fugă spre Humulești, uitîndu-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moșneagul?
U Căci îmi era acum a scăpare de dînsul, drept să vă spun. Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că
D nu mă lasă el acum! Tocmai așa păţisem și eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atîta. Bine-ar
I
fi s-o pot scoate la capăt, măcar așa, cu mama și cu mătușa Măriuca, gîndeam eu, bătîndu-mi-se inima, ca-
U
ntr-un iepure, de frică și de osteneală”.
18 D Ion Creangă (Amintiri din copilărie)
E
1. Explică comportamentul băiatului, descriind activitatea componentelor:
SISTEMUL NERVOS

C
A sistemul nervos somatic (receptorul, nervul aferent extern, localizarea centrului nervos, nervii
Z eferenți, organele efectoare, neuromediatorul, reacția de răspuns);
sistemul nervos vegetativ (componenta simpatică sau parasimpatică: tipurile de ganglioni,
localizarea lor, tipul, localizarea ganglionilor, neuromediatorii etc.)

1. Numește criteriul de clasificare 4. Alcătuiește o schemă în 6. Analizează comparativ situaţii


a sistemului nervos în somatic care să prezinţi comparativ din viaţă în care se manifestă
și vegetativ. structura sistemului nervos activitatea sistemului nervos
somatic și a sistemului nervos simpatic și a sistemului nervos
2. Enumeră funcţiile: vegetativ. parasimpatic.
sistemului nervos somatic;
sistemului nervos vegetativ. 5. Compară activitatea sistemului 7. Explică de ce în situaţii de stres
nervos somatic și vegetativ (de ex. frică sau spaimă) se
3. Numește organele efectoare ale: în timpul stării de veghe și în intensifică respiraţia, iar inima
sistemului nervos somatic; timpul somnului. pare să sară din piept.
sistemului nervos vegetativ.
§
5 REFLEXELE

Reflexul reprezintă răspunsul organismului Cîinele cu scoarţa cerebrală afectată nu poate


la acţiunea factorilor mediului cu participarea sis- să-și găsească singur hrana, chiar dacă aceasta este
temului nervos central. Fiecare reflex corespunde lîngă el, întrucît i-au fost deterioraţi centrii corticali
unei traiectorii numită arc reflex. ai mirosului, văzului, auzului. El nu mai poate recu-
Cel mai simplu arc reflex, format din trei seg- noaște aspectul hranei, nu-și mai poate recunoaște
mente (receptor, neuron, efector), a fost atestat la stăpînul etc. Dacă cîinelui cu scoarţa cerebrală
afectată i se va introduce hrană în gură, el o va mîn-
celenterate. La organismele cu un nivel de dezvoltare
ca, deoarece reflexele necondiţionate care asigură
avansat arcul reflex este constituit din cinci segmen-
ingestia și digestia hranei sînt prezente.
te: receptor, neuron senzitiv, centru nervos (encefal
La om, scoarţa cerebrală în procesul evoluţiei
sau măduva spinării), neuron motor, organ efector. devine organul de integrare a tuturor funcţiilor
Receptorii (tactili, auditivi, vizuali, olfactivi, din organism și, ca urmare, reflexele necondiţio-
gustativi, vestibulari, organelor interne), fiind sensi- nate sînt dependente de activitatea scoarţei.
bili la acţiunea factorilor externi, primesc stimulul și Reflexele condiţionate au centrii nervoși în
transformă energia acestuia în impuls nervos. scoarţa cerebrală și se deosebesc de cele necondi-
Neuronii senzitivi (fibre aferente) conduc ţionate prin faptul că:
impulsul nervos de la receptori spre centrii nervoși. se formează numai în anumite condiţii cu
Centrii nervoși sînt localizaţi în substanţa participarea scoarţei cerebrale;
cenușie a sistemului nervos central. Ei asigură nu există în momentul nașterii;
analiza și integrarea informaţiei despre mediul arcul reflex se închide la nivelul cortexului;

SISTEMUL NERVOS
ambiant și formarea reacţiei de răspuns la excitaţiile au un caracter temporar și se formează la
factorilor acestuia. fiecare individ în parte, deci sînt individuale;
Neuronii motori (fibre eferente) conduc sînt dobîndite în cursul vieţii prin experienţă.
impulsul nervos de la sistemul nervos central spre Reflexele condiţionate se formează în anumite
organele efectoare. condiţii de mediu, ca consecinţă a constituirii co-
Organele efectoare desfășoară reacţia de nexiunilor temporare dintre diferiţi centri nervoși
răspuns în funcţie de stimulul iniţial. corticali. Odată cu modificarea condiţiilor, conexi-
unile formate dispar și iau naștere altele corespun-
Tipuri de reflexe zătoare cerinţelor noi.
Activitatea organismului uman este asigurată Formarea reflexelor condiţionate se poate ur-
de diverse reflexe: reflexe necondiţionate (reflexe mări la copii, care în momentul nașterii posedă
înnăscute); reflexe condiţionate (reflexe dobîndite); doar reflexe necondiţionate. Odată cu dezvoltarea, 19
reflexe somatice; reflexe vegetative etc. în scoarţa cerebrală se formează conexiuni ner-
Reflexele necondiţionate au centrii nervoși voase noi sub acţiunea diferitor excitanţi (vizuali,
localizaţi în măduva spinării, trunchiul cerebral, regi- auditivi, tactili etc.), care asigură adaptarea copi-
unea subcorticală și se caracterizează prin faptul că: lului la condiţiile mediului. La copii conexiunile
există în momentul nașterii; nou-formate la nivelul scoarţei cerebrale consti-
reprezintă o moștenire de la strămoși; tuie rezultatul procesului de educaţie și instruire.
sînt proprii tuturor reprezentanţilor aceleiași Reflexele condiţionate sînt prioritare în adapta-
specii și se mai numesc reflexe de specie; rea organismului la mediul extern. Ele favorizează
sînt relativ constante și apar ca răspuns la ex- localizarea hranei, evitarea la timp a pericolului,
citaţii adecvate, aplicate pe același cîmp receptor. înlăturarea unui agent nociv etc.
Reflexele necondiţionate (secreţia salivară la Reflexul somatic reprezintă răspunsul relativ
introducerea hranei în cavitatea bucală, clipitul, rapid și previzibil al organismului la factorii mediului
suptul, respiraţia, dilatarea și micșorarea pupilei extern. Organul efector al reflexelor somatice sînt
etc.) sînt legate de funcţiile de relaţie, de nutriţie mușchii scheletici. Arcurile reflexe somatice sînt:
și de reproducere. Ele sînt independente (se păs- monosinaptice, în cadrul cărora neuronul
trează și în urma afectării scoarţei cerebrale) și senzitiv formează sinapse pe neuronul motor (re-
integrează organismul în mediul extern, însă nu flexe de extensiune);
îi pot asigura existenţa. Aceste particularităţi au polisinaptice – neuronul senzitiv formează
fost demonstrate experimental în urma extirpării sinapse pe unul sau cîţiva neuroni intercalari, iar
scoarţei cerebrale la cîine. aceștia – pe neuroni motori (reflexe de flexie).
În cazul reflexelor de extensiune (miostatic, Reflexul de flexie este provocat de acţiunea
patelian), excitaţiile sînt transmise prin neuronii agentului dăunător asupra unei părţi a corpului.
senzitivi spre măduvă, de unde, prin neuronii De exemplu, dacă atingem mîna de un corp fier-
motori, vin impulsuri spre mușchi și provoacă binte, se produce imediat flexia membrului superi-
contracţia lor. or și retragerea mîinii de pe acesta (fig. 1.13).
reflexe osteotendinoase
S Reflexul bicipital (C5–C6) se execută prin
T percutarea tendonului mușchiului biceps la ni-
U velul plicii cotului, subiectul avînd antebrațul
D
ușor flectat pe braț, susținut de examinator. Se
I
obține ca răspuns flexia antebrațului pe braț, ca
U
urmare a contracției mușchiului biceps brahial.
D Reflexul patelar (L2–L4) (se execută prin
E percutarea tendonului patelian, subiectul fi- Fig. 1.13. Reflexe somatice
ind în poziție șezînd la marginea scaunului. Se obține ca răspuns extensia gambei pe coapsă, ca urmare a
C contracției mușchiului cvadriceps.
A
Z 1. Identifică componentele arcului reflex bicipital și patelar prezentate în text și schemă.
2. Descrie arcurile în funcție de: localizarea centrilor nervoși, numărul de neuroni, reacția de
răspuns.
3. Realizează practic aceste reflexe, utilizînd ciocanul medicinal. Înregistrează intervalul de timp
intre stimul si reacția de răspuns; distanța de flexie și extensie a membrelor.
4. Compară rezultatele reflexelor executate la difeirte persoane.
5. Identifică hiperreflexia (exagerarea reflexului) și hiporeflexia (diminuarea reflexului).

Reflexele vegetative au arc reflex polisinaptic,


iar receptorii se află la nivelul organelor interne (tubul Măduva Calea aferentă Organ
digestiv, vase sangvine etc.) (fig. 1.14). spinării senzitivă receptor
Calea senzitivă aferentă este formată din prelun-
girile neuronilor senzitivi ai nervilor spinali sau
cranieni. Dendritele acestor neuroni colectează ex-
citaţiile de la receptorii organelor interne (barore-
ceptori, chimioreceptori, osmoreceptori), apoi, prin
intermediul corpului, le transmit axonilor, care le Neuron
conduc spre centrii nervoși. preganglionar
Organ
Centrii nervoși ai reflexelor vegetative prezintă efector
20 nucleele vegetative din măduva spinării și encefal. Neuron
postganglionar
Calea motorie eferentă este alcătuită din doi neu- tă
f e ren
roni vegetativi: neuronul preganglionar și postganglionar. ea e
Cal
SISTEMUL NERVOS

Organul efector al arcului reflex vegetativ este


format din fibre musculare netede, celule glandu-
Fig. 1.14. Reflex vegetativ
lare, mușchiul cardiac etc.
1. Defineşte noţiunile: 4. Alcătuiește legenda reflexului 6. Descrie, în baza unui caz real
reflex; somatic de flexie (fig. 1.13), sau imaginar, etapele formării
arc reflex. asociind noţiunile: măduva reflexului condiţionat, avînd
spinării, organ receptor, ca repere excitanții și regiunile
2. Numește deosebirile și
receptori cutanaţi, cale corticale între care se formează
asemănările dintre structura
aferentă, neuroni senzitivi, cale conexiunile.
arcului reflex somatice și
eferentă, organ efector, muşchii
vegetative. 7. Argumentează utilizarea
braţului, neuroni motori.
reflexului rotulian în
3. Descrie particularităţile
5. Prezintă într-un tabel determinarea afecţiunilor
reflexelor condiţionate și
segmentele anatomice ale măduvei spinării.
necondiţionate.
arcului reflexului condiţionat și
funcţiile lor corespunzătoare.
6 FUNCŢIA REFLEXĂ ȘI DE CONDU-
§ CERE A SISTEMULUI NERVOS
Funcţiile encefalului (nucleul roșu) și reflexele de redresare (readucerea
Encefalul primește informaţia, o analizează și corpului din poziţia orizontală în cea verticală).
elaborează reacţia de răspuns adecvată organis- Diencefalul asigură integrarea organismului
mului. Regiunile encefalului se deosebesc ca di- omului în diferite condiţii de mediu.
mensiune, formă și dispunere a substanţei cenușii Talamusul reprezintă o verigă importantă în
în raport cu cea albă. Aceste particularităţi condi- manifestarea sensibilităţii organismului. Trauma-
ţionează specializarea funcţională a encefalului în tizarea lui conduce la pierderea sensibilităţii tactile,
cinci regiuni: mielencefal, metencefal, mezencefal, paralizii, tulburarea somnului etc.
diencefal și telencefal. Hipotalamusul este cel mai important centru,
Mielencefalul (bulbul rahidian). coordonator al funcţiilor vitale (funcţiilor organe-
Funcţia reflexă a mielencefalului este asigurată lor interne și al unor reacţii legate de instincte și
de un șir de centri nervoși vegetativi raportaţi la stări emoţionale). El acţionează asupra organelor
funcţii vitale (centrii respiratori, cardiaci, vaso- interne atît pe cale nervoasă, cît și pe cale umorală
motori etc.), funcţii digestive (centrul salivaţiei, (hormonii hipofizari sînt secretaţi sub controlul
masticator, deglutiţiei, suptului etc.) și reflexe de hipotalamusului).
apărare (centrul strănutului, tusei, clipitului, vo- Hipotalamusul are influenţă asupra mo-
mei, tonusului muscular) (fig. 1.15). tilităţii tractului gastrointestinal. Porţiunea lui
Funcţia de conducere a mielencefalului este anterioară produce mișcările peristaltice ale sto-
realizată de fibrele aferente, care vin de la receptorii macului și intestinului, iar cea posterioară inhibă

SISTEMUL NERVOS
organului auzului și echilibrului, cavităţii bucale, aceste mișcări, influenţînd defecaţia și micţiunea.
pielii feţei, organelor cavităţii toracale (inima, vase Centrii hipotalamici reglează secreţia hor-
sangvine și plămîni) și de la receptorii unor organe monilor gonadotropi de către lobul anterior al
abdominale (stomac, pancreas, ficat și căile biliare, hipofizei, hormoni care influenţează dezvoltarea
intestinul subţire), și fibrele eferente, care pornesc caracterelor sexuale primare și secundare. Prin
de la neuronii bulbari, inervează toţi mușchii și conexiunile nervoase pe care le formează cu mă-
glandele feţei, inima, bronhiile, laringele, esofagul, duva spinării și scoarţa cerebrală, hipotalamusul
stomacul, pancreasul, ficatul și intestinul. influenţează funcţiile sexuale. Astfel, o emoţie
Metencefalul (puntea Varolio și cerebelul). puternică poate opri sau provoca menstruaţia, iar
Puntea Varolio realizează funcţia reflexă la la bărbaţi poate determina impotenţa sexuală.
nivelul nucleilor nervoși, contribuind la reglarea Hipotalamusul reprezintă sediul centrilor
secreţiei lacrimale, salivaţiei, masticaţiei, refle- nervoși ai stărilor afective ale conștiinţei (expresi- 21
xului corneean, reflexului auditivopalpebral, ile feței, iritaţie, mînie, frică, melancolie, plăcere,
secreţiilor sudorală și sebacee ale feţei și pielii rîs, roșeaţa feţei, accelerarea pulsului etc.).
capului, contracţiei mușchilor feţei (mimica ex- Echilibrul Termoreglare Comportamentul
presivă), mișcării de lateralitate a globilor oculari, hidric nutriţional
tonusului muscular și, în unele condiţii, reflexului Activitatea
mișcărilor respiratorii. vezicii urinare
Funcţia de conducere este asigurată de numeroase Centrul
fibre care constituie substanţa albă a punţii. respirator
Cerebelul este organul de adaptare a organis- secundar
mului la gravitaţie și inerţie. El are legătură direc- Accelerarea
tă cu coordonarea mișcărilor corpului. Cerebelul cardiacă și
este responsabil de menţinerea echilibrului cor- vasoconstricţia
pului și coordonarea mișcărilor. Reducerea
Mezencefalul este locația nucleului nervului activităţii
oculomotor comun (III) și nucleului nervului trohlear cardiace
(IV), centrele reflexelor de orientare a globului ocular
spre lumină și de orientare în direcţia producerii unui Centrul respirator
sunet. El realizează, de asemenea, funcţii semnifi-
Fig. 1.15. Funcţii vitale ale centrilor nervoşi
cative în distribuţia normală a tonusului muscular
encefalici
Unii centri hipotalamici asigură echilibrul Scoarţa cerebrală îndeplinește funcţii senzori-
hidric, coordonînd secreţia hormonului antidiu- ale și senzitive, motorii, psihice etc. localizate în
retic de către lobul posterior al hipofizei. Lezarea diferite zone corticale (fig. 1.16).
lor duce la apariţia diabetului insipid (eliminarea Funcţia senzorială este realizată la nivelul zo-
excesivă a apei și senzaţia permanentă de sete). nelor corticale olfactivă, gustativă, vizuală, auditi-
În hipotalamus se află centrul foamei. vă, care recepţionează excitaţiile corespunzătoare
Lezarea lui provoacă obezitatea. de la organele de simţ. La nivelul acestor zone
Hipotalamusul întreţine tonusul scoarţei excitaţiile sînt analizate și transformate în senzaţii
cerebrale prin excitaţiile care vin de la analizatorii gustative, vizuale, auditive, olfactive, tactile etc.
senzoriali (optic, acustic și olfactiv) sau prin ex- Funcţia senzitivă este asigurată de zone cor-
citaţii senzitive exteroreceptive și propioreceptive. ticale care recepţionează excitaţiile tactile de
În așa mod, centrii hipotalamici menţin starea de durere, temperatură și mioartrokinetice. Proiecţia
veghe, iar înlăturarea lor duce la micșorarea tonu- corticală a excitaţiilor senzitive schematic poate fi
sului scoarţei cerebrale și provoacă somnul. identificată cu un om – homunculus senzitiv.
Hipotalamusul protejează organismul uman Funcţia motorie a zonelor corticale constă în
de supraîncălzire și de răcire. La creșterea tempe- reglarea motilităţii voluntare rapidă, precisă și
raturii mediului extern se produce vasodilatarea coordonată a musculaturii scheletice din partea
cutanată, sporește transpiraţia și respiraţia. La opusă a corpului. Reprezentarea corticală a zonei
scăderea temperaturii mediului extern are loc motorii – homunculus motor.
vasoconstricţia, ridicarea firelor de păr, se produc Funcţia psihică este realizată de zonele asoci-
frisoane și se reduce intensitatea respiraţiei. ative, care asigură conexiunea dintre diferite zone
Telencefalul (creierul olfactiv, nucleii bazali și corticale.
scoarţa cerebrală) este specializat în realizarea func- Zonele asociative motorii dirijează mișcările
ţiilor, care au semnificaţie vitală pentru organism. învăţate în cursul vieţii. Ca exemplu pot servi:
Creierul olfactiv formează simţul mirosului zona asociativă a vorbirii și zona asociativă a scri-
și a funcţiilor vegetativ-olfactive legate de acesta sului, care se formează prin educaţie.
(modificări respiratorii, modificări ale mișcărilor sto- Zona asociativă a vorbirii coordonează mișcă-
macului, ale tensiunii arteriale, mișcări de lingere, de rile de pronunţie a cuvintelor și le face să se succeadă
masticaţie, deglutiţie, salivaţie, micţiune). într-o anumită ordine. Dacă aceasă zonă este leza-
Nucleii bazali coordonează mișcările involun- tă, individul, deși înțelege tot, nu mai poate vorbi.
tare (mimica feţei în procesul vorbirii). Această stare se numește afazie.

Zonele senzitive principale


Excitaţii de la piele,
Zonele motorii Zonele asociative sistemul locomotor,
Locomoţia

principale senzitive viscere


22 Lobul parietal
Zonele asociative
motorii
Zonele asociative
Văzul

vizuale
SISTEMUL NERVOS

Lobul
zonele asociative

Homunculus senzitiv
informaţiei spre

frontal Lobul occipital


Coordonarea

Zonele vizuale
Zone
asociative
prefrontale

Zonele auditive
Lobul temporal
Auzul Zonele asociative auditive

Homunculus senzitiv Homunculus motor


Fig. 1.16. Zonele funcţionale ale emisferelor cerebrale
Zona asociativă a scrisului coordonează ex- achilian, reflexul bicipital, reflexul tricipital, reflexe-
primarea ideilor în scris. Lezarea ei are ca urmare le vasoconstrictoare, reflexele pilomotorii, reflexul
tulburări în evoluţia scrisului – agrafie. de motilitate a tubului digestiv, reflexul de micţiune,
Zonele asociative senzoriale sînt zona asoci- reflexul de defecaţie, reflexele sexuale etc.
ativă a înţelegerii cuvintelor vorbite și zona asoci- Funcţia de conducere reprezintă transmiterea
ativă a înţelegerii cuvintelor scrise. impulsurilor nervoase pe căi lungi (ascendente și
Lezarea zonei asociative a înţelegerii cuvinte- descendente) și căi scurte (de asociaţie sau inter-
lor vorbite duce la imposibilitatea înţelegerii cu- segmentare). Căile ascendente (senzitive) conduc
vintelor auzite: cuvîntul este perceput ca un vuiet, informaţia de la receptori spre creier, iar cele
nu mai are nici o semnificaţie. Această stare a fost descendente (motrice) – de la creier spre organul
numită agnozie tipică sau surditate verbală. efector (fig. 1.17).
Individul cu zona asociativă a înţelegerii cu- Căi ascendente
vintelor scrise lezată nu mai are capacitatea de
a înţelege cuvintele scrise: pentru el acestea nu
reprezintă decît niște pete de cerneală. Această
stare se numește alexie sau cecitate verbală.
Funcţiile măduvei spinării
Măduva spinării îndeplinește două funcţii
fundamentale: funcţia reflexă și funcţia de conducere.
În substanţa cenușie a măduvei spinării sînt Căi descendente
localizaţi centrii nervoși ai unor reflexe somatice
Fig. 1.17. Căile de conducere
și vegetative importante: reflexul patelian, reflexul
ale măduvei spinării

SISTEMUL NERVOS
Rolul cerebelului și al creierului mediu în menţinerea echilibrului corpului
L Activităţi
U
C 1. Stai în picioare aranjînd un picior în faţa celuilalt, astfel încît degetul mare al unui picior să se
R atingă de călcîiul celuilalt picior.
A
R 2. Ridică braţele la piept și apropie umerii.
E 3. Străduie-te să menţii această poziţie incomodă maximal posibil (pînă vei pierde echilibrul).
D Prezentarea rezultatelor
E
L
1. Descrie mișcările elevului pe parcursul experimentului (oscilaţiile corpului, pierderea poziţiei
A corpului, mișcările membrelor sau ale picioarelor care menţin echilibrul).
B 23
O 2. Identifică pe mulaje, tabele sau pe schemele encefalului, executate de tine, localizarea centrilor
R nervoși, care asigură menţinerea poziţiei verticale a corpului în timpul pierderii echilibrului.
A
T 3. Formulează o concluzie vizavi de rolul cerebelului și al mezencefalului în menţinerea poziţiei
O
R verticale a corpului în timpul pierderii echilibrului.

1. Definește noţiunile: 3. Prezintă într-un tabel funcţiile 6. Comentează afirmaţia


funcţia reflexă a SNC; realizate de scoarţa cerebrală. învăţaţilor antici precum că
funcţia de conducere a SNC; bulbul rahidian este centrul
4. Identifică pe fig. 1.16 și
homunculus senzitiv; coordonator al funcţiilor vitale.
numește zonele corticale
homunculus motor.
traumatizate la persoanele 7. Analizează activitatea
2. Explică asociaţia dintre care nu recepţionează structurilor anatomo-
noţiunile: corpul neuronului, excitaţiile tactile de durere. funcţionale ale sistemului
prelungirile neuronului, centrii nervos ce asigură acţiunile
5. Demonstrează că hipotala-
nervoși, fibrele nervoase, elevului care:
musul este un dirijor al ho-
substanţa albă, substanţa a observat un creion pe masă;
meostaziei organismului uman.
cenușie și funcţiile reflexă și de a decis să ridice creionul;
conducere ale encefalului. a ridicat creionul.
7 PROCESE CORTICALE
§ FUNDAMENTALE
Procese de excitaţie și inhibiţie În funcţie de durata memorării deosebim:
în scoarţa cerebrală memorie senzorială, memorie primară, memorie
Formarea și dispariţia reflexelor condiţionate secundară și memorie terţiară (fig. 1.18).
are loc în urma interacţiunii celor două stări de ac- Memorarea senzorială se produce în mo-
tivitate a neuronului: excitaţia și inhibiţia în baza mentul cînd informaţia de la receptor este preluată
cărora are loc activitatea nervoasă superioară. de zona corticală, unde informaţia este analizată și
Starea neuronului care permite propagarea poate fi stocată sau uitată. Memorarea senzorială este
impulsului nervos se numește excitaţie. Dacă prin un proces automat și se realizează într-un interval
neuronii unui centru nervos cortical este propagat de timp foarte scurt (cîteva sute de milisecunde).
impulsul nervos, acest centru se află în stare de Memoria primară sau de scurtă durată
excitaţie. Inhibiţie se numește acea stare a neu- urmează memoria senzorială atunci cînd informaţia
ronului, care nu asigură propagarea impulsului preluată de la receptori este stocată. Memoria de
nervos. Dacă prin neuronii unui centru nervos scurtă durată reprezintă memorizarea faptelor,
cortical impulsul nervos nu este propagat, el se cuvintelor, numerelor, literelor etc. pentru un timp
află în stare de inhibiţie. scurt (cîteva secunde). Aceste informaţii sînt uitate
Excitaţia și inhibiţia sînt strîns legate între ele în momentul apariţiei informaţiilor noi.
și pot trece una în alta, adică în locul unei stări de Memoria secundară (de lungă durată) repre-
excitaţie se poate instaura o stare de inhibiţie și in- zintă stocarea informaţiei pentru cîteva minute, ore,
vers. Excitaţia și inhibiţia se găsesc într-o continuă zile sau ani. Informaţia stocată pentru cîteva secunde
mișcare pe toată suprafaţa scoarţei cerebrale, aflîn- în procesul memorării primare poate fi reţinută prin
du-se într-o confruntare permanentă. De rezultatul repetare, astfel facilitîndu-se trecerea la memorarea
acestei confruntări depinde starea organismului. secundară.
În cazul cînd se induce starea de excitaţie a Memoria terţiară se referă la engramările care
neuronului, majoritatea centrilor nervoși corti- privesc propriul nume, cititul, scrisul etc., care nu
cali sînt excitaţi și organismul se află în starea de se uită chiar și în cazurile de dispariţie a celorlalte
veghe. Dacă are loc inhibiţia neuronului, organis- forme de memorie.
mul trece într-o stare specială, cînd musculatura Pierderea parţială sau totală a memoriei poartă
este relaxată, nu mai sînt recepţionate excitaţiile. numele de amnezie.
Această stare se numește stare de somn.
Memoria este procesul de acumulare, conser-
24 vare și reactualizare a informaţiilor. Ea se află la
baza proceselor de cunoaștere, învăţare și adapta-
re a indivizilor la condiţiile mediului extern.
Spre centrii nervoși ai scoarţei cerebrale soseș-
SISTEMUL NERVOS

te în permanenţă un volum mare de informaţii.


Memoria asigură stocarea selectivă a informaţiei Uitare
(în funcţie de semnificaţie, de atenţie și de capaci-
tatea de stocare), protejînd creierul de acumularea
informaţiei inutile. Creierul uman are capacitatea
de a selecta și a reţine mai întîi conceptele și apoi Uitare
detaliile lor. Memoria umană realizează concepte
sau idei pe care le stochează sub forma lor abstractă.
În corespundere cu scopul memorării memoria
poate fi voluntară și involuntară.
Memorarea involuntară are loc în cazul cînd Uitare
lipsește un anumit scop de a memora ceva.
Memorarea voluntară are loc în mod in-
tenţionat, este obţinută prin experienţă și poate fi
modificată în permanenţă. Fig. 1.18. Tipurile memoriei ca durată
Memoria vizuală conceptuală și figurativă
L Activităţi
U
C 1. Citește cu atenție, exact două minute, cuvintele de mai jos. Apoi, închide cartea și încearcă să
R reproduci oral sau în scris, cît mai multe dintre ele, indiferent în ce ordine.
A
R Test. Matematică. Orar. Elev. Pauză. Stea. Corp. Vid. Soare. Liniar.
E Tuș. Patine. Cifră. Școală. Mașină. Film. Caiet. Cub. Sferă. Tricou.
D
E 2. Privește cu atenție, exact două minute, figurile ală-
turate. Apoi, închide cartea sau acoperă imaginea
L și reprodu cît mai multe dintre figuri, indiferent
A
B în ce ordine.
O
R
A Interpretarea rezultatelor
T
O Apreciază cu cîte un punct fiecare răspuns corect. Dacă vei acumula: 23–32 p. – memorie foarte
R bună; 19–22 p. – memorie bună; 10–18 p. – memorie satisfăcătoare; 0–9 p. – memorie slabă.

Învăţarea este procesul de preluare a infor- Sensibilizarea este o formă de învăţare în cazul
maţiilor și acumulare a cunoștinţelor prin memo- căreia, creierul învaţă să primească rapid informa-
rarea și selectarea a ceea ce este util de ceea ce este ţiile utile, importante, cum ar fi cele ale durerii, ale
inutil sau periculos în scopul elaborării reacţiilor emoţiilor pozitive etc. La baza sensibilizării este
comportamentale și neuropsihice adecvate. fenomenul de facilitare sinaptică, care este opusul
Învăţarea este de două tipuri (după Krumboltz): inhibiţiei sinaptice.
învăţare neasociativă, care se bazează pe repetare Învăţarea asociativă se realizează în urma

SISTEMUL NERVOS
și experienţă, și învăţare asociativă, învăţarea prin asociaţiilor formate dintre diferite zone ale scoarţei
reacţie la stimuli, prin observarea unor modele cerebrale prin intermediul:
sau prin îmbinarea a două evenimente. reflexelor condiţionate clasice, care reprezin-
Învăţarea neasociativă se realizează în lipsa tă o formă de învăţare asociativă;
unor relaţii dintre stimulii de habituare (obișnuinţă) condiţionării instrumentale – un tip de învă-
și sensibilizare. ţare ce formează reflexe în lipsa excitantului.
Habituarea este proprietatea creierului de a învăţa La oameni, învăţarea instrumentală se manifes-
să ignore informaţiile neesenţiale din debitul infor- tă în diferite situaţii. Spre exemplu, atunci cînd un
maţional mare. Spre exemplu, dacă mergeţi la un elev este lăudat pentru rezultate frumoase la învă-
prieten care locuiește lîngă gară, aeroport sau o șosea ţătură, el va tinde să obţină rezultate similare și în
foarte aglomerată, iniţial veţi avea impresia că sînteţi continuare, poate chiar și mai bune.
într-un vacarm imens, ulterior însă veţi observa că Animalele de circ învaţă să execute anumite 25
aceste sunete intense nu vă mai deranjează, pentru ordine prin condiţionarea instrumentală. Tot prin
că nici nu le mai observaţi. Sau, auzind pe neaștep- acest mod de condiţionare au fost învăţaţi porumbeii
tate un sunet, întoarceţi capul în direcţia respectivă și să caute naufragiaţii. De fiecare dată cînd observă
constataţi că este ceva ce nu vă privește deloc. Atunci în largul mării culori roșii, portocalii sau galbene
cînd același sunet se va repeta este puţin probabil că (culorile convenţionale de S.O.S. și ale vestelor de salvare),
veţi mai reacţiona. Habituarea poate fi explicată prin porumbeii apasă pe anumite butoane de pe corăbiile
procesul de inhibiţie sinaptică, adică sinapsele nu de salvare și sînt recompensaţi cu hrană delicioasă
transmit către creier acele semnale care nu sînt cu atunci cînd direcţia pe care o indică este justă.
adevărat importante la momentul respectiv. Ambele forme de învăţare se realizează simultan.

1. Definește noţiunile: 2. Identifică corespondenţa 4. Explică de ce persoanele care


stare de excitaţie a neuronului dintre formele memoriei ca locuiesc în orașele industriale
și a centrului nervos; durată și memorarea: poeziilor, nu reacţionează la zgomote.
stare de inhibiţie a neuronului numerelor de telefoane,
5. Analizează modul tău de
și a centrului nervos; numelui părinţilor, ţinutei unui
învăţare a materiei școlare
memorare; trecător necunoscut.
și definești-l prin tipurile de
învăţare.
3. Descrie comparativ modul învăţare descrise în text.
de învăţare asociativă și
neasociativă.
8 IGIENA, DISFUNCŢII ȘI MALADII
§ ALE SISTEMULUI NERVOS

Factorii de risc ai sistemului Principalele simptome ale meningitei sînt fe-


nervos bra mare, durerile de cap și gîtul înţepenit. Aceste
Activitatea normală a organismului uman este simptome apar în 24–48 de ore. Alte simptome
condiţionată preponderent de starea funcţională a includ greţurile, voma și fotofobia, starea confuză
sistemului nervos, care se află în concordanţă cu și somnolenţa.
factorii de mediu intern (concentraţia oxigenului Unele forme de meningită bacteriană sînt con-
molecular și a glucozei în sînge, gradul de solici- tagioase. Bacteriile se răspîndesc prin secreţii ale
tare a activităţii neuronilor, alternarea activităţii tractului respirator, prin tuse. Persoanelor, care se
intelectuale și a activităţii fizice etc.) și extern află în contact cu pacienţi bolnavi de meningită
(temperatura, gradul de aerisire a încăperilor, re- cauzată de Neisseria meningitidis, li se recomandă
gimul alimentar etc.). antibiotice pentru a evita contractarea bolii.
Stresul și agitaţia vieţii moderne contribuie Turbarea (rabia) este o boală virală acută ce
la apariţia disfuncţiilor și maladiilor sistemului atacă sistemul nervos central, care din cele mai vechi
nervos, care la momentul actual pot fi numite timpuri a afectat oamenii și animalele. Maladia se
„maladii ale civilizaţiei”. Specialiștii apreciază că transmite, cel mai frecvent, de la animal la animal
cca 70% din toate bolile somatice sînt, în mare sau de la animal la om, prin mușcături. Virusul
măsură, de provenienţă psihonervoasă. turbării se găsește în saliva atacatorului. El se mai
Disfuncţiile sistemului nervos sînt determinate poate transmite prin lins, cînd saliva ajunge în rănile
de traumatisme, agenţi patogeni, substanţe toxice, superficiale ale pielii sau cînd victima își duce partea
dereglarea circulaţiei sangvine, stres etc. corpului cu salivă contaminată la gură.
Traumatismele craniocerebrale sînt rezulta- Primele simptome ale infecţiei cu virusul tur-
tul loviturilor și duc la comoţii cerebrale care se bării la oameni sînt dureri și o senzaţie de amor-
manifestă prin ameţeli, dureri de cap, greţuri. ţire a părţii mușcate, febră, iritaţie în gît, ameţeli,
Traumatismele encefalo-medulare apar în urma vomă, diaree, dureri abdominale și moleșeală. La
loviturilor și a leziunilor coloanei vertebrale. unii indivizi implicarea timpurie a sistemului ner-
Simptome ale acestor traumatisme sînt durerile vos se manifestă prin teamă, agitaţie, nervozitate,
acute în spate, în special în timpul mișcărilor, iar insomnie sau depresie.
în cazul fracturilor de coloană are loc paralizia Simptomele progresează rapid și duc la para-
părţii inferioare a corpului.
lizie, spasme ale gîtului, delir, halucinaţii, comă,
Alcoolul, nicotina, sărurile metalelor grele,
26 narcoticele etc. au impact nociv asupra sistemului aritmie cardiacă și, în final, deces. Intervalul
nervos al omului. dintre expunerea la virus și apariţia simptomelor,
numit perioadă de incubaţie, constituie timpul în
Maladii ale sistemului nervos care se poate administra un tratament eficient.
SISTEMUL NERVOS

Meningita reprezintă procesul de inflamare Metodele moderne de tratare a turbării, aplicate la


a meningelor sistemului nervos central. Meningita timp, permit organismului să învingă boala.
poate fi de origine infecţioasă și neinfecţioasă. Tratamentul cu vaccin antirabic și imunoglo-
Meningita infecţioasă este provocată de bac- bulină este eficient dacă se aplică într-un interval
terii, virusuri, ciuperci microscopice, protozoare.
de 14 zile de la infecţie/contaminare.
Agenţii patogeni ai meningitelor infecţioase pot
Mielita prezintă inflamaţia măduvei spinării
pătrunde în organism lezînd direct meningele
(meningită primară) sau dintr-un focar inflamator provocată de virusul neurotropic sau reprezintã o
deja existent în organism (de exemplu, la bolnavii de consecinţă a variolei, scarlatinei, gripei, proceselor
otită, pneumonie). inflamatorii, intoxicaţiilor acute sau cronice cu
Meningita virală este mai putin gravă și se plumb, oxid de carbon, insecticide, erbicide etc.
vindecă fără un tratament specific, iar meningita Această maladie se manifestă prin dureri de cap,
bacteriană poate avea forme grave și poate duce la slăbiciune generală, somnolenţă, dureri musculare,
lezarea creierului, pierderea auzului și dificultăţi febră (pînă la 39 oC), vomă, convulsii. Tratamentul
în procesul de învăţare. mielitei se efectuează în condiţii de spital.
Bolile psihice (nevroze, psihoze) reprezintă muncii intelectuale, de asemenea, un rol important
afecţiuni ale sistemului nervos central, cauzate de au aparatul locomotor, sistemul sangvin, sistemul
factorii ce obosesc și uzează neuronii. respirator etc. Activitatea mușchilor scheletici asi-
Nevrozele sînt determinate de situaţii ale gură menţinerea unei anumite poziţii a corpului
mediului social (familie, școală, profesie etc.) care și realizarea mișcărilor voluntare și involuntare.
dezechilibrează persoanele pentru o anumită peri- În procesul muncii intelectuale au loc unele mo-
oadă de timp. Cele mai frecvente forme de nevroze dificări ale metabolismului, pulsului (devine mai
sînt nevroza astenică (dureri de cap, insomnie) și scăzut), presiunii arteriale (în anumite cazuri poate
isteria (ţipete, plîns cu sughiţuri etc. sau retragere crește), respiraţiei (se intensifică).
în sine). În scopul obţinerii unui randament înalt al
Psihozele se manifestă prin incapacitatea muncii intelectuale, aceasta trebuie organizată
bolnavului de a se încadra în mediul familiei și al conform unui program zilnic realizabil și bine
societăţii, prin ruperea temporară sau parţială a definit. Activitatea intelectuală intensă și neraţio-
legăturii cu realitatea. nal organizată este urmată de oboseala sistemului
Simptome ale bolilor psihice sînt stările depre- nervos și de surmenaj.
sive, de tristeţe, de excitaţie și neliniște. Oboseala este un fenomen fiziologic normal
Prevenirea bolilor psihice poate fi efectuată care dispare după odihnă. În procesul muncii
prin evitarea factorilor de risc și printr-un regim intelectuale sînt necesare pauze de 5–10 min. pentru
de viaţă echilibrată. În cazul bolilor psihice este gimnastică. De asemenea, este binevenită odihna
necesară consultarea medicului specialist. activă după programul de muncă intelectuală și în
zilele de odihnă.
Igiena muncii intelectuale Surmenajul reprezintă oboseala de durată, care
Orice gen de muncă este realizat graţie activi- se manifestă prin senzaţii de slăbire generală, lipsă
tăţii sistemului nervos. Munca intelectuală inclu- de interes pentru muncă, dureri de cap, tulburări

SISTEMUL NERVOS
de diverse genuri de activitate în care predomină de somn etc. Această stare apare la persoanele care
activitatea sistemului nervos central. La realizarea muncesc neraţional, în lipsa unui program etc.

STUDIU DE CAZ
Analizează informaţia din schema de mai jos și stabilește efectele de agonie și inhibiţie ale drogurilor și
medicamentelor. Prezintă argumente pentru fiecare opţiune și cîte un exemplu de substanţe (medicamente,
droguri) cu astfel de acţiuni.

Sporesc sinteza neuromediato- Cauzează ieșirea neuromedia-


rilor prin creșterea cantităţii de torilor din veziculele sinaptice
precursor. în interiorul butonului terminal. 27
Sporesc cantitatea de neuro-
mediatori prin distrugerea
enzimelor care-i degradează. Blochează exocitoza
neuromediatorilor.
Sporesc cantitatea de
neuromediatori secretaţi în
spaţiul presinaptic. Blochează sinteza neurome-
diatorilor prin distrugerea
Blochează efectul inhibitor enzimelor lor sintetice.
al autoreceptorilor asupra
neuromediatorilor.
Activează autorecep-
Activează sau sporesc sensibi- torii și inhibă eliberarea
litatea receptorilor la acţiunea neuromediatorilor.
neuromediatorilor.

Blochează degradarea
neuromediatorilor în spaţiul Blochează activitatea recep-
sinaptic și reîntoarcerea lor în torilor și, ca urmare, efectul
butonul terminal. neuromediatorilor.
RECAPITULARE
SISTEMUL NERVOS

Pseudounipolar Multipolar Multipolar Bipolar


N Senzitiv Motor De asociație Senzorial
Somatic Somatic Amielinic Amielinic
e Mielinic Mielinic
u Din puncte opu-
O singură prelun- se ale corpului
r gire scurtă se ra- De la corpul celular pleacă mai multe celular pleacă un
o mifică, formînd o dendrite și doar un singur axon axon și o dendrită
n dendrită și un axon

Electrice
S
i Neuro-neuronale
n Axo-somatice,
a
p Chimice
s Neuro-tisulare
Neuro-musculare
e

Neuro-glandulare

28 Celule Schwann

Ț Neuroni
SISTEMUL NERVOS

e
s Astrocite
u
t

n Oligodendrocite
e Neuroglia
(celule gliale)
r
v Celule microgliale
o
s
Celule ependimale
RECAPITULARE
SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos central

Măduva spinării Encefalul


Telencefal
Creierul anterior
Diencefal
Creierul mediu
Cerebelul
Creierul posterior Puntea Varolio
Bulbul rahidian

Sistemul nervos periferic

Senzitivi Paravertebrali

SISTEMUL NERVOS
Ganglioni
Motori Prevertebrali
Terminali
Spinali
Nervi
Cranieni

29
Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos somatic
Acțiune Acțiune
Centrii nervoși Centrii nervoși

Receptorii
Receptorii Căile nervoase
Căile nervoase
Neuromediator
Neuromediatorii: Organe efectoare:

Sistemul nervos simpatic Sistemul nervos parasimpatic

„Fuga sau lupta” „Odihnă și mîncare”


TEST SUMATIV

1. În schemele A, B și C identifică și numește structurile și neuronii enunțați în coloana de mai jos.


• Celule care formează teaca mielinică. 1
• Formează ganglionul senzitiv spinal.
• Primesc impulsul nervos de la axonii neuronilor intercalari ai 2 5
9
măduvei spinării. 10
• Formează la extremități butoni terminali.
4 6 11
• Formează legătura între neuronii motori și cei senzitivi. 7
8
• Împreună cu corpii celulari formează substanța cenușie. 12
• Formează rădăcina anterioară a nervului spinal. 3 13
• Formează fibrele nervoase amielinice. A B C
• Formează rădăcina posterioară a nervului spinal.

2. Desenează un lanţ format din trei neuroni: senzitiv, de asociere și motor. Indică prin săgeţi direcţia de
propagare a impulsului nervos.

3. Studiază curba potenţialului de acţiune și identifică +40


segmentele care corespund: 0
• membranei permeabile pentru ionii de Na+ și
impermeabilă pentru ionii de K+;
• membranei permeabile pentru ionii de K+ și –70
impermeabilă pentru ionii de Na+.
Argumentează opţiunea.
2
4. Descrie tipul reflexului reprezentat în schemă (somatic/ 4
vegetativ, condiţionat/necondiţionat, de flexie/de
extensiune). Remarcă importanţa reflexului în integrarea
5
organismelor în mediu. 1 3

5. Analizează comparativ structura sistemului nervos somatic și a sistemului nervos vegetativ avînd ca
repere: organele efectoare, neuromediatorii, căile aferente, căile eferente, ganglionii.

6. Estimează modificările activității unui neuron, ai cărui butoni terminali sînt expuși în soluții de EDTA (o
30 substanţă chimică care fixează ionii de calciu din mediul extern). În baza estimărilor făcute formulează
o concluzie despre rolul ionilor de Ca2+ în activitatea creierului.
SISTEMUL NERVOS

7. Numește zona corticală traumatizată și funcţia scoarţei cerebrale care este dereglată (reflexă sau de
conducere) la indivizii ce suferă de agnozie tipică (surditate verbală). Descrie comportarea acestor
indivizi.

8. Citește atent informaţia din enunţ și răspunde la subiectele propuse.


În urma unui accident, un profesor al alfabetului Braill (alfabet pentru orbi), a suportat leziuni la nivelul
rădăcinilor posterioare ale nervilor din regiunea lombară stîngă.
a. Numește segmentul anatomo-funcţional al sistemului nervos la nivelul căruia se vor întrerupe
arcurile reflexe din această regiune a corpului.
b. Estimează dereglările funcţionale ale organismului care vor surveni în urma acestui accident.
CAPITOLUL

2 RECEPŢIA
SENZORIALĂ
Sistemul senzorial la om
Analizatorul auditiv la om
Analizatorul vestibular la om
Analizatorul cutanat la om
Analizatorul gustativ și olfactiv la om
Analizatorul vizual la om
Igiena și disfuncțiile sistemului
senzorial la om
§
9 SISTEMUL SENZORIAL LA OM

Sistemul senzorial recepționează energia Ariile senzoriale corticale (segmentul central)


stimulilor și o transmite sub formă de impulsuri stochează și sistematizează informaţiile primite de la
nervoase la sistemul nervos central. receptori, elaborînd senzaţii.
În fiecare moment, creierul uman primește un Senzația este cunoașterea însușirilor obiecte-
volum imens de informaţii despre obiecte și feno- lor și fenomenelor din mediu: culoarea și forma,
mene din mediul extern și intern. S-a constatat dimensiunile, mirosul, sunetele, prezența unor sub-
că 1% dintre acestea sînt primite de analizatorul stanțe chimice etc. Formarea senzațiilor are loc doar
gustativ, 1,5% – prin tact, 3,5% – prin miros, 11% în prezența stimulilor și activitatea analizatorilor
– prin auz și 83% – prin văz. Informaţia totală (fig. 2.1). Dacă unul din segmentele analizatorului
ajunsă la analizatori este de 1011 biţi/sec., iar cea este afectat, senzațiile nu se vor forma.
primită de sistemul nervos central de 107 biţi/sec. Senzațiile furnizează informații despre: obiec-
Această informaţie este supusă în totalitate ana- tele si fenomenele lumii externe (vizuale, auditive,
lizei inconștiente. Peste 99% este neglijată ca ne- cutanate, olfactive și gustative), poziția și mișcarea
semnificativă. Somnul este cel mai eficient mijloc propriului corp (proprioceptive și de echilibru) și
de protecţie „anti-informaţională” a organismu- modificările mediului intern (foame, sete, durere
lui. Starea de insomnie dintr-o noapte cauzează etc.). Ele sînt foarte variate, dar au anumite ca-
intrarea a 460 000 biţi în sfera conștiinţei. racteristici comune: durata senzației, pragurile
Organe ale sistemului sensorial sînt anali- senzoriale și adaptarea senzorială.
zatorii: vizual (ochiul), olfactiv (nasul), auditiv
(urechea), gustativ (cavitatea bucală) și cutanat
(pielea). Noțiunea de analizator a fost introdusă I. Stimul: substanțe volatile din
boabele de cafea.
de savantul rus I.P. Pavlov, care a înlocuit terme-
nul de organ de simț cu cel de analizator. Stimul
(în fiziologie) reprezintă modificarea detecta-
bilă a condițiilor mediului extern sau/și intern II. Receptor: celula senzorială
recepționate de receptori. olfactivă, care reprezintă
un neuron bipolar senzi-
Analizatorii sînt sisteme de organe care tiv, localizat în mucoasa
recepționează, conduc și transformă excitațiile olfactivă.
primite de la stimulii mediului în senzații. Fiecare
dintre analizatori este format din trei segmente: III. Calea nervoasă olfactivă:
32 Receptorii senzoriali (segmentul periferic) nervul olfactiv (I).
recepționează și transformă energia stimulilor în
impuls nervos (energie fiziologică). Ei includ celule
care recepționează energia unui stimul specific și
RECEPŢIA SENZORIALĂ

IV. Segmentul central: lobii olfac-


sînt clasificați în funcție de: tivi anterior și posterior.
localizare: exteroreceptori (sensibili la stimuli
din mediul extern); visceroreceptori (percep stimuli
de la organele interne); proprioceptori (sensibili la Fig. 2.1. Formarea senzațiilor olfactive
stimuli de la mușchi, tendoane, articulaţii, oase); (mirosul de cafea)
energia stimulului: mecanoreceptori (detectea-
ză modificări mecanice); termoreceptori (detectează Durata senzațiilor depinde de intensitatea
modificări de temperatură); chemoreceptori (detec- și timpul de acțiune a stimulului asupra recep-
tează modificări ale compoziţiei chimice); fotore- torului. Senzațiile apar la un anumit interval de
ceptori (detectează lumina); nociceptori (terminații timp după ce stimulul începe să acționeze asupra
nervoase libere ce detectează stimuli care provoacă receptorului, numit timp de latență. La senzațiile
durerea). tactile timpul de latență este de 130 ms, la cele de
Căile nervoase senzoriale (segmentul inter- durere – de 370 ms, iar la senzațiile gustative – de
mediar), prin care impulsurile nervoase sînt conduse 50 ms. După înlăturarea stimulilor senzațiile
de la receptori la sistemul nervos central. Ele sînt se mențin timp de cîteva secunde, timp numit
constituite din terminațiile neuronilor senzitivi. postacțiune sau postefect.
Pragurile senzoriale. Senzația se formează doar loc adaptarea analizatorului. Adaptarea senzorială
în condițiile cînd stimulul acționează cu o anumită constă în modificarea sensibilității analizatorului în
intensitate asupra receptorilor. Cea mai mică inten- funcție de intensitatea și durata acțiunii stimulului.
sitate a unui stimul, care poate determina o senzație, Adaptarea are loc în direcția creșterii sensibilitații,
se numește prag absolut minim. Acesta variază de cînd stimulii au o intensitate redusă, iar dacă stimulii
la o persoană la alta. Persoanele care recepționează au o intensitate mare sau acționează timp îndelungat,
stimuli de o intensitate mică au un prag minim redus sensibilitatea scade. Aceste variații au rolul de a
și o sensibilitate senzorială mare, iar cele ce au un prag asigura recepționarea optimă a stimulilor.
ridicat (recepționează doar stimulii cu o intensitate Percepția este forma superioară a cunoaș-
mai mare), au o sensibilitate mai redusă. Pragul minim terii mediului ambiant, care asigură reflectarea
variază chiar și la aceeași persoană în funcție de starea unitară și integrală a obiectelor și fenomenelor. Ea
sa (concentrarea atenției, oboseală, motivație). se formează în urma implicării gîndirii, memoriei,
Intensitatea maximă a unui stimul care produce imaginației, astfel se formează imagini sintetice ale
o senzație specifică se numește prag absolut maxim. obiectelor. Percepția lumii înconjurătoare decurge
Pentru ca doi stimuli diferiți să producă senzații împreuna cu formarea senzațiilor.
diferite, diferența dintre ei trebuie să depașească În dependență de analizator distingem
un nivel minim, numit prag diferențial. percepție: vizuală (contemplarea unui peisaj);
Adaptarea senzorială. Dacă vei trece dintr-o auditivă (audierea unei melodii, unui discurs);
cameră bine iluminată în alta întunecată, inițial nu tactilă (cunoașterea obiectului după pipăit);
vezi nimic, apoi „te vei obișnui" cu întunericul. Cînd spațiului (mărimea, forma, distanța pînă la
deschizi o sticluță cu oțet, inițial mirosul puternic obiecte și poziția lor în raport cu altele); timpului
te va deranja, apoi sensibilitatea analizatorului (reflectarea duratei și succesiunii fenomenelor

RECEPŢIA SENZORIALĂ
olfactiv scade. În fiecare dintre aceste cazuri are sau evenimentelor).

Determinarea pragurilor senzoriale gustative minim și maxim


L Materiale necesare
U
C Ustensile: pahare, cîntar.
R Reactivi: zaharoză, clorură de sodiu, apă distilată.
A
R Etape de lucru
E 1. Pregătește soluția de bază: zaharoză – 30 g per 1 000 ml; clorură de sodiu – 8 g/1 000 ml.
2. Pregătește soluțiile de analiză din soluțiile de bază, prin diluare cu apă distilată după cum urmează.
D
E Soluție de bază (ml) 250 225 200 175 150 125 100 75 50 25
L Apă distilată (ml) 750 775 800 825 850 875 900 925 950 975
A
B 3. Efectuează degustarea probelor obținute după diluare. 33
O 4. Probele degustate nu se înghit. După menţinere un timp în cavitatea bucală, astfel ca soluția să
R intre în contact cu toată suprafaţa linguală, ele se deversează într-un vas colector. Între probe
A clătește gura cu apă distilată și păstrează o pauză de cca 30 sec.
T
O 5. Verifică pragurile senzoriale gustative la membrii familiei și la colegi.
R 6. Calculează valorile medii ale pragurilor senzoriale gustative la persoane de aceeași vîrstă, sex.

1. Definește noțiunile: anali- 5. Prezintă printr-o schemă tra- 8. Aprecierea senzorială a


zator, senzație, percepție. seul parcurs de informația produselor alimentare poate
2. Descrie structura generală a despre culoarea florii prin fi efectuată doar de experţi
analizatorilor omului. analizatorul corespunzător. specializaţi – degustatori.
3. Explică în ce mod creierul 6. Explică diferența dintre du- Explică de ce aceste per-
„se protejează” de valul rata senzației gustului de soane sînt supuse testelor de
informațional. ciocolată, timpul de latență și verificare a pragului absolut
timpul postefect. minim.
4. Afectarea cărui organ senzitiv
va avea ca urmare pierderea 7. Descrie modificările senzați- Elaborează un test de veri-
capacității senzoriale în pro- ilor termice la indivizii care intră ficare a sensibilității olfactive,
porții de cca 80%? în apa unui lac cu t = 23 oC. utilizînd oțetul.
§
10 ANALIZATORUL AUDITIV LA OM

Analizatorul auditiv permite omului să perceapă Receptorul auditiv este format din urechea
lumea sunetelor, să comunice cu semenii săi, să-și externă, urechea medie și urechea internă (fig. 2.2).
dezvolte proprietățile cognitive și să se integreze în Urechea externă este un organ par care
societate. Analizatorul auditiv realizează următoa- recepţionează și amplifică energia undelor sonore,
rele funcţii majore: astfel sporind sensibilitatea auditivă. Ea este formată
depistarea și recepţia sunetelor din mediu; din: pavilion, conduct auditiv extern și timpan.
transformarea sunetelor în impulsuri nervoase; Pavilionul urechii este așezat pe părţile late-
conducerea impulsurilor nervoase spre encefal; roinferioare ale capului. El captează sunetele venite
stocarea și analiza impulsurilor nervoase în din direcții diferite și le orientează prin conductul
vederea elaborării reacţiilor de răspuns. auditiv extern spre membrana timpanică. Formă
Părțile componente ale analizatorului auditiv neregulată a pavilionului asigură recepţionarea
sînt: receptorul auditiv (urechea externă, internă și undelor sonore din orice direcţie.
medie), calea nervoasă (ramura auditivă a nervului Conductul auditiv extern transmite undele
cranian VIII, nucleii și fibrele din bulbul rahidian, sonore primite de la pavilion spre timpan. El func-
puntea Varolio și talamus), cortexul auditiv. ţionează ca un tub rezonator închis, sporind intensi-
tatea sunetelor de la 2 pînă la 5 dB.
Receptorul auditiv Conductul auditiv extern este căptușit cu firi-
Stimulul natural al receptorului auditiv este șoare de păr, iar glandele sebacee și ceruminoase,
sunetul, care prezintă vibraţii ale moleculelor aeru- din dermul lui, secretă cerumen. Firișoarele de păr
lui. Sunetele recepţionate de receptorul auditiv pot și cerumenul protejează regiunile profunde ale ure-
fi muzicale și zgomote, și se caracterizează printr-o chii externe de pătrunderea prafului, insectelor etc.
anumită intensitate (decibeli – dB) și frecvenţă Timpanul separă urechea externă de cea medie.
(hertzi – Hz). Urechea adolescentului poate percepe Fiind o structură elastică cu grosimea de 0,1 mm,
sunete, ale căror vibraţii au frecvenţa între 16 Hz și timpanul vibrează sub influenţa undelor sonore,
20 kHz. Pe măsură ce omul înaintează în vîrstă, li- propagîndu-le oscioarelor din urechea medie.
mita superioară scade, la bătrîni fiind de 12–14 kHz. Urechea medie include cavitatea timpanică și
Totalitatea sunetelor cuprinse între aceste limite sistemul de oscioare (fig. 2.2). Ea transmite vibraţiile
alcătuiește scara sonoră (cîmpul auditiv). sonore de la timpan la urechea internă și adaptează

Urechea medie
34 Ciocănașul Nicovala
Scărița
Cavitatea
RECEPŢIA SENZORIALĂ

timpanică
Urechea internă
Canale semicirculare

Urechea externă Vestibul


Melc
Pavilionul

Conductul
auditiv extern
Trompa lui
Timpanul Eustachio
Fereastra Fereastra
ovală rotundă

Fig. 2.2. Segmentul periferic al analizatorului auditiv la om


intensitatea sunetelor la capacităţile auditive ale ure- pian. Pe membrana bazilară se află organul Corti
chii interne. Urechea medie comunică cu faringele (receptorul acustic) format din membrana tectoria,
printr-un conduct numit trompa lui Eustachio. celule senzoriale auditive, celule de susținere. Celulele
Cavitatea timpanică prezintă o adîncitură în osul senzoriale auditive sînt prevăzute la polul apical cu
temporal cu volumul de cca 1 cm3, umplută cu aer. cili care sînt în contact cu membrana tectoria, iar
În cazul sunetelor foarte puternice, a exploziilor, pe bază lor formează sinapse dendritele neuronilor
presiunea aerului în interiorul cavităţii timpanice senzitivi din ganglionul Corti (fig. 2.3).
devine mai mică decît presiunea mediului extern La nivelul urechii interne are loc procesul de
(care vine în contact direct cu membrana timpanică). transformare a energiei mecanice a undelor sonore
În consecinţă, membrana timpanică se bombează în în energie fiziologică – impuls nervos. Acest proces
direcţia presiunii mai mici (adică spre interior). Ca se desfășoară în următoarele etape (fig. 2.4):
rezultat acuitatea auditivă scade, în urechi se produc membrana ferestrei ovale, sub acţiunea bazei
vîjîituri, mai mult ca atît, se creează pericolul spargerii scăriţei, începe să vibreze și apasă asupra perilim-
timpanului. Rolul de reglator al acestor dificultăţi fei, mărindu-i presiunea;
de presiune îl are trompa lui Eustachio care, prin vibraţiile perilimfei provoacă vibraţia endo-
închiderea și deschiderea orificiului faringian (cu care limfei, care la rîndul său determină vibraţia fibre-
comunică), permite trecerea aerului din faringe în lor microrezonatoare din membrana bazilară;
cavitatea timpanică. Deschiderea se produce în timpul fibrele microrezonatoare prin mișcarea lor
deglutiţiei. vibratoare de jos în sus, ridică celulele senzoriale
Sistemul de oscioare – ciocănașul, nicovala și auditive așezate pe membrana bazilară și acestea
scăriţa, localizate în cavitatea timpanică, reprezintă ating cu cilii membrana tectorie;
structurile funcţionale ale urechii medii. Oscioarele în momentul atingerii se produce defor-

RECEPŢIA SENZORIALĂ
sînt articulate între ele, formînd un lanţ. Ele se leagă marea poziţiei cililor, depolarizarea membranei
de pereţii cavităţii timpanului prin ligamente care le citoplasmatice și apariția potențialului de acțiune;
menţin poziţia. În membrana timpanică se sprijină potențialul de acțiune este transmis dendri-
ciocănașul, apoi urmează nicovala și scăriţa, ce se telor neuronilor bipolari.
sprijină cu baza în fereastra ovală. Undele sonore cu frecvență joasă provoacă
Sistemul de oscioare preia sunetul de la timpan, vibrația membranei bazilare din apropierea fe-
sporește intensitatea sunetelor slabe, asigurînd restrei ovale și rotunde, cele cu frecvență medie –
astfel recepţionarea lor sau micșorează intensitatea segmentul mediu al membranei bazilare, iar undele
sunetelor puternice, protejînd urechea internă de cu frecvență înaltă activează segmentul terminal al
acţiunea sunetelor puternice. membranei bazilare.
Urechea internă constă din labirintul osos și
Oscioarele
labirintul membranos, care prezintă aceleași structuri: auditive Fereastra
canale semicirculare, vestibulul și melcul. Labirintul ovală Membrana
membranos se află în interiorul labirintului osos, bazilară 35
fiind separat de el prin perilimfă, care-l protejează de
acţiunea factorilor mecanici și termici. El este umplut
cu un lichid, numit endolimfă.
În interiorul melcului osos se află membrana
bazilară, formată din cca 50 000 de coarde acustice Timpanul Fereastra
(fibre microre zonatoare), care corespund unui rotundă Perilimfă Melcul osos
anumit număr de vibraţii, similar coardelor unui

Membrana
Celule tectoria
senzoriale Unda vibraţiei perilimfei Unda vibraţiei endolimfei
auditive

Membrana
bazilară Membrana
tectorie
Membrana Dendritele
bazilară neuronilor
bipolari Fig. 2.4. Propagarea undelor sonore prin
Fig. 2.3. Organul Corti urechea medie şi urechea internă
Calea nervoasă a sensibilităţii auditive din partea dreaptă la nivelul trunchiului cerebral.
conduce informația de la receptorul auditiv spre Butonii acestor axoni formează sinapse cu neuronii
structurile nervoase superioare. Ea este constituită din nucleii cohleari din puntea Varolio (fig. 2.5).
din neuroni bipolari senzitivi, neuronii nucleilor Neuronii care formează nucleii cohleari pro-
cohleari și al treilea neuron aflat în talamus. iectează axonii spre mezencefal și talamus.
Neuronii bipolari preiau informația de la celulele Neuroni din talamus, ai căror axoni ajung în
senzoriale auditive din organul Corti și o transmit cortexul auditiv.
nucleilor cohleari din bulb și punte. Dendritele
acestor neuroni formează sinapse la baza celulelor Segmentul central al analiza-
senzoriale, corpii lor celulari – ganglionul Corti, iar torului auditiv include cortexul auditiv
axonii, unindu-se într-un trunchi unic,  formează primar și cortexul auditiv de asociere (fig. 2.6).
ramura auditivă a nervului vestibulo-cohlear. Fibrele Cortexul auditiv primar procesează informația
nervului cohlear cu origine în urechea internă din parvenită de la receptorul auditiv, transformînd
partea stîngă a capului se încrucișează cu cele venite impulsurile nervoase în senzaţii auditive. El este
localizat bilateral în emisfera dreaptă și stîngă în
profunzimea scizurii Silvius pe faţa superioară
Celule senzoriale
auditive a girului temporal. (scizura Silvius separă lobul
temporal de cel frontal). Distrugerea unilaterală
a cortexului auditiv primar duce la o pierdere
ușoară a auzului, iar distrugerea bilaterală – sur-
ditate corticală.
Cortexul auditiv de asociere primește informa-
Dendrite
Ganglionul

Scizura Silvius ția de la cortexul auditiv primar și asociază sunetele


Corti

cu frecvență diferită, sunetele cu informațiile parve-


nite din alte regiuni corticale, transmite informații
către aria corticală responsabilă de limbajul scris și
vorbit (aria Wernicke și Boca).

Fibrele nervului Cortexul auditiv


cohlear primar

Nervul vestibulocohlear
(nervul cranian VIII) Cortexul auditiv
36 de asociere

Fig. 2.5. Căile nervoase și segmentul central


al analizatorului auditiv Fig. 2.6. Cortexul auditiv
RECEPŢIA SENZORIALĂ

1. Definește funcția 4. Descrie funcţiile de protecţie 6. Implantul cohlear este un


analizatorului auditiv. ale: dispozitiv electronic care
canalului auditiv extern; realizează funcția urechii
2. Prezintă într-un tabel structura
urechii medii. interne. El preia sunetele
și funcțiile componentelor
din mediu, le codifică și le
receptorului auditiv: 5. Numește structurile
transmite sub formă de
urechea externă; receptorului auditiv ai căror
impulsuri electrice direct
urechea medie; funcții vor fi afectate din cauza
nervului auditiv.
urechea internă. acumulării cerumenului în
Descrie structura și funcțiile
canalul auditiv extern. Explică
3. Realizează o schemă în care să organului urechii interne
de ce persoanele la care se
arăți calea parcursă de impulsul care este înlocuit cu implant
formează dopul de cerumen
nervos de la celulele senzoriale cohlear.
suferă de o hipoacuzie
ale ambelor urechi interne
(scădere de auz) de transmisie.
pînă la nucleii cohleari.
11 ANALIZATORUL VESTIBULAR LA OM
§

Analizatorul vestibular asigură menţinerea și receptorul vestibular este localizat


controlul echilibrului static și dinamic al corpului. în canalele semicirculare și vestibulul melcului
El furnizează informaţii despre mișcările și poziţia membranos al urechii interne (fig. 2.7). El asigură
corpului în spaţiu și elaborează reflexe care deter- menţinerea echilibrului în timpul mișcării și în stare
mină menţinerea echilibrului și poziţiei corpului. de repaus, informînd sistemul nervos despre sen-
Stimulii fiziologici ai aparatului vestibular sînt sul mișcării corpului, precum și despre poziţia aces-
mișcarea liniară și de rotaţie a capului sau simultan, tuia în spaţiu.
a capului și a corpului. Unitatea funcțională a receptorului vestibular
sînt celulele senzoriale prevăzute cu un cil lung
Masă gelatinoasă Otoliți și mobil și 80–100 cili imobili cu lungime și
grosime variabile, dispuși descrescător ca lungime
(asemănător unui nai). Mișcarea cilului mobil
Cili
este transmisă celor imobili care, îndoindu-se în
direcția acestuia, provoacă depolarizarea mem-
Celule senzoriale branei celulei senzoriale și apariția potențialului
de acțiune.
Celule de susținere

RECEPŢIA SENZORIALĂ
Canalele semicirculare membranoase pornesc
și se sfîrșesc în utriculă. În ampulele lor epiteliul
Dendritele
neuronilor bipolari formează proeminenţe cu aspectul unor cute
transversale, numite creste ampulare. O creastă
ampulară este formată din celule epiteliale de
Macule vestibulare susținere și celule senzoriale cu cili (cca 23 000),
Canale cufundate într-o cupulă cu conținutul similar
semicirculare endolimfei.
Maculă Maculă
utriculară saculară Celulele senzoriale din crestele ampulare sînt
responsabile de detectarea mișcărilor de rotaţie ale
capului și corpului. Rotaţia capului în plan sagital,
Melcul frontal sau orizontal cauzează mișcări opuse ale
osos cupulei și stimularea cililor celulelor senzoriale doar
în canalul semicircular din planul respectiv. Astfel 37
Melcul
sînt detectate planul și sensul mișcării.
membranos Vestibulul membranos este format din două
vezicule: utricula și sacula, ce comunică între ele,
și au cîte o proeminenţă, numite maculă utriculară
și maculă saculară (pete senzitive). Fiecare maculă
este constituită din celule de susținere și celule
senzoriale cu cili (cca 45 000–60 000) acoperite
Cupulă de o substanță gelatinoasă care conține granule
calcaroase – otoliți.
În poziție de repaus (capul în poziţie dreaptă),
Cili otoliţii din macule exercită o presiune și o îndoire
Creste uniformă a cililor celulelor senzoriale. Înclinarea
ampulare Celule capului sau schimbarea unghiului de poziţie a cor-
senzoriale pului determină mișcarea otoliţilor, care, din cauza
Celule de
inerției forței gravitaționale, are loc în direcție opusă
susținere sensului înclinării. Mișcarea corpului în direcţie
orizontală produce excitaţia celulelor senzoriale ale
Dendritele maculei utriculare, iar mișcarea în direcţie verticală
neuronilor bipolari provoacă excitaţia celulelor senzoriale din macula
Fig. 2.7. Receptorul vestibular saculară.
Calea nervoasă a sensibilităţii vestibulare șanțul intraparietal produce senzația de vertij sau
conduce informația de la receptorul vestibular spre amețeală, de avertizare asupra poziției corpului în
structurile nervoase superioare. Ea este constituită spațiu. În procesele de orientare în spațiu și per-
din neuroni bipolari (senzitivi), neuronii nucleilor cepere a mișcării sînt, de asemenea, implicate arii
bulbari și al treilea neuron aflat în talamus. corticale parietale și temporale, activate de stimu-
Dendritele neuronilor bipolari formează co- lii vestibulari, vizuali și proprioreceptivi.
nexiuni cu baza celulelor senzoriale vestibulare, Informaţiile provenite de la receptorul vestibu-
iar corpii lor celulari – ganglionul Scarpa. Axonii lar, de rînd cu cele venite de la receptorul vizual
neuronilor bipolari (cca 20 000 fibre) formează ră- și proprioceptori de la nivelul osteo-ligamentar,
dăcina nervului vestibular, care împreună cu cea a sînt integrate, analizate și comparate la nivelul
nervului cohlear constituie nervul vestibulo-cohle- structurilor nervoase superioare. Reacțiile de răs-
ar (VIII). Majoritatea terminațiilor acestor axoni puns sînt transmise organelor efectoare: mușchii
formează sinapse cu neuronii nucleilor vestibulari cefei, ochilor, trunchiului și membrelor, care vor
localizați în partea superioară a bulbului rahidian acționa în vederea menţinerii echilibrului.
și punte. Însă o parte dintre ei formează sinapse Impulsurile vestibulare și nucleii vestibulari
direct în cerebel. La nivelul acestor sinapse are loc stau la baza reflexelor vestibulo-medulare și
transmiterea informației de la celulele senzoriale vestibulo-oculare.
din creste și macule. Reflexele vestibulo-medulare se împart în
Neuronii nucleilor vestibulari proiectează axo- reflexe statice și stato-kinetice.
nii ascendent și descendent spre: Reflexele statice asigură menținerea poziției
cerebel, care integrează informația senzori- normale și a echilibrului corpului în mod invo-
ală de la diferite sisteme și coordonează mișcările luntar. Un rol important în cadrul acestor reflexe
capului și trunchiului; revine poziției capului, în care receptorii vizuali
nucleii oculomotori ai nervilor cranieni III, și vestibulari transmit informațiile pentru a fi
IV și VI, care controlează rotirea globilor oculari prelucrate.
în sens invers rotirii capului; Reflexele stato-kinetice sînt produse de stimu-
măduva spinării la neuronii motori ce iner- larea receptorului vestibular prin mișcări liniare
vează mușchii extensori ai trunchiului și gîtului; sau circulare ale capului.
hipotalamus (fibrele implicate în apariţia Reflexul vestibulo-ocular este reflexul de
răului de mișcare) etc. mișcare a ochilor în direcție opusă mișcării capului.
Neuronii căii vestibulare aflați în talamus pro- La înclinarea capului se produce o modificare a
iectează axonii în cortex. poziţiei ochilor, care ar duce la pierderea imaginii.
Pentru menţinerea unei imagini stabile are loc
Segmentul central al analiza- o mișcare automată a globilor oculari în sens opus
torului vestibular este localizat în mai mișcării capului. Astfel este menținut echilibrul
multe arii senzoriale corticale. Stimularea electri- corpului, este stabilizată imaginea pe retină și se
că a zonei din aproperea cortexului motor și din asigură orientarea în spațiu.
38
1. Definește funcția 5. Realizează o corespondenţă 6. Explică de ce analizatorul
RECEPŢIA SENZORIALĂ

analizatorului vestibular. între imaginile de mai jos și auditiv și analizatorul


argumentează-ţi opţiunile. vestibular au nume comun: „
2. Prezintă într-un tabel structura
Analizatorul vestibulo-auditiv”
și funcțiile componentelor
sau .„Analizatorul stato-
receptorului vestibular:
acustic”
macule vestibulare;
creste ampulare. 7. În urma unui traumatism
1 a b craniocerebral pacientul a
3. Realizează o schemă în care să
suferit leziuni la nivelul căilor
arăți calea parcursă de impulsul
nervoase care sînt proiectate
nervos de la celulele senzoriale
descendent de la unii nuclei
ale maculelor și crestelor pînă
vestibulari. Estimează
la nucleii vestibulari. c d 2 dificultățile de comportament
4. Reprezintă schematic celula ale acestui pacient.
senzorială a maculei și saculei.
Alcătuiește legenda schemei.
3 4
STUDIU DE CAZ

I. OTITA MEDIE
Otita medie este o maladie care se manifestă prin scăderea auzului (senzație de ureche înfundată). Este
cauzată de acumularea lichidului în spațiul de după membrana timpanică ca rezultat al blocării orificiului
care face conexiunea între urechea medie și faringe.
Otita medie este de două tipuri:
acută – cauzată de dezvoltarea bacteriilor și virusurilor în lichidul care se acumulează în cavitatea
timpanică. Pacientul are dureri (deseori severe), poate apărea și febra;
supurată – acumularea lichidului fără infecție. Pacientul nu prezintă simptome de boală, dar secreția
cauzează pierderea auzului sau senzația de „ureche înfundată”.
1. Numește segmentul analizatorului auditiv, afectat de otita medie.
2. Descrie componentele de structură ale segmentului și funcțiile lor, afectate în cazul otitei.
3. Explică de ce are loc scăderea auzului în cazul otitei medii.
4. Propune metode de preîntîmpinare a otitei medii.

II. „RĂU DE MIȘCARE”


„Răul de mișcare” (de mare, de mașină, de avion) este o tulburare cauzată de neconcordanţa între
mișcarea percepută de analizatorul vestibular și mișcarea percepută de analizatorul vizual. În timpul de-

RECEPŢIA SENZORIALĂ
plasării cu mașina analizatorul vestibular va transmite sistemului nervos central informația că te miști. În
același timp daca vei privi în podea, vei citi sau vei discuta cu o persoană, ochii vor transmite informația
că nu te miști. Această neconcordanță poate provoca leșin, paloare, dureri de cap, greaţă etc. Pentru a o
evita este necesar să privești pe geam.
1. Numește segmentul analizatorului vestibular care recepționează mișcarea corpului în direcție
orizontală și verticală.
2. Descrie modificările care apar la nivelul segmentului analizatorului vestibular care recepționează
mișcarea corpului în timpul deplasării cu mașina.
3. Explică rolul ochilor în menținerea echilibrului corpului.
4. Descrie informația transmisă spre cortex de către analizatorul vestibular și cel vizual, dacă în
timpul deplasării cu mașina vei privi pe geam.
5. Demonstrează că „răul de mișcare” nu este o maladie a analizatorului vestibular.

39
LUCR ARE DE LABORATOR

DETERMINAREA ACUITĂŢII AUDITIVE


Materiale și ustensile: Ceasornic, metru, vată.
Activităţi
1. Elevul supus testării își va bloca canalul auditiv extern al urechii stîngi cu vată.
2. În spatele elevului va fi plasat un ceasornic.
3. De fiecare dată, cînd muţi ceasornicul la o distanţă mai mare de elev, întreabă-l dacă percepe su-
netul și intensitatea lui (apreciază intensitatea sunetelor arbitrar, utilizînd o scară de notare din 10
puncte).
4. Înregistrează într-un tabel distanţa și intensitatea sunetului.
5. Repetă experimentul, elevul avînd blocat canalul auditiv extern al urechii drepte.
6. Testează acuitatea auditivă și a altor colegi de clasă, a membrilor familiei de diferită vîrstă.
Prezentarea rezultatelor
1. Reprezintă grafic dependenţa dintre distanţa la care sînt percepute sunetele ceasornicului (de
urechea dreaptă și de cea stîngă) și intensitatea sunetelor.
§
12 ANALIZATORUL CUTANAT LA OM

Receptorii cutanați firului de păr induce apariția potențialului de


Pielea este învelișul extern al corpului ome- acțiune în fibra nervoasă.
nesc, cel mai mare organ cu greutatea de cca 5 kg Corpusculii Meissner sînt localizaţi la nive-
și suprafața – 1,75 m2. În piele se află un număr lul papilelor dermice, fiind foarte numeroși pe
mare de receptori ai sensibilității tactile, vibratorii palme, tălpi și buze, dar mai rari pe trunchi. Ei
și de presiune, sensibilității termice și dureroase. recepționează mișcarea obiectelor pe suprafaţa
Ei formează segmentul periferic al analizatorului pielii și vibraţiile de frecvenţă joasă și permit de-
cutanat. osebirea trăsăturilor spaţiale și precizarea calităţi
Sensibilitatea tactilă, vibratorie și de presiu- obiectului pipăit.
ne este asigurată de mecanoreceptori, a căror stimul Corpusculul Meissner prezintă o capsulă for-
specific este un factor mecanic care deformează mată din lamele și celule conjunctive printre care
suprafața pielii. Acești factori provoacă: pătrund terminațiile fibrei nervoase.
• deformare ușoară – atingere (tact); Discurile Merkel, fiind localizate la nivelul
• deformare mai intensă – apăsare (presiune); epidermei, recepţionează excitaţiile tactile de
• mișcări oscilante, rapid repetate (frecv. > atingere puternică și se adaptează la acţiunea
10–20 cicluri/sec.) – senzaţie vibratorie. excitantului lent și parţial. Ele sînt constituite
Receptorii cutanaţi pentru sensibilitatea tacti- din celule în a căror citoplasmă se află vezicule
lă, vibratorie și de presiune (fig. 2.8) sînt de două umplute cu neuromediatori. În urma deformării
tipuri: mecanice, celulele Merkel secretă neuromediatorii
receptori cutanați neîncapsulați: terminaţii care stimulează terminațiile nervoase din preaj-
nervoase libere și receptori anexaţi firului de păr; mă, generînd un potențial de acțiune.
receptori cutanați încapsulați: corpusculi Corpusculii Vater-Pacini sînt numeroși în hi-
Meissner, discuri Merkel, corpusculi Vater-Pacini, podermul palmelor și al tălpilor. Ei sînt stimulați
în care terminaţia nervoasă este înconjurată de de obiectele ce vibrează și mișcarea pielii pe
structuri nonneurale. suprafețe rugoase.
Terminațiile nervoase libere reprezintă fibre Corpusculul Vater-Pacini are aspectul unei
subțiri amielinice sau slab mielinizate, care sînt capsule formată din 20–60 lamele conjunctive
prezente pe întreaga suprafață a epidermei pielii. concentrice (asemănător foițelor de ceapă), în cen-
Ele pot detecta atingerea și presiunea. trul căreia se află terminația unei fibre nervoase.
Receptorii anexaţi foliculului pilos (fibre ner- Stimulul mecanic, acționînd asupra capsulei, de-
voase) detectează contactul iniţial cu un obiect și formează lamele de la care deformarea este trans-
mișcările obiectelor pe suprafaţa corpului. Mișcarea misă fibrei nervoase. Ca urmare în fibra nervoasă
40

Terminații nervoase Receptor anexat Corpusculii Discurile Corpuscul


RECEPŢIA SENZORIALĂ

libere firului de păr Meissner Merkel Vater-Pacini

Fir de păr
Epidermă

Celule Merkel
Epidermă

Terminații Terminații
nervoase nervoase
Terminații Terminație
Fibră nervoase nervoasă
nervoasă Terminație
Folicul pilos nervoasă
Fibră Fibră nervoasă Fibră nervoasă
Fibră nervoasă nervoasă

Fig. 2.8. Receptorii cutanaţi pentru sensibilitatea tactilă, vibratorie și de presiune


apare un potențial de acțiune care este transmis Sensibilitatea dureroasă este generată de
spre sistemul nervos central. stimulii fizici, chimici sau biologici care acționează
Terminaţiile nervoase libere, discurile Merkel, distructiv asupra țesuturilor. Ea reprezintă un
corpusculii Meissner și Vater-Pacini asigură sen- semnal de alertă pentru organism, care se îmbină cu
sibilitatea tactilă a pielii (glabră) fără păr. necesitatea de a înlătura stimulii care au provocat-o.
Sensibilitatea tactilă a tegumentului acoperit Receptorii pentru durere sînt terminaţii nervoa-
cu păr este asigurată de receptorii anexați fo- se libere ale fibrelor mielinice sau amielinice distri-
liculului pilos, discurile Merkel și corpusculii buite în majoritatea ţesuturilor, avînd o densitate
Vater-Pacini. mare în piele. Ei sînt clasificați în funcție de stimulii
Sensibilitatea termică este asigurată de nocivi a căror energie o recepționează în: nocicep-
termoreceptori, care determină diferența relativă tori mecanici, termici, chimici și polimodali (sen-
de temperatură a obiectelor. Ei asigură formarea sibili atît la stimuli mecanici, termici, cît și chimici).
senzațiilor termice gradate: îngheţ, frig, răcoros, Durerea este de două tipuri: rapidă și lentă.
indiferent, călduţ, cald, fierbinte. Termoreceptorii Durerea rapidă este resimţită după 0,1 sec.
sînt de mai multe tipuri: pentru cald, pentru rece din momentul aplicării stimulului, avînd caracter
(răspund la stimuli termici inofensivi) și receptori de înţepătură. Această durere este determinată
pentru durere, care recepționează valorile extreme în special de factorii mecanici sau termici și
de temperatură. este transmisă prin fibrele nervoase cu viteza de
Numărul termoreceptorilor variază de la o 6-30 m/sec. Durerea rapidă provoacă reflexe de re-
regiune a pielii la alta: tragere, creșterea presiunii arteriale, mobilizarea
• buze 15–20 puncte de rece pe cm2; rezervelor energetice ale organismului etc.
Durerea lentă începe după mai mult de o
• degete 3–5 puncte de rece pe cm2; secundă din momentul acțiunii stimulului, se in-

RECEPŢIA SENZORIALĂ
• trunchi – 1 punct de rece pe cm2. tensifică lent, este surdă și are caracter de arsură.
Există de 3–10 ori mai mulţi receptori pentru Această durere este cauzată de stimuli mecanici,
rece decît pentru cald.
Receptorii pentru cald detectează variaţii ter-
mice superioare temperaturii cutanate. Corpuscul Corpuscul
Ruffini Krause
Corpusculii Ruffini sînt situaţi în straturile
profunde ale pielii. Ei generează impulsuri ner- Terminații Terminații
voase la acțiunea temperaturilor de peste 30 oC. nervoase nervoase
Corpusculul Ruffini este format dintr-o capsulă
cilindrică sau fusiformă alcătuită din 4–5 lamele
concentrice și numeroase ramificații ale unei fibre
nervoase (fig. 2.9).
Corpusculii Krause sînt receptorii pentru
rece localizați în derm, în apropierea epidermei.
Ei reprezintă fibre subţiri mielinizate care de- Fibră 41
tectează variaţii termice inferioare temperaturii nervoasă Fibră
cutanate – 15–35 oC (fig. 2.9). nervoasă
Fig. 2.9. Termoreceptori cutanați

Stimularea termoreceptorilor în funcţie de temperatură


S Examinează graficul și determină valorile temperaturilor care stimulează termoreceptorii: durere-rece, rece, cald,
T durere-cald. Completează un tabel.
U
D
I 10 Îngheț Frig Răcoare Indif. Cald F. cald Fierbinte
Impulsuri per minut

U
8 Rece
D Cald Durere-cald
E 6
Durere-rece
C
A
4
Z
2

5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 Temperatura oC
termici sau chimici, fiind transmisă prin fibre Aria senzitivă
nervoase cu viteza de 0,5–2 m/sec. Durerea lentă
se asociază cu greaţă, transpiraţii profuze, scăde-
rea presiunii arteriale și reducerea generalizată a
tonusului muscular.
Calea de conducere a analizatorului cuta- Talamus
nat (segmentul intermediar) constă din (fig. 2.10):
- neuronii rădăcinii posterioare a nervului
spinal (fibrele sensibilității termice, dureroase sau
tactile) a căror axoni pleacă în cornul posterior al Receptorii cutanați
măduvei spinării;
- neuronii cornului posterior al măduvei spinării,
ai căror axoni trec în cordoanele laterale ale măduvei,
formînd fascicule care pleacă spre talamus; Calea de
- neuroni localizați în talamus, a căror axoni conducere
transmit informația în cortex.
Segmentul central al analizato-
rului cutanat este reprezentat de cortexul
receptor (fig. 2.10). Fiecare zonă a corpului are o
proiecție corticală, iar aria corticală senzitivă repre-
zintă un fel de om – homunculus senzitiv. Cele mai
întinse reprezentări corticale o au zonele corporale
cu sensibilitatea cea mai mare: buzele, limba, mîna. Fig. 2.10. Analizatorul cutanat
Studierea sensibilităţii termice
L Ustensile:
U
C Vase cu apă.
R Termometru.
A Reșou electric de încălzit apa.
R
E Vată.

D
Activităţi
E 1. Pregătește două vase cu apă încălzită la 40 oC. Introdu un deget al mîinii stîngi într-un vas și
toată mîna dreaptă în celălalt. Menţionează vasul în care apa vi se pare mai rece.
L 2. Pregătește trei vase cu apă de diferite temperaturi: 45 oC, 30 oC, 15 oC. Timp de 5 min. introdu
A
42 B mîna stîngă în vasul cu apă de 15 oC și mîna dreaptă în vasul cu apă de 45 oC. Apoi introdu
O ambele mîini în vasul cu apă de 30 oC. Remarcă la care mînă veţi avea senzaţia de cald.
R
A Prezentarea rezultatelor
RECEPŢIA SENZORIALĂ

T Prezintă într-un tabel sau text rezumativ senzaţiile termice pe care le-ai avut vizavi de tempe-
O
R ratura apei în care ai introdus mîna.

1. Defineşte noţiunile: 4. Prezintă într-un tabel sau 5. Alfabetul Braille este destinat
receptor tactil; diagramă clasificarea recepto- persoanelor nevăzătoare şi
receptor kinestezic; rilor cutanaţi în funcţie de: reprezintă un sistem de litere
receptor termic. localizare: epidermici/ redate prin puncte în relief.
dermici/hipodermici; Numeşte receptorii pielii
2. Numeşte stimulii firelor de
care asigură citirea acestui
păr, ai terminaţiilor nervoase natura energiei recep-
alfabet. Explică de ce cititorul
libere şi încapsulate din pielea ţionate: termoreceptori/
alfabetului Braille va percepe
omului. mecanoreceptori;
mai bine literele cu degetele
3. Enumeră structurile care structură: terminaţii arătător şi mare.
asigură recepţia tactilă la nervoase libere/terminaţii
nevertebrate şi vertebrate. nervoase.
13 ANALIZATORUL GUSTATIV
§
ȘI OLFACTIV LA OM
Formarea senzaţiilor gustative și olfactive este Segmentul central prezintă axonii neuronilor
asigurată de chimioreceptori. Ei contribuie la senzoriali și neuronii intercalari bulbari cu care fac
digestie, provocînd secreţia salivară și gastrică. sinapse. Neuronii bulbari propagă impulsul spre
Gustul și mirosul sînt senzaţii care apar în urma neuronii talamusului și cortexului somatosenzitiv.
contactului direct dintre moleculele substanţelor Fiziologia analizatorului gustativ.
chimice și receptorii celulelor senzoriale olfactive Substanţele chimice solubile în apă, prin difuzie,
și gustative. Simţul mirosului și gustului permite ajung la receptorii gustului din microvilozităţile
o apreciere deplină a calităţii produselor alimen- celulelor gustative. Fiecare celulă senzitivă gustativă
tare și servește drept sistem de protecţie contra poate „recunoaște” doar anumite substanţe chimice
toxinelor alimentare, aerului impurificat cu și, în funcţie de natura acestora, gama gusturilor
substanţe chimice, substanţelor petroliere, smo- percepute de om se reduce la patru tipuri: acru,
gului etc. Deficienţele analizatorilor chimici, ce amar, dulce și sărat.
apar preponderent la oamenii vîrstnici, cauzează Papilele gustative conţin muguri cu celule sen-
dificultăţi în alegerea hranei, duc la subnutriţie, zoriale gustative receptive doar la unul din cele
pierdere în greutate etc. patru gusturi. Ele formează pe suprafaţa limbii
4  zone gustative: zona gustului amar (dispusă pe
Analizatorul gustativ partea posterioară a limbii), zona gustului acru

RECEPŢIA SENZORIALĂ
A natomia a na li z ator u lui g ustativ. (localizată pe partea anterioară a limbii), zona
Analizatorul gustativ al omului este constituit din gustului sărat (dispusă pe partea anterioară a feţei
receptorii gustativi, calea de conducere și segmentul dorsale a limbii) și zona gustului dulce (localizată
central. la vîrful limbii). Partea centrală a limbii și faţa ei
Receptorii analizatorului gustativ sînt inferioară nu percep nici un gust.
prezentați de mugurii gustativi localizaţi în papi- Interacţiunea dintre receptorii microvilozităţilor
lele gustative din mucoasa linguală (fig. 2.11). celulelor senzoriale gustative și substanţele chimice
+ +
Mugurele gustativ este constituit din cca 50– specifice (protonii de Na și H , moleculele de glu-
150 de celule senzitive și celule de susţinere dispuse coză și substanţe cu gust amar) duce la depolariza-
la periferie și în centrul mugurelui. rea membranei celulare și crearea potenţialului de
Celula senzitivă gustativă are formă alungită. acţiune. În consecinţă, membrana devine permea-
2+
Una dintre extremităţile ei poartă microvilozităţi bilă pentru ionii de Ca , care, la rîndul lor, provoa-
cu receptori gustativi, cealaltă face sinapse cu neu- că exocitoza mediatorilor chimici. Prin intermediul
ronii senzoriali. acestora se produce transmiterea potenţialului 43
Longevitatea fiecărei celule senzitive este de electrochimic neuronului senzitiv, astfel generează
10–14 zile, iar celulele gustative tinere se formează impulsul nervos. Acesta la nivelul cortexului soma-
din cele de susţinere. tosenzitiv este transformat în senzaţii gustative, iar
Calea nervoasă este formată din dendritele la nivelul talamusului – în senzaţiile gustului „emo-
neuronilor senzoriali, care fac sinapse cu celulele ţional” care determină memorizarea gustului și
senzitive gustative, iar corpii lor sînt localizaţi în comportamentul corespunzător (plăcerea, dezgus-
ganglionii nervoși ai nervilor cranieni (fig. 2.12). tul, secreţia gastrică, nostalgia etc.).

Nervul trigemen (V) Nervul facial (VII)


Papilă gustativă Mugure gustativ
Celule
senzitive
gustative

Fosă
gustativă Nervul
glosofaringian
Prelungirile (IX)
neuronilor Celule de Nervul vag (X)
senzoriali susţinere
Fig. 2.11. Structura segmentului Fig. 2.12. Structura segmentului
periferic al analizatorului gustativ intermediar al analizatorului gustativ
Analizatorul olfactiv este format cîte 10–100, care constituie nervii olfactivi ce stră-
din receptorul olfactiv, calea nervoasă și segmentul bat lama ciuruită a etmoidului. Ajunși în bulbul
central. olfactiv, ei formează sinapse cu dendritele celule-
Receptorul olfactiv este reprezentat de mucoasa lor mitrale (neuroni secundari) și neuronii inter-
olfactivă a foselor nazale. calari. Fiecare celulă mitrală formează sinapse cu
Fosele nazale sînt considerate structuri auxi- cca 1 000 de axoni ai neuronilor olfactivi. Aceste
liare ale segmentului periferic al analizatorului sinapse, împreună cu dendritele celulelor mitrale
olfactiv. Ele sînt căptușite cu epiteliu mucos cons- și neuronii intercalari, alcătuiesc aglomerări nu-
tituit din epiteliu mucos nazal (mucoasa nazală) și mite glomeruli.
epiteliu mucos olfactiv (mucoasa olfactivă). Axonii celulelor mitrale proiectează spre regi-
Mucoasa olfactivă se deosebește de cea nazală unile senzitive ale cortexului prin tractul olfactiv,
printr-o suprafaţă mai mică, irigare mai slabă cu formînd calea olfactivă.
vase sang vine și lipsa glandelor secretorii. Ea nu Segmentul central prezintă lobii olfactivi an-
este situată în calea directă a curentului de aer. terior și posterior, limbul cortical secundar și
Interacţiunea dintre aerul inspirat și mucoasa hipocampul. La acest nivel are loc transformarea
olfactivă are loc graţie orientării în jos a orificiilor impulsurilor nervoase în senzaţii olfactive.
nazale (trăsătură caracteristică omului).
Bulb olfactiv
Unitatea funcţională a mucoasei olfactive este
celula senzorială olfactivă, care reprezintă un Celule mitrale
neuron bipolar senzitiv. Corpul lor are o singură Osul etmoid
dendrită, ce depășește celulele de susţinere și
este orientată spre interiorul foselor nazale. De la Axoni
dendritele neuronilor bipolari senzitivi pornesc
Glomerul
8–20 cili olfactivi, care plutesc în stratul mucos Substanţe
produs de celulele de susţinere ale mucoasei ol- odorante sau
aer Celulă olfactivă
factive. Cilii olfactivi conţin proteine receptive la
moleculele odorante (fig. 2.13). Mucus Cili olfactivi Dendrită
Calea nervoasă. De la polul bazal al neuronilor
olfactivi pornesc axoni mici, grupaţi în fascicule a Fig. 2.13. Structura mucoasei olfactive

Studierea formării senzaţiilor gustative și olfactive


L Materiale și ustensile
U
C Diferite produse destinate degustării, inclusiv măr și cartof crud.
R Bandă pentru legat ochii.
A
R Vată.
E Activităţi
44 P 1. Organizaţi două echipe a cîte 2–4 elevi și numiţi-le (de ex. echipa A și B).
R 2. Pentru fiecare echipă va fi desemnat unul sau doi asistenţi.
A
C 3. Elevii uneia din echipe își vor înfunda fosele nazale cu vată.
T 4. Membrii ambelor echipe vor fi legaţi la ochi.
RECEPŢIA SENZORIALĂ

I
C 5. Fiecare elev care participă la experiment va gusta din produsele propuse și le va numi.
Ă

1. Definește noţiunile: 4. Descrie activitatea celulelor 5. Explică mecanismul procesului


analizator gustativ; senzoriale gustative reprezentat în schemă.
analizator olfactiv. reprezentate mai jos. 0 mv
+40 mv
Evidenţiază localizarea lor în -70 mv
2. Explică rolul chimiorecepţiei
mucoasa linguală și senzaţiile
(recepţiei olfactive și recepţiei
care se vor forma.
gustative).
a

3. Prezintă printr-o schemă Na+


coz

Na+
Glu

etapele formării:
senzaţiilor olfactive;
Ca2+ Ca2+
senzaţiilor gustative.
Ca2+ Ca2+
§
14 ANALIZATORUL VIZUAL LA OM

Fotoreceptorul uman – ochiul este un organ pe- Coroida este o membrană abundent vasculari-
reche capabil să recepţioneze cantitatea și calitatea zată, cu rol în nutriţia globului ocular. Ea căptușeș-
undelor luminoase. te sclerotica, iar prin celulele pigmentare, pe care
Funcţional, el constă din aparatul receptor  – le posedă, contribuie la formarea camerei obscure.
celulele fotoreceptoare ale retinei și sistemul optic, Corpul ciliar este o formaţiune conjunctivo-
care focalizează razele luminoase și realizează pe musculară, care se dispune între coroidă și iris, ce
retină o imagine clară, micșorată și inversată. conţine mușchiul ciliar și apofizele ciliare.
Structural, ochiul omului este constituit din Mușchiul ciliar reprezintă fibre musculare nete-
globul ocular și organele anexe globului ocular. de, circulare și radiare, care participă în acomoda-
rea vizuală la distanţă.
Globul ocular are peretele format din Apofizele ciliare sînt formate din ţesut conjunc-
trei tunici concentrice (externă, medie și internă) tiv elastic, fiind acoperite de un epiteliu în care se
și o cavitate în care se află mediile refringente ale află numeroase vase sangvine.
ochiului (fig. 2.14). Tunica internă (nervoasă), numită retină,
Tunica externă include corneea și sclerotica. reprezintă sectorul funcţional receptor al ochiului,
Corneea este transparentă, lipsită de vase sang- format din stratul pigmentat și retina senzorială.
vine, dar puternic inervată de fibre amielinice. Stratul pigmentat al retinei este constituit din

RECEPŢIA SENZORIALĂ
Sclerotica la copii este albăstruie, la adulţi – celule pigmentare, care conţin melanină, orienta-
albă-sidefie, iar la bătrîni, ușor gălbuie. Ea prote- te spre coroidă. Ele trimit prelungiri amiboidale
jează celelalte părţi ale globului ocular de factorii printre celulele stratului intern al retinei (printre
mecanici și păstrează forma globului ocular. conuri și bastonașe), formînd camere obscure, și
În partea posterioară a scleroticei se află un absorb surplusul razelor luminoase.
sector perforat, prin care trec fibrele nervului op- Retina senzorială conţine celule fotoreceptoare
tic și vasele sangvine, numit lamă ciuruită. cu conuri (cca 6–7 milioane) și celule fotorecep-
Tunica mijlocie prezintă irisul, coroida și toare cu bastonașe (cca 125–130 milioane). Foveea
corpul ciliar. centrală (pata galbenă) a retinei сu diametrul de
Irisul este dispus pe partea anterioară a tunicii cca 3 mm conţine numai celule cu conuri și asigu-
mijlocii. El are forma unui disc în centrul căruia ră formarea celei mai clare imagini. Pe măsură ce
se află un orificiu numit pupilă. Irisul conţine ne apropiem de periferia retinei, numărul celule-
celule pigmentare ce dau culoare ochiului și este lor cu conuri se reduce, pe cînd cel al celulelor cu
format din mușchi netezi circulari și radiari, care bastonașe crește. Acest sector al retinei formează 45
prin contracţii modifică diametrul pupilei. o imagine mai puţin clară (ceea ce este văzut cu

IRISUL (tunica mijlocie) SCLEROTICA


(tunica externă)
Gene
Pupilă
Iris CORPUL VITROS
CORNEEA
(tunica externă)
COROIDA
(tunica mijlocie)
CRISTALINUL

CORPUL CILIAR
(tunica mijlocie) RETINA
Apofize (tunica mijlocie)
Cornee
Mușchi
ciliar
Fig. 2.14. Structura globului ocular
coada ochiului). Pe fundul ochiului, la cca 15o în Fiziologia receptorului vizual
zona temporală se află pata oarbă – punctul lipsit Formarea imaginii pe retină. Excitantul spe-
de celule senzoriale, prin care nervul optic și vase- cific al ochiului este lumina, ale cărei raze traversează
le sangvine ies din globul ocular. suprafeţele refractoare (corneea, cristalinul și corpul
Mediile refringente includ corneea, cristali- vitros), apoi ajung la retină.
nul, umoarea apoasă și corpul vitros. Sub acţiunea energiei razelor de lumină, la ni-
Corneea este parte componentă a tunicii exter-
velul retinei au loc următoarele fenomene:
ne cu proprietăţi optice invariabile.
• celulele pigmentare formează pseudopodii
Cristalinul constituie lentila principală a
care se întind printre celulele fotoreceptoare. Sub
ochiului. Avînd formă biconvexă, ce cauzează
acţiunea razelor luminoase rodopsina din celulele
formarea pe retină a imaginii inversate, cristali-
nul reprezintă o capsulă elastică, transparentă, cu bastonașe și iodopsina din celulele cu conuri se
umplută cu lichid și proteine solubile. Mușchiul descompune. Anume acestor reacţii chimice li se
ciliar și procesele ciliare menţin cristalinul la atribuie rolul de bază în formarea pe retină a unei
ecuatorul globului ocular și modifică curbura lui, imagini reale, mai mică, inversată (fig. 2.16).
contractîndu-se sau relaxîndu-se. Aceasta permite • celulele fotoreceptive formează un potenţial
vizualizarea obiectelor îndepărtate și apropiate. de acţiune, care este condus pe calea nervilor op-
Cu vîrsta, proteinele cristalinului se denaturează tici la segmentul central al analizatorului vizual
și în consecinţă el devine tot mai rigid. din lobii occipitali, unde se transformă în senzaţii
Umoarea apoasă umple camera anterioară și cea vizuale.
posterioară a globului ocular. Ea are rol de nutriţie
a componentelor vasculare și determină presiunea
în interiorul globului ocular. Creșterea presiunii se
atestă la bolnavii de glaucom.
Corpul vitros se află în camera obscură, menţi-
ne forma globului ocular, are rol trofic.
Organele anexe ale globului
ocular asigură mișcarea (mușchii globului ocu-
lar) și protecţia lui (sprîncenele, pleoapele, aparatul Fig. 2.16. Formarea imaginii pe retină
lacrimal) (fig. 2.15). Efectul produs de lumină asupra retinei nu
Mușchii globului (șase la număr – doi mușchi dispare odată cu întreruperea acţiunii excitan-
oblici și patru drepţi), realizează mișcarea globului tului, dar mai durează cca ⅓0 dintr-o secundă.
ocular în direcţii diferite. Persistenţa imaginii vizualizate se explică prin
Sprîncenele sînt formaţiuni proeminente care faptul că reacţiile chimice care decurg sub acţiu-
împiedică scurgerea transpiraţiei pe globul ocular. nea luminii similar altor fenomene chimice nu se
Pleoapele reprezintă cute musculo-fibroase opresc brusc, ci mai continuă. De asemenea, este
acoperite de piele, care protejează corneea. Ele conţin necesar un anumit interval de timp pentru ca pig-
46
glande sebacee modificate, glande sudoripare mo- menţii celulelor fotosensibile care se descompun
dificate și glande ciliare ce se deschid pe marginea la lumină să se restabilească. Datorită acestui fapt,
liberă a pleoapelor. Aparatul lacrimal include dacă aprindem și stingem un bec electric, la inter-
RECEPŢIA SENZORIALĂ

glandele lacrimale și conductele lacrimale. vale scurte ce nu depășesc ⅓0 din secundă, avem
impresia că lumina nu se întrerupe.
Fenomenul persistenţei imaginilor se află la
Glandă Pleoapă baza cinematografiei. Iluzia mișcării pe ecran se
lacrimală superioară formează prin trecerea la intervale scurte, prin
faţa ochilor, a mai multor imagini.
Acomodarea vizuală la distanţă reprezintă
modificarea curburii cristalinului în corespundere
cu distanţa pînă la obiectul vizualizat pentru forma-
Pleoapă
inferioară rea imaginii clare pe retină (fig. 2.17).
În condiţii de repaus ocular, cristalinul este
Gene turtit, fiind ţinut în tensiune de ligamentele
Canal
lacrimal sale. Astfel, el este acomodat pentru vizualizarea
obiectelor îndepărtate (peste 6 m). Cînd privirea
se îndreaptă spre un obiect apropiat, musculatura
Fig. 2.15. Organele anexe ale ochiului ciliară se contractă, relaxînd ligamentele. În con-
secinţă, cristalinul se relaxează și crește curbura sa, ani punctul proximum este între 25–40 cm, iar
asigurînd vizualizarea clară a obiectelor. Mărirea la vîrsta de 65–70 ani capacitatea de acomodare a
convexităţii este cu atît mai mare, cu cît distanţa cristalinului aproape dispare.
dintre obiect și cristalin este mai mică și are o Acomodarea în raport cu intensitatea lumi-
anumită limită (25 cm). Distanţa maximă la care nii. În funcţie de intensitatea fluxului de lumină,
are loc acomodarea ochiului normal este de 65 m, datorită contracţiilor musculare (mușchii radiari,
iar distanţa minimă – de 12–15 cm. circulari), pupila se mărește sau se micșorează.
Capacitatea pentru acomodare vizuală la dis- Lumina puternică provoacă micșorarea pupilei, iar
tanţă scade cu vîrsta, ca rezultat a diminuării elas- cea slabă – mărirea ei.
ticităţii cristalinului, care la vîrsta de 65–70 ani Acomodarea atît la distanţă, cît și la lumină
devine rigid. S-a constatat că la vîrsta de 40–50 prezintă mișcări reflexe, involuntare și spontane.
Perceperea culorilor se realizează datorită
celulelor fotoreceptoare cu conuri care au un prag
fotosensibil ridicat și o acuitate vizuală mare. Ele
asigură vederea la lumină puternică și perceperea
culorii obiectelor. Celulele cu conuri au o sensibi-
litate specifică la spectrul roșu, albastru și verde.
Celulele cu bastonașe sînt foarte sensibile la lu-
mină, fiind receptori nocturni. Ele nu pot furniza
Fig. 2.17. Acomodarea ochiului la distanţă detalii despre structura și culoarea obiectelor.

Determinarea cîmpului vizual al ochiului

RECEPŢIA SENZORIALĂ
L Activităţi
U
1. Desenează pe tablă roza vînturilor.
C
R 2. Elevul, care participă la experiment, stînd la o distanţă de 10–15 cm de la tablă, va privi cu
A ochiul stîng, cu privirea nemișcată numai centrul desenului.
R 3. Pe traseul fiecărei raze, un alt elev va trasa cu cretă albă o linie de la periferie spre centru pînă
E cînd elevul care participă la experiment va vedea culoarea albă și va marca acest punct.
D 4. Determină limitele cîmpului vizual al ochiului drept pentru alb.
E Prezentarea rezultatelor
1. Unește printr-o linie punctele marcate de pe fiecare rază.
L 2. Identifică limitele cîmpului vizual al ambilor ochi (cîmp vizual monocular) pentru alb, roșu,
A verde, albastru spre partea externă, nazală, inferioară, frontală a ochiului.
B
O 3. Suprapune perimetrul cîmpului vizual al ochiului drept pentru alb cu cel al ochiului stîng și
R obţineţi cîmpul vizual binocular al elevului.
A Concluzii 47
T 1. Demonstrează dependenţa dintre repartizarea celulelor cu conuri și bastonașe pe retină și
O
R limitele cîmpului vizual pentu obiectele incolore (alb).
2. Stabilește diferenţele dintre limitele cîmpului vizual ale ochiului stîng și drept.

1. Numește celulele fotorecep- 4. Reprezintă schematic calea ra- 6. Studiază spectrul vizibil la om
toare care asigură perceperea zelor luminoase spre celulele și insecte și compară capaci-
culorilor și celulele fotorecep- fotosensibile ale retinei. tăţile vizuale ale omului și ale
toare responsabile de vederea insectelor.
5. Desenează și descrie forma:
în lumină slabă.
cristalinului în cazul
insecte
2. Prezintă într-un tabel compo- vizualizării unui obiect la
nentele de structură ale glo- distanţa de cca 5 m și a
bului ocular și funcţiile lor. unui obiect la distanţa de
300 400 500 600 700
50 m;
3. Numește funcțiile organelor
pupilei în funcţie de
anexe ale globului ochiului.
intensitatea fluxului de om
lumină (puternic, slab) care
trece prin ea. 300 400 500 600 700
§
15 IGIENA ȘI DISFUNCȚIILE SISTEMULUI
SENZORIAL LA OM
analizatorul auditiv și Medicul orelist este cel care pune diagnosticul,
vestibular tratează și urmărește evoluţia disfuncțiilor și ma-
Factorii de risc care cauzează disfuncţii și mala- ladiilor analizatorului auditiv.
dii ale analizatorului auditiv și vestibular la om sînt: Tulburări vestibulare
loviturile puternice suportate de urechi; Vertijul este o senzaţie falsă de deplasare în
microorganismele patogene; unul din cele trei planuri ale spaţiului. Pacienții
zgomotele puternice; descriu vertijul ca o senzaţie în care simt că se în-
strigătele și fluieratul în ureche; vîrt sau că mediul înconjurător se învîrte în jurul
presiunea aerului propagată de o explozie; lor. Vertijul se manifestă prin: greţuri, vomă, pa-
dopurile de cerumen, substanţe chimice și cor- loare, transpiraţii reci. El este cauzat de tulburări
puri străine (seminţe, insecte) introduse în urechi; la nivelul sistemului nervos periferic, sistemului
leziuni și/sau tumori la nivelul nervului vesti- nervos central sau tulburări cauzate de medica-
bulocohlear, encefalului. mente, cauze psihologice etc.
Tulburări ale auzului Tulburări de echilibru (tendinţa de cădere sau/și
Surditatea reprezintă pierderea totală sau parţi- deviaţii de mers).
ală, uni- sau bilaterală a acuităţii auditive. Poate fi Nistagmusul este cauzat de disfuncții la nivelul
cauzată de afecțiuni ale urechii externe, medii și/ urechii interne și se manifestă prin mișcări oscila-
sau interne sau a nervului cranian VIII. torii involuntare, ritmice, ale globilor oculari spre
Tinnitusul este o senzaţie sonoră asemănătoare partea lezată (urechea stîngă sau dreaptă).
sunetului produs de o sonerie care se datorează
unei stimulări iritative a urechii interne sau a ner-
analizatorul cutanat
vului vestibulocochlear. Disfuncțiile sensibilității cutanee sînt cauzate
Acufene sînt numite senzaţiile auditive perce- de traume, substanțe toxice (alcoolism), disfuncții
pute de o persoană, fără a fi însă determinate de o metabolice (diabetul), procese inflamatorii etc.
excitaţie sonoră. Capacitățile de recuperare a unei senzații tactile
Presbiacuzia este un proces de îmbătrînire fi- depinde direct de această cauză deși, chiar aceasta
ziologică a structurilor neurosenzoriale ale urechii fiind tratată, poate adesea persista o anumită redu-
interne și a centrilor de integrare auditivă, cu dimi- cere a calității percepției senzitive.
nuarea percepţiei auditive. Manifestările disfuncției sensibilității cutanate
Traumatismul sonor cronic (surditatea profesio- sînt senzații anormale, nedureroase, dar neplăcute,
nală) poate fi determinat de expunerea prelungită simțite pe piele: înțepături; furnicături; amorțeli;
48 la zgomot în timpul muncii. senzații de constricție, dureri și senzații comparate
Otite sînt inflamațiile epiteliului sau mucoa- cu lovituri de cuțit, torsiune, întindere, strînge-
selor urechii cauzate de infecții bacteriene sau re; senzații de arsură, electrocutare, descărcare
RECEPŢIA SENZORIALĂ

micotice. electrică.
Prevenirea și profilaxia tulburărilor de auz Pentru descrierea disfuncțiilor sensibilității
Menţinerea funcţiilor organului statoacustic cutanate se utilizează termenii medicali:
necesită respectarea strictă a regulilor de igienă, parestezie (senzații anormale percepute în
care prevăd evitarea factorilor de risc și întreţine- lipsa unui stimul aparent);
rea curăţeniei urechilor. disestezie (senzații pozitive provocate sau nu
Evitînd expunerea la zgomote puternice, pu- de un stimul).
tem preveni pierderea auzului. În cazul expunerii Disfuncțiile sensibilității cutanate diagnostica-
profesionale la zgomote se recomandă utilizarea te clinic sînt:
echipamentului fono-protector. Riscul de boli in- hiperestezia (percepția exagerată a stimulilor,
fecţioase ce pot duce la pierderea funcţiei auditive precum este atingerea ușoară sau mîngîierea);
poate fi redus prin vaccinarea copiilor și tratarea la hipoestezie (diminuarea sensibilității cuta-
timp a infecțiilor. E necesar de exclus administra- nate la stimuli specifici precum presiune, atingere
rea unor medicamente (de ex. aminoglicozidele) usoara, stimuli cald-rece);
care lezează nervului auditiv. Pierderea auzului hipoalgezie (pierderea percepției dureroase,
legată de înaintarea în vîrstă nu poate fi prevenită. precum este senzația de înțepătură cu un ac);
anestezia (absența oricărei senzații cutanate). Refracţia oculară este proprietatea sistemului
În cazul intervențiilor chirurgicale pentru optic ocular de a modifica direcţia razelor de lumină
diminuarea sau suprimarea temporară, completă care pătrund în ochi. Gradul de refracţie al siste-
sau parțială, a sensibilității corpului la dureri se mului optic depinde de raza curburii corneei, raza
utilizează agenți chimici sau fizici pentru a induce curburii cristalinului și de distanţa dintre cornee și
efectul anestezic. cristalin. Refracţia oculară, în funcţie de locul de
intersecţie al razelor de lumină (formarea focarului)
Analizatorul gustativ care pătrund în ochi, este de trei tipuri: emetropică
și olfactiv (emetropie), miopică (miopie), hipermetropică (hi-
Factorii de risc ce cauzează disfuncţii și maladii permetropie). Miopia și hipermetropia sînt defecte
ale organelor analizatorului gustativ și olfactiv sînt: de vedere, cauzate de dereglări ale refracţiei razelor
alimentele consumate prea reci sau fierbinţi; de lumină în procesul trecerii lor prin sistemul optic
substanţele chimice acide sau bazice care ac- al ochiului.
cidental vin în contact cu mucoasa linguală sau cu Capacitatea de refracţie a ochiului este deter-
epiteliul olfactiv; minată și de modificările cristalinului în funcţie de
microorganismele patogene; vîrstă. De exemplu, la nou-născuţi hipermetropia
loviturile care duc la mușcarea limbii sau trece în emetropie sau miopie pe măsură ce bebe-
rănirea mucoasei nazale. lușii cresc. Refracţia optică este influenţată și de
Pentru a asigura activitatea normală a orga- factorii mediului. La locuitorii regiunilor de stepă
nelor gustativ și olfactiv, e necesară respectarea și de litoral predomină emetropia, iar la orășeni
următoarelor reguli de igienă: este frecventă miopia.
nu se vor consuma alimente prea reci sau Miopia reprezintă devierea refracţiei oculare,

RECEPŢIA SENZORIALĂ
prea fierbinţi, care pot distruge mugurii gustativi; caracterizată prin intersecţia razelor de lumină
se va preîntîmpina contactul mucoasei lin- paralele venite de la infinit (în oftalmologie – de la
guale cu substanţe chimice acide sau bazice, care 5 metri) înaintea retinei. Miopul se caracterizează
pot provoca arsuri grave, iar ca urmare are loc prin vedere foarte bună de aproape, dar cu o vedere
pierderea parţială sau totală a gustului; neclară la distanţă. Pentru a vedea mai clar la distan-
ţă, el își mijește ochii, își încordează privirea, ceea ce
nu se vor inhala substanţe chimice odorante
duce la dureri de cap, oboseală oculară, dereglarea
sau pulverizante care pot provoca arsuri grave ce
vederii binoculare, strabism etc.
duc la pierderea parţială sau totală a mirosului;
Gradul de manifestare a miopiei este determi-
se vor preveni infecţiile mucoasei nazale și nat cu ajutorul lentilelor concave și este măsurat în
mucoasei linguale prin evitarea contactului cu
dioptrii. Miopia poate fi ușoară (pînă la 3 dioptrii),
persoanele infectate și cu obiectele lor personale.
medie (3–6 dioptrii) și avansată (depășește 6 dioptrii).
Analizatorul vizual Tratamentul miopiei este indicat de medicul of-
talmolog și poate fi corectată cu ochelari sau lentile 49
Disfuncţiile și maladiile analizatorului vizual de contact, iar în unele cazuri și prin intervenţii chi-
sînt determinate de devierea razelor de lumină la rurgicale (fig. 2.18).
trecerea lor prin mediile refringente oculare (dere-
glarea refracţiei), de reducerea acuităţii vizuale, de Punctul de formare
infecţii bacteriene etc. a focarului Raze de lumină
Factorii de risc care cauzează disfuncţiile și Retina
maladiile analizatorului vizual sînt:
suprasolicitarea ochilor;
lipsa pauzelor de odihnă;
iluminarea insuficientă a locului de muncă;
distanţa mică dintre obiectul de muncă (masa
de scris, cartea, ecranul computerului etc.) și ochi;
poziţia incorectă a corpului în timpul cititului
și scrisului;
necorespunderea dintre înălţimea elevului și a
băncii;
nerespectarea regulilor de igienă personală;
traumatisme ale ochilor și zonelor apropiate lor;
disfuncţiile și maladiile altor sisteme vitale Lentilă concavă
(endocrin, nervos);
avitaminoza. Fig. 2.18. Miopia
În era computerelor miopia ar putea constitui o Bolnavii de cataractă au următoarele simp-
formă de adaptare a sistemului vizual la vederea de tome: vedere „în ceaţă” sau „printr-o pînză” ori
aproape. Studiile asupra studenţilor care utilizează „printr-o lacrimă”; pacienţii clipesc des în dorinţa
frecvent computerul au demonstrat că miopia lor de a vedea mai clar; vederea este dublă, scade la
a crescut pe parcursul anului școlar și a scăzut în citit, la vizionarea emisiunilor TV etc.
timpul verii. Miopia poate fi evitată prin respecta- Deși există și alte forme de tratament în fazele
rea regulilor respective de igienă a vederii. iniţiale ale bolii (ochelari pentru ameliorarea ve-
Hipermetropia este devierea de refracţie, în derii, picături pentru încetinirea progresiei bolii),
care razele de lumină se întîlnesc într-un focar situat ulterior unica metodă de tratament eficient al cata-
în spatele retinei. Hipermetropul nu vede bine nici ractei este cea chirurgicală, de înlăturare a cristali-
la distanţă, nici aproape. nului afectat și implantare a unui cristalin artificial.
Hipermetropia este cea mai răspîndită deregla- Conjunctivita este o boală oculară foarte
re a vederii (cca 80%). Activităţile care solicită cel frecventă, în special la copii, care se caracterizează
mai mult ochiul (cititul, scrisul) la hipermetrop prin inflamarea mucoasei conjunctive. Cauzele
induc lăcrimare, cefalee, roșeaţă oculară, dereglări conjunctivitei sînt bacteriile patogene. Fumul, pra-
de vedere (literele se amestecă, vederea devine ne- ful, gazele toxice sînt consideraţi factori favorizanţi
clară pentru cîteva momente). Îndreptînd privirea importanţi în producerea conjunctivitelor.
în depărtare, aceste dereglări dispar, apoi reapar Bolnavul de conjunctivită are senzaţii de arsură
după un anumit interval de timp de la reluarea ac- oculară, de „nisip în ochi”, mîncărimi, înţepături.
tivităţii. Corecţia hipermetropiei se face cu lentile Stresul vizual cauzat de utilizarea compu-
convergente (lentile „+”) (fig. 2.19). terului. Rolul computerelor în societatea modernă
Retina este de necontestat. Aceasta impune necesitatea
Raze de lumină de a găsi modalităţi de evitare a efectelor nocive
la folosirea îndelungată a computerelor asupra
sănătăţii utilizatorilor.
Problema cea mai frecventă o constituie dis-
confortul vizual. Mulţi dintre acei care utilizează
Punctul de
formare timp îndelungat computerul (mai mult de 2 ore pe
a focarului zi) au probleme de vedere. Un studiu efectuat asu-
pra funcţionarilor a demonstrat o corelaţie directă
între numărul orelor petrecute în faţa monitorului
și numărul simptomelor de stres vizual apărute.
Lentilă convergentă Simptomele directe ale stresului vizual cau-
Fig. 2.19. Hipermetropia zat de utilizarea îndelungată a computerului sînt:
oboseala oculară, durerile de cap, miopia, dublarea
Cataracta este o maladie caracterizată prin imaginii, modificări în percepţia culorilor.
opacitatea parţială sau totală a cristalinului. Aceasta Simptomele indirecte pot include: dureri la nive-
50 împiedică pătrunderea razelor de lumină prin pupi- lul mușchilor și oaselor (gît, umeri, spate, încheietu-
lă, reducînd astfel acuitatea vizuală pînă la pierderea ra mîinii), oboseală fizică excesivă, eficienţă vizuală
completă a vederii. Maladia este raspîndită la 70% scăzută în desfășurarea activităţii, încordarea muș-
RECEPŢIA SENZORIALĂ

din persoanele de peste 60 de ani. chilor oculari și probleme de vedere asociate.

1. Completează un tabel cu 4. Explică efectele dopului de 7. În ultimul timp peste 50%


factorii de risc care cauzează cerumen asupra analizatorului dintre femei solicită anestezia
disfuncţii ale sistemului auditiv. Descrie metodele de epidurală înainte să nască (la
senzorial. prevenire a formării lui. începutul travaliului). Explică
efectele acestei proceduri.
2. Numește analizatorul 5. Cînd ar trebui de efectuat
senzorial afectat la pacienții un consult la medicul 8. Explică de ce la persoanele care
diagnosticați cu vertij sau otite. oftalmolog? suferă de guturai* sensibilitatea
olfactivă se reduce la minim.
3. Numește receptorul senzitiv 6. Descrie diferența dintre
ce asigură capacitatea de a * Notă: Guturaiul se manifestă prin
refracția oculară la persoanele uscarea cavităţii nazale, secreţii
recunoaște obiectele după emetroape (vederea normală), seroase nazale abundente,
formă, textură și dimensiune mioape și persoanele cu respiraţie dificilă.
cu ochii închiși. hipermetropie.
RECAPITULARE

Foto -
receptori
Celule cu Celule cu
conuri bastonaşe

Termo-
receptori
Corpusculul Krause Corpusculul Ruffini Receptorii
(excitaţii termice reci) (temperaturi înalte) hipotalamici

R Chimio-
receptori
E Receptorii aortic, caro-
tidian şi encefalici
Osmoreceptori
Receptori
olfactivi
Receptori
gustativi

RECEPŢIA SENZORIALĂ
Urechea internă Corpusculul Meissner Baroreceptori
E (vibraţia) (atingerea) (presiunea)
Mecano -
receptori
P Corpusculul Golgi Corpusculul Vater-Pacini Fus neuromuscular
(contracţia musculară) (vibraţii la suprafaţa pielii) (extensia musculară)

T
Proprioreceptori
O sensibili la
RECEPTORI Poziţia corpului Mişcarea corpului
R INTERNI 51
Visceroreceptori
sensibili la
I Durere Presiune Foame Sete

I Receptorii
cutanaţi
sensibili la
Presiune Temperatură Durere

RECEPTORI
EXTERNI

Lumina Auzul Gustul


Organe de
simţ
care percep
Atingerea Poziţia corpului Mirosul
TEST SUMATIV

1. Definește funcțiile sistemului senzorial al omului.

2. Prezintă într-un tabel segmentele analizatorilor senzoriali, structura lor generală și funcția.

3. Explică deosebirea dintre senzație și percepție.

4. Omul este limitat în perceperea mediului extern de numărul, tipul și performanţele receptorilor.
Numește 2–3 aparate, create de om, care-i sporesc perceperea mediului.
2 3
5. Examinează schema care prezintă segmentele analizatorului vizual al omului.
Alcătuiește legenda schemei. Identifică și numește segmentul format din axonii
neuronilor bipolari senzitivi. 1

6. Ordonează noțiunile din șirul propus în succesiunea apariţiei potenţialului de acţiune în celulele
mecanoreceptoare cu flageli: stimul mecanic, depolarizarea membranei, celulă senzitivă, energie
mecanică, energie electrochimică, neuron senzitiv, impuls nervos. Numește unul dintre receptorii, care
posedă astfel de celule și senzațiile elaborate de el.

7. Desenează schematic traseul parcurs de undele sonore din mediul extern pînă la organul Corti și
alcătuiește legenda schemei.

8. Clasifică noţiunile propuse după algoritmul: stimul, receptor, organul unde este localizat receptorul.
Glucoza, poziţia spaţială, urechea, fotoreceptor, mecanoreceptor, pielea, pipăitul, chimioreceptor,
temperatura, sunet, ochiul, limba, lumina, termoreceptori.

9. Explică, în baza structurii celulare a limbii, de ce partea ei posterioară mai este numită zona gustului
amar, iar cea anterioară – zona gustului dulce.

10. Schema alăturată prezintă refracția oculară la persoane cu


vedere normală și persoane cu defect de vedere. Examinează
52 schemele și răspunde la subiectele ce urmează.
• Identifică schema care reprezintă ochiul cu defect de vedere.
RECEPŢIA SENZORIALĂ

• Numește defectul de vedere reprezentat în schemă.


• Descrie cauzele acestui defect de vedere, simtomele, factorii
de risc și metodele de profilaxie.
• Explică cum poate fi restabilită vederea normală sau aproape normală la persoanele diagnosticate
cu defectul de vedere reprezentat în schemă.

11. Examinează schema alăturată și identifică factorul care împiedică


propagarea undelor sonore spre urechea internă. Descrie
localizarea, geneza lui și metodele de profilaxie.
CAPITOLUL

3 REGLAREA
HORMONALĂ
Glandele endocrine și organele cu funcții endocrine
Hormonii
Disfuncții și maladii ale sistemului endocrin
§
16 GLANDELE ENDOCRINE ȘI
ORGANELE CU FUNCȚII ENDOCRINE
Sistemul endocrin reglează activitatea celulelor, istm (ţesut glandular). Lobii sînt separați în lobuli,
țesuturilor, organelor și sistemelor de organe, astfel iar fiecare lobul constă din foliculi glandulari
asigurînd homeostazia organismului uman. (vezicule). Cavitatea internă a foliculilor conţine
Glandele endocrine și organele cu funcții en- coloidul tiroidian (o substanţă proteică, vîscoasă,
docrine sintetizează hormoni și îi secretă în sînge. transparentă, de culoare gălbuie) unde sînt depo-
zitaţi hormonii (fig. 3.2).
Glandele endocrine
Hipofiza este numită și „creierul endocrin” Celule
deoarece majoritatea hormonilor secretați de ea foliculare
Lobul
reglează activitatea altor glande endocrine (fig. 3.1).
Hipofiza, în funcţie de particularităţile anatomice
și funcţionale, poate fi divizată în:
lobul anterior, a cărui celule produc șase tipuri
de hormoni: corticotropina (ACTH), gonadotro- Folicul
Fig. 3.2. Structura glandei tiroide glandular
pinele (FSH și LH), tireotropina (TSH), prolactina
(PRL), somatotropina (STH); Morfologia foliculilor depinde de activitatea
lobul posterior depozitează și secretă hormonul fiziologică a glandei. Glanda în hiperfuncţie are
antidiuretic (ADH) și hormonul oxitocina sintetizaţi foliculii de dimensiuni neesenţiale, coloidul este
în corpii neuronilor secretorii din hipotalamus; redus și conţine multe vacuole, deoarece este elimi-
lobul intermediar, deși rudimentar (și adesea nat abundent în sînge. În hipofuncţie foliculii sînt
considerat partea anterioară hipofizară) este un mari, iar coloidul dens, aproape nevascularizat.
strat subțire de celule localizat între lobul anterior Glandele paratiroide sînt localizate pe faţa
și cel posterior. Aceste celule sintetizează și secretă posterioară a lobilor tiroidieni. Celulele lor secretă
hormonul melanocit-stimulator (MSH). în sînge hormonul paratireoid (parathormon).
Tiroida secretă hormoni: triiodotironina (T3), Glandele suprarenale sînt localizate pe polul
tiroxina (T4) și calcitonina, care pot fi obţinuţi și superior al fiecărui rinichi. Glanda suprarenală
pe cale sintetică. constă din două straturi de celule (fig. 3.3):
Glanda tiroidă are forma literei H și constă din stratul cortical, care produce aldosterolul,
doi lobi laterali (stîng și drept) uniţi între ei prin cortizolul și hormonii sexuali androgeni;
stratul medular, care sintetizează adrenalina
(epinefrina) și noradrenalina (norepinefrina).
54
Stratul cortical
REGLAREA HORMONALĂ

Lobul intermediar Lobul posterior


Stratul medular
Lobul anterior

ACTH
FSH, LH MSH
a

Fig. 3.3. Structura glandei suprarenale


in
oc

TSH
it
Ox

PRL STH ADH Timusul este situat în partea posterioară a


sternului, are formă alungită și constă din doi lobi
(drept și stîng). Această glandă se dezvoltă pînă
la al doilea an de viaţă, apoi involuează lent după
pubertate, fiind înlocuită cu ţesut conjunctiv și gras.
O astfel de evoluţie a timusului presupune partici-
Fig. 3.1. Hipofiza parea lui în procesele de osteogeneză, dezvoltare
norma lă a glandelor sexuale și creștere a orga- Pancreasul endocrin prezintă insulele Lan-
nismului. Funcţia timusului este semnificativă în gerhans, formate din celule de două tipuri (fig. 3.5).
activitatea sistemului imun. Hormonii secretaţi de alfa-celule, care secretă glucagon;
această glandă sînt angiotensina și eritropoietina. beta-celule, localizate periferic, mai mici
Epifiza (glanda pineală) este o parte compo- și mai numeroase decît alfa-celulele, secretă
nentă a epitalamusului. La copii are dimensiuni mai insulina.
mari decît la adulţi. Principalul hormon epifizar este Glandele sexuale secretă în sînge hormoni se-
melatonina, care reglează starea de somn-veghe, in- xuali masculini (androgeni) și feminini (estrogeni).
ducînd starea de somn. Melatonina inhibă activitatea Activitatea endocrină a ovarului este asigurată
sistemului nervos central, pe timpul nopţii, dar și de celulele tecii interne a foliculilor ovarieni, care
ziua dacă individul se află în încăperi întunecoase. secretă hormonul foliculina, și de celulele corpului
De rînd cu melatonina, epifiza secretă și alți hor- galben, care secretă progesteronul (luteina). În
moni care inhibă funcţiile tiroidei, suprarenalelor și ovar, de asemenea, este sintetizată o cantitate ne-
ale glandelor sexuale. însemnată de hormoni androgeni. Regiunea endo-
Organe cu funcţii endocrine crină a testiculelor, celulele Leyding, care secretă
Hipotalamusul sintetizează și secretă testosteronul.
neurohormoni hipofiziotropi (stimulează sau Placenta este un organ cu funcţii endocrine,
inhibă sinteza și secreția hormonilor hipofizei) și care se formează în perioada gravidităţii. Ea secretă
hipotalamici (oxitocina și ADH). în organismul matern hormonii: gonadotropina,
Hipotalamusul formează legături anatomice și somatomamotropina, tireotropina, progesteronul,
funcţionale cu hipofiza – axă hipotalamo-hipo- testosteronul etc. Hormonii steroizi sînt sintetizaţi
și secretaţi și de celulele ţesutului fătului.

REGLAREA HORMONALĂ
fizară. Legătura anatomică constă dintr-o reţea
sangvină (sistemul port hipotalamo-hipofizar) și Tractul digestiv. Hormonii tractului digestiv
nervoasă (tractul hipotalamo-hipofizar), iar cea gastrina, secretina, colecistochinina, motilina etc.
funcţională se realizează prin neurohormonii sînt secretaţi de celule endocrine dispersate de-a
hipofiziotropi, transpor taţi de torentul sangvin lungul tubului digestiv. Acești hormoni coordo-
spre lobul anterior al hipofizei (fig. 3.4). nează funcţiile diferitor regiuni ale tubului digestiv.

Hipotalamus

Celule secretorii
Neuroni
Capilar
Vase sangvine Secțiune prin pancreas sangvin

55
Hipofiză Insulă Langerhans
Fig. 3.4. Axa hipotalamo-hipofizară Fig. 3.5. Structura pancreasului endocrin

1. Numește hormonii hipofizei, 4. Explică legătura anatomică 6. Numește glandele endocrine


sintetizaţi de celule localizate dintre hipotalamus și lobii și organele cu funcții
în hipotalamus. hipofizei. endocrine ale bărbaților și
femeilor.
2. Descrie structura unui folicul 5. Copiază noțiunile de mai jos
glandular tiroidian. și aranjează-le într-o schemă 7. Redactează un eseu în care
logică care demonstrează să explici de ce stările de
3. Explică diferenţa funcțională
legătura lor anatomică și stres îndelungat contribuie la
dintre:
funcțională. sporirea masei suprarenalelor.
lobii hipofizei;
Hipotalamus, lobul anterior al Utilizează noţiunile:
stratul cortical și medular al
hipofizei, TSH, tiroidă, secreția hormonii stresului, răspunsul
suprarenalelor;
hormonului, T3, T4, sistemul organismului, neuromediator,
alfa- și beta-celulele pan-
port hipotalamo-hipofizar, sistem nervos simpatic,
creasului;
tractul hipotalamo-hipofizar, sinapsă chimică.
neuroni senzitivi și neuroni
neurohormoni hipofiziotropi.
secretorii.
§
17 HORMONII

Hormonii (din gr. ὁρμή – „impuls”) sînt glicemiei sau a glucagonului în sînge. Acest hor-
substanțe chimice sintetizate și secretate de celule, mon stimulează pătrunderea glucozei în fibrele
țesuturi, glande sau organe cu funcții secretorii. musculare și celulele adipoase, convertirea gluco-
Fiind eliberați în sînge, hormonii sînt transportați zei în glicogen, sinteza proteinelor și a lipidelor.
prin rețeaua de vase sangvine spre celulele-țintă, Glucagonul este secretat ca răspuns la scăderea
locul unde își realizează activitatea. nivelului glucozei în sînge. El stimulează sinteza
Hormonii acţionează în cantităţi mici, lent hidraţilor de carbon din produsele degradării prote-
(cîteva ore sau zile, cu excepţia adrenalinei) asu- inelor și lipidelor, provoacă degradarea glicogenului
pra anumitor celule. Ei sînt „mesagerii chimici” ai hepatic și sporirea cantităţii de glucoză în sînge.
sistemului endocrin care asigură echilibrul hidric Hormonii tiroidieni (T3 și T4) în stare normală
și mineral (osmoreglarea), creșterea și dezvoltarea, reglează metabolismul bazal, creșterea și dezvol-
digestia, metabolismul energetic, reproducerea, tarea organismului.
adaptarea la condițiile mediului etc. Cortizolul reglează metabolismul glucidic prin
Sinteza și secreția hormonilor este reglată de sinteza glucozei și degradarea glicogenului din
sistemul nervos în funcție de condițiile mediului ficat. Ei stimulează descompunerea proteinelor
intern și extern al organismului. din muschii scheletici și sporirea rezervelor de
Hormonii osmoreglatori aminoacizi liberi, accesibili pentru sinteza protei-
Hormonul antidiuretic (ADH) participă la nei în ficat.
menţinerea echilibrului hidric în plasma sangvină Hormonii stresului
prin vasoconstricţia arteriolară și reabsorbţia apei Adrenalina provoacă:
din urină la nivelul rinichilor. Sub acţiunea ADH majorarea ritmului cardiac, creșterea ten-
volumul urinei scade, iar concentraţia ei sporește. siunii arteriale, constricţia arteriolelor cutanee,
În concentraţii mari ADH mărește tensiunea arte- dilatarea arteriolelor mușchilor scheletici;
rială în urma vasoconstricţiei arteriolare. relaxarea musculaturii tractului digestiv,
ADH este sintetizat în corpii neuronilor hipo- bronhiilor, vezicii urinare;
talamici și transportat prin axonii acestora spre creșterea capacităţii de muncă a organismului
lobul posterior al hipofizei, unde este stocat. în condiţii extreme;
Cînd hipotalamusul detectează un nivel scăzut majorarea concentrației glucozei în sînge
de apă în plasma sangvină, transmite semnale prin scindarea glicogenului din ficat, astfel fiind
nervoase spre lobul posteior al hipofizei, care se- antagonist al insulinei;
cretă ADH-ul stocat în sînge. scindarea glicogenului muscular în scopul
Aldosterolul este semnificativ în metabolismul eliberării energiei necesare pentru funcţionarea lor.
56 apei și al sărurilor minerale. El, menţine concen- Noradrenalina provoacă vasoconstricţia arterio-
traţia Na+ și Cl- în sînge, limfă și lichidul tisular, lelor și, ca urmare, majorarea tensiunii arteriale.
sporește presiunea lor osmotică, reţine apa în or- Hormonii reproducerii
ganism și contribuie la mărirea tensiunii arteriale. Foliculina coordonează dezvoltarea organelor
REGLAREA HORMONALĂ

Parathormonul reglează conţinutul fosfaţilor și genitale, a glandelor mamare, a caracterelor sexu-


al ionilor de calciu în sînge. Acest hormon mobi- ale secundare și a comportamentului feminin.
lizează calciul și fosforul din oase, intensifică re- Progesteronul are un rol apreciabil în dezvolta-
sorbţia ionilor de calciu în intestin, în corelaţie cu rea sarcinii, în special în primele trei luni. El este
vitamina D, intensifică reabsorbţia Ca2+ în tubii considerat hormonul maternităţii.
renali. În așa mod, parathormonul contribuie la Din grupul hormonilor sintetizaţi de placentă
sporirea conţinutului de calciu în sînge. fac parte: gonadotropina (cu activitate luteotropă),
Calcitonina exercită acţiuni antagoniste para- somatomamotropina (cu activitate lactotropă,
thormonului, micșorînd concentraţia calciului și luteotropă și somatotropă), tireotropina, hormoni
fosfaţilor în sînge. androgeni cu acţiune similară hormonilor sexuali.
Hormonii metabolici Hormonii reglatori de creștere și dezvoltare
Stocarea și gestionarea substanţelor de rezervă Hormonul somatotrop (STH) joacă un rol de-
are loc sub controlul hormonilor metabolici (insu- cisiv în reglarea creșterii în perioada copilăriei,
lina, glucagonul, cortisolul, hormonii tiroidieni, stimulînd creșterea oaselor la nivelul plăcilor
gastrina, secretina, hormonul creșterii). epifizare. În lipsa hormonului somatotrop placa
Insulina este secretată ca răspuns la mărirea epifizară este redusă, iar creșterea – lentă.
Homeostazia hormonală reprezintă nașterii secreţia acestui hormon crește, contribuind
echilibrul dinamic al concentraţiei hormonilor la expulzia fetală (fig. 3.7).
(sinteză; secreţie; degradare) în sînge menţinut
printr-un mecanism general de conexiuni inverse Hipofiza
(feedback). Acest mecanism constă în transmite-
rea informaţiei de la obiectul reglat (de ex. conţi-
nutul glucozei în sînge) spre centrul de comandă
(glanda endocrină). Mecanismul feedback este de Oxitocina
două tipuri: feedback negativ și feedback pozitiv.
Feedbackul negativ. Glandele paratiroide
secretă parathormonul care reglează conţinutul Mușchi uterin
de calciu în sînge. Diminuarea conţinutului de
calciu are ca urmare secreţia parathormonului, iar Fig. 3.7. Reglarea sintezei oxitocinei prin
sporirea conţinutului de calciu – reducerea secreţiei
parathormonului (fig. 3.6). feedback pozitiv

Homeostazia conţinutului de
Sinteza și secreția hormonilor este regla-
Ca2+ în plasma sangvină tă pe cale nervoasă, de alţi hormoni, de concentraţia
substanţelor al căror conţinut este reglat de hormoni.
Secreţia Fibrele nervoase simpatice stimulează secre-
parathormonului ţia la nivelul stratului medular al suprarenalelor.
Hipotalamusul, prin intermediul axei hipotala-

REGLAREA HORMONALĂ
mo-hipofizară, coordonează activitatea endocrină
Stimularea Sporirea a hipofizei (fig. 3.8).
eliberării Ca2+ absorbţiei Ca2+ Hormonii lobulului anterior hipofizar vor fi
produși doar în lipsa hormonilor secretaţi de alte
glande endocrine: secreția TSH-ului va fi deter-
minată de lipsa hormonilor tiroidieni, iar ACTH-
parathormon ului – de hormonii corticosuprarenali etc.
Excesul de glucoză din sînge induce secreţia
insulinei, care va determina sinteza glicogenului
Fig. 3.6. Reglarea sintezei parathormonului și astfel micșorarea concentraţiei ei în sînge.
prin feedback negativ
Neuron cu funcţii
Feedbackul pozitiv. În cazul reglării prin secretorii
mecanismul feedback pozitiv hormonul iniţial (X)
stimulează secreţia altor hormoni sau metaboliţi
(Y), care, la rîndul lor, stimulează secreţia hormo- 57

Vas sangvin
nului X. Feedbackul pozitiv este mai puţin frecvent
în reglarea secreţiei hormonilor. Drept exemplu
Celulă hipofizară
de feedback pozitiv poate servi reglarea secreţiei Neurohormoni
oxitocinei. Efectul fiziologic al acţiunii oxitocinei
Fig. 3.8. Axa hipotalamo-hipofizară
este contracţia muscu laturii uterului. În timpul

1. Definește noţiunea de: 5. Demonstrează rolul mecanis- 8. Compară hormonii osmore-


hormon; mului feedback în menţinerea glatori și explică principiul
neurohormon. homeostaziei hormonale. care a stat la baza includerii
lor într-o grupă comună.
2. Numește funcţiile organismu- 6. Prezintă argumente pentru
lui uman reglate de hormoni. a confirma că la persoanele 9. Evaluează în aspect compara-
obeze sînt dereglate funcţiile tiv rolul insulinei și glucago-
3. Explică mecanismul de reglare
tiroidei. nului în procesele metabolice.
a echilibrului hidric în sînge de
ADH. 7. Construiește un grafic care 10. Argumentează rolul autore-
reflectă dependenţa conţinu- glator (în sinteză și secreţie) al
4. Descrie rolul parathormonului
tului de glucoză în sînge de hormonilor.
în sporirea conţinutului de cal-
concentraţia de insulină.
ciu în sînge.
18 DISFUNCȚII ȘI MALADII
§ ALE SISTEMULUI ENDOCRIN
Efectele fiziologice ale hormonilor depind de următoarele simptome: uscăciune excesivă a gurii,
concentrația lor în plasma sangvină și în lichidul slăbiciune musculară, tensiune arterială scăzută,
intercelular și de funcționalitatea celulelor-țintă. febră, dureri de cap, scădere în greutate etc.
Lipsa, insuficiența sau conținutul sporit de hor- Tratamentul bolilor hipofizare variază în
moni duc la dereglarea funcțiilor organismului și funcție de tipul de secreție (hipo- sau hiper-), tipul
apariția bolilor asociate tulburărilor endocrine. tumorii și poate fi medicamentos, radiologic sau
Bolile endocrine sînt cauzate de hipersecreția chirurgical.
(supraproducția) sau hiposecreția (subproducția)
Hipotiroidismul este o boală endocrină cau-
hormonilor și în rezultatul afectării hipotalamu-
zată de hiposecreția glandei tiroide. Ea apare cînd
sului sau a hipofizei sub controlul cărora se află
țesutul glandei este distrus, afectat de infecțiile vira-
majoritatea glandelor endocrine. Unele boli endo-
le și bacteriene, din cauza afecțiunilor hipotalamu-
crine apar dacă celulele-țintă nu sînt receptive la
sului sau a hipofizei, din cauza insuficienței de iod
acțiunea hormonilor.
sau a iodului în exces din alimente, medicamente
Adenomul hipofizar reprezintă o tumoare etc. Hipotiroidismul este inevitabil în cazul extir-
localizată la nivelul lobului anterior sau la nivelul pării chirurgicale a tiroidei sau distrugerii chimice
lobului posterior al hipofizei. Tumoarea compri- a acesteia printr-un tratament pentru hipertiroidie.
mă țesutul glandei, vasele sangvine sau axonii Deficitul hormonilor tiroidieni afectează toate
neuronilor hipotalamici, provocînd hiposecreția sistemele organismului și se manifestă în mod
sau hipersecreția hormonilor hipofizari. diferit la diferite vîrste.
Hipersecreția STH la copii provoacă gigan- La sugari hipotiroidismul apare în cazuri rare.
tismul, care se manifestă prin creșterea exagerată și El poate fi tratat în prima lună de viață, iar în cazul
disproporțională a scheletului în special la nivelul netratării duce la afecțiuni ale creierului, urmate
extremităților. Pacienții cu astfel de disfuncții de cretinism (din franceză crétinisme – idioție). Se
au membrele foarte lungi, cutie toracică relativ manifestă prin talie mică, degete scurte și groase,
nedezvoltată cu numeroase deformări. Craniul este picioare scurte și strîmbe, față mare cu fruntea
alungit datorită creșterii oaselor faciale, cu excepția îngustă, nas redus în dimensiuni și lat, debilitate
mandibulei, a cărei dimensiuni nu se modifică. La mintală, stare psihică de idioție și imbecilitate etc.
ei apar modificări scheletice ca: cifoze, scolioze, Adolescenții care suferă de hipotiroidism arată
torace înfundat. Individul este apreciat ca gigant mult mai tineri comparativ cu semenii săi. Fiind
dacă talia lui depășește cu cca 20% dimensiunile tratați adecvat aceștia ating greutatea și înălțimea
normale caracteristice vîrstei, sexului și rasei lui. corespunzătoare vîrstei lor.
58 În cazul adulților hipersecreția STH provoacă Adulții cu hipotiroidism netratat suferă de mi-
acromegalie, caracterizată prin alungirea exa- xedem (retenție de lichid în țesuturi, acumularea
gerată a mîinilor și picioarelor, a oaselor feței, lor în jurul inimii și a plămînilor). Ei au reflexe
îngroșarea buzelor, creșterea viscerelor (inimă, musculare lente și o capacitate scăzută de gîndire,
REGLAREA HORMONALĂ

ficat, rinichi, limbă). un conținut sporit de colesterol și trigliceride în


Hiposecreția STH este cauza nanismului sînge, care măresc riscul maladiilor coronariene
hipofizar (boală endocrină), care deși debutează în arteriale și accidente vasculare cerebrale.
copilărie, devine evidentă în perioada pubertății. Pericolul de a dezvolta hipotiroidism crește
Copiii cu nanism hipofizar au o rată de creștere odată cu vîrsta, iar la femeile cu vîrsta de peste 40
extrem de lentă, dar cu proporții normale ale de ani, avînd cel mai mare risc.
Tratarea eficientă a hipotiroidismului poate
corpului. De regulă, acești indivizi au o statură cu
fi efectuată prin administrarea medicamentelor
20–25% mai mică decît statura medie obișnuită cu hormoni tiroidieni care vor înlocui hormonii
vîrstei, sexului și rasei lor. deficienți. Medicamentele cu hormoni trebuie
Hipersecreția prolactinei provoacă secreția administrate doar conform recomandărilor me-
de lapte atît la femei, cît și la bărbați. dicului specialist!
Hiposecreția ADH-ului cauzează diabetul in-
sipid central, care se manifestă prin eliminarea unor Hipertiroidismul apare dacă glanda tiroidă
cantități mari de urină (poliurie) și sete excesivă secretă cantități mari de hormoni și poate fi cau-
(polidipsie). Diabetul insipid duce la deshidratarea zat de infecții virale, nodulii tiroidieni (formațiuni
organismului și pierderea substanțelor minerale cu crescute în tiroidă ce produc hormon tiroidian în
exces) sau adenom hipofizar, tumori ale testicule- Hipercalcemia provoacă așa maladii ca
lor sau ale ovarelor. osteoporoza (pierderea calciului din oase duce la
Simptomele pacienților cu astfel de disfuncție slăbiciunea oaselor și predispoziția acestora către
endocrină sînt: dificultăți de concentrare, obosea- fracturi) și calculi renali (excesul de calciu în sînge
la, gușă sau noduli, intoleranța la căldură, creșterea provoaca mici depozite din care se formeaza pietrele
apetitului, creșterea transpirației, nervozitate, la rinichi).
neliniște, scăderea în greutate etc. Tratarea hiperparatiroidismului poate fi efec-
Boala Basedow-Graves este cauzată de tuată pe cale chirurgicală (extirparea doar a glan-
hipertiroidism. În cele mai frecvente cazuri delor mărite sau celor cu tumoare) cu o reușită de
este o boală ereditară, dar poate fi provocată de cca 90% din cazuri, sau pe cale medicamentoasă.
nodulii tiroidieni sau de tiroidite (cînd organismul
Boala lui Addison este o boală endocrină
produce anticorpi care afectează glanda tiroidă).
ce afectează 1 din 100 000 de persoane și apare ca
Simptomele acestei afecțiuni sînt: slăbiciune,
urmare a hiposecreției zonei corticale a suprare-
scădere în greutate (în pofida prezenței apetitului),
nalelor (insuficiență de aldosteron și cortizol).
instabilitate emoțională, tremur, intoleranță la
Deficitul de aldosteron duce la creșterea elimi-
căldură, transpirații excesive, proeminența globilor
nării de sodiu și apă (prin urină) și acumularea de
oculari etc.
potasiu în sînge. Ca urmare, scade volumul de sîn-
Hipertiroidismul poate fi tratat în cîteva
ge, se reduce debitul cardiac și dacă nu se intervine
moduri:
ori dacă valorile sînt foarte scăzute sau se poate
administrarea substanțelor antitiroidiene
ajunge la șoc și deces.
care sînt eficiente în special în cazul bolii Ba-
Pielea pigmentată, „bronzată” este un simptom
sedow-Graves, la persoanele sub 50 de ani;

REGLAREA HORMONALĂ
care de multe ori face medicul să bănuiască exis-
tratament cu iod radioactiv, care duce la
tenţa bolii lui Addison. Pacienții au dorinţă de a
reducerea dimensiunilor glandei tiroide, dar este
mînca foarte sărat, slăbiciune musculară, oboseală,
contraindicat persoanelor sub 20 de ani, femeilor
scădere în greutate, depresie, negativism.
însărcinate sau care alăptează. Terapia cu iod ra-
Tratamentul bolii lui Addison se face prin
dioactiv este considerată ca fiind cel mai eficient
administrarea medicamentelor de înlocuire a hor-
tratament; majoritatea oamenilor sînt vindecați
monilor cortizol si aldosteron.
după o singură doză de iod radioactiv;
tratament chirurgical ce constă în scoaterea Sindromul Cushing este boala rară cauzată de
unei porțiuni din tiroidă. hipersecreția glandelor suprarenale. Această boală
este cunoscută și sub numele de hipercorticism.
Hiperparatiroidismul este boala endocrină
cauzată de secreția în exces a hormonilor paratiro- Sindromul Cushing provoacă obezitatea, modifi-
idienii de una sau mai multe din cele patru glande cări ale pielii și oboseală și astfel de afecțiuni ca
paratiroide. Hipersecreția parathormonilor are ca diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, depresia
urmare dereglarea echilibrului de calciu: hiper- și osteoporoza. Dacă sindromul Cushing nu va fi 59
calcemia – creșterea nivelului de calciu din sînge tratat, poate surveni moartea.
(hiperparatiroidismul primar) sau scăderea lui Sindromul Cushing necesită un tratamentul de
(hiperparatiroidismul secundar). lungă durată cu corticosteroizi.

1. Numește cauzele apariției boli- 5. Explică de ce extirparea chirur- 7. Un pacient s-a adresat la medic,
lor endocrine. gicală sau distrugerea chimică avînd o sete excesivă, poliurie
a tiroidei afectează activitatea și tensiune arterială scăzută.
2. Explică diferența dintre hipo-
întregului organism. Rezultatele analizelor de sînge
secreția și hipersecreția glan-
au arătat că nivelul de glucoză
delor endocrine. 6. Explică de ce pentru a diagnos-
și insulină corespund normei.
tica o boală endocrină medicul
3. Completează un tabel cu bolile Medicul a prognozat diabetul
endocrinolog apelează la:
sistemului endocrin și glandele insipid, iar pentru a confirma
compoziția sîngelui;
afectate (apelează la textul din estimările a decis să determine
vîrsta și sexul pacientului;
§18, internet etc.). nivelul unui hormon în sînge.
aspectul pielii;
Numește acest hormon și
4. Descrie estimativ modificările greutatea corporală,
glanda care-l secretă.
structurale și funcționale ale hi- înălțimea, proporțiile cor-
Descrie estimativ cauzele dis-
pofizei diagnosticată cu: pului, rata de creștere,
funcțiilor pacientului.
adenom hipofizar anterior; proeminența globilor oculari;
adenom hipofizar posterior. comportamentul emoțional.
LUCR ARE DE LABORATOR

REGLAREA NEUROENDOCRINĂ A HOMEOSTAZIEI ÎN SITUAȚII DE STRES


Materiale și ustensile
Ceas cu secundar.
Tensiometru.
Materiale care pot induce situații de stres emoțional (poze, cadre din filmele de groază, comuni-
cărerea unei noutăți șoc etc.).
Activităţi
1. Pentru realizarea lucrării ai nevoie de cîțiva voluntari (colegi de clasă sau membrii familiei) de diferite
sexe, vîrste, temperamente.
2. Măsoara pulsul și tensiunea arterială după cîteva minute de repaus și liniște și în primele minute
de situații de stres (demonstrează poze, cadre din filmele de groază, comunică o noutate șoc etc.).
Prezentarea rezultatelor
1. Înscrie datele în tabel
Pulsul Tensiunea arterială
Nume
repaus stres repaus stres
1.

2. Numește hormonii stresului, glandele care-i secretă și efectele lor asupra pulsului și tensiunii arteri-
ale în situații de repaus și stres emoțional.
3. Explică afirmația: „Hormonii stresului în situații critice acționează simultan cu sistemul nervos
simpatic”.
Formulează o concluzie despre modificarea pulsului arterial și a presiunii sangvine, în aceleași
condiții de stres la pesoane de diferită vîrstă, sex și temperament.

STUDIU DE CAZ

DIAGNOSTICUL BOLILOR ENDOCRINE


Bolile endocrine rezultă din disfuncțiile sistemului endocrin. Diagnosticul și tratamentul acestor boli
sînt efectuate de medicul endocrinolog în baza simptomelor pe care le prezintă pacientul și a rezultatelor
60 examenelor de laborator (analize biochimice de sînge și urină).
Apelînd la informația din tabelul 3.1 și cunoștințele despre hormoni pe care le posezi pune diagnosticul
pacienților a căror simptome sînt relatate mai jos.
REGLAREA HORMONALĂ

I. O femeie în vîrstă de 38 de ani se plînge de slăbiciune musculară, anxietate și depresie.


a. Care dintre disfuncțiile endocrine, enumerate în tabelul 3.1 ar putea explica aceste simptome?
b. Ce teste de laborator ar putea confirma diagnosticul dat?

II. Elena, o femeie în vîrstă de 33 de ani de ceva timp intenționează să ajungă la formele ideale,
respectînd o dietă restrictivă caloric și petrecînd ore bune în sala de fitness. Deși eforturile sînt
pe măsură, doamna nu reușește să obțină rezultatele scontate. Medicul nutriționist estimează
hipofuncția glandei tiroide și i-a recomandat Elenei să consulte un specialist pentru un diagnostic
adecvat.
a. La care specialist trebuie să se adreseze Elena?
b. Descrie simptomele persoanelor cu hipotiroidism.
c. Simptomele doamnei sînt suficiente pentru a fi diagnosticată cu hipotiroidism?
d. Ce analize biochimice de sînge pot confirma sau infirma că Elena suferă de hipotiroidism?
III. Un bărbat în vîrstă de 39 de ani, se plînge de oboseală. El a pierdut în greutate, deși nu respectă o dietă
restrictivă caloric. Un test de sînge de rutină a aratat un nivel normal de glucoză, un conținut scăzut de
sodiu și ridicat de potasiu.
a. Estimează boala endocrină în baza simptomelor și rezultatelor analizei de sînge prezentate.
b. Culoarea pielii poate fi un simptom adecvat pentru diagnosticul disfuncției date?
c. Ce examene de laborator trebuie efectuate pentru diagnosticul obiectiv al bolii endocrine de care
suferă pacientul?

IV. Pacienții diagnosticați cu boala Basedow-Graves pot fi tratați în mod diferit. În unele cazuri este recomandat
înlăturarea chirurgicală a unei porțiuni din tiroidă.
a. Relatează simptomele pacienților diagnosticați cu boala Basedow-Graves?
b. Care sînt cauzele acestei boli endocrine?
c. Estimează urmările înlăturării chirurgicale a unei porțiuni din tiroidă la pacienții cu
boala Basedow-Graves?
Tabelul 3.1
Disfuncții și boli endocrine
Disfuncții și boli
Simptome Rezultatele testelor de laborator
endocrine

REGLAREA HORMONALĂ
Nivelul ridicat de potasiu și scăzut de sodiu
Oboseală și slăbiciune musculară,
în sînge
Boala lui Addison pierderea în greutate, piele pig-
Creșterea concentrației de ACTH și scăderea
mentată „bronzată”
nivelului de aldosteron și cortizol în sînge
Slăbiciune musculară, dureri de
Sindromul Cushing spate, anxietate, depresie, obezitate, Nivelul ridicat de cortizol în sînge
ciclul menstrual neregulat la femei

Lipsa glucozei în urină


Diabetul insipid Urinare frecventă, sete excesivă Nivelul normal de glucoză în sînge
Nivelul redus ADH în sînge

Nivelul ridicat de calciu în sînge


Sete excesivă, oasele fragile,
Hiperparatiroidism Nivelul ridicat al hormonului paratiroidian 61
oboseală, greață
în sînge
Nervozitate, temperatura ridicată
a corpului, transpirație excesivă,
Nivelul ridicat al tiroxinei în sînge
Hipertiroidism ritm cardiac rapid, pierderea în
Nivelul redus de TSH în sînge
greutate, ciclul menstrual neregu-
lat la femei
Slăbiciune musculară, oboseală,
obezitate, depresie, ritm cardiac Nivelul redus de tiroxină în sînge.
Hipotiroidism
lent, temperatura corpului scăzută Nivelul ridicat de TSH în sînge
și intoleranță la frig
Prezența glucozei în urină, valori crescute
Urinare frecventă, sete excesivă,
Diabet zaharat tip I ale glicemiei, prezența anticorpilor anti-
pierdere în greutate
insulină în sînge

Prezența glucozei în urină, valori crescute


Diabet zaharat tip II Urinare frecventă, sete excesivă ale glicemiei, lipsa anticorpilor anti-insuli-
nă în sînge
RECAPITULARE

SISTEMUL ENDOCRIN

Hipofiza Funcții:
Hipotalamus
Epifiza
Tiroida
Paratiroide
Timus
Suprarenale
Pancreas Glande endocrine

Ovare
Hormoni
Testicul
Celule-țintă


Glanda Celulele
Hormonul Funcția
endocrină (organul)-țintă
• Dilatarea colului uterin (înainte de debutul travaliu-
• Mușchii uterini
• OXT lui)
• Colul uterin
oxitocina • Acțiune contractilă asupra musculaturii netede a
• Celulele mioepite-
(din gr. ōkytokínē uterului în timpul travaliului
liale ce înconjoară
- naștere rapidă) • Contracția celulelor mioepiteliale ce înconjoară
alveolele mamare.
alveolele mamare și ejecția laptelui
• TSH • Secreția de T3 și T4
tiroid-stimulator • Glanda tiroidă • Proliferarea celulelor tiroidiene
hormon • Hipertrofia celulelor tiroidiene
• Declanșează ovulația
• LH lutein-stimula- • Ovare
• Stimulează producția de testosteron din celulele
Hipofiza tor hormon • Testicule
Leydig testiculare
FSH foliculo-sti- • Ovare • Rol în recrutarea foliculilor primordiali la femeie
mulator hormon • Testicule • La bărbat rol în spermatogeneză
62
• ACTH adenocorti- • Rinichi • Stimulează producția de hormoni din zona reticu-
cotropina lată și fasciculată la nivelul suprarenalei
• Produce secreția la nivelul glandei mamare a 2 en-
• PRL prolactina • Glanda mamară
zime: lactozosintetaza și 1-alfalactalbumina
• STH somatotropina • Stimulează creșterea și reproducerea celulelor
• Cartilaj de creștere
(hormonul • Stimulează descompunerea lipidelor și glicogenu-
• Mușchi
creșterii) lui cu formarea glucozei ca sursă de energie
• Stimulează metabolismul bazal
• Influențează rata de utilizare a energiei
• Asigură termoreglarea
• Stimulează la copii creșterea scheletului
• Triiodotironina-T3
• Sistemele vitale ale • Influențează compoziția sîngelui
Tiroida • Tiroxina- T4
organismului uman • Intensifică excitabilitatea sistemului nervos față de
• Calcitonina
alți hormoni
• Calcitonina, antagonist al hormonului parati-
roidian, ce scade pragul calcemiei și stimulează
osteogeneza
RECAPITULARE

Glanda Celulele
Hormonul Funcția
endocrină (organul)-țintă
• Reglează metabolismul calciului și fosforului
Paratiroide • Parathormonul • Țesutul osos • Stimulează osteoclastele și destrucția țesutului
osos
• Maturizarea celulelor-T (timocitelor) (anticorpi)
• Angiotensina • Producerea hormonului de creștere la copii (timo-
Timusul • Eritropoietina
• Sistemul imun
poetină)
• Funcții limfatice
• Sistemul nervos • Induce starea de somn
Epifiza central • Diminuează fixarea intratiroidiană a iodului
• Melatonina
(glanda • Glanda tiroidă • Reduce secreția de aldosteron și corticosteron
• Pielanina
pienală) • Suprarenale • Acțiune antigonadotropică (întîrzie apariția
• Gonadele pubertății)

• Aldosterolul
• Acționează simultan cu sistemul nervos simpatic
• Cortizolul
• Mineralocorticoizii stimulează reabsorbția apei și a
• Hormonii • Sistemul nervos
sodiului și eliminarea potasiului la nivelul rinichilor
Suprare- androgeni simpatic

REGLAREA HORMONALĂ
• Glucocorticoizii, cu rol hiperglicemiant,
nale • Adrenalina • Rinichi
hiperlipemiant
(epinefrina) • Gonadele
• Sexosteroizii gestionează dezvoltarea sexuală prin
• Noradrenalina
hormonii: androgeni și estrogeni
(norepinefrina)

Organ cu
Celulele
funcții Hormonul Funcția
(organul)-țintă
endocrine
• Neurohormoni
• Stimularea secreției hormonilor hipofizari
hipofiziotropi • Hipofiza
Hipotala- • Menţine echilibrul hidric în plasma sangvină prin
• ADH • Rinichi
musul • Oxitocina • Capilare sangvine
vasoconstricţia arteriolară
• Reabsorbţia apei din urină la nivelul rinichilor
• Creșterea utilizării glucozei de către celule 63
• Depunerea glucozei sub formă de glicogen în
mușchi
Pancreasul • Insulina • Celule hepatice
• Transformarea glucidelor în lipide în ficat și țesutul
• Glucagon adipos
endocrin • Țesut adipos
• Stimularea sintezei proteice
• Stimulează gluconeogeneza din aminoacizi
• Exercită efect lipolitic
• Provoacă hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică
• Estrogenul • Dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
Glande • Sistemul
• Progesteronul • Menținerea structurii mucoasei vaginale și a pH-
sexuale • Testosteronul
reproducător
ului vaginal acid
• Sistemul
• Progesteronul • Asigură decurgerea normală a sarcinii și dezvolta-
Placenta • Estrogenii
reproducător
rea fătului
• Fătul
• Gastrina • Reglează secrețiile pancreatice în duoden
• Pereții tubului di-
Tractul • Secretina • Stimulează motilitatea tubului digestiv
gestiv
digestiv • Colecistochinina
• Glandele digestive
• Stimulează producerea pepsinei
• Motilina
TEST SUMATIV

1. Definește noțiunile: glandă endocrină, hormon, celule-țintă.


11
2. Numește glanda endocrină și cifra corespunzătoare ei din schemă,
hiposecreţia căreia induce: 2
• reducerea ratei metabolismului și scăderea temperaturii corpului la 3
adulţi;
• decalcinarea oaselor și sporirea excitabilităţii organismului; 4
• reţinerea creșterii oaselor; 5
• nanismul la copii;
• diabetul zaharat.
6
3. Numește hormonii a căror deficit în sînge provoacă: 7
• Boala lui Addison;
• cretinismul;
• diabet insipid central;
• diabet zaharat;
• mixedem;
• nanism hipofizar.

4. Explică trăsăturile comune ale bolii lui Addison și sindromul Cushing.

5. Descrie esenţa mecanismului feedback pozitiv de reglare a secreţiei hormonilor.

6. Explică rolul vascularizării abundente a ţesuturilor endocrine.

7. Examinează schema secţiunii transversale a pancreasului, identifică glandele


endocrine și argumentează opţiunea prin descrierea comparativă a structurii
glandelor endocrine și exocrine.
8. Explică, în baza schemei propuse, rolul și modul de acţiune (feedback pozitiv
sau feedback negativ) a insulinei. Indică glanda care sintetizează acest hormon.

Concentraţia Ţesut adipos


glucozei în sînge

64
REGLAREA HORMONALĂ

Concentraţia
Concentraţia optimă
glucozei în sînge a glucozei în
sînge

9. Un tînăr de 18 ani s-a adresat la medic, fiind preocupat de înălțimea sa. Deși proporțiile corpului
acestuia sînt normale, el are înălțimea de 1,15 m. Părinții lui și rudele au în medie 1,7 m înălțime.
a. Numește hormonul „responsabil” de înălțimea omului și glanda care-l secretă.
b. Estimează ce diagnostic îi va pune medicul tînărului.
c. Care teste medicale urmează să le facă tînărul pentru a confirma diagnosticul pus de medic.
d. Estimează metoda de tratament care va fi recomandată de medic.
e. Prognozează rezultatele tratamentului.
CAPITOLUL

4 APARATUL
LOCOMOTOR ŞI
LOCOMOŢIA
Sistemul osos al omului
Scheletul axial al omului
Scheletul apendicular al omului
Sistemul muscular al omului
Activitatea mușchilor scheletici
Igiena, disfuncții și maladii ale aparatului
locomotor
19 SISTEMUL OSOS AL OMULUI
§

Oasele sînt organe dure și rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse din substanţe chimice de
natură organică, în special oseina (colagen) care le conferă elasticitate, și anorganică – fosfat de calciu,
carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate impozabilă. Conţinutul substan-
ţelor organice și anorganice variază în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor prevalează oseina, de aceea
ele posedă o flexibilitate sporită și se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de
substanţe anorganice, din care cauză fracturile sînt mai frecvente.
Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca puncte de inserţie a muș-
chilor, participă la locomoţie și mișcare, asigură hematopoieza (în măduva roșie a oaselor are loc geneza
elementelor sangvine), menţin nivelul optimal al Ca2+ și fosforului în sînge.
Densitatea minerală osoasă (DMO)
S Cantitatea de substanțe minerale din țesutul osos sau densitatea
T minerală osoasă (DMO) variază pe întreg parcurcul vieții și este
U
D mai redusă la femei decît la bărbați. Cantitatea de substanțe mi-
I nerale acumulată în timpul creșterii și dezvoltării omului atinge
U valoarea maximă în jurul vîrstei de 25 de ani. Această densitate
D este menținută timp de aproximativ 10 ani. După 35 de ani osul
E pierde în mod continuu cca 0,3–0,5% din substanțele minerale.
Acest fenomen este normal și natural. Dacă din anumite cauze pierderea de substanță osoasă are loc prea
C
A
repede sau „rezerva osoasă” inițială a fost prea mică, crește riscul de fracturi. Densitatea minerală osoasă
Z este influențată și de modul de viață, regimul alimentar, medicamente etc. Diminuarea densității minerale
osoase duce la dezvoltarea maladiei osteoporoza.
1. Numește substanțele chimice care conferă oaselor elasticitate și cele care formează densitatea
minerală a oaselor.
2. Examinează radiografia din figura de mai sus și descrie diferențele structurale dintre osul cu
DMO normală (A) și redusă (B).
3. Enumeră reperele unui stil de viață sănătos pentru tine și colegii tăi, care ar contrubui la sporirea
densității minerale a oaselor.

66 Structura histologică a oaselor substanţelor anorganice din matricea oaselor


Ţesutul osos este format din matrice (substan- spongioase este mai redus comparativ cu cel din
ţa fundamentală) și celule osoase. matricea oaselor compacte. Ţesutul osos spongios
Matricea ţesutului osos reprezintă un formează epifizele oaselor tubulare, oasele plate.
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

ansamblu de lame osoase alcătuite din fibre de ose- Celulele osoase sînt de trei tipuri: osteoblaste,
ină impregnate cu substanțe minerale. În funcţie de osteocite și osteoclaste, care diferă după morfologie,
modul de dispunere a lamelor osoase, ţesutul osos este structură și funcție.
de două tipuri: ţesut osos compact și ţesut osos spongios. Osteoblastele au formă stelară și activitate meta-
Ţesutul osos compact are lamele osoase aranjate bolică intensivă. Aceste celule construiesc matricea
în formă de cilindre îmbrăcate unul în altul, în osoasă și mineralizează țesutul osos.
jurul canalului, numit Havers. Această construcţie Osteoclastele reprezintă celule mari, polinu-
reprezintă unitatea morfofuncțională a țesutului cleale, care distrug osul și cartilajul. Ele au multe
osos compact. Ea conferă osului o rezistenţă sem- excrescenţe citoplasmatice și un conţinut sporit de
nificativă și este numită osteon. (fig. 4.1). enzime hidrolitice, mitocondrii, lizozomi, vacuole.
Ţesutul osos spongios (cu aspect de burete) este Activitatea osteoblastelor și osteoclastelor este
modelat din lame osoase numite trabecule, care reglată de parathormoni, calcitonină, estrogeni,
printr-o aranjare distantă formează înte ele alveole vitamina D etc.
umplute cu măduvă roșie sau galbenă (fig. 4.1). Osteocitele sînt localizate în lacunele dintre
Trabeculele sînt orientate în direcţia de unde plăcile osoase (cavităţi în profunzimea matricei) și
osul primește o presiune sporită. Conţinutul reprezintă osteoblaste „îmbătrînite”, deoarece au o
ŢESUT OSOS COMPACT ŢESUT OSOS SPONGIOS OSTEON OSTEOCIT

Canalul Havers
Trabecule Vase
sangvine Prelungiri
Alveole citoplasmatice Nucleu

Lame osoase

Vase sangvine
Periost Citoplasmă
Fig. 4.1. Structura țesutului osos Lacune osoase

activitate metabolică redusă. Osteocitele au multe de mușchi, asigură deplasarea corpului în spaţiu,

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


prelungiri citoplasmatice, care pătrund în canali- iar la primate și om realizează ridicarea greutăţilor.
culele lacunelor, prin intermediul cărora comunică Oasele tubulare pot fi lungi (lungimea depășește
între ele. În momentul necesităţii restructurării esenţial lăţimea și grosimea) și scurte (valorile celor
osului, osteocitele se transformă în osteoblaste. trei dimensiuni sînt aproape egale). Extremităţile
acestora, numite epifize, sînt îngroșate și au diferite
Tipuri de oase forme, iar partea lor medie, numită diafiză, formea-
Oasele se deosebesc morfostructural și au func- ză canalul medular care găzduiește măduva.
ţii diferite. Suprafeţele oaselor, care ser vesc pentru Oasele plate au formă de lamă, la care gro-
articulare cu alte oase, se numesc suprafeţe articu- simea este considerabil mai mică comparativ cu
lare și sînt tapetate cu cartilaj articular. La exterior celelalte două dimensiuni. Trabeculele ţesutu lui
(cu excepţia suprafeţelor articulare) toate oasele sînt spongios la aceste oase sînt dispuse încrucișat. Ele
acoperite cu o membrană rezistentă, numită periost, au rol de protecţie, suport și constituţie (conferă un
la nivelul căruia are loc creșterea osului în grosime. anumit aspect exterior diferitor regiuni scheletale).
În corespundere cu dimensiunile (lungimea, Oase neregulate sînt acele care au formă și
grosimea, lățimea) și forma, oasele sînt de tip dimensiuni diferite (vertebrele, osul sfenoid etc.).
tubular, plat, neregulat (fig. 4.2).
Oasele tubulare reprezintă pîrghii cilindrice, Articularea oaselor
care formează scheletul membrelor. Fiind acţionate Totalitatea elementelor care unesc între ele
două sau cîteva oase constituie o articulaţie (jonc- 67
Os plat (osul parietal al ţiune). În funcție de gradul de mobilitate asigurat
1 craniului)
de articulații ele au fost clasificate în imobile sau
sinartroze, semimobile, numite și amfiartroze
și mobile – diartroze.
Sinartrozele reprezintă articulațiile în care
oasele sînt unite între ele prin ţesut cartilaginos,
ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Rezistența
2 acestor articulații se datorează faptului că periostul
Os neregulat (osul unui os conti nuă cu periostul osului articulat
sfenoid al craniului)
(articularea oaselor craniului).
Amfiartrozele prezintă feţe articulare slab
concave sau plate, la care alunecarea reciprocă este
redusă (articularea vertebrelor, osului coxal).
1 Diartrozele (articulaţii sinoviale) asigură o
amplitudine și varietate mare a mișcărilor.
Os scurt (osul Fiecare diartroză este formată dintr-o capsulă
Os tubular lung (femur): carpian) care acoperă cavitatea articulară. Pereții interni ai
1 – epifiza; 2 – diafiza. capsulei sînt tapetați cu o membrană subțire numită
membrană sinovială, iar cavitatea ei este umplută
Fig. 4.2. Diversitatea oaselor scheletului uman cu lichid sinovial (fig. 4.3).
Suprafețele articulare ale oaselor sînt acoperite
cu cartilajul hialin care reduce forța de frecare în
timpul mișcării.
Cavitate După numărul axelor în jurul cărora se produc
articulară Suprafeţe mișcările, diartrozele sînt de tip: uniaxial (articu-
articulare laţiile mîinii, ale cotului și degetelor de la picioare),
cartilaginoase
Capsulă biaxial și triaxial. Acestea din urmă asigură mișca-
articulară rea în mai multe planuri și în jurul a mai multor axe
(articulațiile coxofemurală și scapulo-humerală).
După numărul oaselor ce formează articulația
Fig. 4.3. Structura diartrozei ele sînt simple, formate din două oase (articulația
șoldului) și compuse (articulația cotului, formată
Capsula și membrana sinovială sînt irigate de o din trei oase).
rețea densă de vase sangvine care asigură produ- Diartrozele realizează următoarele tipuri de
cerea lichidului sinovial. Rețeaua de fibre nervoase mișcări: flexia – extensia, abducția – adducția,
care inervează capsula și membrana sinovială, con- circumducția (de ex. răsucirea palmei în sus),
trolează activitatea motorie a articulației. Lichidul pronația – supinația, rotația (mișcare realizată la
sinovial conține proteine și acid hialuronic, care nivelul capului, membrelor anterioare), inversia
lubrifiază și amortizează loviturile și comoțiile, – reversia (mișcări efectuate de laba piciorului),
facilitînd mobilitatea articulară. El este o sursă de protracția – retracția (ridicarea și coborîrea man-
substanțe nutritive pentru cartilajul hialin. dibulei), glisarea (mișcare prin alunecare a oaselor
carpiene).
artrite
S Artritele sînt afecțiuni inflamatorii acute sau cronice ale articulațiilor, cauzate fie de
T vîrsta înaintată, fie de o infecție virală sau bacteriană. Cele mai frecvent întalnite forme
U
D ale artritei sînt:
I osteoartrita, ce apare în rezultatul degenerării cartilajului hialin și duce la lezarea
U și deformarea țesutului osos, urmate de apariția simptomelor articulare dureroase;
D poliartrita afecteaza ligamentele și tendoanele care unesc oasele de mușchi;
E artrita reumatoidă este o boală care cauzează rigiditate și dureri în articulații ca urmare a inflamațiilor
la nivelul capsulei și membranei sinoviale;
C
A
guta afectează în special persoanele de peste 40 de ani și se manifestă prin acumularea de lichid in
Z spațiile dintre articulații, provocînd cel mai adesea dureri puternice și inflamarea articulațiilor.

1. Explică de ce degenerarea cartilajului hialin și inflamarea capsulei și membranei sinoviale duc la


distrugerea și deformarea țesutului osos al oaselor ce formează articulația.
68 2. Examinează atent structura articulațiilor prezentate în schema de mai sus.
3. Identifică care dintre cele trei articulații este afectată.
4. Pune un diagnostic estimativ articulației afectate.
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

1. Defineşte funcțiile oaselor 5. Demonstrează dependența 8. Rezultatele testelor de


și a articulațiilor. dintre compoziția chimică densiometrie osoasă pot
a oaselor, duritatea și indica riscul de apariție a
2. Descrie structura ţesutului
elasticitatea lor. fracturilor:
osos compact și a ţesutului
densitatea osoasă normală:
osos spongios. 6. Prezintă printr-o schemă scor T este egal sau > -1,0;
structura țesutului osos. un deficit mic de masă osoasă:
3. Numește tipurile celulelor
scor T cuprins între -1,0 si -2,5;
osoase și diferențele dintre ele. 7. Două procese stau la baza
un deficit esențial este apreciat:
activităţii ţesutului osos:
4. Identifică pe mulaje, planşe scor T < -2,5.
procesul formării osului nou și
sau scheme din manual oase Stabilește valorile densității
procesul rezorbţiei osului vechi.
tubulare lungi şi scurte, oase osoase care indică un risc
Descrie rolul celulelor osoase în
plate şi oase neregulate. sporit de fracturare a oaselor.
desfășurarea acestor procese.
Argumentează decizia.
§
20 SCHELETUL AXIAL AL OMULUI
Scheletul omului constituie cca 20% din greutatea Craniul cerebral la nou-născuți include cîte două
totală a corpului și este format din oase, cartilaje, liga- oase frontale, parietale, temporale și patru oase
mente, tendoane. El prezintă două regiuni: scheletul impare, legate între ele cu ajutorul unor țesuturi
axial și scheletul apendicular (fig. 4.5). puternice, fibroase și elastice numite suturi craniene.
Spațiul dintre oasele craniului, unde se află
Funcţiile scheletului sînt semni- suturile craniene se numesc fontanele (anterioară,
ficative în activitatea vitală a organismului. posterioară etc.) (fig. 4.4). Sutura anterioară are
Modelarea corpului. Forma și dimensiunile dimensiuni de 4/2,5 cm, se închide dupa 18 luni,
corpului omenesc sînt determinate de particula- iar cea posterioară de 2/1 cm, se închide dupa
rităţile scheletului, care corespund staţiunii erecte 3–6 luni.
și locomoţiei bipede. Membrele inferioare sînt lungi,
puternice, piciorul are formă de boltă. Mîna liberă Fontanela

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


s-a specializat în realizarea activităţii de muncă.
Coloana vertebrală este modificată pentru a asi-
gura o stabilitate sporită.
Susţinerea corpului la suprafaţa solului este asi-
gurată de coloana vertebrală, centura pelviană și Fontanela
membrele inferioare.
Amortizarea loviturilor și comoţiilor. Femurul Fig. 4.4. Craniul cerebral la nou-născuți
poate amortiza lovituri de cca 90 kg/cm2, iar în tim- În timpul nașterii suturile craniene și fontane-
pul efortului fizic de cca 1 500 kg/cm2. lele permit oaselor să se suprapună, ceea ce facili-
Protecţia organelor interne o realizează oasele tează trecerea bebelușului prin canalul de naștere.
craniene, coloana vertebrală, cutia toracică, oasele În primul an de viața și în copilărie, suturile
bazinului, canalul medular al oaselor tubulare etc. și fontanelele permit creierului să crească. În lip-
Locomoţia și mișcarea. Oasele scheletului, sa lor, creierul copilului ar fi constrîns în oasele
fiind acţionate de mușchi, funcţionează ca niște craniului, neavînd spațiu de creștere și dezvoltare.
pîrghii mecanice. Coloana vertebrală constă din cinci regiuni
deosebite prin trăsături morfologice, structurale și
Scheletul axial este constituit din cra- funcţionale: regiunea cervicală, regiunea toracală, re-
niu, cutia toracică, coloana vertebrală. giunea lombară, regiunea sacrală, regiunea coccigiană.
Scheletul capului, craniul, realizează două Forma, structura și dimensiunile vertebrelor la 69
funcţii semnificative pentru organismul uman: om se află în corespundere cu funcţiile realizate
reprezintă un adăpost pentru encefal și organele de regiunea coloanei vertebrale căreia îi aparțin.
senzoriale anexate lui; Vertebrele cervicale poartă o sarcină redusă și
delimitează părţile superioare ale aparatului au dimensiuni mici. Vertebrele cer vicale I – atla-
digestiv și respirator. sul și II – axisul realizează articularea mobilă a
În corespundere cu funcţiile realizate, deose- coloanei vertebrale cu craniul.
bim craniul cerebral și craniul facial. Vertebrele regiunii toracale în articulaţie cu
Craniul cerebral este format din patru oase im- coastele și osul stern formează cutia toracică. În
pare (frontal, etmoid, sfenoid, occipital) și două oase funcţie de solicitarea mare, vertebrele toracice sînt
pare (parietal, temporal), articulate prin sinartroze, mai voluminoase comparativ cu cele cervicale.
ceea ce asigură funcţia de protecţie a acestei porţiuni În regiunea lombară sarcina suportată de coloa-
craniene. La om craniul cerebral este mai mare com- na vertebrală crește, iar vertebrele au corpul masiv.
parativ cu animalele, ca urmare a măririi volumului Vertebrele sacrale, în perioada adolescenţei,
encefalului. concresc în osul sacru, ca o consecinţă a adaptării
Craniul facial este format din șase oase pare la suportarea unei sarcini mari.
și patru impare. El este de dimensiuni mai mici, Vertebrele coccigiene sînt rudimentare, con-
comparativ cu cele ale animalelor, ca rezultat al crescute în osul coccis, cu forma de triunghi în-
reducerii funcţiilor maxilarului, determinată de curbat anterior.
dezvoltarea vorbirii articulate și utilizarea hranei Coloana vertebrală prezintă cîteva curburi,
preparate artificial. extremitatea sa superioară poartă capul, iar cea
SCHELETUL 206
OMULUI oase
Scheletul apendicular 126 80 Scheletul axial
Craniul (22)
8 cerebral
14 facial
Craniul
2 Clavicula 29 și oasele
Centura Oasele
4 asociate (7) asociate
scapulară
2 Omoplatul
6 Oasele
urechii medii
1 Hioid

2 Humerus

Membrul 1 Osul stern


60 superior 2 Radius
Cutia
25 toracică
2 Ulna 24 Coastele

24 Vertebre

Oasele
16 carpiene

Oasele
10 metacarpiene

28 Falangele Coloana
26 vertebrală

Centura
2 Osul coxal
pelviană 1 Osul sacru

70 2 Femurul
1 Coccisul
2 Rotula
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

2 Tibia

2 Fibula

Oasele
Membrul 14 tarsiene
60 inferior
Oasele
10 metatarsiene

28 Falangele

Fig. 4.5. Structura scheletului uman


inferioară este articulată și se sprijină pe membrele reduce și ea formează o curbură toracică mare (ghe-
inferioa re. Curburile din regiunea toracală și bul bătrînesc). La bătrîni se micșorează lungimea
sacro-coccigiană sînt convexe posterior (cifoze), iar coloanei vertebrale cu 5–6 cm.
cele din regiunea cervicală și lombară sînt convexe Cutia toracică se formează prin articularea ca-
anterior (lordoze). petelor posterioare ale coastelor cu vertebrele toracale,
Curburile coloanei vertebrale sporesc rezistenţa iar ale celor anterioare cu osul stern. Configuraţia
și elasticitatea ei (conform legilor mecanicii, supor- și dimensiunile cutiei toracice variază în funcţie de
tul curbat depune o rezistenţă mai mare comparativ nivelul de dezvoltare a musculaturii și a plămînilor.
cu cel rectiliniu). Ele atenuează loviturile și comoţi- Coastele reprezintă plăci osoase încurbate, la ca-
ile de-a lungul coloanei vertebrale în timpul saltului pătul anterior cartilaginoase, articulate în perechi
sau al mersu lui (forţa loviturilor și comoţiilor de ambele părţi ale vertebrelor toracale. Corpul
este îndreptată spre amplificarea curburilor și nu
omenesc are 12 perechi de coaste. Primele șapte
afectează craniul și creierul). Rezistenţa coloanei
poate fi determinată după formula R = n2 + 1 (prin perechi sînt articulate cu osul stern, fiind numite
n este notat numărul de curburi). coaste adevărate. Următoarele trei perechi sînt
La bătrîni coloana vertebrală își pierde curbu- articulate cu cartilajele coastelor inferioare, fiind
rile în urma micșorării vertebrelor și cartilajelor numite coaste false, iar două perechi – inferioare se
intervertebrale. Elasticitatea coloanei vertebrale se termină în mușchi, constituind coastele flotante.

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


Dimorfismul sexual al craniului
S La adulți craniul masculin se deosebește de cel feminin ca consecință a
T modificărilor care apar la băieți în perioada pubertății. În medicina legală
U
D și antropologie aceste diferențe servesc în calitate de criterii pentru deter-
I minarea sexului rămășițelor umane.
U
Craniu Masculin Feminin
D
E Aspect robust grațios (asemănător cu al copilului)
Proeminenţele pentru inserţiile proeminente slab dezvoltate
C mușchilor capului și gîtului
A
Z Fruntea înclinată, puţin proeminentă rotunjită, verticală și puţin înaltă
Forma mandibulei „V” „U”
Orbitele patrulatere cu marginile superioa- slab dezvoltate cu marginile
re îngroșate și rotunjite superioare ascuţite
Arcadele sprîncenoase proeminente slab dezvoltate
Protuberanța occipitală externă mică (neproeminentă) mare (proeminentă) 71

1. Examinează atent craniile din figura de mai sus, identifică deosebirile.


2. În baza deosebirilor stabilite determină craniul feminin și masculin.

1. Enumeră funcţiile scheletului 4. Identifică în schema 7. Explică de ce craniul cerebral


la om. alăturată regiunile 1 al nou-născuților are trei
și curburile coloanei oase pare și patru impare,
2. Prezintă într-o schemă părţile
vertebrale. iar cel al maturilor patru
componente ale scheletului
oase impare și două pare.
axial. 5. Calculează rezistența 2 Enunță semnificația acestor
coloanei vertebrale
3. Identifică în diferențe pentru dezvoltarea
A din schemă.
schema alăturată encefalului.
vertebra cervicală, 6. Identifică și numește
8. Determină criteriul de
toracală și B curbura care prin 3 clasificare a coastelor în
lombară, utilizînd curbarea excesivă
adevărate, false și flotante.
ca criteriu formează cocoașa și
dimensiunile C deformarea numită 4
lor. cifoză. 5
SCHELETUL APENDICULAR
21
§ AL OMULUI
Scheletul apendicular uman este format din sche- Mîna prezintă segmentul terminal al membrului
letul centurilor și scheletul membrelor. Membrul superior perfecţionat pentru prehensiune (apucare).
superior este atașat de centura scapulară, iar mem- Scheletul mîinii este constituit din 27 de oase clasifi-
brul inferior de centura pelviană. cate în: carpiene, metacarpiene și falangele.
Carpul este constituit din opt oase scurte aran-
Scheletul centurii scapulare jate în două rînduri a cîte patru oscioare, care în
și al membrului superior procesul evoluţiei și adaptării mîinii la prehensiune
Scheletul centurii scapulare constă din omo- au crescut în lungime și s-au unit trainic între ele.
plat și claviculă (fig. 4.5). Metacarpul este format din cinci oase tubulare
Omoplatul este un os plat, subţire, de formă scurte cu o singură epifiză.
triunghiulară, a cărui faţă dorsală este ușor convexă. Falangele degetelor reprezintă oase tubulare
Clavicula este un os tubular format din corp și scurte. Cu excepţia degetului mare, format din
două extremităţi (medială și laterală). Clavicula este două falange, fiecare deget este format din trei
unicul os care unește membrul superior cu scheletul falange.
trunchiului. Ea menţine articulaţia scapulo-humerală Scheletul mîinii la om se caracterizează printr-
la o anumită distanţă de la trunchi, astfel condiţionînd un șir de particularităţi care reprezintă consecinţe
mobilitatea membrului. Dimensiunile claviculei la ale activităţii de muncă. De exemplu:
omul contemporan sînt mari, ca o consecinţă a pro- dimensiunile degetelui mare (policelul) au
gresului activităţii de muncă a membrului superior. crescut în comparaţie cu celelalte degete;
Scheletul membrului superior este constituit degetul mare s-a deplasat din planul celor-
din braţ (humerus), antebraţ (radius și ulna) și mînă lalte degete în direcţia palmară;
(falangele). oasele carpiene unite cu degetul mare de
Scheletul braţului include un os tubular lung, asemenea s-au deplasat în regiunea palmară;
humerusul, care prin extremitatea sa superioară se falangele degetelor II–V s-au scurtat și re-
articulează cu centura scapulară (articulaţia scapulo- dresat, fapt care contribuie la diversificarea miș-
humerală), iar prin extremitatea inferioară participă cărilor mîinii și ale părţilor ei.
la articulaţia cotului.
Scheletul antebraţului este constituit din două Scheletul centurii pelviene
oase tubulare lungi: ulna și radiusul. Ulna este așe- și al membrului inferior
zată în partea medială a antebraţului, iar radiusul în Centura pelviană realizează funcţia de lo-
prelungirea degetului mare în partea laterală. comoţie (participă la formarea articulaţiilor cu
72 Radiusul are proprietatea de a se roti în jurul femurul și sacrul), funcţia de protecţie (a organe-
ulnei, astfel realizînd mișcările de pronaţie și supi- lor bazinului) și funcţia de sprijin. Centura pelvia-
naţie (fig. 4.6). Pronaţia se produce atunci cînd nă realizează conexiunea dintre oasele membrelor
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

radiusul se rotește în jurul axei sale, întretaie ulna inferioare și scheletul trunchiului. Ea este formată
sub un unghi, iar mîna se întoarce cu suprafaţa din două oase coxale.
dorsa lă în sus. Supinaţia are loc cînd oasele ante- Osul coxal rezultă din unirea a trei oase diferite:
braţului sînt situate paralel, iar mîna se orientează ilionul, ischionul și pubisul, care sînt articulate între ele
cu suprafaţa palmară în sus. Mișcările de pronaţie prin intermediul ţesutului conjunctiv pînă la vîrsta de
și supinaţie la om, sînt o consecinţă a adaptării 15-16 ani. La adulţi articulaţiile conjunctive se osifică
membrului superior la muncă. complet între ele, formînd un singur os.
Osul coxal realizează următoarele funcţii:
locomoţie (participă la formarea articulaţii-
lor cu osul sacru și femurul);
protecţie (protejează organele bazinului);
sprijin.
Oasele coxale împreună cu osul sacru și osul
coccis, care sînt localizate posterior, formează bazi-
nul. La bărbaţi bazinul este mai lung și mai îngust
comparativ cu al femeilor, iar ca o consecinţă a
Fig. 4.6. Pronaţia şi supinaţia greutăţii sporite, pe care o suportă, este mai dur.
Bazinul femeilor este mai larg decît al bărbaţilor, Oasele
ceea ce asigură trecerea capului și umerilor copilu- tarsiene
lui în timpul nașterii. Oasele Calcaneul
metatarsiene
Scheletul membrului inferior. Oasele
membrelor inferioare ale omului asigură deplasarea Falange
corpului și suportul. Ele sînt mai groase și mai
masive, dar mai puţin mobile comparativ cu oasele
membrului superior. Scheletul membrului inferior
este format din coapsă (femurul), gambă (tibia și Bolta piciorului
fibula) și picior (tars, metatars, falange).
Scheletul coapsei. Femurul este cel mai lung și
mai voluminos os tubular. Fig. 4.7. Oasele piciorului
Oasele gambei sînt dispuse paralel. Tibia este
un os lung, mai voluminos comparativ cu fibula, Oasele piciorului, unindu-se împreună, formea-
situat în partea internă a gambei. Fibula este un os ză bolta piciorului, a cărei convexitate este orientată
lung, subţire, așezat pe partea externă a gambei. în sus. La staţiunea verticală bolta piciorului se spri-
Piciorul este ultimul punct de sprijin al corpu- jină posterior pe calcaneu, iar anterior – pe capetele
lui. Scheletul piciorului este format din oase tar- oaselor metacarpiene (în special I și V). Degetele

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


siene, metatarsiene și falangele degetelor (fig. 4.7). piciorului nu au rol de sprijin, ele servesc pentru
Oasele tarsiene sînt mari, deoarece piciorul omu- adaptarea tălpii la teren în procesul locomoţiei.
lui suportă toată greutatea corpului (ca urmare a Datorită construcţiei în formă de boltă, picio-
poziţiei verticale). Cel mai mare os al tarsului, cal- rul determină elasticitatea mersului și atenuează,
caneul, este așezat în unul din punctele principale asemenea unui arc, loviturile și comoţiile. Bolta
de sprijin ale piciorului. Metatarsul este format piciorului reprezintă o consecinţă a poziţiei
din cinci oase metatarsiene. Falangele degetelor verticale a corpului și este prezentă doar la om.
piciorului au dimensiuni mai mici comparativ cu Coborîrea boltei piciorului cauzează o anomalie
falangele degetelor mîinii. numită picior plat.
Vîrsta osoasă
S Scheletul unui copil este format din oase și cartilaje. Pe măsura creșterii are loc osificarea treptată a car-
T tilajelor și creșterea scheletului. Oasele lungi ale membrelor au cîte o suprafață de creștere la fiecare extre-
U
D mitate și punctul de unde pornește creșterea. Suprafața de creștere este formată, în principal, din cartilaj
I mai mult decît din os și din acest motiv zona cartilajului de creștere nu este aparentă pe radiografie. Oasele
U copiilor formate din țesut cartilaginos cum sînt cele carpiene, de asemenea, nu pot fi determinate prin
D radiografie. Pentru determinarea maturităţii biologice a organismului la copil și adolescenţi se determină
E gradul de dezvoltare a scheletului, așa-numita vîrstă osoasă, efectuînd radiografia palmei. 73
C
1. Examinează atent schemele radiografiei
A
Z mîinii la persoane de diferită vîrstă: nou-
născut, un an, 13 ani și 18 ani.
2. Identifică pentru fiecare schemă (1-4)
oasele mîinii și completează un tabel.
3. Determină corespondența dintre vîrsta
persoanelor examinate și schemă.
1 2 3 4

1. Defineşte funcţiile scheletului 4. Examinează modul de 5. Examinează scheletul din


axial. apucare a obiectelor la om și fig. 4.5 şi determină cui
primate și explică diferenţa aparţine – femeii sau
2. Numește funcţiile centurilor
în baza structurii scheletului bărbatului. Argumentează-ţi
scapulară și pelviană.
mîinii. opţiunea.
3. Asociază într-un tabel oasele
6. Estimează dificultăţile de
scheletului centurilor și
locomoţie la persoanele cu
al membrelor cu forma și
picior plat.
funcţiile lor.
§
22 SISTEMUL MUSCULAR AL OMULUI
Mușchii flexori (micșorează unghiul de articulare
Totalitatea mușchilor organismului omului între oasele pe care sînt inseraţi);
formează sistemul muscular, care constituie cca extensori (măresc unghiul de articulare în-
40–50% din greutatea corpului. Mușchii corpului tre oasele pe care sînt inseraţi);
omenesc, în funcţie de proprietăţile structurale și adductori (mișcă extremitatea spre corp);
funcţionale, sînt clasificaţi în: mușchi scheletici (so- abductori (îndepărtează extremitatea de corp).
matici), mușchi netezi (viscerali) și mușchiul cardiac. În funcţie de modul de inserţie, unii mușchi
Mușchii scheletici sînt inseraţi pe oase și reali- pot efectua acţiuni combinate.
zează un șir de funcţii vitale pentru organism: Mușchii scheletici, în corespundere cu loca-
acţionează oasele în mișcare; lizarea lor pe segmentele corpului, sînt grupaţi în:
fac parte din pereţii cavităţilor corpului; mușchii capului, mușchii gîtului, mușchii trunchiu-
reprezintă o parte componentă a pereţilor lui, mușchii membrelor (fig. 4.8).
unor organe interne; Mușchii capului formează trei grupe funcţio-
fac parte din organele auxiliare ale ochiului; nale: mușchii mimicii, globului ocular și masticatori.
exercită influenţă asupra oscioarelor auditi- Mușchii mimicii sînt bine dezvoltaţi, fiind sem-
ve din cavitatea timpanică; nificativi în comunicarea nonverbală. Ei asigură
contribuie la menţinerea corpului uman în exprimarea emoţiilor (uimirea, ura, dezgustul, an-
echilibru, în procesul deplasării lui în spaţiu; tipatia). Contractîndu-se, mușchii mimicii mișcă
realizează mișcări respiratorii și de deglutiţie; pielea, iar la relaxarea lor, pielea, graţie elasticităţii
modelează mimica; sale, revine în starea iniţială. Mușchii mimicii nu
produc energia internă a organismului (80% posedă inserţie dublă pe oase, dar se implantează
din cantitatea de energie totală). prin ambele capete sau printr-un singur capăt în
piele sau mucoasă.
Grupurile principale de mușсhi Mușchii globului ocular conferă mobilitate
scheletici ochiului. Această grupă include patru mușchi
În funcţie de tipul de acţiunea pe care o reali- drepţi (superior, inferior, nazal, temporal) și doi
zează, mușchii scheletici sînt clasificaţi în: oblici (superior și inferior).
3
4
1 5 1. m. frontooccipital – exprimă atenţie și mirare;
74 2 6 2. m. orbicular al buzelor – determină micșorarea orificiului bucal;
7
3. m. orbicular al ochiului – micșorează deschiderea pleoapelor;
8 4. m. zigomatic mare – prin contracţie exprimă rîsul;
9 5. m. maseter – cel mai puternic mușchi masticator;
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

10 6. m. depresor al buzei inferioare – exprimă tristeţe, descurajare;


11
12 7. m. sternocleidomastoidian – rotește capul în partea opusă și
13 14 înclină capul anterior;
8. m. deltoid – ridică umărul sau trage braţul înainte și înapoi;
9. m. pectoral mare – aduce și rotește intern braţul;
15
10. m. biceps – asigură mișcarea de flexie a antebraţului;
16
11. m. dinţat anterior – ridică coastele în timpul inspiraţiei forţate;
12. m. abdominal drept – fixează toracele pe abdomen;
13. m. abdominal transversal – fixează toracele pe abdomen și
compresează abdomenul;
14. m. oblic extern abdominal – fixează coloana vertebrală;
15. m. croitor – asigură flexia gambei și rotirea ei înăuntru;
16. m. cvadriceps femural – asigură extensia gambei în articulaţia
genunchiului.

Fig. 4.8. Sistemul muscular


Mușchii masticatori prin contracţie ridică și epimisiu, de la care spre interior pleacă septuri,
coboară mandibula, asigurînd masticaţia. numite perimisiu, care separă și învelesc fascicule
Mușchii gîtului sînt mușchii asociaţi cu gîtul, de fibre musculare. De la membrane subțiri – en-
osul hioid și coloana vertebrală (regiunea cervicală). domisiu, care înconjoară fiecare fibră musculară.
Funcţiile realizate de mușchii acestui grup sînt Tendoanele au aspect lucios de culoare deschisă,
diverse. De exemplu, prin contracţie mușchiul fiind formate din fibre de colagen, vase sangvine și
platisma trage pielea bărbiei în jos, exprimînd nervi. Ele fixează mușchiul de oase cu un capăt de
oroare și dezgust; mușchiul sternocleidomastoidian prindere, cu două capete de prindere (mușchii bi-
prin contracţie bilaterală înclină capul anterior etc. ceps), cu trei capete de prindere (mușchii triceps) sau
Mușchii trunchiului prin contracţie pun în cu patru capete de prindere (mușchii cvadriceps).
mișcare coloana vertebrală, formează pereţii cavi-
tăţii toracice și abdominale. În funcţie de origine și Structura fibrelor musculare
acţiune, ei sînt grupaţi în mușchi posteriori (mușchii striate și netede
spatelui și ai cefei); mușchi anterolaterali (mușchii
toracelui); mușchii abdomenului, mușchi externi și Fibrele musculare reprezintă unitatea structu-
mușchi interni. ral-funcţională a ţesutului muscular și în cores-
Acţiunea mușchilor trunchiului este diversă. pundere cu structura acestuia sînt de două tipuri:
De exemplu, ei participă la expiraţie (mușchii striate (scheletice și cardiace) și netede.

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


intercostali, diafragma, mușchii abdomenului); Fibrele musculare striate formează mușchii
menţin poziţia erectă a corpului și înclină coloana scheletici și mușchiul inimii (miocardul). Fibrele
vertebrală (mușchii spatelui); protejează și susţin musculare striate scheletice sînt alungite și puţin
organele localizate în cavitatea abdominală (muș- rotunjite la capăt, iar ale miocardului – ramificate și
chii abdomenului) etc. interconectate. Diametrul fibrelor musculare striate
Mușchii membrului superior sînt clasificaţi, variază între 0,1 și 1,0 mm, iar lungimea lor variază
din punct de vedere topografic și funcţional, în: între 0,1 cm și 30 cm.
mușchi care leagă centura scapulară de torace, Membrana fibrei musculare striate, numită sar-
ridică membrul superior, mișcă membrul superior colema, menţine un anumit potenţial membranar și
înapoi și în jos, contribuie la inspiraţie, ridică trun- formează o reţea de tuburi transversale sau/și longi-
chiul spre membrul superior etc. (de ex. mușchiul tudinale invaginînd în interiorul celulei. Această
trapez, mușchiul dorsal mare, mușchiul romboid reţea este numită T-sistem (fig. 4.9).
mare și romboid mic, mușchiul pectoral mic și
pectoral mare etc.); Reticul
mușchii proprii membru lui superior, care Sarcolema sarcoplasmatic T-sistemul Miofilamente
efectuează mișcările necesare în realizarea funcţiei
membrului de organ al muncii (mușchiul deltoid,
mușchiul biceps brahial, mușchiul triceps brahial,
mușchii flexori și extensori ai mîinii etc.). Mușchii
mîinii sînt cei mai dezvoltaţi mușchi ai membrului 75
superior, deoarece mîinii îi revine rolul de bază în
procesul muncii.
Mușchii membrului inferior realizează mersul
biped și susţin staţiunea verticală, și, în corespundere
cu topografia și funcţia realizată, sînt clasificaţi în: Fig. 4.9. Anatomia fibrei musculare striate
mușchi coxofemurali (mușchii bazinului), ce
fixează bazinul de coapsă și coapsa de bazin; menţin Citoplasma fibrelor musculare este numită
echilibrul bazinului împreună cu trunchiul, evitînd sarcoplasmă. Ea încorporează cîţiva nuclei am-
căderea acestuia înainte (mușchiul gluteu mare) etc.; plasaţi periferic, mitocondrii, ribozomi liberi, in-
mușchii membrului propriu-zis (mușchii cluziuni de glicogen, grăsimi și structuri specifice
coapsei, mușchii gambei, mușchii piciorului). doar fibrei musculare striate: miofilamente, reticul
sarcoplasmatic, mioglobină.
Structura mușchiului scheletic Miofilamentele constituie elementul contractil
Majoritatea mușchilor scheletici sînt formați al fibrei musculare, prezentînd două tipuri – mi-
din corp (partea activă, contractilă) și tendoane ozină și actină – orientate paralel cu axul longi-
(partea pasivă). tudinal fibrilar. Ele formează benzi alternante
Corpul mușchiului scheletic are culoare roșie- luminoase și întunecate, care conferă fibrelor muș-
brună și este format din fibre musculare striate, chilor scheletici și cardiac aspect striat (fig. 4.10).
țesut conjunctiv, vase sangvine și nervi. La exterior Miofilamentul miozinic este alcătuit din
corpul mușchiului este acoperit de o teacă, numită molecule de miozină. O moleculă de miozină con-
stă din „cap” și „coadă”. Moleculele miozinice sînt pătrund între filamentele miozinice, pîna la extre-
aranjate astfel încît sectorul central al miofilamen- mităţile zonei H. Structurile aflate între 2 discuri
tului este „gol”, iar de ambele părţi, de-a lungul fila- succesive Z formează unitatea morfofuncţională a
mentului uniform, se află „căpușoarele miozinice”. miofibrilei, numită sarcomer.
Miofilamentele actinice sînt formate din Fiecare filament de miozină este înconjurat de
complexul proteic F-actina și două proteine au- șase filamente de actină. Deoarece miofilamen-
xiliare: tropomiozina, troponina. Ele sînt subţiri și tele miozinice sînt mai groase decît cele actinice,
formează banda luminoasă I, străbătută de discul ele formează banda întunecată A. Partea centrală
Z. Miofilamentele actinice se înserează cu o ex- a benzii A, mai luminoasă, este numită zona H,
tremitate pe discul Z, iar cu cea laltă extremitate fiind străbătută central de discul M.
Fibrele musculare netede (fig. 4.11) repre-
MOLECULĂ DE MIOZINĂ zintă celule fusiforme sau ramificate, cu diametrul
Coadă Cap de 2–100 μm și lungimea de 100–400 μm. Ele au
un singur nucleu mare situat în centrul celu lei,
organite tipice celulelor eucariote și miofibrile.
Fibrele musculare sînt acoperite la exterior de o
MIOFILAMENT MIOZINIC
husă formată din ţesut conjunctiv.
Spre deosebire de fibrele musculare striate, la
fibrele musculare netede miofibrilele nu formează
sarcomere și nu au un aranjament intracelular
MIOFILAMENT ACTINIC specific. Ele sînt ancorate de sarcolemă cu ajutorul
Troponina Tropomiozina miofilamentelor intermediare. Miofilamentele
actinice ale fibrelor musculare netede nu con-
ţin proteina troponina. Fibra musculară netedă
are reticulul sarcoplasmatic slab dezvoltat, iar
F - actina T-sistemul lipsește.

Banda Banda Banda


luminoasă I întunecată A luminoasă I Miozină

Contracţie

discul Z zona H discul Z


76
SARCOMER Actină
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

Fig. 4.10. Structura miofilamentelor Fig. 4.11. Anatomia fibrei musculare netede

1. Enumeră funcțiile sistemului 5. Prezintă structura mușchiului 7. Descrie comparativ structara fi-
muscular la om. scheletic alcătuind legenda brelor musculare striate și fibre-
schemei de mai jos. lor musculare netede.
2. Explică definiţia fibrei muscu- 1 2 3
lare ca unitate de structură și 4 8. Precizează cele trei grupe
56
funcţie a sistemului muscular. funcţionale de mușchi ai ca-
3. Numește cîte 2–3 mușchi cores- pului, care asigură mișcările
punzători funcţiilor sistemului menţionate în enunţ:
muscular enumerate la pag. 75. 6. Confirmă că schema de mai jos „Eugen și-a îndreptat privirea
prezintă fibra musculară striată. spre masă, a zîmbit mulţu-
4. Clasifică mușchii prezentaţi în
fig. 4.8 după localizare pe seg- mit, s-a așezat și a început să
mănînce cu poftă”.
mentele corpului.
23 ACTIVITATEA MUȘCHILOR
§ SCHELETICI
Proprietăţile mușchilor Conform teoriei fibrelor alunecătoare, contracţia
Fibrele musculare se caracterizează prin: excita- musculară este rezultatul alunecării fibrelor de acti-
bilitate, contractibilitate, elasticitate, tonicitate. nă (discul Z) printre fibrele miozinice (discul A). Cu
Excitabilitatea este reacția specifică de răspuns cît alunecarea este mai profundă, cu atît contracţia
a mușchiului – contracția la acţiunea stimulilor (forţa musculară) este mai mare (fig. 4.13).
chimici, fizici sau fiziologici (impulsurile nervoase).
Fibrele musculare primesc impulsurile nervoase Banda Banda Banda
de la axonii neuronilor motori la nivelul joncțiunii luminoasă I întunecată A luminoasă I
neuromusculare (sinapsă chimică neuromusculară),
care este este formată din:
componenta presinaptică, care reprezintă ter-

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


minaţia butonului axonic;
placa motorie (componenta postsinaptică) –
sarcolema fibrei musculare puternic plisată; Fibră relaxată
spaţiul sinaptic (fig. 4.12).
Joncțiunile neuromusculare formate între
terminațile axonice ale unui neuron constituie o
unitate morotie. Numărul de fibre musculare în
unitatea motorie variază de la cîteva zeci (mușchii
orbiculari) pînă la 1 000 (mușchiul gastrocnemian), Fibră contractată
în funcţie de dimensiunile mușchiului și precizia
Fig. 4.13. Alunecarea fibrelor de actină printre
acţiunilor realizate. Un mușchi scheletic este consti-
tuit din sute de unităţi motorii. fibrele miozinice
Contractibilitatea este proprietatea mușchiu-
lui de a-și modifica forma la acțiunea unui excitant. Elasticitatea reprezintă capacitatea muș-
Fibrele musculare striate care formează mușchii chiului de a-și recăpăta forma (de a reveni la lungi-
scheletici se contractă voluntar, iar cele cardiace și mea inițială) în momentul înlăturării excitantului.
netede – involuntar. Elasticitatea musculară este asigurată de prezența
Contracţia musculară are loc ca rezultat al unui ATP-ului în celula musculară. În absența ATP-ului
șir de reacţii biochimice declanșate în urma atașă- se instalează rigiditatea musculară.
Tonicitatea este proprietatea mușchilor de 77
rii neuromediatorilor de receptorii plăcii motorii.
a menține o stare ușoară de tensiune, de semi-
contracție. Această stare este întreținută în mod
reflex printr-o excitare relativ ușoară a unui număr
Componenta redus de unități motorii.
Unitate Intensificarea tonusului muscular este determi-
motorie I -- presinaptică
nată de frig, anxietate, stări emoționale. În timpul
+
-- +
Unitate ---
+
+ --- ++
+
--- -- +
motorie II somnului tonusul este aproape nul.
+ -- +
+ -
-
-- ++
-- +
+ --
+ -- Ca
+ --
2+
Spaţiul
-- ++ + Ca
sinaptic
Contracția mușchilor
2+

-
-- + -
-- + Ca 2+
+ --
-- ++ + --
--- +
+ scheletici
Orice tip de mișcare simplă (de ex. îndoirea
Buton brațului, rotirea capului) sau compexă (dansul, îno-
axonic tul etc.) este generată de anumite grupuri de mușchi.
terminal Spre deosebire de alte organe ale corpului
Fibră
Placa uman, mușchii nu funcționează în „singurătate”,
motorie dar au nevoie să fie „susținuți” de activitatea spo-
musculară
rită a organelor sistemului circulator, respirator,
Fig. 4.12. Unitate motorie și joncțiune excretor. Implicarea acestor organe este evidentă
neuromotorie în timpul unei activități fizice intensive. De exem-
plu, la persoana care aleargă se intensifică ritmul greutăţii. Contracţia mușchiului, în lipsa greutăţii
respirator, ritmul cardiac, transpirația. Organele sau la greutăţi foarte mari ce nu pot fi deplasate,
menționate asigură mușchii cu substanțe nutritive are travaliul muscular egal cu zero.
și O2 pentru producerea ATP-ului și îi eliberează Oboseala musculară este reducerea tempora-
de resturile metabolice (CO2, acid lactic). ră a capacităţii funcţionale a mușchiului scheletic
Moleculele de ATP furnizează energia nece- din cauza activităţii îndelungate sau excesive. În
sară pentru contracția musculară. Acestea sînt cazul oboselii musculare are loc acumularea aci-
produse în fibrele musculare în urma descompu- dului lactic în mușchi, intoxicînd fibrele. Oboseala
nerii glicogenului muscular (principala sursă de musculară se manifestă prin reducerea forţei
glucoză), descompunerii acizilor grași musculari musculare, scăderea excitabilităţii etc.
și a glucozei din plasma sangvină. Pîrghii scheleto-musculare. Oasele, mișcîn-
În procesul contracţiilor mușchii scheletici du-se în articulaţii sub acţiunea mușchiului,
transformă energia ATP în energie mecanică (cca formează pîrghii scheleto-musculare (mecanisme
30%, realizînd mișcarea) și în energie termică (cca simple de deplasare a greutăţii) (fig. 4.14).
70%). Ei sînt principalii generatori de căldură, atît La orice pîrghie scheleto-musculară pot fi dis-
prin tonusul muscular, cît și prin contracții mici tinse trei puncte de bază:
și frecvente (frisoanele declanșate în mod reflex S – punctul de sprijin;
la frig). R – punctul de rezistenţă (greutatea de la
Contracţiile musculare sînt: izotonice și capătul mobil al osului);
izometrice. F – punctul de aplicare a forţei care se opune
Contracţiile izotonice se remarcă prin scur- rezistenţei (locul de fixare a mușchiului).
tarea mușchiului în procesul acţiunii unui excitant Segmentul dintre punctul de sprijin și cel de
constant. Așa contracţii se manifestă printr-un lucru rezistenţă [SR] se numește „braţul rezistenţei”, iar
mecanic și sînt caracteristice pentru majoritatea segmentul dintre punctul de sprijin și cel de aplica-
mușchilor membrului. re a forţei [SF] – „braţul aplicării forţei”. Mișcarea
Contracţiile izometrice sînt contracţii în poate avea loc doar cînd SF > SR .
urma cărora mușchiul nu-și modifică forma și
dimensiunile, ci doar starea de tensiune. Aceste con-
tracţii nu realizează un lucru mecanic, iar întreaga
energie consumată este transformată în căldură.
Ambele tipuri de contracţii se asociază și se
succed în timpul contracţiilor musculare. De
exemplu, în timpul ridicării unei greutăţi are loc
mai întîi faza contracţiilor izometrice, care pun S F R
mușchiul în tensiune, apoi urmează faza izotonică,
în care mușchiul se scurtează și ridică greutatea.
For ţa musculară depinde de intensitatea
78 excitantului și de proprietăţile morfofuncţionale ale
mușchiului. Forţa musculară crește odată cu creșterea
suprafeţei secţiunii transversale a corpului mușchiu-
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

S R F
lui și a numărului de fibre din care este format. R S F
Travaliul mușchilor scheletici reprezintă
contracţia unui mușchi urmată de deplasarea Fig. 4.14. Pîrghii scheleto-musculare

1. Defineşte proprietățile 4. Explică esenţa teoriei fibrelor 6. Scrie un eseu cu titlul:


mușchilor scheletici: alunecătoare şi identifică „Sursa energetică a
excitabilitate, contractibilitate, în figura 4.13 schema fibrei contracţiilor musculare sînt
elasticitate, tonicitate. contractată şi relaxată. moleculele de ATP”.
în care să explici procesul
2. Enumeră părţile componente 5. Identifică pe schemele din
biologic ce asigură muşchii cu
ale joncțiunii neuromusculare figura 4.14 braţul de rezistenţă
ATP și ecuaţia sumară a acestui
și unității motorii. şi braţul de aplicare a forţei
proces. Menționează rolul
pentru fiecare din pîrghii.
3. Explică modificările ritmului respiraţiei, nutriţiei, excreției
respirator și cardiac în timpul şi circulaţiei sangvine în
efortului fizic. generarea ATP-ului.
24 IGIENA, DISFUNCŢII ȘI MALADII
§ ALE APARATULUI LOCOMOTOR
Igiena aparatului locomotor Maladii ale articulaţiilor
Dezvoltarea armonioasă și menţinerea activită- Hipodinamia, suprasolicitarea, traumatisme-
ţii normale a sistemului locomotor pot fi asigurate le, infecţiile conduc la deteriorarea prematură a
printr-o alimentaţie corectă și prin îmbinarea raţio- articulaţiilor.
nală a activităţii fizice cu cea intelectuală. Mișcarea Luxaţia constituie lezarea articulaţiei, mani-
sub toate aspectele stă la baza formării și desăvîrși- festată prin deplasarea suprafeţelor articu lare,
rii aparatului locomotor și are un rol semnificativ micșorarea mobilităţii, dureri și hemato ame.
în prevenirea dereglării funcţiilor lui. Luxaţiile sînt de căteva tipuri (tab. 4.1).
Mersul pe jos efectuat cel puţin o oră pe zi Primul ajutor în cazul luxaţiilor dobîndite
contribuie la dezvoltarea membrelor inferioare; constă în imobilizarea extremităţii luxate și
alergarea în ritm alert (jogging) duce la întărirea transportarea accidentatului la punctul trauma-

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


mușchilor, oaselor, articulaţiilor; mersul pe bici- tologic. În cazul luxaţiei traumatice deschise, pe
cletă antrenează mușchii membrelor superioare și rană se va aplica un pansament aseptic pentru a
inferioare; înotul tonifică întreaga musculatură a opri hemoragia.
corpului, dezvoltă mobilitatea articulară; tenisul Artroza este o maladie cronică cu caracter
de cîmp și de masă dezvoltă rezistenţa și mobilita- degenerativ a articulaţiilor. Ea apare preponderent
tea; exerciţiile de forţă cu aparate speciale sporesc la persoanele vîrstnice și duce la incapacitatea
forţa musculară a anumitor grupe de mușchi (de de mișcare a articulaţiilor afectate. Artroza se
ex. biceps); gimnastica este un mijloc zilnic de caracterizează prin limitarea mișcărilor, inflamarea
fortificare a sănătăţii. articulaţiei lezate.
Disfuncţiile și maladiile aparatului locomotor Cauza principală a artrozei este hipodinamia,
sînt cauzate de: care duce la „ruginirea” articulaţiilor. De aseme-
alimentaţia incorectă; nea, artroza poate fi cauzată de suprasolicitare,
factori mecanici; inflamaţii, modificări vasculare în ţesuturile
factori fizici (temperaturile ridicate sau scăzute); articulaţiilor.
factori chimici (alcoolul, nicotina, sărurile Tratamentul artrozei depinde de stadiul de
metalelor grele); dezvoltare și de localizarea maladiei și prevede
factori biologici (agenţii patogeni ai ma la- normalizarea metabolismului, evitarea suprasoli-
diilor infecţioase: virusuri, bacterii); citării articulaţiei lezate, aplicaţii de parafină, băi
suprasolicitarea aparatului locomotor. calde, iar în cazuri grave – intervenţii chirurgicale. 79
Tabelul 4.1
Luxaţiile

Luxaţii Cauze
Scapulo-humerale Luxaţiile traumatice apar în urma traumatismelor sau
a contracţiilor musculare bruște. În cazul luxaţiilor
Dobîndite: deschise, are loc ruperea tuturor ţesuturilor moi care
înconjoară articulaţia. Cele mai frecvente luxaţii trau-
- traumatice matice sînt: scapulo-humerale, ale antebraţului, ale
Ale antebraţului degetelor, ale mandibulei, coxofemurale etc.
- închise
Luxaţiile patologice apar în urma afecţiunilor de tip
- deschise
inflamator, artritelor sau artrozelor și a paraliziilor
- patologice neuromusculare.
Coxofemurale Congenitale Luxaţiile congenitale constituie rezultatul dezvoltării
insuficiente a articulaţiilor (hipoplazie) în perioada
intrauterină. Ele sînt cauzate de dereglări metabolice
grave la părinţi, de alcoolism sau au caracter ereditar.
Cele mai frecvente luxaţii congenitale sînt: scapulo-
humerală, a antebraţului și coxofemurală etc.
Profilaxia artrozei prevede tratarea la timp a joggingul, aerobica, săritul corzii, mersul rapid.
fracturilor, luxaţiilor congenitale, respectarea regi- Aceste exerciţii trebuie adaptate posibilităţilor
mului alimentar, exerciţii fizice regulate etc. individuale și efectuate sistematic.

Maladii ale oaselor Maladii ale mușchilor


Frecvenţa maladiilor oaselor este mult mai mică și tendoanelor
(cu excepţia osteoporozei la femei în perioada me- Disfuncţiile și maladiile mușchilor și ale ten-
nopauzei) comparativ cu maladiile articulaţiilor. doanelor apar frecvent în urma unor inflamaţii
Rahitismul a fost descris pentru prima dată în locale, suprasolicitări sau pot fi determinate de
secolul XVII, în cartierele muncitorești din Anglia. cauze reumatice.
Cauzele acestei maladii sînt carenţa provitaminei D Febra musculară apare în urma suprasolicitării
(precursorul vitaminei D) în produsele alimentare și mușchilor prin sport și muncă, în special în cazul
lipsa luminii solare. Formarea vitaminei D are loc în unui efort neobișnuit. Ea este cauzată de mici rupturi
piele din provitamina D doar sub acţiunea spectrului ale fibrelor musculare și de acumularea deșeurilor
ultraviolet al luminii solare. metabolice.
Această maladie apare, de regulă, la copii în luna a Cazurile grave de febră musculară trebuie tra-
2-a și a 4-a de viaţă. Rahitismul poate fi prevenit prin tate sub controlul medicului, iar cele mai ușoare se
introducerea în raţia alimentară a bebelușilor a unei tratează prin saună, băi fierbinţi, masaje. În cazul
alimentaţii suplimentare variate, bogată în săruri mi- febrei musculare mușchii trebuie scutiţi de efort, re-
nerale și vitamine. Este necesar de limitat cantitatea ducîndu-se la maxim deplasarea. Febra musculară
de paste făinoase, griș, biscuiţi și de mărit cantitatea poate fi evitată prin solicitarea continuă și treptată
de legume bogate în calciu. a mușchilor, prin așa-numita încălzire progresivă
Sînt recomandate anumite măsuri antirahitice înaintea efectuării unui efort fizic mai intens.
speciale, așa ca iradierea profilactică cu raze ul- Distrofia musculară (DM) este un grup de
traviolete, cu lampa de cuarţ (la recomandarea și afecțiuni ereditare, caracterizate prin deteriorarea
sub controlul strict al medicului), plimbări în aer progresivă a mușchilor corpului, care duc la
curat, băi de soare. slăbiciune musculară și invaliditate.
Fracturile reprezintă leziuni și rupturi ale Pe măsura evoluției bolii, fibrele musculare
oaselor prin acţiuni puternice ale factorilor mecanici necrozate sînt substituite de țesut conjunctiv și
(lovituri puternice sau prin căderi). Fracturile se produc adipos. Fiecare dintre formele DM diferă după
în cazurile cînd direcţia forţei externe aplicate asupra simptome, evoluția bolii și modul de transmitere
osului nu corespunde direcţiei de orientare a lamelor ereditară. Cele mai frecvente forme sînt distro-
osoase. Cele mai frecvent atestate sînt fracturile oaselor fia musculară Duchenne și distrofia musculară
membrelor. Fracturile se manifestă prin dureri, care se Becker (DMB), ce afectează exclusiv indivizii de
acutizează în momentul atingerii locului fracturat. sex masculin. Ele sînt cauzate de insuficiența ge-
Osteoporoza este o boală, caracterizată prin netică a proteinei distrofina.
reducerea densităţii minerale osoase, asociată cu Nu există un tratament curativ pentru distro-
80
predispunerea osului la fractură în urma unui fia musculară, iar medicația și terapiile existente
traumatism de mică intensitate sau chiar în au doar rolul de a încetini evoluția bolii.
lipsa acestuia. Oasele osteoporotice au o structură Inflamarea tecilor tendinoase constituie
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

asemenea unei ţesături vechi, cu urzeala subţiată inflamarea canalelor în care se află tendoa nele
și pe alocuri ruptă. mușchilor antebraţelor și gambelor ca urmare a
Osteoporoza poate fi prevenită printr-o suprasolicitării (scrisul la tastatură, jocul de tenis,
activitate fizică adecvată și un aport de calciu mersul pe jos la distanţe mari etc.).
corespunzător. Activităţile fizice care protejează În zona tecilor tendinoase inflamate apar du-
oasele de osteoporoză sînt: baschetul, voleiul, reri, umflături și îngroșări.

1. Numește factorii de risc ai 3. Descrie metodele de obiectivul de prevenire a


aparatului locomotor la om. prevenire a febrei musculare osteoporozei.
la persoanele care merg la
Densitatea oaselor

2. Enumeră activităţile fizice,


sala de forţă.
care previn disfuncţiile
și maladiile aparatului 4. Analizează curba evoluţiei
locomotor. structurii oaselor în timp
și propune un program cu
20 30 40 50 60 70 80 ani
RECAPITULARE

FUNCŢIILE VITALE ALE SISTEMULUI OSOS


Funcţii de relaţie Oasele protejează organele de simţ, encefalul și măduva spinării.
Sistemul nervos
Ţesutul osos este o sursă de Ca2+ necesar pentru propagarea impulsului nervos.
Oasele servesc ca puncte de inserţie a mușchilor.
Sistemul muscular
Ţesutul osos este o sursă de Ca2+ necesar pentru contracţia mușchilor.
Oasele asigură protecţia glandelor endocrine; constituie o sursă de Ca2+
Sistemul endocrin
necesar pentru acţiunea hormonilor.
Sistemul urinar Scheletul protejează și susţine organele sistemului urinar.
Sistemul tegumentar Oasele scheletului sînt suport pentru piele.
Funcţii de nutriţie

Cutia toracică protejează inima; în măduva roșie a oaselor se formează eritro-


Sistemul cardiovascular
citele; ţesutul osos este o sursă de Ca2+ necesar pentru coagularea sîngelui.

APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA


Sistemul limfatic Măduva roșie a oaselor produce leucocite.
Cutia toracică protejează plămînii.
Sistemul respirator
Oasele sînt puncte de inserţie pentru mușchii respiratorii.
Maxilarele poartă dinţi și participă la masticaţie.
Sistemul digestiv
Osul xifoid participă la deglutiţie.
reproducere
Funcţii de

Oasele asigură suportul și protecţia organelor reproductive.


Organele
Oasele bazinului la femei asigură protecţia embrionului/fătului și asigură
reproducătoare nașterea .

FUNCŢIILE VITALE ALE SISTEMULUI MUSCULAR


Contracţia mușchilor realizează motilitatea globului și micșorează pupila,
Sistemul nervos
de relaţie

asigură vorbirea și mimica feţei.


Funcţii

Sistemul osos Mușchii scheletici prin contracţii acţionează oasele în mișcare.

Sistemul endocrin Mușchii protejează glandele endocrine. 81


Sistemul urinar Mușchii scheletici asigură suportul și protecţia organelor sistemului urinar.
Contracţia musculaturii multiunitare și a vaselor sangvine cutanee asigură
Sistemul tegumentar
termoreglarea. Oasele scheletului sînt suport pentru piele.
Funcţii de nutriţie

Contracţia mușchiului cardiac, musculaturii pereţilor vaselor sangvine și a


Sistemul cardiovascular
mușchilor scheletici propulsează sîngele.
Sistemul limfatic Contracţia mușchilor asigură circulaţia limfei.

Sistemul respirator Mușchii formează pereţii cavităţii toracice și asigură ventilaţia pulmonară.

Mușchii formează pereţii cavităţii abdominale și intră în compoziţia pereţilor


Sistemul digestiv
organelor aparatului digestiv; asigură motilitatea tubului digestiv.
reproducere
Funcţii de

Organele Contracţia mușchilor trompelor uterine asigură mișcarea ovulului, iar


reproducătoare contracţia mușchilor uterini – nașterea.
TEST SUMATIV

1. Identifică în schemă și numește:


a. Cel mai lung os al scheletului omului.
b. Oasele care protejează inima și plămînii.
c. Oasele care formează coloana vertebrală.
d. Osul care participă la masticaţia hranei.

2. Pe schema scheletului omului identifică:


a. Femurul, osul coxal, rotula, oasele carpiene, osul frontal.
b. Clasifică oasele identificate în trei grupe după raportul între cele trei dimensi-
uni: lungimea, lăţimea, grosimea.
c. Prezintă grupele de oase clasificate într-un tabel (denumirile oaselor identifica-
te și cifrele corespunzătoare lor din schemă).

3. Numește articulația care asigură mișcările reprezentate în schemă și


oasele astfel articulate.

4. Explică în ce mod arheologii și medicii legiști deosebesc scheletul


unei femei de cel al unui bărbat.

5. Compară modul de articulare a oaselor craniului, vertebrelor, degetelor


și formulează o concluzie vizavi de corelaţia dintre modul de articulare
și funcţia oaselor date.

6. Formulează o concluzie, în baza informaţiei din


schema alăturată, vizavi de dependenţa mărimii
Forţa musculară

Forţa musculară
tensiunii musculare de morfologia fibrei.

Timpul Timpul

7. Compară aspectul coloanei vertebrale și corespunzător forma corpului la


82 persoane sănătoase și la cele afectate de osteoporoză și explică diferenţele
în baza modificării proprietăţilor oaselor afectate de această maladie.
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA

8. Examinează schema osului humerus traumat.


a. Numește afecţiunile humerusului.
b. Expune două cauze care duc la astfel de traume.
c. Expune două acţiuni pentru acordarea primului ajutor în cazul acestei
traume.
d. Explică mecanismul de regenerare și refacere a humerusului traumat.
CAPITOLUL

5 CIRCULAŢIA
SUBSTANŢELOR
ÎN ORGANISM
Mediul intern la om
Sistemul sagvin la om. Inima
Sistemul sangvin la om. Vasele sangvine
Sistemul limfatic la om
Igiena, disfuncții și maladii ale sistemului
cardiovascular
§
25 MEDIUL INTERN LA OM

În organismul omului are loc un schimb con- Plasma are proprietatea de a se coagula graţie
tinuu de substanţe nutritive, hormoni, deșeuri etc. prezenţei unor proteine solubile polimerizatoare
între celule, ţesuturi, organe și sisteme de organe, (de ex. fibrinogenul). În urma coagulării rezultă
asigurat de: o reţea fibrilară și un lichid transparent, numit
lichidul interstiţial din spaţiile intercelulare; ser sangvin. Protei nele protectoare ale plas-
sîngele și limfa circulară; mei: imunoglobulinele (anticorpii), proteinele
organele sistemelor sangvin și limfatic. C-reactive favorizează fagocitoza bacteriilor de
Lichidul interstiţial, limfa circulantă și sînge- către macrofagi.
le la om se află în interacţiune permanentă. Sub Elementele figurate ale sîngelui pre zintă
presiune, inima pompează sîngele pînă la nive- celule și fragmente celulare (fig. 5.1).
lul capilarelor, unde este supus filtrării, formînd Eritrocitele sînt celule roșii, discoidale bicon-
lichidul interstiţial. Acesta din urmă penetrează cave cu diametrul de 7 mm, anucleate, lipsite de
pereţii capilarelor limfatice și formează limfa organite, care transportă gazele respiratorii (O2 și
circulantă, care se reîntoarce în vasele sangvine la CO2). Numărul de eritrocite depinde de sex, vîrstă,
nivelul venelor subclaviculare. pregătirea fizică etc. Sîngele femeilor conţine în
medie 4,8 milioane eritrocite/ml, cel al bărbaţilor
Lichidul interstițial prezintă plasma – cca 5,4 milioane/ml, iar la nou-născuţi numărul
sangvină lipsită de elementele figurate și mole-
culele proteice mari, care irigă celulele organelor eritrocitelor variază între 6–7 milioane/ml.
și ţesuturilor corpului. El se formează în urma Componentul principal al citoplasmei eritro-
filtrării sîngelui prin pereţii capilarelor arteriale. citelor este hemoglobina (cca 95% din proteinele
Din sînge, substanţele nutritive, hormonii și O2 eritrocitare) care servește ca „vehicul” pentru
nimeresc în lichidul interstiţial, apoi în celule. transportul oxigenului și dioxidului de carbon.
Substanţele rezultate din reacţiile metabolice Fiecare gram de hemoglobină poate transporta
celulare (de ex. CO2) pătrund iniţial în lichidul 1,34 ml oxigen per 100 ml de sînge. De rînd cu
interstiţial, apoi – în vasele sangvine sau limfatice. afinitatea pentru O2 și CO2, hemoglobina are o
În așa mod lichidul interstiţial asigură contactul afinitate mult mai puternică pentru monoxidul de
între celulele diferitor părţi ale corpului. carbon. Fiind prezent în aerul atmosferic, acesta
substituie O2 din moleculele de hemoglobină, ceea
Limfa circulară constituie un lichid in- ce duce la asfixie și moartea omului.
color și transparent compus din două părţi: Trombocitele (plăcile sangvine) anucleate sînt
plasmatică, care conţine proteine, electroliţi, fragmente acoperite de membrane celulare, lenti-
84 glucoză, colesterol, fier, enzime și hormoni (con- culare, responsabile de hemostazie – preîntîmpină
centraţia lor depinde de nutriţie și de prezenţa sau hemoragia în cazul traumatismelor vaselor sangvine.
lipsa infecţiei); Într-un mililitru de sînge se conţin în jur de 250 000
corpusculară – limfocitele și macrofagii.
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

de trombocite. În momentul lezării vaselor, trom-


Sîngele este un ţesut conjunctiv lichid, con- bocitele aderă la segmentul lezat și elimină substanţe
stituit din plasmă (faza lichidă) și elemente figu- ce determină coagularea sîngelui.
rate (faza celulară) (fig.5.1). Sîngele realizează trei Leucocitele sînt globulele nucleate care pot
funcţii majore: părăsi vasele sangvine pentru a pătrunde în vasele
transportă substanţele nutritive (glucide, lipide,
aminoacizi), gazele (O2 și CO2), ionii (K+, Na+,
Ca2+, HCO3-) și deșeurile metabolice; Plasma
apără organismul de agenţi patogeni și toxine;
menţine homeostazia internă a corpului. Leucocite
Plasma sîngelui are culoare galben pal și Trombocite
este constituită din apă (cca 90%), săruri minerale
și substanţe organice (7%). Sărurile minerale ale Eritrocite
plasmei au rol de tampon. Ele menţin pH-ul egal
cu 7,4 și creează o anumită presiune osmotică, care
asgură filtrarea sîngelui prin pereţii capilarelor. Fig. 5.1. Compoziţia sîngelui
limfatice sau în lichidul interstiţial. Într-un milili- pătrund în diferite ţesuturi, unde se transformă în
tru de sînge se conţin în jur de 7 000 de leucocite. macrofagi cu proprietăţi fagocitare (formează pseu-
Ele au capacitatea de a se fixa pe diferite ţesuturi, dopodii cu ajutorul cărora înglobează particulele
constituind primul pas în lupta organismului cont- sau celulele străine și le digeră).
ra microorganismelor. Leucocitele pot fi grupate în Ponderea fiecărui tip de leucocite în compo-
patru tipuri deosebite morfofuncţional: granulocite, nenţa sîngelui, în stare normală, variază în limite
limfocite, monocite și macrofagi. stabilite și se exprimă prin formula leucocitară:
Granulocitele reprezintă leucocite granulare, neutrofile (40–75%); limfocite (20–45%); monoci-
de trei tipuri: te (2–10%); eozinofile (1–6%); bazofile (0–1%).
• neutrofilele – celule fagocitare care recunosc și Celulele sangvine sînt generate în măduva ro-
neutralizează particulele străine; șie a oaselor din celule stem pluripotente care se
• eozinofilele (acidofilele) – celule cu proprietăţi multiplică prin mitoză și au proprietatea de a se
fagocitare, care au capacitatea de a expulza în diferenţia în precursori specifici pentru fiecare tip
mediul extern conţinutul granulelor sale. Acest de celule sangvine.
conţi nut este foarte eficient în lupta contra
agenţilor patogeni; Grupele sangvine
• bazofilele – celule lipsite de proprietăţi fagoci- La suprafaţa unor eritrocite sînt prezenţi anti-
geni determinaţi genetic, numiţi A și B. În funcţie

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


tare, care constituie sisteme de alarmă în cazul
apariţiei infecţiei. Ele declanșează activitatea de tipul de antigeni pe care îi posedă eritrocitele,
sistemelor imunita re, faci litează deplasarea conform sistemelor speciale, sînt determinate gru-
rapidă a celulelor fagocitare spre locul infecţios. pele sangvine.
Bazofilele posedă proprietăţi chimiotactice, Sistemul AB0. Antigenii în acest sistem
inf lamatorii și enzi ma tice, iar dere g larea determină grupele sangvine: 0, A, B și AB. Grupa
funcţiilor lor provoacă reacţii alergice. AB posedă ambii antigeni, iar grupa 0 nu posedă
Limfocitele prezintă celule mici cu nucleu nici un antigen.
sferic și puţină citoplasmă. Ele vin în contact cu Sistemul Rh. La 85% din reprezentanţii rasei
antigeni specifici și se transformă în celule pro- albe a fost determinată prezenţa antigenului D.
ducătoare de anticorpi, ce păt rund în sînge din Posesorii acestui antigen sînt numiţi Rh-pozitivi
nodurile limfatice. (acest antigen a fost descoperit în sîngele primatei
Monocitele și macrofagii sînt celule circulante Macacus Rhesus). Indivizii la care lipsește acest
de talie mare. Ele se găsesc în sînge 2–3 zile, apoi antigen sînt numiţi Rh-negativi.
Studierea elementelor figurate ale sîngelui pe preparate microscopice
L
U Materiale și ustensile
C Microscop.
R
A Micropreparate (fotografii) „Sîngele”. 85
R
E Activităţi
P
1. Examinaţi la microscop (pe microfotografii) elementele figurate ale sîngelui.
R 2. Identificaţi eritrocitele, leucocitele, trombocitele.
A
C Prezentarea rezultatelor
T
I 1. Desenaţi preparatul examinat.
C 2. Indicaţi pe desen elementele figurate ale sîngelui identificate și descrieţi funcţiile lor.
Ă

1. Definește noţiunile: lichid 4. Explică noţiunea grup sangvin. 7. Confirmă prin argumente
interstiţial; limfă circulară; că prin capacitatea de a se
5. Identifică dependenţa dintre
sînge. coagula plasma sangvină
forma elementelor figurate
protejează organismul în
2. Alcătuiește o schemă care să ale sîngelui și funcţia pe care
cazul traumelor urmate de
demonstreze interacțiunea o realizează.
hemoragii.
dintre lichidul interstițial,
6. Descrie morfologia
limfa circulară și sînge. 8. Scrie un eseu, în care să
elementelor figurate ale
demonstrezi semnificaţia
3. Enumeră părţile componente sîngelui în raport cu funcţiile
sîngelui în activitatea vitală a
ale sîngelui. pe care acestea le realizează.
organismului.
§
26 SISTEMUL SANGVIN LA OM. INIMA

Sistemul sangvin al omului este format din trei Activitatea mecanică a inimii sau
componente anatomo-funcţionale: inimă, sistem ciclul cardiac se realizează printr-o succesiune de
vascular (vase sangvine) și sînge. contracţii – sistole și relaxări  – diastole ale atriilor
Inima este un organ cavitar, muscular, localizat și ventriculelor. Numărul de cicluri cardiace pe minut
în cavitatea toracică, în spatele și puţin în stînga constituie ritmul cardiac. La omul adult, în condiţii
sternului. normale, ritmul cardiac este de 70–75 cicluri cardiace.
Inima are pereții formați din țesut muscular Un ciclu cardiac constă din: diastolă atrioventri-
cardiac – miocardul, tapetați intern cu un epiteliu culară, sistolă atrială, sistolă ventriculară (fig. 5.3).
subţire, numit endocard, iar la exterior cu un în- Diastola atrioventriculară durează cca 0,4 sec.
veliș conjunctiv – epicard. Înima este învelită de o În acest timp pereţii atriilor și pereţii ventriculelor
foiţă seroasă, numită pericard. sînt relaxaţi. Atriul drept primește sîngele dezoxi-
Cavitatea internă a inimii este separată de un genat din venele cave, iar atriul stîng, sînge oxige-
sept longitudinal în două jumătăţi distincte func- nat din vena pulmonară.
ţional și anatomic, ce nu comunică între ele (inima În perioada sistolei atriale (0,1 sec.) pereţii atri-
dreaptă și inima stîngă). Fiecare parte este consti- ilor se contractă și propulsează sîngele în ventricu-
tuită din două subdiviziuni: cavitatea inferioară, le. Sub efortul contracţiilor sîngele din atriul drept
numită ventricul și cavitatea superioară – atriu. deschide valvula tricupsidă și trece în ventriculul
Atriile sînt separate de ventricule prin valvule. drept. Sub efortul acelorași contracţii sîngele din
Ventriculele (drept și stîng) au pereţii mai groși atriul stîng deschide valvulele bicupside pentru a
decît atriile, iar ventriculul stîng are pereții mai pătrunde în ventriculul stîng.
groși decît cel drept. Sistola ventriculară durează cca 0,3 sec. În aceas-
Valvulele cardiace determină direcţia și can- tă perioadă ventriculul se contractă și propulsează
titatea fluxului sangvin, care este propulsat din sîngele de la vîrf spre bază. Sîngele din ventriculul
atriu în ventricul, iar din ventricul – în vasele drept sub presiune deschide valvula pulmonară și
sangvine. La nivelul inimii pot fi distinse trei pătrunde în trunchiul pulmonar. Sîngele din ven-
tipuri de valvule: valvula tricupsidă, valvula bi- triculul stîng simultan pătrunde în artera aortă,
cupsidă, valvulele semilunare (fig. 5.2). deschizînd valvulele semilunare.
Ciclul cardiac este marcat de două sunete, nu-
Inima propulsează sîngele în vasele sangvine, mite zgomotele inimii, separate de două pauze.
prin activitate mecanică și activitate electrică. Primul zgomot se produce la iniţierea sistolei ven-
Artera – aortă
Cîrja aortei
86
Aorta Aorta Sistola atrială
ascendentă descendentă (0,1 sec.)
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

Vena cavă Trunchi


superioară pulmonar
Artera
Artera pulmonară
pulmonară stîngă
dreaptă
Vene pul-
Vene monare
Diastola Sistola
pulmonare atrioventriculară
Valvă ventriculară
(0,4 sec.) (0,3 sec.)
Valvă bicupsidă
tricupsidă
Endocard
Vena cavă Epicard
inferioară Valve semilunare
Miocard

Fig. 5.2. Structura inimii la om Fig. 5.3. Ciclul cardiac


triculare. El se numește zgomot sistolic și constituie Impulsul electric declanșat în nodul sinoatrial
o consecinţă a închiderii valvulelor atrioventricu- provoacă sistola atriilor (ventriculele sînt relaxate),
lare. Cel de-al doilea zgomot se produce la iniţierea apoi este propagat spre nodul atrioventricular, unde
diastolei ventriculare și este numit zgomot diastolic. provoacă sistola ventriculelor (atriile se relaxează).
El se datorează închiderii valvulelor semilunare. Activitatea electrică a inimii poate fi modifica-
Pauza dintre primul și al doilea zgomot este mai tă de temperatură, conţinutul unor ioni ca Na+, K+,
mică decît pauza dintre zgomotul al doilea și primul. Ca2+, hormoni etc.
Propagarea impulsului electric prin mio-
Activitatea electrică a inimii card poate fi înregistrată pe electrocardiogramă
constă în generarea și propagarea impulsurilor (fig. 5.5). Contracţia atriului (sistola atriului) este
nervoase de către sistemul conducător cardiac, care marcată printr-o undă cu amplitudinea mică
asigură contractarea simultană a celulelor miocar- orientată în sus (unda P). Segmentul plan care
dului (legea totul sau nimic) și în consecinţă – ritmi- urmează (PQ) este numit izoelectric. Contracţia
citatea contracţiilor cardiace. Impulsurile nervoase ventriculului (sistola ventriculară) se exprimă
sînt produse în nodul sinoatrial, nodul atrioventri- prin complexul QRS, care este urmat de al doilea
cular, fasciculul His și fasciculul Purkinje și trans- segment izoelectric. Ciclul cardiac finalizează cu
mise prin toate celulele miocardului (fig. 5.4). o mică undă T, ascendentă, care corespunde repo-
larizării ventriculului.

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


Impulsurile generate de nodul sinoatrial di-
fuzează rapid (70–80 contracţii/minut) prin tot Fiecare sistolă ventriculară provoacă creșterea
miocardul. În cazul cînd nodul sinoatrial este lezat, presiunii sîngelui în aortă și, în consecinţă, mă-
funcţia centrului de comandă o preia nodul atri- rirea diametrului ei. Dilatarea se transmite de-a
oventricular a cărui ritmicitate este mai mică (40 lungul tuturor arterelor prin fibrele elastice ale
contracţii/minut). Dacă nodul atrioventricular nu pereţilor arteriali. Această dilatare constituie pul-
mai funcţionează, impulsurile nervoase sînt gene- sul arterial. El există la nivelul tuturor arterelor,
rate de fasciculul His. Aceste impulsuri generează o dar poate fi perceput prin palpaţie doar la nivelul
frecvenţă cardiacă de 20–25 de contracţii pe minut. arterelor super ficiale.

R
Nod sinoatrial

Nod atrioventricular P T

Fasciculul His 87
Q

Fasciculul Purkinje S
Fig. 5.4. Sistemul conducător al inimii Fig. 5.5. Electrocardiograma
1. Descrie structura inimii la om. 5. Descrie comparativ structura și 8. Tahicardia sinusală* este o
funcțiile atriilor și ventriculelor. dereglare a ritmului cardiac ce
2. Explică rolul valvulelor
depășește 100 bătăi pe minut.
tricupsidă, bicupsidă și 6. Alcătuiește un dicționar de
Una dintre cauzele acestei
semilunare în circulaţia sîngelui noțiuni reflectate în textul
dereglări este excesul de alcool,
prin inimă. §26 care vizează anatomia și
tutun și cafea.
funcțiile inimii.
3. Ilustrează într-o schemă traseul * Notă: Termenul sinusal provine de la
sîngelui prin atrii și ventricule în 7. Miocardul este un țesut mus- nodul sinoatrial.
cadrul unui ciclu cardiac. cular cardiac cu proprietăți Explică cum influențează
comune mușchiului scheletic: aceste substanțe asupra
4. Explică semnificația structurii
excitabilitate, conductibilitate și ritmului cardiac.
musculare a pereților inimii în
contractibilitate.
realizarea activității mecanice.
Explică aceste proprietăți.
§
27 SISTEMUL SANGVIN LA OM.
VASELE SANGVINE
Vasele sangvine reprezintă un sistem tubular, citate și rezistență sporită, trăsături necesare pentru
închis, care asigură transportul sîngelul de la ini- circulația sîngelui sub presiune (140–160 mm Hg în
mă spre toate celulele corpului și de la acestea spre normă, iar la bolnavii cu hipertensiune poate depași
inimă. Vasele sangvine, în funcție de direcția de 320–340 mm Hg).
circulație a sîngelui în raport cu inima, formează În timpul sistolei ventriculare, valvulele se-
arborele vascular arterial prin care sîngele pleacă milunare se deschid și sîngele arterial (bogat în
de la inimă și arborele vascular venos, prin care substanțe nutritive și O2 este propulsat în aortă. Sub
sîngele vine spre inimă. Acești doi arbori comuni- presiunea fluxului sangvin, pereții aortei se dilată
că printr-o rețea de capilare sangvine care împîn- (dilatare pasivă), iar cînd survine diastola atrioven-
zesc celulele corpului. triculară, ei revin la parametrii normali (fig. 5.7).
Trunchiul pulmonar pleacă din ventriculul
Arterele sînt vase sangvine cu pereţii trai-
drept și după un scurt traiect – se ramifică în
nici și elastici formați din trei straturi (fig. 5.6),
artera pulmonară dreaptă și artera pulmonară stîngă
care asigură propulsarea continuă a sîngelui de la
(fig. 5.2). Aceste două artere duc sîngele venos spre
inimă sub presiune. Ele generează din ventricu-
plămîni, unde are loc schimbul CO2 pe O2.
lul stîng prin artera aortă și trunchiul pulmonar.
Arterele sînt ramuri descendente din aorta
Diametrul arterelor și presiunea sîngelui care cir-
ascendentă, cîrja aortei, aorta descendentă și a
culă prin ele se micșoreasă pe măsură ce se înde-
arterelor pulmonare. Fibrele musculare netede din
părtează de la inimă. În artere se află cca 20% din
tunica internă a arterelor mențin constantă presi-
volumul total de sînge al corpului.
unea sangvină datorită proprietăților vasomotorii
Artera aortă pornește din ventriculul stîng
controlată de sistemul nervos vegetativ. Sistemul
printr-un segment dilatat, numit bulb aortic și
nervos simpatic exercită acţiune vasoconstrictivă,
prezintă trei segmente: aor ta ascendentă, cîrja
iar cel parasimpatic are efect vasodilatator.
aortei, aorta descendentă (fig. 5.2). De la aceste trei
Arteriolele sînt ramificațiile arterelor care au
segmente pornesc artere spre toate organele corpului.
diametrul mai mic. Mușchii netezi ai arteriolelor
Artera aortă este vasul sangvin cu cel mai
sînt inervaţi de sistemul nervos vegetativ. Sîngele
mare diametru și cei mai groși pereți. Tunica
din arteriole trece în capilare.
medie, comparativ cu alte artere, conține mai
multe fibre de colagen. Acestea îi conferă elasti- Venele sînt vase sangvine, pereții interni ai
cărora posedă valvule semilunare, care asigură
VENĂ ARTERĂ
circulaţia sîngelui într-o singură direcţie, împotriva
Tunica internă Valvule
forţei de gravitaţie (de jos în sus). Volumul de sînge
88 semilunare
încorporat în vene depășește de 3 ori pe cel din ar-
tere. Venele transportă sîngele de la capilarele dife-
Ţesut conjunctiv ritor părţi ale corpului spre inimă (vene cave și vene
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

(fibre elastice şi de pulmonare) și ficat (vena portă). Diametrul venelor


colagen) în anumite condiții poate crește de 6–10 ori.
Tunica
medie
Tunica CAPILAR A
externă
Arteriolă

Venulă Arteră B

Venă Capilar
Fig. 5.7. Circulaţia sîngelui prin arterele
Fig. 5.6. Structura pereților vaselor sangvine circulaţiei mari
Venele cave (superioară și inferioară) trans- capilarelor sporește în organele care sînt solicitate
portă sîngele venos (bogat în CO2) din tot corpul spre în permanenţă. Spre exemplu, la persoanele cu o
atriul drept (fig. 5.2). Vena cavă superioară colectea- activitate mintală permanentă și intensivă numărul
ză sîngele de la cap, torace și membrele superioare. capilarelor cortexului este mai mare, iar la sportivi
Vena cavă inferioară colectează sîngele din jumătatea numărul capilarelor este mai mare în mușchii sche-
subdiafragmatică (abdomen – pereţii și organele pare letici, mușchiul cardiac și plămîni.
ale corpului, pelvis, membrele inferioare). Vasele sangvine formează două trasee anatomo-
Venele pulmonare transportă sînge arterial, funcţionale ale sistemului circulator: circulaţia mare
de la plămîni spre atriul stîng al inimii. (sistemică) și circulaţia mică (pulmonară) (fig. 5.8).
Vena portă adună sîngele de la organele
impare ale cavităţii abdominale. Ea se formează
Circulația mare pornește din ventriculul
stîng, de unde sîngele oxigenat este propulsat prin
din capilarele tubului digestiv și se termină, rami-
aortă și ramificaţiile ei (artere, arteriole, capilare)
ficîndu-se în capilare la nivelul ficatului.
spre toate ţesuturile corpului. Pe acest traseu sîn-
Circulaţia sîngelui prin vene este asigurată de:
gele transportă O2 spre celulele corpului, unde-l
aspiraţia toracică. În timpul inspiraţiei în
cedează și preia CO2 .
cutia toracică presiunea devine mai joasă decît cea
Capilarele confluează în venule, care poartă deja
atmosferică ca urmare a creșterii volumului ei. În
sînge dezoxigenat (cu CO2). Venulele, la rîndul lor,

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


consecinţă, aerul atmosferic pătrunde în plămîni,
se varsă în vene, prin care sîngele îmbogăţit cu CO2
iar sîngele circulă de jos în sus. În timpul expiraţiei
revine în atriul drept, apoi ventriculul drept (staţia
presiunea în cutia toracică crește, iar sîngele circulă
terminus a circulaţiei mari). Sîngele parcurge reţea-
de sus în jos;
ua de vase a circulaţiei mari timp de 16–17 secunde.
contracţia ventriculară, care scade presiunea
din atriul drept și, prin aspirarea sîngelui contribu- Circulația mică demarează din ven-
ie la circulaţia sîngelui venos de jos în sus; triculul drept, care prin contracţie propulsează
contracţia musculaturii scheletice a mem- sîngele dezoxigenat în trunchiul pulmonar prin
brelor, care duce la micșorarea lumenului venelor; care ajunge la reţeaua de capilare a plămînilor. La
valvulele de pe pereţii interni ai venelor și de acest nivel are loc schimbul de gaze, sîngele cedea-
constricţia mușchilor lumenului lor, care preîn- ză CO2 și primește O2 . Sîngele oxigenat revine în
tîmpină mișcarea sîngelui în direcţie inversă. atriul stîng prin venele pulmonare.
Contracţia mușchilor membrelor inferioare
facilitează activitatea mușchiului cardiac, de aceea
nu se recomandă de a întrerupe brusc o activitate

(sistemică)
Circulaţia
musculară intensivă. Dacă după alergarea la distan-

mare
ţe mari ne vom opri brusc, mușchiul cardiac va fi
supus unui efort sporit.
89
Capilarele sînt cele mai mici vase sangvine
ce împînzesc ţesuturile și provin prin ramificarea
Circulaţia mică
(pulmonară)
arteriolelor. Pereţii capilarelor sînt formaţi dintr-un
singur strat de celule.
Capilarele constituie segmentul funcţional al
sistemului circulator. La nivelul lor are loc schim-
bul de substanţe între sînge și lichidul interstiţial
prin difuzie simplă, prin pori și prin pinocitoză.
Capilarele răspund la impulsurile sistemului
Circulaţia mare (sistemică)

nervos vegetativ și la acţiunea unor hormoni prin


vasoconstricţie sau vasodilatare.
Doar 30% din numărul total de capilare sangvi-
ne sînt funcţionale, iar celelalte se află în „hiberna-
re” (prin ele nu circulă sîngele). Capilarele în stare
de „hibernare” devin funcţionale în cazul anumitor
necesitaţi ale unui sau altui organ. De exemplu, capi-
larele „hibernante” ale intestinelor se deschid în cazul
digestiei, cele ale creierului – în cazul activităţii min-
tale, iar capilarele „hibernante” ale mușchilor sche-
letici – în timpul contracţiilor musculare. Numărul Fig. 5.8. Circulaţia mare şi circulaţia mică la om
Presiunea sangvină Circulaţia mare (sistemică) Circulaţia mică (pulmonară)
este forța exercitată de sîngele care
circulă asupra pereților vaselor
sangvine. Pe măsură ce sîngele
circulă prin aortă, artere, arteriole,
capilare, venule, vene presiunea
sîngelui scade (fig. 5.9).
Pentru sîngele arterial sînt
caracteristice două valori extreme
ale presiunii sangvine: maximă,
care corespunde presiunii sistoli-
ce; minimă, care corespunde pre-
siunii diastolice. Valorile ambelor Fig. 5.9. Presiunea sîngelui în diferite vase ale sistemului sangvin
extreme variază în corespundere
cu vîrsta, tipul emoţiilor etc. Ele pot fi determinate sînt supuse modificărilor chimice. Sîngele care
cu ajutorul unui manometru și sînt exprimate în iese din ficat conţine substanţe nutritive accesibile
milimetri ai coloanei de mercur. și utile organismului.
În timpul travaliului muscular presiunea Sîngele colectează deșeurile metabolice din
arterială maximă poate atinge valoarea de 200– preajma tuturor celulelor corpului și le transportă
220 mm ai coloanei de mercur. Această creștere spre rinichi, unde la nivelul glomerulilor le cedează
este o consecinţă a sporirii forţei contracţiilor prin filtrare pentru a fi evacuate din organism.
musculare și dezvoltării maxime a mușchiului Funcţia de autoreglare.
cardiac. Creșterea presiunii în aceste condiţii este Sistemul circulator transportă hormonii (insuli-
considerată un fenomen pozitiv. La persoanele na, testosteronul, somatotropina) de la locurile de
neantrenate inima nu poate asigura o presiune sinteză spre celulele-ţintă, astfel asigurînd reglarea
sangvină înaltă, ceea ce are impact negativ asupra hormonală și coordonarea activităţii diverselor
eficacităţii travaliului muscular. ţesuturi și organe.
Valoarea presiunii sîngelui arterial este deter- Structura sistemului circulator asigură celulele
minată pentru monitorizarea pacienţilor în timpul cu O2, menţinînd o rată constantă a metabolismului
anesteziei, terapiei intensive și în cazul disfuncţiilor și homeotermia în cazul ridicării temperaturii
sistemului cardiovascular. corpului. Prin vasodilatare sporește fluxul sangvin
spre piele, astfel se intensifică procesul de cedare
Funcţiile vitale a temperaturii interne mediului extern. În cazul
ale sistemului sangvin scăderii temperaturii corpului, fluxul sangvin în
Funcţia de transport. urma vasoconstricţiei se micșorează în straturile
Circuitul sîngelui prin circulaţia mare (sis- tegumentare pentru a păstra rezervele termice.
90 temică) și circulaţia mică (pulmonară) asigură Funcţia de protecţie.
celulele organismului cu O2 și evacuează CO2. Trombocitele sîngelui, proteinele plasmei
Prin pereţii capilarelor care formează reţele în sangvine (fibrinogenul) protejează organismul de
jurul organelor digestive în sînge pătrund produsele pierderile de sînge și de invazia agenţilor patogeni
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

solubile rezultate din digestie (glucoza, aminoacizii, prin mecanismele de coagulare.


vitaminele, substanţele sangvine) care sînt trans- Leucocitele asigură protecţia împotriva
portate prin vena portă spre ficat. O parte dintre toxinelor și a agenţilor patogeni prin fagocitoză sau
aceste substanţe se depozitează în ficat, iar altele prin secreţie de anticorpi.

1. Completează un tabel cu 4. Prezintă argumente care să 6. Demonstrează că funcţia


organele sistemului sangvin. infirme afirmația: „Prin toate capilarelor este asigurată de
venele sistemului circulator structura pereţilor lor.
2. Ilustrează în două scheme
circulă doar sînge venos, iar
traseul sîngelui prin vasele 7. Descrie modificările compo-
prin artere – sînge arterial” .
circulaţiei mari și vasele ziției sîngelui din capilarele
circulaţiei mici. 5. Alcătuiește un glosar de noțiuni care împînzesc:
reflectate în textul §27 care alveolele pulmonare;
3. Explică de ce circulaţia mare se
vizează anatomia și funcțiile fibrele musculare;
mai numește sistemică, iar cea
vaselor sangvine. tubul digestiv.
mică – pulmonară.
§
28 SISTEMUL LIMFATIC LA OM

Sistemul limfatic este parte componentă a structură histologică similară acestora. Pe pereţii
sistemului circulator. El este format din limfa circu- interiori, la distanţe egale, sînt prezente valvule
lară, vase limfatice și organe limfatice (fig. 5.10). semilunare ce asigură mișcarea lichidului doar
într-o singură direcţie. Prezenţa valvulelor
conferă vaselor limfatice forma unui colier de
Duct lim- perle. Prin contracţia ordonată a segmentului
fatic toracal dintre două valvule limfa avansează în direcţia
terminus.
Duct lim- Ductele toracale generează prin contopirea
Timus vaselor limfatice. Ductul toracal limfatic stîng
fatic toracal
are lungimea de 33–43 cm, posedă valvule în
Ganglion
partea iniţială și cea terminală și se varsă în vena

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


limfatic
Splina subclaviculară stîngă. El colectează limfa din 2/3
ale corpului. Cel drept, cu lungimea de cca 2 cm,
colectează limfa din treimea dreaptă a corpului.
Organele limfatice găzduiesc celule speciali-
zate în protecţia organismului de bacterii, virusuri,
Vase toxine, numite limfocite (T-limfocite și B-limfocite), și
limfatice se numesc organe limfoidale. Ele sînt grupate în două
categorii: centrale și periferice.
Organele limfoidale centrale asigură diferenţie-
rea limfocitelor. În timus se dezvoltă T-limfocitele,
iar în măduva oaselor – B-limfocitele.
Organele limfoidale periferice sînt ganglionii
limfatici, splina, celulele limfatice, foliculii limfatici și
Fig. 5.10. Sistemul limfatic al omului
amigdalele tubului digestiv. Ele depozitează limfoci-
Vasele limfatice se clasifică în capilare, vase tele și le elimină în plasma sangvină.
limfatice și două ducte limfatice toracale. Ganglionii limfatici sînt localizaţi pe traseul
Capilarele limfatice sînt vase oarbe ce se termină vaselor limfatice și au diametrul de 3–6 mm. Ei
în spaţiile interstiţiale. Ele au o structură asemănă- includ numeroși foliculi formați din limfocite
toare cu cea a capilarelor sangvine, însă diametrul (B-limfocite, T-limfocite), constituind staţiuni 91
lor este mai mic, iar permeabilitatea mai mare. veritabile de filtrare a limfei și de producere a ce-
Pereţii capilarelor pot fi penetraţi de microorganis- lulelor cu activitate imună (fig. 5.12). Limfa aduce
me și proteine cu masa moleculară mare (fig. 5.11). în ganglionii limfatici substanțe antigenice, ceea
Vasele limfatice prezintă o continuare a capila- ce provoacă reacții imune însoțite de sporirea nu-
relor limfatice cu diametrul mai mare decît cel al mărului de limfocite care produc anticorpi.
lor. Prin ele limfa circulă spre ductele limfatice Splina este un organ limfoidal voluminos care
toracale. Vasele limfatice însoţesc venele și au o formează anticorpi, distruge celulele sangvine îm-

Foliculi limfatici
Celule

Capilare Vase
limfatice limfatice

Venule

Fig. 5.11. Capilare limfatice Fig. 5.12. Nod limfatic


bătrînite (hemoliza), iar în perioada embrionară substanţele produse de ele) se numește imunitate.
este un organ hematopoietic și depozitează fierul. Organismele vii posedă un sistem natural de
Pereţii tubului digestiv conţin celule limfoidale protecţie, obţinut în procesul evoluţiei: pielea, mu-
dispuse difuz sau care formează aglomerări numi- coasele, ficatul și sistemul limfatic, care constituie
te foliculi limfoidali. La nivelul faringelui foliculii sistemul imunitar.
limfoidali prezintă îngrămădiri, numite amigdale: Sistemul imunitar „recunoaște” substanțele
două amigdale palatine, amigdalele orificiului proprii organismului (self) și cele improprii (non
trompei lui Eustachio, amigdalele faringelui. self).
Foliculii tubului digestiv nu realizează filtrarea Cel mai eficient mod de apărare antiinfecţioasă
limfei. Însă ei reprezintă bariere imune contra an- este răspunsul imun, prin care organismul reușește
tigenilor, bacteriilor și virusurilor care tranzitează să oprească invazia agenţilor infecţioși, să împiedi-
tubul digestiv, întrucît au proprietatea de a elabora ce multiplicarea lor și să-i distrugă. În urma unui
anticorpi. răspuns imun organismul dobîndește proprietatea
de a reacţiona mai rapid și mai intens la o nouă
Circulaţia limfei, spre deosebire de cea a invazie cu același agent patogen.
sîngelui, este o circulaţie unică, care pornește din spa- Imunitatea poate fi naturală și dobîndită.
ţiile periferice interstiţiale și finalizează în unghiul Imunitatea naturală funcţionează prin inter-
venos drept sau stîng. Circulaţia limfei se produce în mediul barierelor mecanice (pielea și mucoasele),
sens contrar forţei de gravitaţie și este determinată substanţelor chimice antimicrobiene, fagocitozei,
de următorii factori: inima, travaliul pereţilor vase- reacţiilor inflamatorii etc.
lor limfatice și travaliul pereţilor venelor. Imunitatea dobîndită se formează în urma
Inima menţine diferenţa de presiune în contactului dintre organism și factorii patogeni sau
punctele de start ale circulaţiei limfatice (capilarele produsele lor și se realizează prin mecanisme celu-
limfatice) și în segmentele ei terminale (la nivelul lare nespecifice (fagocitoza) și specifice (anticorpi).
revărsării limfei în vene). Organismul uman răspunde la agresiunile
Contracţia mușchilor pereţilor vaselor agenţilor infecţioși prin mecanisme celulare (fago-
limfatice (5–10 contr./min.) propulsează limfa spre citoza și pinocitoza) și mecanisme umorale (anti-
ductele limfatice. corpii) (fig. 5.13).
Contracţia vaselor limfatice localizate în Fagocitoza („celulă care mănîncă”) este
vecinătatea arterelor este provocată de mișcările proprietatea unor celule de a îngloba în citoplasma
pulsatile ale acestora. lor particule mici (de ex. bacterii) și de a le distruge
Vasele limfatice localizate la nivelul toracelui prin procesul de digestie intracelulară. Fenomenul
se contractă, fiind stimulate de variaţia presiunii fagocitozei a fost descoperit de savantul rus Ilia
care rezultă în urma respiraţiei. Mecinikov în 1882.
Realizarea răspunsului imun prin fagocitarea
Imunitatea agenţilor infecţioși este caracteristică granuloci-
92 Capacitatea de rezistenţă a organismului omu- telor (neutrofilelor și eozinofilelor) și macrofagi-
lui, faţă de infecţii (microorganisme, virusuri și lor. Celulele fagocitare recunosc agenţii patogeni
după proteinele de supra-
faţă sau prin anticorpii
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

Atacul fizic
(fagocitoza) sau
care îi marchează ca fiind
atacul chimic periculoși.
Anticorpii reprezintă
substanţe specifice (imuno-
Activarea Activarea
globuline) care se formează
fagocitelor T-celulelor în sînge ca rezultat al
Antigeni
Răspuns pătrunderii în organism a
imun antigenului (microorganis-
mele sau unele produse ale
Activarea
lui). Anticorpii se carac-
B-celulelor terizează prin specificitate
imună și se combină cu
Anticorpi antigenul sub influenţa că-
ruia s-au format. Anticorpii
Fig. 5.13. Răspunsul imun recunosc bacteriile, aderă la
ele și formează aglomerări bacteriene, care sînt mai Serurile imune (terapeutice) sînt produse biolo-
accesibile pentru celulele fagocitare. Anticorpii pot gice obţinute din serul sangvin al unui animal (de
fi dobîndiţi natural (imunitatea dobîndită natural) obicei de cal) imunizat prin vaccinare sau prin
și artificial (imunitatea dobîndită artificial). boală. Serurile imune conţin anticorpi capabili să
Organismul uman poate dobîndi anticorpi în neutralizeze acţiunea antigenilor.
mod activ în urma unei infecţii. Longevitatea anti-
corpilor dobîndiţi în urma bolii este variabilă. De Funcţiile vitale
exemplu, așa infecţii ca rujeola, variola, varicela
ale sistemului limfatic
creează o protecţie imună (faţă de aceeași boală) Nodurile limfatice constituie un ţesut din
care generează limfo citele și unde se produce
pentru tot restul vieţii. Difteria, scarlatina, tusea maturizarea B-limfocitelor care secretă anticorpi.
convulsivă generează o protecţie absolută doar La nivelul nodurilor limfatice se produce
pentru cîţiva ani, iar la o nouă expunere a organis- filtrarea limfei de toxine, microorganisme și alte
mului respectiv la aceeași infecţie boala decurge în substanţe potenţial nocive și distrugerea lor prin
formă mai ușoară. fagocitare sau dezintegrare.
Dobîndirea artificială a anticorpilor poate avea În splină se realizează filtrarea sîngelui de bac-
loc în urma inducerii artificiale a procesului de terii și eritrocitele îmbătrînite, care sînt fagocitate.
Limfa colectează acizii grași, colesterolul și

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


formare a anticorpilor (vaccinurile) sau introdu-
cerii lor în mediul intern al organismului (seruri vitaminele liposolubile din mucoasa intestinală și
le include în circuitul sangvin.
imune). Pereţii capilarelor limfatice, a căror per-
Vaccinurile sînt produse biologice care conţin meabilitate este mai mare comparativ cu cea a
germeni vii cu virulenţă atenuată, germeni uciși capilarelor sangvine, asigură includerea proteinelor
sau toxine modificate. Fiind introduse în orga- de dimensiuni mari în circulaţia sangvină.
nism, aceste produse stimulează formarea anti- Sistemul limfatic menţine constant volumul
corpilor specifici, generînd o imunitate temporară lichidului interstiţial, care este produs continuu în
faţă de agentul din care au fost preparate. urma filtrării sîngelui prin pereţii capilarelor.
Vaccinarea. Pro sau Contra?
S Curba alăturată prezintă schimbarea nivelului de anti- Răspuns imun
T
Nivelul de anticorpi

U
corpi în sînge după administrarea dublă a unui vaccin la
D un interval de 4 săptămîni (valorile sînt arbitrare). Vaccinul
I conține bacterii vii cu virulență redusă. Răspuns imun
U
1. Compară nivelul de anticorpi în sînge după
D fiecare injectare a vaccinului.
E 2. Explică etapele generale de formare a 93
anticorpilor după injectarea vaccinului. Prima injectare A doua injectare
C
A 3. Vaccinarea. Pro sau Contra? Compară vaccinarea
Z cu imunitatea naturală și prezintă argumente pro- și contra vaccinării (imunizării) artificiale a
populației (consultă surse informaționale de specialitate, mass-media, internet).

1. Definește noțiunile de 4. Prezintă într-un tabel 7. Descrie esența răspunsului


imunitate naturală, imunitate diferențele dintre compoziția imun al organismului omului.
dobîndită, anticorpi. limfei circulante și a plasmei
8. Analizează imaginea,
sangvine.
2. Completează un tabel (o numește și explică procesul,
schemă) cu denumirea 5. Explică diferența dintre menţionînd rolul lui pentru
organelor sistemului limfatic căile naturală și artificială de organismul omului.
și funcțiile lor. dobîndire a anticorpilor.
3. Reprezintă printr-o schemă 6. Reprezintă schematic traseul
rețeaua de vase limfatice circulației limfei prin corpul
la om. Alcătuiește legenda omenesc.
schemei.
29 IGIENA, DISFUNCŢII ȘI MALADII
§ ALE SISTEMULUI CARDIOVASCULAR
Factorii de risc ai sistemului cardio- Maladiile sistemului cardiovas-
vascular sînt: cular, în toate ţările dezvoltate, sînt plasate pe
biologici: virusuri, bacterii, ciuperci care pro- primele locuri și reprezintă principalele cauze de
duc inflamarea muschiului inimii (miocardita) sau deces în lume. De regulă, ele apar la mijlocul vie-
a pericardului și a endocardului; ţii, manifestîndu-se prin ușoare disfuncţii ale ini-
traumatici, care cauzează ruperea vaselor mii, vaselor sangvine și sîngelui, care ulterior pot
sangvine urmate de hemoragii; finaliza cu infarct miocardic sau accident vascular
modul de viață: sedentarismul, consumul cerebral.
de tutun și alcool, consumul excesiv de grăsimi Infarctul miocardic este o boală acu tă
animale; caracterizată prin formarea în miocard a unuia sau a
particularitățile biologice: vîrsta, sexul; cîtorva focare necrotice (zonă mortificată). Focarele
poluarea mediului. se formează ca urmare a dereglării circulaţiei sang-
Vîrsta este unul dintre factorii de risc semni- vine prin vasele coronariene ale inimii. Infarctul
ficativi în apariția maladiilor cardiovasculare. S-a miocardic se dezvoltă preponderent la vîrsta de
constatat că: 40–60 de ani, dar poate apărea și la persoane mai
87% dintre persoanele care mor de boli cardi- tinere.
ace coronariene au peste 60 de ani; Fumatul, abuzul de băuturi alcoolice, supra-
după vîrsta de 55 de ani riscul de accidente efortul fizic, surmenajul intelectual, nervozitatea,
vascular-cerebrale se dublează la fiecare decadă. emoţiile negative sînt factorii care predispun la
Una dintre cauzele creșterii riscului de boli apariţia infarctului miocardic. Această maladie
cardiovasculare odată cu înaintarea în vîrstă este survine cu dureri violente în regiunea inimii (pos-
legată de creșterea nivelului colesterolului seric. terior sternului), care se propagă în braţul stîng,
La bărbați această creștere devine semnificativă în în regiunea maxilarului inferior. Criza durează
jurul vîrstei de 45-50 de ani, iar la femei, creșterea cîteva ore. La diagnosticarea infarctului miocardic
continuă pînă la vîrsta de 60-65 de ani. un rol apreciabil revine datelor obţinute prin
Un alt factor de risc inevitabil și semnificativ electrocardiografie.
este pierderea elasticității arteriale, care duce ulte- În cazul cînd se suspectează infarct, e necesar
rior la boli coronariene. să fie luate următoarele măsuri:
Riscul bolilor cardiovasculare este mai mare trebuie să fie anunţat imediat medicul despre
la bărbați comparativ cu femeile aflate la vîrstă suspiciunea unui infarct, astfel ca pacientul să nu
înainte de menopauză. La femeile aflate în perioa- audă;
94 da de menopauză, riscul bolilor cardiovasculare pacientul trebuie așezat comod, avînd grijă ca
devine egal cu cel al bărbaților de aceeași vîrstă. în încăpere să fie cît mai mult aer proaspăt;
S-a constatat că printre persoanele de vîrstă cu pacientul se va vorbi calm, el va fi consolat
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

mijlocie, boala coronariană este de la 2 pînă la 5 ori și nu va fi lăsat să se miște;


mai frecventă la bărbați decît la femei, fapt explicat în caz de stop cardiovascular, bolnavului i se
prin diferență hormonală. va face respiraţie artificială.
Poluarea mediului ambiant este un factor Arterioscleroza este o boală a vaselor sang-
de risc semnificativ pentru funcționarea normală vine care apare din cauza hiperdinamiei, nutriţiei
a sistemului cardiovascular. Valoarea dimensiunii incorecte, stresului de durată, abuzului de nicotină
pulberii suspendate în mediul ambiant corelată cu și alcool, hipertensiunii, supraponderalităţii, bolilor
bolile cardiovasculare este de 2,5 µm. Pentru fiecare infecţioase etc. Acești factori de risc condiţionează
creștere a acestei valori cu 10 μg se estimează un risc apariţia modificărilor patologice ale pe re ţilor
de mortalitate cauzată de boli cardiovasculare între arteriali: se depun săruri de calciu, colesterol și
8-18%. Expunerea pe termen lung crește riscurile de albumine, elasticitatea pereţilor arteriali scade, iar
ateroscleroză și boli inflamatorii ale inimii. lumenul se îngustează. În consecinţă, artera se poate
Pentru prevenirea și profilaxia disfuncţiilor închide completamente, iar ţesutul alimentat de ea
și maladiilor cardiovasculare se recomandă o este privat de alimentare cu sînge.
activitate fizică regulată, meniu sărac în grăsimi, Micșorarea lumenului arterial duce la creșterea
reducerea greutăţii corporale etc. presiunii sangvine și la solicitarea suplimentară a
pereţilor arteriali. Ca rezultat, artera se poate dis- Igiena sistemului cardiovascular
truge și pot să apară hemoragii (de ex. cerebrale). Bolile cardiovasculare în prezent constituie
Hipertensiunea arterială este un factor de cauza cea mai frecventă de deces (~ 50%). Evitarea
risc pentru boli de inimă, rinichi sau accidente factorilor de risc, activitatea fizică regulată, un
vasculare cerebrale. Hipertensiunea arterială este regim alimentar echilibrat, evitarea situațiilor de
foarte periculoasă, deoarece adesea nu prezintă nici stres sînt cele mai importante aspecte ale igienei
un semn sau simptom alarmant. sistemului circulator.
Anemia reprezintă reducerea numărului de Monitorizarea sistemică a parametrilor he-
eritrocite în sînge, fiind cauzată de pierdere de sînge matologici (hematocrit, formula leucocitară, timp
(diferite hemoragii) sau de scăderea producţiei de de coagulare, analize biochimice ale sîngelui etc.),
eritrocite (boli ale măduvei osoase, deficit de fier, a activității mecanice (tensiunea arterială, pulsul
vitamina B12 etc.). arterial) și electrice (electrocardiograma) a inimii,
În cazul anemiei determinate de hemoragie, ecografia Doppler vasculară (studierea mișcării
apare slăbiciune, ameţeală, sete, transpiraţii, creș- sîngelui între diferitele cavități cardiace) etc. pot
terea frecvenţei cardiace și a frecvenţei respiratorii, preîntîmpina sau depista precoce bolile sistemului
iar în cazuri grave – pierderea cunoștinţei, comă. cardiovascular.
Măsurarea tensiunii și a pulsului arterial

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


L Materiale și ustensile:
U
C Sfigmotensiometru. Stetoscop. Ceas cu secundar.
R Activităţi
A
R I. Măsurarea tensiunii arteriale
E 1. Montează manșeta pneumatică pe braţul unui elev și stetoscopul pe plica cotului.
2. Pompează cu para aer pînă cînd presiunea din manșetă va fi între 17–20 Hg.
D 3. Decomprimă pînă cînd se aude un zgomot care indică că presiunea din manșetă s-a egalat cu
E cea sistolică.
4. Continuă decomprimarea pînă în momentul dispariţiei zgomotelor, care corespunde cu pre-
L siunea minimă – diastolică.
A 5. Efectuează măsurările la cîţiva elevi, membrii familiei.
B
O II. Măsurarea pulsului arterial
R 1. Așază-te comod pe un scaun. Sprijină un antebraţ pe o suprafaţă, de exemplu, o masă.
A
2. Cu vîrful degetelor arătător, mijlociu și inelar de la mîna cealaltă determină pulsaţia arterei
T
O care trece pe marginea antebraţului, la baza degetului mare.
R 3. Apasă pe zona respectivă, dar nu prea tare (pentru că riști să nu mai simţi pulsul) și începe să
numeri pulsaţiile timp de un minut. 95
Prezentarea rezultatelor
1. Prezintă valorile măsurărilor într-un tabel.
2. Formulează o concluzie în care să apreciezi nivelul tensiunii și a pulsului arteriale la diferite
persoane și să estimezi cauzele devierilor de la normă (dacă ele au fost stabilite).

1. Numește maladiile sistemului 5. Scrie un eseu la tema: Enumeră factorii ecologici și


cardiovascular. „Dinamica răspîndirii maladiei sociali care stau la baza creșterii
HIV-SIDA pe teritoriul riscului de BCV în Moldova.
2. Enumeră factorii de risc ai Republicii Moldova în ultimul
sistemului cardiovascular. 7. În cadrul ședinței Colegiului
deceniu şi eficienţa metodelor
Ministerului Sănătății din 18
3. Analizează cauzele de profilaxie a acesteia.”
ianuarie 2014, a fost discutat
şi măsurile de prevenire a 6. În Republica Moldova cazurile proiectul “Programului
infarctului miocardic. de deces prin BCV constituie Național de profilaxie
24–26% din decesele și combatere a bolilor
4. Realizează un poster în premature în vîrstă aptă de cardiovasculare (BCV)”.
care să promovezi principii muncă, acest indicator avînd Prezintă argumente pro- și
de viață pentru un sistem o tendință de creștere cu 34% contra demarării acestui
cardiovascular sănătos. pe parcursul ultimilor 10 ani. proiect.
RECAPITULARE

SISTEMUL
CARDIOVASCULAR

constituit din

VASE SÎNGE
INIMĂ
SANGVINE

care prin care prin care prin

forţa de contracţie capacitatea de a-și


schimba diametrul cantitate și
și frecvenţa de viscozitate
contracţie (vasomotricitatea)

generează asigură și menţin asigură și menţine

presiunea
arterială

care asigură

schimbul de substanţe la circulaţia sîngelui


96 nivel interstiţial spre toate celulele

care asigură
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

satisfacerea cerinţelor
metabolismului celular

care asigură

realizarea funcţiilor
celulelor, ţesuturilor,
organelor etc.

condiţie necesară pentru

MENŢINEREA
HOMEOSTAZIEI
RECAPITULARE

MEDIUL INTERN AL CORPULUI OMENESC


Sînge (8%) este constituit din Lichide, ţesuturi (92%)

Plasmă (55%) Elemente figurate (45%)

Transportă gazele
Globule roșii respiratorii O2 și CO2
Apă (91,5%)

Trombocite Asigură homeostazia


Proteine (7%) Diverși componenţi (1,5%)
enzime Gaze Participă la reacţiile
Globule albe răspunsului imun
globuline

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM


Nutrienţi
albumine Vitamine Granulocite
fibrinogen Hormoni lipidici Limfocite (20–45%)
• neutrofile (40–75%)
hormoni proteici Substanţe azotoase Monocite (2–10%)
• eozinofile (1–6%)
Deșeuri metabolice • bazofile (0–1%) Macrofagi

SISTEMUL CIRCULATOR LA OM
Sistemul limfatic Sistemul cardiovascular (sangvin): Inima. Vase. Sînge.
Sistemul Sistemul
Limfa
venos arterial
Vase limfatice
Ganglioni Vene Artere
Splina
Amigdale
Celule limfoidale

97
FUNCŢIILE VITALE FUNCŢIILE VITALE ALE
ALE SISTEMULUI SANGVIN SISTEMULUI LIMFATIC
asigură celulele organismului cu O2 și evacuează CO2; în nodurile limfatice generează limfo-
transportă substanțele nutritive de la tubul digestiv spre citele și unde se produce maturizarea
ficat, unde acestea sînt procesate și de la ficat spre toate B-limfocitelor care secretă anticorpi;
celulele corpului; are loc filtrarea limfei de toxine, micro-
colectează deșeurile metabolice și le transportă spre organisme și alte substanţe potenţial
rinichi; nocive și distrugerea și fagocitarea
reglarea hormonală și coordonarea activităţii diverselor acestora;
ţesuturi și organe; splina filtrează sîngele de bacterii
asigură celulele cu O2 , menţinînd metabolismul și
și eritrocitele îmbătrînite, care sînt
homeotermia;
trombocitele sîngelui, proteinele plasmei sangvine fagocitate;
(fibrinogenul) protejează organismul de pierderile de limfa colectează acizii grași, coles-
sînge și de invazia agenţilor patogeni prin mecanismele terolul și vitaminele liposolubile din
de coagulare; mucoasa intestinală și le include în
leucocitele asigură protecţia împotriva toxinelor și a circuitul sangvin;
agenţilor patogeni prin fagocitoză sau prin secreţie de sistemul limfatic menţine constant
anticorpi. volumul lichidului interstiţial.
TEST SUMATIV

1. Definește rolul elementelor figurate ale sîngelui.

2. Enumeră (în ordinea creșterii diametrului) vasele care formează sistemul sangvin arterial și sistemul
sangvin venos. Explică rolul vaselor enumerate în realizarea circulaţiei sangvine.

3. Identifică în schemă cifrele corespunzătoare elementelor figurate ale sîngelui care:


a) transportă gazele respiratorii (CO2 și O2); 3
b) sînt responsabile de homeostazie; 1
c) au proprietatea de a fagocita bacterii patogene;
d) au formă discoidală, biconcavă cu diametrul 7 μm;
e) găzduiesc hemoglobina;
2
f) pătrund în vasele limfatice și în lichidul interstiţial.

4. Examinează structura internă a inimii și indică litera cu care este notat E


compartimentul:
a) din care sîngele este propulsat spre plămîni;
b) cape propulsează sîngele în circuitul sistemic; A C
c) în care se varsă vena portă.
D
5. Inima în interior este separată de un sept longitudinal în două jumătăţi B
care nu comunică între ele. Unii copii suferă de o malformaţie care
constă în separarea incompletă a celor două părţi (dreaptă și stîngă) ale
inimii. Actualmente această malformaţie poate fi tratată chirurgical.

a) Numește diferenţa dintre componenţa sîngelui din partea dreaptă și cea stîngă a inimii la
persoanele sănătoase.

b) Explică cum se răsfrînge această maladie asupra componenţei sîngelui la copiii cu malformaţia
descrisă în text.

c) Explică de ce copiii cu astfel de malformaţie nu fac faţă eforturilor fizice mari.

98 6. În baza cunoștinţelor despre rolul inimii în activitatea sistemului circulator și al mușchilor scheletici (pe
care le posezi) și a informaţiei din schemă, confirmă afirmaţia:
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM

Efortul fizic al organismului omului și frecvenţa ciclului cardiac sînt funcţii interdependente.

7. În baza informaţiei din tabel calculează creșterea procentuală a numărului de fagocite în sîngele
persoanelor cu infecţie bacteriană. Explică această creștere.

Numărul de elemente figurate per mm3 de sînge


persoane sănătoase persoane afectate de infecţii bacteriene
Eritrocite 5 400 000 5 300 000
Fagocite 5 400 8 750
T-limfocite 1 000 850
CAPITOLUL

6 RESPIRAŢIA
Anatomia sistemului respirator la om
Fiziologia sistemului respirator al omului
Igiena, disfuncții și maladii ale
sistemului respirator
30 ANATOMIA SISTEMULUI
§ RESPIRATOR LA OM
Sistemul respirator al omului prezintă un an- Fosele nazale (perechi) au pereţii tapetați cu
samblu de organe, care asigură aportul oxigenului mucoasă nazală, care este constituită din mucoasă
și eliminarea dioxidului de carbon din organism. olfactivă și mucoasă respiratorie. Cilii celulelor
În corespundere cu funcţiile realizate, organele mucoasei respiratorii și mucusul secretat de
respiratorii sînt clasificate în căi respiratorii (or- glandele nazale sedimentează particulele de praf,
gane conducătoare) și alveole pulmonare (organe bacteriile și alte impurităţi din aerul inspirat.
pur respiratorii). Mucusul, împreună cu impurităţile captate, este
expulzat în mediul extern datorită mișcărilor vi-
Căile respiratorii asigură alveolele pul- bratorii ale cililor, orientate în direcţia orificiilor
monare cu aer atmosferic oxigenat și evacuează nazale.
din alveole aerul bogat în dioxid de carbon. În Cavitatea bucală de asemenea are funcția de
căile respiratorii aerul este încălzit pînă la tempe- cale respiratorie. Dar, spre deosebire de fosele
ratura corpului, este umezit și curăţat de particule nazale, ea nu posedă structuri specializate în epu-
de praf, virusuri și bacterii. Organele care for- rarea, umezirea și încălzirea aerului.
mează căile respiratorii sînt tapetate cu mucoasă Faringele prezintă un organ aero-digestiv.
respiratorie. Ele au formă tubulară și se împart în: Laringele este un organ tubular cu funcţii
extrapulmonare (nas extern, fose nazale, respiratorii și de fonaţie. Cavitatea internă a laringelui
este tapetată cu mucoasa respiratorie, care formează
cavitate bucală, faringe, laringe, trahee);
două cute orizontale. Cutele superioare sînt lipsite
intrapulmonare (arbore bronșic) (fig. 6.1).
de mușchi și ligamente, fiind numite corzi vocale
Nasul extern și fosele nazale. Nasul extern
false, iar cele inferioare au în grosimea lor mușchi
proemi nent este o ca racteristică speci fică doar și inter vin în fonaţie, prezentînd coardele vocale
omului și reprezintă seg mentul iniţial al căi lor propriu-zise. Aerul expirat care trece prin laringe
respiratorii prin care sistemul respirator comunică provoacă vibraţia coardelor vocale generînd sunete.
cu mediul extern. Spre deosebire de animale, Între cutele superioare și cele inferioare se află un
orificiile naza le la om sînt orientate în jos, fapt ce orificiu numit glotă.
determină curentul de aer inspirat să se îndrepte Mucoasa respiratorie care tapetează laringele
nu rectiliniu spre faringe, ci în sus, spre regiunea în partea superioară a coardelor vocale este foarte
olfactivă a nasului, descriind o traiectorie lungă. sensibilă. Ea provoacă o reacţie de tuse puternică
Aceasta contribuie la încălzirea și epurarea aerului la pătrunderea corpurilor străine.
în fosele nazale. La nivelul laringelui aerul continuă să fie în-
călzit, umezit și curăţat de impurităţi.
100 Fose nazale Traheea este prelungirea laringelui. Pereţii
ei sînt formaţi din 16–20 inele car ti laginoase
Faringe incomplete, unite între ele prin ligamente fibroase.
R E S P I R AŢ I A

Laringe Semiinelele cartilaginoase se deschid în direcţia


Nas esofagului. O astfel de structură permite dilatarea
esofagului (aflat posterior de trahee) în timpul
Trahee
deglutiţiei.
Arbore
Mucusul secretat la suprafaţa internă a tra-
bronşic
heei sedimentează particulele solide și bacteriile
Plămîn nimerite în trahee împreună cu aerul. Cilii celu-
drept Plămîn lelor epiteliale prin mișcări ondulatorii împing
stîng mucusul spre orificiul laringelui de unde el este
expulzat în mediul extern sau înghiţit.
Bronhiile . Traheea se segregă în două
ramuri, numite bronhii extrapulmonare: dreaptă,
care pătrunde în plămînul drept, și stîngă, care
pătrunde în plămînul stîng. În plămîni bronhiile
formează ramificaţii bogate, ce constituie arborele
Fig. 6.1. Anatomia sistemului respirator la om bronșic intrapulmonar (fig. 6.2).
Lobii sînt formaţi din porţiuni mai mici, numite
Trahee segmente (plămînul stîng – 9, iar cel drept – 10),
1 Bronhie care la rîndul lor sînt formate din mai mulţi lobuli.
1 segmentară Fiecare lobul pulmonar începe cu o bronhiolă intra-
2
2 lobulară, ce se ramifică în bronhiole respiratorii, iar
3 acestea din urmă se termină cu alveole pulmonare.
Alveola pulmonară prezintă unitatea funcţio-
nală a plămînilor (fig. 6.3). Ea se caracterizează prin:
Bronhiolă suprafaţa imensă (suprafaţa totală a alveolelor
terminală pulmonare este estimată la cca 100 m2, echivalentă cu
3 suprafaţa unui cort de tenis) și volumul de cca 6 litri;
Plămînul Plămînul pereţi foarte fini (grosimea celulelor epiteliale
stîng drept
care formează alveolele este de 0,2 μm);
1. Bronhia principală stîngă dreaptă pereţi elastici și rezistenţi la deformare (alveolele
2. Bronhii lobare (secundare) 2 3 sînt supuse distensiei-relaxării de cca 20 000 ori pe zi).
3. Bronhii segmentare (terţiare) 9 10 Alveolele pulmonare sînt înconjurate de o reţea
4. Bronhiole terminale 450 509 densă de capilare sangvine în care inima propul-
Fig. 6.2. Arborele bronşic sează cca 5 l sînge/min.
Bronhie
Plămînii Arteriolă segmentară
Plămînii sînt organe pare localizate în torace, în pulmonară
cavitatea pleuro-pulmonară. Ei au forma unor saci co- Venulă
nici orientaţi cu vîrful în sus și baza în jos. Volumul Bronhiolă pulmonară
plămînilor se modifică în procesul respiraţiei. Alveolă
La exterior plămînii sînt acoperiţi de pleura
viscerală. Plămînii sînt formaţi din parenchim Reţea
pulmonar, care este împărţit în lobi. Plămînul de vase
drept are trei lobi (superior, mijlociu și inferior), sangvine

R E S P I R AŢ I A
iar cel stîng – doi (superior și inferior).
Fig. 6.3. Alveolă pulmonară
„Vîrsta” pulmonară
S Plămînii suferă anumite modificări structurale odată cu înaintarea în vîrstă, sub acțiunea factorilor me-
T diului extern (de ex. compoziția chimică a aerului inspirat) și în funcție de modul de viață a individului
U
D (regimul alimentar, activitatea fizică etc.).
I Numărul alveolelor pulmonare, pînă la vîrsta de 20 de ani crește, iar odată cu înaintarea în vîrstă acesta scade. 101
U Pereții alveolelor cu vîrsta devin mai puțin elastici din cauza pierderii proteinei elastina. Procesul fiziologic de
D „îmbătrînire” a organelor sistemului respirator este accelerat la fumători și la persoanele care inspiră aer poluat.
E
1. Estimează modificările care au loc la nivelul rețelei de capilare pulmonare odată cu creșterea
C numărului de alveole și/sau reducerea lui.
A 2. Descrie consecințele „îmbătrînirii” plămînilor asupra activității întregului organism.
Z 3. Explică de ce aerul inspirat de locuitorii orașelor afectează funcțiile organelor respiratorii.

1. Defineşte funcțiile sistemului 5. Explică rolul protector al 8. Justifică aspectul arboricol al


respirator la om. mucusului care tapetează bronhiilor pulmonare pentru
mucoasa căilor respiratorii. asigurarea organismului cu
2. Prezintă într-un tabel
energie.
anatomia sistemului respirator. 6. Descrie rolul căilor respiratorii
în prevenirea disfuncţiilor şi 9. Personificînd mucoasa care
3. Reprezintă schematic calea
maladiilor sistemului. tapetează căile respiratorii și
parcursă de aerul inspirat din
fumul de țigară, alcătuiește
mediul extern la alveole. 7. Expune deosebirile
un dialog între ele.
morfostructurale dintre
4. Enumeră trăsăturile
plămînul drept şi cel stîng. Care
distinctive ale alveolelor
sînt cauzele acestor deosebiri?
pulmonare.
31 FIZIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATOR
§ AL OMULUI
Funcţia de bază a sistemului respirator al omu- volumul curent (VC = 500 ml), care con-
lui este schimbul de O2 și CO2 (gaze respiratorii) stituie aerul introdus în plămîni în urma unei
între mediul extern (atmosfera) și mediul intern al inspiraţii normale și care poate fi eliminat prin
organismului, care are loc în cîteva etape succesive: expiraţie;
ventilaţia pulmonară; volumul inspirator de rezervă (VIR = 3,6 l),
schimbul de O2 și CO2 între alveole și sînge; care se introduce în plămîni după o inspiraţie nor-
transportul sangvin al O2 și CO2 spre țesuturi; mală printr-o inspiraţie rapidă.
schimbul de O2 și CO2 între sînge și țesuturi. Capacitatea pulmonară este volumul de aer
pulmonar la diferite etape ale ventilației. Ea poate fi
Ventilația pulmonară include pro- calculată efectuînd suma dintre două sau mai multe
cesele care asigură circulaţia aerului din mediul volume pulmonare (tab. 6.1).
extern în alveole și din alveole în mediul extern. Toate volumele și capacitățile pulmonare sînt
Ventilaţia pulmonară are loc într-o succesiune rit- mai mici la femei decît la bărbați (cca 25%) și mai
mică a inspiraţiei și expiraţiei ce formează un ciclu mari de 5 800 l la atleți.
respirator.
Inspiraţia este un proces activ realizat prin Tabelul 6.1
contracţia mușchilor intercostali și ai diafragmului. Calcularea capacității pulmonare
În procesul inspiraţiei se mărește volumul cutiei Capacitatea
toracice și volumul plămînilor. În timpul inspirației pulmonară
Formula de calcul
aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii
pînă la nivelul alveolelor pulmonare. Capacitatea
Într-un minut, în stare de repaus, omul inspiră inspiratorie (CI)
VC + VIR
cca 6 litri de aer, din care 1/3 rămîn în căile respi-
ratorii superioare și nu realizează schimbul de O2
și CO2. Restul 2/3 pătrund în sacii alveolari, unde Capacitatea reziduală
CDF = VER + VR
cedează oxigen și primesc bioxid de carbon. funcțională (CRF)
Expirația este un proces pasiv condiţionat de
relaxarea mușchilor intercostali și ai diafragmului. Capacitatea vitală (CV) CV = VIR + VC + VER
În procesul expiraţiei plămînii nu se golesc complet
de aer, deoarece volumul pulmonar este mai mic
decît cel toracic. Capacitatea
CPT = CV + VR
102 Cele două faze ale respirației pulmonare se suc- pulmonară totală (CPT)
ced ritmic, fără pauză, cu o frecvență de 14–16 per
minut la bărbat și 18/minut la femeie. Frecvența
Schimbul de O2 și CO2 între al-
R E S P I R AŢ I A

respiratiei crește în funcție de necesitatea de con-


sum a O2 și de acumulare a CO2. veole și sînge
Studiul ventilației pulmonare se face cu ajuto- Alveola pulmonară înconjurată de capilarele
rul spirometrului – un aparat în care se expiră (se sangvine este unitatea schimbului de O2 și CO2.
suflă) după un inspirat forțat. Astfel pot fi determi- Presiunea parţială a oxigenului și presiunea
nate volumul pulmonar și capacitatea pulmonară. parţială a bioxidului de carbon în aerul alveolelor
Volumul pulmonar reprezintă volumul total diferă de presiunile parţiale ale acestor gaze în sîn-
de aer pe care plămînul este capabil să-l reţină după ge. Această diferenţă asigură difuzia oxigenului și
inspiraţie. El variază în funcție de vîrstă, sex, rasă și a bioxidului de carbon în direcţia gradientului de
dezvoltarea fizică, și constă din patru componenţi: presiune. Oxigenul din aerul alveolelor difuzează
volumul rezidual (VR = 1,8 l), care rămîne în sînge, penetrînd pereţii fini ai alveolelor și ai
în plămîni după o expiraţie forţată (aerul rămas în capilarelor sangvine, iar bioxidul de carbon, prin
alveole, laringe, bronhii, bronhiole); pereţii capilarelor, apoi prin pereţii sacilor alveo-
volumul expirator de rezervă (VER = 1,2 l), lari, difuzează din sînge în aerul alveolar. Această
care poate fi eliminat din plămîni printr-o expira- etapă a schimbului de O2 și CO2 se mai numește
ţie forţată ce urmează o expiraţie obișnuită; etapa pulmonară (fig. 6.4).
Oxihemoglobina este mai labilă în mediul acid
și la temperaturi ridicate. De exemplu, acidul lactic
care se acumulează în lichidul interstiţial muscular
(ca rezultat al efortului muscular) facilitează ceda-
rea oxigenului.

Reglarea respirației are loc pe cale


nervoasă și umorală (fig. 6.6).
Reglarea nervoasă se realizează:
voluntar cu centrii nervoși localizați în
scoarța cerebrală, hipotalamus, de unde impulsu-
Fig. 6.4. Schimbul de O2 şi CO2 între alveole rile vin spre mușchii respiratori prin neuronii mo-
şi sînge tori. Acest mecanism este semnificativ în adaptarea
activității respiratorii în timpul vorbirii, activității
Transportul sangvin al O2 și fizice și de muncă etc;
CO2 spre celule. automat – centrii nervoși localizați în bulbul
Oxigenul este transportat spre ţesuturi sub rahidian care primesc impulsuri nervoase de la
formă dizolvată în plasma sangvină (cca 1 %) și chimioreceptori și mecanoreceptori.
sub forma unui compus labil cu hemoglobina Chimioreceptorii sînt stimulați de modificări-
eritrocitelor, numit oxihemoglobină. O moleculă ile fizico-chimice a trei parametri sangvini: PO2,
de hemoglobină fixează patru molecule de oxigen. PCO2 și pH-ul mediului intern.
Bioxidul de carbon este transportat sub formă Mecanoreceptorii sînt localizați în pereții alve-
dizolvată în plasma sangvină (cca 8%) și sub for- olelor pulmonare și generează impulsuri nervoase
ma unor complecși chimici labili cum sînt bicar- la mărirea sau micșorarea volumului acestora.
bonaţii (cca 70%) și carbohemoglobina (cca 10%). O Informația nervoasă despre dilatarea alveolelor
moleculă de hemoglobină, de asemenea, fixează are ca reacție de răspuns inhibarea inspirației, iar
patru molecule de bioxid de carbon. mărirea volumului alveolar – inspirația.
Această etapă a schimbului de gaze respiratorii Reglarea umorală se manifestă prin acțiunea
se mai numește etapa sangvină. conținutul de PO2, PCO2 și pH-ul sîngelui asupra

R E S P I R AŢ I A
centrilor respiratori.
Schimbul de O2 și CO2 între sîn- Scăderea PO2 sau creșterea PCO2 condiţionează
ge și țesuturi. sporirea activităţii sistemului respirator, manifestată
La această etapă sîngele arterial cedează O2 prin intensificarea ventilaţiei pulmonare. Creșterea
lichidului interstiţial și se încarcă cu bioxid de PO2 sau scăderea PCO2 condiţionează diminuarea
carbon (fig. 6.5). Aceste procese sînt posibile graţie activităţii sistemului respirator manifestată prin
diferenţei presiunilor parţiale a O2 și CO2 în sînge reducerea intensităţii ventilaţiei pulmonare. 103
și în lichidul interstiţial.
Disocierea oxigenului molecular este condiţio- Reglarea voluntară
Stimuli
nată de aciditatea lichidului interstiţial, temperatura emoţionali (scoarţa cerebrală)
mediului intern al organismului, presiunea CO2 etc.

Chimioreceptorii
periferici
(O2, CO2, pH) Mecano-
receptorii
(volumul
alveolar)

Proprioreceptori Receptori termici, de


Fig. 6.5. Schimbul de O2 şi CO2 durere, mecanici etc.
între sînge şi ţesuturi Fig. 6.6 Reglarea respiraţiei
testul spirometric
S Spirometria este un test clinic ce măsoară cantitatea de aer pe care o persoană o poate inspira sau expira
T într-o unitate de timp, realizat cu un aparat special numit spirometru. Cu ajutorul acestui test pot fi dia-
U
D gnosticate bolile pulmonare obstructive și bolile pulmonare restructive.
I Gradul de limitare a ventilației pulmonare la pacienții ce suferă de boli pulmonare se determină prin
U raportul FEV1/ FVC exprimat în procente (FEV din FVC). Raportul FEV1/FVC este cuprins între 70% și
D
80% la adulții sănătoși, iar o valoare sub 70% indică limitarea fluxului de aer și posibil o boală pulmonară.
E
1. Utilizînd datele din tabel, calculează
CV, FEV1/ FVC și indică indivizii cu o Pacient VC VER VIR VR FVC FEV1
C
A ventilație pulmonară normală și cei cu
Astm acut 300 750 2700 1200 4800 1500
Z ventilație pulmonară limitată.
2. Stabilește corelația dintre ventilația Efizem 500 750 2000 2750 3250 1625
pulmonară și bolile pulmonare pe
Sănătos 500 1500 2000 1000 5000 4000
care le acuză.
3. În baza valorilor volumelor pulmonare
incluse în tabel descrie estimativ segmentul căilor respiratorii și funcțiile lor afectate la pacienții
cu astm și emfizem pulmonar.
*Notă: FVC (capacitate vitală forţată): volumul maxim de aer ce poate fi expirat forţat.
FEV1 (VEMS): volumul expirat în prima secundă a unui expir maximal ce urmează unui expir maximal,
furnizînd informaţii despre cît de repede pot fi goliţi plămînii.

Determinarea ritmului respirator


L Materiale și ustensile
U Metru de croitorie.
C
R Ceasornic cu cronometru.
A Activităţi
R
E 1. Măsoară perimetrul cutiei toracice a unui coleg în timpul inspiraţiei și în timpul expiraţiei liniștite.
2. Cronometrează numărul de inspiraţii pe minut și stabilește prin calcul durata unui ciclu respirator.
D 3. Repetă activităţile 1–2 în timpul respiraţiei profunde.
E
4. Elevul supus experimentului va efectua cîteva genuflexiuni (sau alte activități fizice).
L 5. Măsoară din nou perimetrul cutiei toracice în timpul inspiraţiei și în timpul expiraţiei.
A 6. Repetă măsurările la 2–3 colegi cu o pregătire fizică diferită.
B
O Prezentarea rezultatelor
R 1. Prezintă într-un tabel valorile obţinute pentru fiecare elev.
A
104 T 2. Dedu dependenţa dintre perimetrul cutiei toracice și etapa ventilaţiei pulmonare în stare de re-
O paus și în timpul activităţii fizice.
R 3. Formulează o concluzie despre rolul dezvoltării fizice în asigurarea corpului cu O2 și evacuarea CO2.
R E S P I R AŢ I A

1. Enumeră etapele respirației 5. Descrie comparativ oxihemo- 7. Explică de ce difuzia gazelor


pulmonare în succesiunea globina şi carbohemoglobina, (a căror presiune este
desfăşurării acestora. menţionînd condiţiile de for- menționată mai jos) prin
mare şi rolul lor în schimbul membrana alveolară nu va
2. Expune în aspect comparativ
de gaze. avea loc. Argumentează
procesele de inspirație și
rolul presiunii gazelor în
expirație. 6. Identifică etapa schimbului de
desfășurarea schimbului de la
gaze după valorile presiunii
3. Definește componentele nivelul alveolelor.
gazelor respiratorii și explică
volumului de gaz pulmonar PO2= 40 PO2= 40
direcția difuziei gazului.
și metoda de determinare a PCO2=45 PCO2=45
acestora. a. PO2=40 PO2=100
PCO2=45 PCO2=40 8. Organizează dezbateri pe
4. Definește alveola pulmonară b. PO2=100 PO2=40 marginea afirmației: „ A trăi
ca unitate funcțională a PCO2=40 PCO2=45 înseamnă a respira şi a respira
plămînilor. înseamnă a trăi”.
32 IGIENA, DISFUNCŢII ȘI MALADII
§ ALE SISTEMULUI RESPIRATOR
Factorii de risc care cauzează disfuncţii și frig scade preponderent în cazul oboselii, foamei,
maladii ale sistemului respirator sînt condiţiile excesului de alcool, hemoragiei, șocului, trauma-
meteorologice (tab. 6.1), infecţiile, consumarea tismului, maladiilor. Nu mai puţin semnificativă
alimentelor prea reci sau prea fierbinţi, inspiraţia este și vîrsta: bătrînii și copiii sînt mai puţin rezis-
aerului rece prin cavitatea bucală, substanţele care tenţi la frig.
irită mucoasa căilor respiratorii, fumatul, abuzul Măsurile de profilaxie a răcelii constau în călirea
de alcool etc. organismului începînd din copilărie și practicată în
Hipoxia este asigurarea insuficientă a decursul întregii vieţi.
celulelor organismului cu O2 și poate fi cauzată de: Gripa este o infecţie virală a căilor respiratorii
conţinutul redus de oxigen în aerul inspirat; care survine epidemic. Virusul gripal (A sau B) li-
disfuncţiile și maladiile sistemului respirator chefiază mucusul epiteliului respirator și infectează
(care asigură schimbul de gaze respiratorii); celulele ciliate și caliciforme pe care le necrozează.
disfuncţiile și maladiile sistemului sangvin Maladia apare după o perioadă de incubare de
24–48  de ore. Bolnavii prezintă frisoane, febră,
(care asigură transportul gazelor respiratorii de la
dureri musculare. Infecţia ușoară se limitează la
alveole spre ţesuturi și viceversa);
căile respiratorii superioare, vindecarea survine
diminuarea capacităţii ţesutului de a utiliza după 3–7 zile.
oxigenul molecular. Sursa de infecţie o constituie omul bolnav de
Răceala constituie starea patologică cauzată gripă, în special în primele 2–3 zile. Agenţii pato-
de acţiunea temperaturii joase asupra întregului geni se transmit pe cale aeriană (cu picături extrem
organism sau a unor părţi ale lui. Răceala creează de mici de salivă și de secreţii catarale) în timpul
un mediu favorabil pentru dezvoltarea bronșitei, tusei, strănutului sau vorbirii, prin intermediul
anghinei, faringitei, pneumoniei, gripei și a unor obiectelor de uz casnic contaminate (veselă, bibe-

R E S P I R AŢ I A
maladii ca reumatismul și nefrita. ron, prosop, batistă etc.).
Viteza și gradul de răcire depind de inten- Bolnavii de gripă cu evoluţie gravă trebuie
sitatea și durata acţiunii temperaturii scăzute și de internaţi în spital, în secţiile de boli infecţioase.
starea organismului. Rezistenţa organismului la În timpul tusei sau strănutului ei trebuie să-și
Tabelul 6.1. Maladii ale sistemului respirator
Variaţia neperiodică Variaţii periodice
Maladia Efecte patogene
(starea vremii) (incidenţa sezonieră)
105

Dereglarea mecanismului de termoreglare


Perioadă foarte rece, urmată de Creşte în septembrie, martie;
Răceala şi a permeabilităţii capilarelor mucoasei
încălzire bruscă max.: februarie, martie
căilor respiratorii

Virusul gripal A sau B lichefiază mucusul


Gripa şi Umezeala relativă < 50%. Creşte în septembrie, martie;
epiteliului respirator şi infectează celulele
stările gripale Viteza redusă a vîntului max.: decembrie, februarie
ciliate şi caliciforme, care sînt necrozate

Dezvoltarea infecţiei bacteriene şi virotice


Pneumonia Încălzire bruscă în anotimpul rece Max.: decembrie – februarie
în parenchimul pulmonar

Inflamaţia pereţilor interni ai bronhiilor, Ceaţă + poluare, răcire atmos- Max.: iarna
Bronşita
însoţită de mărirea stratului mucozitar ferică bruscă Min.: vara

Răcire bruscă asociată cu


Astmul Creşte: vara
Crize scăderea presiunii atmosferice şi
bronşic Max.: toamna
creşterea vitezei vîntului
Căldură opresivă datorată
Max.: martie – aprilie
Tuberculoza Hemoptizie frontului şi undelor de căldură
Min.: toamna
sau vreme rece şi umedă
acopere gura și nasul cu batista sau cu un prosop Bronșita reprezintă inf lamaţia pereţilor
special, să aibă veselă, lenjerie și alte obiecte strict interni ai bronhiilor însoţită de mărirea stra-
individuale. Persoanele sănătoase care îngrijesc de tului mucozitar (fig. 6.7). Ea poate decurge sub
bolnavi de gripă trebuie să poarte măști de tifon. formă acută sau sub formă cronică. Bronșita este
Laringita reprezintă inflamaţia mucoasei cauzată de infecţii bacteriene sau virale și apare
laringelui care survine ca urmare a bolilor infec- preponderent la persoanele cu diferite focare de
ţioase (infecţii respiratorii virale sau bacteriene, infecţii în rinofaringe. Se manifestă prin slăbiciune,
rujeolă, scarlatină). Laringita poate apărea și în indispoziţie, dureri de cap, dureri în gît și piept, ac-
cazul inspirării aerului rece prin cavitatea bucală, cese de tuse la început seacă, apoi cu spută mucoasă
inspirării aerului poluat cu praf, vapori și gaze și purulentă, febră (pînă la 38oC).
excitante, consumului alimentelor prea reci sau prea Bronșita acută durează cca 3–4 săptămîni și
fierbinţi, fumatului, abuzului de alcool etc. finalizează, de regulă, cu însănătoșirea, însă poate
Simptomele laringitei sînt: senzaţii de uscă- trece și în formă cronică.
ciuni și înţepături în gît, dureri la înghiţire, la Tratamentul bronșitei are ca scop lichidarea
început tuse uscată, însoţită ulterior de eliminarea infecţiei și a focarelor inflamatoare. Substanţele
sputei, răgușeală, afonie, dureri de cap, creșterea medicamentoase sînt prescrise individual. Se mai
neînsemnată a temperaturii. recomandă consumarea din abundenţă a băuturi-
Laringita se manifestă mai grav la copii din lor calde (ceaiuri din plante medicinale, lapte cu
cauza particularităţilor anatomice ale laringelui bicarbonat de sodiu sau cu apă minerală), aplica-
copilului și a aptitudinii mai reduse a acestora de a rea ventuzelor, inhalaţii cu vapori etc.
expulza secreţiile prin tuse. Laringita acută a copi- Profilaxia prevede tratamentul la timp al mala-
lului survine cu o frecvenţă maximă între 1 și 6 ani. diilor acute ale căilor respiratorii, al gripei, călirea
Bolnavului i se prescrie regim de ambulatoriu organismului, practicarea regulată a sportului etc.
sau de pat. Se interzice fumatul, consumarea Tuberculoza pulmonară reprezintă o maladie
băuturilor alcoolice, a alimentelor picante. Se va infecţioasă bacteriană cauzată de bacilii tuberculo-
păstra repausul vocal timp de 5–12 zile. Trebuie zei. Infectarea organismului cu bacilii tuberculozei
evitate substanţele iritante, iar aerul din încăpere are loc pe cale aeriană, prin inhalarea particulelor
trebuie să fie suficient de umed. de praf care conţin bacterii, pe cale digestivă
Pneumonia constituie o inflamaţie a paren- (consumul unor produse alimentare contaminate,
chimului pulmonar provocat de infecţii bacteriene în special al laptelui de la animalele bolnave) și prin
și virotice, de gaze toxice și ben zină. Această intermediul lenjeriei, veselei contaminate etc.
maladie este, de asemenea, favorizată de oscilaţii Profilaxia tuberculozei prevede respectarea
mari ale temperaturii atmosferice, suprarăciri, regulilor de igienă generală, vaccinarea etc.
afecţiuni acute ale căilor respiratorii superioare,
avitaminoze, dereglări ale circulaţiei pulmonare,
cauzate de insuficienţă cardiacă etc. A B
Epiteliu ciliat
Tratamentul pneumoniei constă în ad minis-
106 trarea de antibiotice, de expectorante, consum
de lichide (ceai, sucuri) în cantităţi pînă la 1,5–2
litri/zi, inhalaţii de oxigen, aplicare de ventuze,
R E S P I R AŢ I A

exerciţii de gimnastică pentru înlesnirea respira-


ţiei, alimentaţie raţională etc.
Profilaxia pneumoniei constă în măsuri igi-
enice generale (regim de muncă și regim alimentar
raţional, practicarea regulată a sportului, călirea Fig. 6.7. Structura bronhiei în stare normală (A) şi
organismului), tratarea la timp a maladiilor căilor afectată de agenţi patogeni (B)
respiratorii superioare.

1. Numeşte factorii de risc ai 3. Argumentează rolul 5. Elaborează şi propune


sistemului respirator şi bolile exerciţiilor fizice, regimului direcţiei liceului un proiect,
respiratorii la om. alimentar corect pentru al cărui obiectiv prevede
prevenirea maladiilor măsuri de profilaxie a bolilor
2. Identifică diferenţa dintre gripă
sistemului respirator. respiratorii.
şi pneumonie (agenţii cauzali,
formele de manifestare) şi 4. Dedu consecinţele hipoxiei
descrie măsurile de tratament. pentru organismul uman.
RECAPITULARE

SISTEMUL RESPIRATOR LA OM
Asigură organismul omului cu oxigen Organele sistemului respirator
molecular necesar în reacțiile de oxi- Căile respiratorii
dare biologică și evacuarea metabolit - nas Plămîni Stîng Drept
deșeu al acestor reacții - CO2 - fose nazale Arbore bronșic 1 1
C6H12O6 + O2 - CO2 + H2O + ATP - laringe
- faringe 1. Bronhia principală 1 1
- trahee 2. Bronhii lobare
Nas - arbore bronșic 2 3
(secundare)
Fose nazale 3. Bronhii segmentare
Alveole 9 10
(terţiare)
Faringe (unitatea de structură și
funcție a plămînilor) 4. Bronhiole terminale 450 509
Laringe
Trahee

Arbore
bronşic

Plămîn drept Plămîn stîng

R E S P I R AŢ I A
ETAPELE SCHIMBULUI DE GAZE RESPIRATORII
VENTILAȚIA O2 CO2 ETAPA
PULMONARĂ PULMONARĂ
Circulaţia aerului O2 din aerul alveolelor
oxigenat din mediul difuzează în sînge,
iar CO2 – din sînge în 107
extern în alveole și
a aerului bogat în aerul alveolar. Difuzia
CO2 din alveole în are loc în direcţia
mediul extern. gradientului de
Inspirație Expirație presiune.

ETAPA SANGVINĂ ETAPA


O2 este transportat spre O2 O2 TISULARĂ
ţesuturi dizolvat în
plasma sangvină (cca 1%) O2 O2 O2 din sînge difu-
și sub forma unui compus zează în lichidul
labil cu hemoglobina interstițial, iar
Oxihemoglobina CO2 – din lichidul
CO2 circulă dizolvat în interstițial în sînge.
plasma sangvină (cca 8%), CO2
CO2 Difuzia are loc în
sub forma unor complecși direcţia gradientu-
chimici labili (bicarbonaţii CO2 CO2 lui de presiune.
cca 70%) și cu hemoglobi-
na (cca 10%). Carboxihemoglobina
TEST SUMATIV

1. Enumeră organele şi structurile care formează căile extra- şi intrapulmonare.

2. Explică rolul mucusului epiteliului, care tapetează traheea, în procesul purificării aerului inspirat.

3. Indică particularităţile de structură ale alveolelor care asigură schimbul de gaze.

4. Explică funcţia respiratorie şi de fonaţie a laringelui. Explică rolul direcţiei de orientare a orificiilor
nazale (în jos) la om în profilaxia maladiilor aparatului respirator.

5. Desenează plămînii şi completează legenda, indicînd A B


deosebirile structurale dintre plămînul stîng şi cel drept.

6. Identifică etapele ciclului respirator propuse în schemă


şi numeşte doi factori care asigură realizarea lor.
Completează legenda schemei.

7. Numeşte vasul sangvin descris în enunţ şi cifra cu care este


notat pe schemă: Plămîni
• vas sangvin ce transportă sînge de la inimă spre organele 1
corpului; 6
• vas sangvin prin pereţii căruia are loc schimbul de 2
substanţe dintre sînge şi lichidul interstiţial;
• vas sangvin ce transportă sînge de la plămîni şi alte Atriu Atriu
organe ale corpului spre inimă; Ventricul Ventricul
• vas sangvin ce porneşte din ventriculul drept, prin care
sîngele este pompat în circulaţia mică; 5
3
• vas sangvin prin care sîngele se varsă în atriul stîng;
108
• vas sangvin ce porneşte din ventriculul stîng prin care Celule. Ţesuturi.
sîngele este pompat în circulaţia mare; Organe
4
R E S P I R AŢ I A

• vas sangvin prin care sîngele se varsă în atriul drept.

8. În baza informaţiei propuse în tabel:


• Precizează maladia sistemului respirator care afectează transportul O2 şi CO2 spre suprafaţa
respiratorie a plămînilor.
• Argumentează-ţi opţiunea.

Maladia Caracteristica
Bronșită acuta Inflamarea pereţilor interni ai bronhiilor, urmată de mărirea stratului mucozitar
Emfizem pulmonar Deteriorarea progresivă a pereţilor alveolari
Pneumonie Inflamarea parenchimului pulmonar
CAPITOLUL

7 NUTRIŢIA
Anatomia sistemului digestiv al omului
Fiziologia sistemului digestiv al omului
Glandele exocrine ale sistemului digestiv
Igiena, disfuncții și maladii
ale sistemului digestiv
33 ANATOMIA SISTEMULUI
§ DIGESTIV AL OMULUI
Sistemul digestiv reprezintă un complex de cu forma coroanei, numărul rădăcinilor și funcţia
organe, care asigură digestia alimentelor, absorb- pe care o realizează, dinţii au fost clasificaţi în:
ţia substanţelor nutritive și evacuarea resturilor incisivi (I), canini (C), premolari (PM) și molari
nedigerabile. El este constituit din trei părţi: cavita- (M). Numărul și poziţia dinţilor este exprimată
tea bucală, tubul digestiv și glandele anexe (fig. 7.1). prin formula dentară, care pentru dentiţia perma-
nentă (pentru ½ din maxilar) este I = 2/2; C = 1/1;
Cavitatea bucală este primul segment PM = 2/2; M = 3/3. Pentru dentiţia temporară
al sistemului digestiv, care comunică cu mediul formula este I = 2/2; C = 1/1; PM = 2/2; M = 2/2.
extern prin orificiul bucal și cu faringele prin ori-
ficiul bucofaringian. În cavitatea bucală sînt loca-
Tubul digestiv reprezintă un canal lung
(cca 8–10 m), deschis la extremităţi prin orificiul bu-
lizaţi dinţii (organele pasive) și limba, care, îm-
cal (extremitatea anterioară) și orificiul anal (extre-
preună cu mușchii masticatori, formează aparatul
mitatea inferioară). El este format din faringe, esofag,
masticator (organe active).
stomac, intestinul subţire, intestinul gros (fig. 7.1).
Cavitatea bucală realizează:
Lumenul tubului digestiv este căptușit cu tu-
digestia mecanică a alimentelor: ingestia, mă-
nica mucoasă formată din ţesut epitelial în care
cinarea prin masticaţie și umectarea lor cu salivă;
sînt amplasate celule cu secreție endocrină și țesut
transportul (deglutiţia) bolului alimentar prin
conjunctiv (corion) care conține nervi, vase sang-
acţiunea limbii și a mușchilor faringelui în esofag;
vine, elemente limfoide și fibre musculare netede.
inițierea digestiei chimice a glucidelor sub
Tunica mucoasă realizează următoarele funcţii:
acţiunea enzimelor salivare;
digestie: enzimele secretate de celulele
funcții respiratorii (prin cavitatea bucală ae-
epiteliale catalizează reacţiile de descompunere
rul pătrunde din mediul extern în faringe, apoi în
a proteinelor, lipidelor și glucidelor din alimente;
laringe), de fonaţie (poziţia, mișcarea și contracţia
absorbţie: celulele epiteliale absorb substanţele
limbii intervin la emiterea sunetelor) și gustative. nutritive simple care provin din alimente;
Dinţii. Totalitatea dinţilor formează dentiţia, protecţie: tunica are o permeabilitate selectivă,
care la om este de două tipuri: temporară (dentiţia graţie căreia substanţele toxice din alimente sau care
de lapte) și permanentă (definitivă). În corespundere provin în urma digestiei nu pătrund în sînge și limfă.
Faringele reprezintă segmentul tubului
digestiv, la nivelul căruia se intersectează calea
Glanda salivară
Cavitatea bucală respiratorie și calea digestivă. Partea lui inferioară
paratiroidă
este situată în spatele laringelui.
110 Esofagul este un tub cu lungimea de 25–30 cm,
Faringele
Glanda salivară care se întinde de la faringe la stomac, cu care
sublinguală comunică printr-un orificiu numit cardie.
NUTRIŢIA

Esofagul Stomacul este situat în cavitatea abdominală,


imediat sub diafragmă. El are aspectul unui sac
muscular gol, de aproximativ 25 cm lungime,
Glanda salivară Stomacul
care poate încorpora cca 3 litri de alimente. Cînd
submandibulară
stomacul este gol, țesuturile sale se plisează, într-un
Pancreasul mod asemănător unui acordeon închis. Pe măsură
Ficatul ce stomacul se umple și se dilată, pliurile dispar
treptat. Digestia stomacală durează în mod obișnuit
Vezica biliară cca 2 ore, iar pentru a procesa o masă copioasă,
Intestinul
subţire bogată în grăsimi, sînt necesare cca 4–6 ore.
Intestinul subţire este cel mai lung segment al
Intestinul tubului digestiv, care pornește la nivelul orificiului
gros (colonul) Orificiul piloric, posedă o valvulă pilorică deschisă spre
anal intestin, astfel împiedicînd întoarcerea alimentelor în
Rectul
stomac. Intestinul subţire poate fi împărţit în duoden
Fig. 7.1. Aparatul digestiv la om și intestinul mezenterial format din jejun și ileon.
Duodenul are lungimea de 25–30 cm și formă Glandele exocrine ale
de potcoavă, în concavitatea căreia se găsește capul sistemului digestiv
pancreasului. Duodenul, pe faţa internă, prezintă Aparatul digestiv include un complex exocrin
două proeminenţe: papila duodenală mare și papila constituit din glandele anexe tubului digestiv (glan-
duodenală mică, prin care se varsă sucul pancreatic. dele salivare, ficatul și glanda cu funcții mixte –
Jejunul și ileonul sînt fixaţi de peretele posterior al pancreasul) și glandele mucoasei tubului digestiv.
cavităţii abdominale prin mezenter, care le permite Glandele salivare sînt localizate la nivelul
o anumită mobilitate. Această porţiune a intestinu- cavităţii bucale, fiind de două tipuri: mari și mici.
lui subţire are o lungime de 4 m, formează 14–16 Glandele salivare mici sînt situate în grosimea mu-
anse intestinale și se deschide în intestinul gros prin coasei bucale și a limbii. Glandele salivare mari sînt
orificiul ileocecal, prevăzut cu valvulă ileocecală, în număr de trei perechi: parotide, submandibulare
care se deschide în direcţia intestinului gros. și sublinguale.
Pancreasul exocrin este alcătuit din acini
Cardia Fundul glandulari care, unindu-se, formează lobuli. Fiecare
Esofagul
acin posedă un canalicul excretor, care confluează
și formează două canale mari: canalul Wirsung și
Curbura mică canalul Santorini.
Valvula pilorică Ficatul este format din celule hepatice, care
Corpul sintetizează bila, canalicule biliare prin care are
loc evacuarea bilei și capilare sangvine. În timpul
Orificiul re
meselor bila se elimină direct în duoden pe un traseu
ma

piloric format din canaliculele biliare, canalele biliare și


ra

canalul coledoc, iar în timpul dintre mese se varsă în


rbu

Duodenul vezica biliară, unde este depozitată prin canaliculele


Cu

biliare, canalele biliare și canalul cistic (fig. 7.3).


Canalul piloric Antrul piloric
Glandele mucoasei tubului digestiv.
Fig. 7.2. Structura stomacului Glandele mucoasei gastrice secretă sucul diges-
tiv numit suc gastric (cca 1,5 litri/zi) în timpul me-
Intestinul gros are o lungime de cca 1,7 m selor (secreţie de ocazie) și nu este secretat sau este
și este format din trei părţi: cecul, colonul și rectul. secretat în cantităţi minime între mese (secreţie de
Cecul reprezintă porţiunea iniţială a intestinu-

NUTRIŢIA
fond). Glandele mucoasei intestinale secretă sucul
lui gros, are lungimea de 7 cm, finalizînd în fund digestiv numit suc intestinal.
de sac, care continuă în jos cu o formaţiune, nu-
mită apendicele vermicular. Apendicele vermicular Hepatocite Canale biliare
este un organ rudimentar de cca 6–8 cm lungime.
Colonul începe la nivelul orificiului ileocecal și Canal
Vezica biliară

este constituit din patru segmente: colonul ascen- cistic 111


111
dent, transversal, descendent și colonul sigmoid.
Rectul este porţiunea terminală a intestinului Canal
gros. El este format din trei segmente. Canalicul biliar coledoc
Orificiul anal este prevăzut cu un sfincter intern,
format din fibre musculare netede și un sfincter
extern, constituit din fibre musculare striate. Fig. 7.3. Circulaţia bilei

1. Prezintă într-o schemă struc- 5. Alcătuiește un text explicativ 6. Analizează comparativ


tura sistemului digestiv la om. la schema propusă, în care structura şi localizarea
să demonstrezi apartenenţa orificiului piloric şi a orificiului
2. Definește noţiunile dentiţie
structurilor 1–4 la sistemul ileocecal, evidenţiind
permanentă, dentiţie temporară
digestiv. similaritatea structurală
și prezintă formulele dentare
şi corespunzător cea
corespunzătoare.
funcţională. Estimează
3. Descrie structura sistemului urmările disfuncţiei orificiului
digestiv. piloric.
4
4. Numește cel mai lung și cel
mai voluminos segment al 3
1
tubului digestiv. 2
34 FIZIOLOGIA SISTEMULUI
§ DIGESTIV AL OMULUI
Transformarea produselor alimentare în sub- lui gol se contractă periodic peste 60–80 min., iar
stanţe nutritive accesibile organismului are loc perioada contracţiilor durează 10–15 min. Aceste
graţie funcţiilor realizate de sistemul digestiv: contracţii apar peste 12–24 de ore de foame, sînt
secreţia sucurilor digestive; provocate de scăderea conţinutului de glucoză în
motilitatea alimentelor; sînge și cauzează formarea senzaţiei de foame.
digestia alimentelor (mecanică și chimică); Tunica musculară a intestinului subţire efec-
absorbţia substanţelor nutritive accesibile. tuează, de rînd cu mișcări segmentare, și mișcări
peristaltice.
Motilitatea tubului digestiv re- Transportul maselor intestinului gros de la
prezintă propulsarea alimentelor prin tubul diges- cec spre rect are loc graţie mișcărilor peristaltice.
tiv de la nivelul orificiului cavităţii bucale pînă la Aceste mișcări pot avea loc la intervale de 6–8 ore
orificiul anal prin mișcări peristaltice. Pe acest tra- și iniţiază actul defecaţiei.
seu alimentele sînt omogenizate cu sucurile diges-
tive ale fiecărui segment al tubului prin mișcări de Digestia include totalitatea proceselor fizice,
segmentaţie (fig. 7.4). chimice și fiziologice care asigură transformarea
Mișcarea peristaltică este provocată de alimentelor în substanţe nutritive.
mușchii circulari, care prin contracţii și relaxări Înmuierea și fărîmiţarea alimentelor pînă la
micșorează și respectiv măresc diametrul tubului particule mici în timpul propulsării lor prin tubul
digestiv. Ea are formă de undă, care se propagă digestiv se numește digestie mecanică.
cu viteze diferite de-a lungul tubu lui digestiv. Degradarea substanţelor polimere din com-
Mișcările peristaltice asigură transportul bolului ponenţa alimentelor pînă la monomeri, care pot
alimentar prin esofag și amestecarea conţinutului penetra pereţii capilarelor sangvine și limfatice, se
stomacului cu sucul gastric. numește digestie chimică. Degradarea are loc prin
Mișcarea segmentară se datorează con- acţiunea enzimelor sucurilor digestive.
tracţiilor inelare ale mușchilor circulari, care nu Transformarea alimentelor în cavitatea
progresează de-a lungul intestinului și nu depla- bucală. Digestia mecanică în cavitatea bucală sau
sează conţinutul intestinal. Mișcările segmentare masticaţia este procesul de fărîmiţare și înmuiere
împart conţinutul intestinului în fragmente mici, a alimentelor solide pînă la dimensiuni ce pot fi
care se recontopesc, apoi sînt din nou divizate și înghiţite. Acest proces iniţiază îndată după ingerarea
iar recontopite. Aceste mișcări asigură amestecarea alimentelor și durează tot timpul cît ele sînt reţinute
alimentelor cu sucurile digestive intestinale, absorb- în cavitatea bucală. Alimentele sînt fărîmiţate de
ţia lor, precum și circulaţia sangvină și limfatică. dinţi, limbă și mușchii masticatori. Incisivii, caninii
112 Contracţia musculaturii netede a stomacului și premolarii taie și fărîmiţează hrana, iar molarii o
are loc atunci cînd stomacul conţine alimente, zdrobesc și o strivesc.
precum și în lipsa lor. Motilitatea stomacului Saliva înmoaie și dizolvă alimentele fărîmiţate,
NUTRIŢIA

gol contribuie la formarea senzaţiilor de foame. astfel contribuind la formarea senzaţiilor gustati-
Stomacul gol are pereţii alipiţi efectuînd mișcări ve. Sub acţiunea enzimelor salivare, în cavitatea
peristaltice, numite „de foame”. Mușchii stomacu- bucală are loc degradarea amidonului fiert pînă
Deglutiţia

Evacuarea
chimului
stomacal

Mișcare peristaltică Mișcare segmentară


Motilitatea gastrică
Fig. 7.4. Motilitatea tubului digestiv
la maltoză și dextrine. Datorită mucinei, care se cum și în funcţie de dimensiunile particulelor lor.
găsește în salivă, alimentele sfărîmate și înmuiate Alimentele insuficient masticate se reţin în stomac
se transformă în bol alimentar. mai mult comparativ cu lichidele și alimentele în
Deglutiţia reprezintă totalitatea actelor prin formă de pastă. Alimentele cu un conţinut sporit
care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală, de grăsimi sînt găzduite de stomac cca 4 ore, cele
prin faringe și esofag, în stomac (fig. 7.4). În timpul de natură proteică sînt evacuate mai repede, iar
deglutiţiei în bolul alimentar continuă reacţiile de glucidele se reţin cel mai puţin.
descompunere a amidonului, maltozei, care sînt Digestia în intestinul subţire. Chimul
catalizate de enzimele salivare: amilaza și maltaza. alimentar este propulsat de-a lungul intestinului
Digestia gastrică. Musculatura gastrică, con- subţire timp de cca 8–10 ore, timp în care finalizează
tractîndu-se, fărîmiţează bolul alimentar, amestecă procesul de descompunere a alimentelor pînă la
alimentele cu sucul gastric și le propulsează spre substanţe simple care vor fi ulterior absorbite. În
orificiul piloric. În stomac, alimentele sînt transfor- intestin chimul stomacal este transformat în chim
mate într-o pastă omogenă, numită chim stomacal. intestinal sub acţiunea unui amestec din sucuri
Alimentele pătrunse în stomac se dispun digestive: sucul pancreatic, bila și sucul intestinal.
în straturi concentrice de la periferie spre cen- În intestinul subţire continuă degradarea chi-
tru. Această particularitate de umplere permite mică a proteinelor (rezultate din digestia gastrică),
continuarea digestiei amidonului sub acţiunea ele sînt hidrolizate pînă la tripeptide, dipeptide și
amilazei salivare în centrul masei de alimente aminoacizi sub acţiunea enzimelor proteolitice
pînă cînd acestea nu sînt îmbibate cu suc gastric. tripsina, chimiotripsina, erepsina și enterokinaza.
Descompunerea amidonului în stomac sub acţi- Ca rezultat se formează oligopeptide și cantităţi
unea amilazei salivare este întreruptă în momentul neînsemnate de aminoacizi. Oligopeptidele sînt
cînd sucul gastric îmbibă total alimentele, deoare- descompuse ulterior la nivelul microvilozităţilor.
ce amilaza în mediu acid este inactivă. În duoden amidonul crud și fiert și dizaharide-
În stomac iniţiază digestia unei cantităţi neîn- le care nu au fost digerate în stomac sînt descom-
semnate de proteine (cca 20%), sub acţiunea pep- puse sub acţiunea amilazei din sucul pancreatic
sinei, care este activă doar în mediu acid pînă la pînă la monozaharide. Agregatele de grăsimi sînt
polipeptide și cantităţi mici de aminoacizi. emulsionate în particule mici (cca 1 mm în dia-
Digestia grăsimilor, de asemenea, începe în sto- metru) de către sărurile biliare și lecitină, astfel
mac. Enzimele lipolitice ale sucului gastric sînt devenind accesibile pentru lipazele sucului pan-

NUTRIŢIA
solubile în apă și pot acţiona exclusiv la suprafaţa creatic ce hidrolizează lipidele pînă la acizi grași
particulelor de lipide, catalizînd doar reacţiile de și glicerol.
hidroliză a grăsimilor emulsionate. Digestia în intestinul gros constă în transfor-
Viteza de evacuare a stomacului variază în marea chimului intestinal într-o masă solidă de
funcţie de cantitatea și calitatea alimentelor, pre- consistenţă moale, numită fecale sau scaun.
Se poate trăi fără pancreas? 113
113
S În cazul unor afecțiuni pancreatice grave, cum ar fi cancerul, se efectuează extirparea chirurgicală a pan-
T creasului. La persoanele fără pancreas apar disfuncții în activitatea sistemului endocrin și activitatea sistemu-
U
D lui digestiv. Rezultatele analizelor de laborator a sîngelui, urinei și a maselor fecale prezintă abateri de la normă.
I În sînge crește concentrația de glucoză, iar în masele fecale sînt prezente lipidele și proteinele (vezi tabelul).
U
Conținutul de lipide Conținutul de proteine
Persoane Glicemia
D în masele fecale în masele fecale
E • sănătoase 5% 15% 65–110 mg per 100 ml sînge
C • fără pancreas 16–60% 40–80% 200–300 mg per 100 ml sînge
A
Pacienții cu pancreasul extirpat pot duce un mod normal de viață, dacă li se administrează preparate me-
Z
dicamentoase care compensează lipsa pancreasului.
1. Descrie funcțiile endocrine și exocrine ale pancreasului.
2. Numește maladia de care suferă pacienții cu pancreasul endocrin afectat.
3. Numește substanța (substanțele) activă a preparatelor medicamentoase care substituie funcția
endocrină și funcția exocrină a pancreasului.
4. Explică de ce la persoanele fără pancreas lipidele și proteinele din alimente sînt eliminate cu masele
fecale.
5. Se poate trăi fără pancreas?
La nivelul intestinului gros are loc digestia capilare sangvine și limfatice. În capilarele sang-
simbiontă realizată de enzimele bacteriilor speci- vine sînt colectate monozaharidele și aminoacizii
fice care îl populează. Sub acţiunea acestor enzime absorbiţi prin celulele mucoasei, iar în capilarele
continuă reacţiile de hidroliză a substanţelor de limfatice sînt absorbite grăsimile.
natură proteică și a glucidelor nedigerate în seg- O parte din glucoza absorbită trece în capilarele
mentele anterioare ale tubului digestiv. sangvine de unde cu sîngele este dusă prin vena
portă spre ficat. Aici este convertită în glicogen.
Absorbţia este procesul de asimilare a sub- La adulţi prin celulele mucoasei intestinale trec
stanţelor nutritive monomere de către celulele mu- doar aminoacizii. Din celulele mucoasei amino-
coasei tubului digestiv. acizii trec în sînge, care îi transportă spre ficat și
În cavitatea bucală sînt absorbite unele medi- alte organe. Aminoacizii, di- și tripeptidele sînt
camente. În faringe și esofag absorbţia nu are loc. transportate în celulele mucoasei intestinale prin
La nivelul stomacului se absorb doar apa, alcoolul, mecanismele transportului activ. Mucoasa intes-
+
glicerolul, ionii de Na și Cl-. tinală a copiilor poate fi penetrată de proteine și
Structura mucoasei intestinului subţire de- anticorpi din lapte.
termină absorbţia unei cantităţi maxime de Lipidele sînt absorbite sub trei forme: picături
substanţe nutritive. Existenţa microvilozităţilor fine de grăsimi nedigerate, care penetrează mem-
la polul intestinal al celulelor absorbante mă- brana celulelor mucoasei prin pinocitoză, glicerol,
rește enorm suprafaţa de absorbţie pînă la 50 m2 glicerină, care, fiind hidrosolubile, difuzează pasiv
(fig. 7.5). La nivelul duodenului și jejunului inten- prin membrană, micelii.
sitatea absorbţiei este maximală datorită faptului În citoplasma celulelor mucoasei intestinale
că numărul vilozităţilor de pe suprafaţa valvulelor are loc sinteza lipidelor specifice organismului
conivente este mai mare comparativ cu ileonul, uman, care pătrund în vasele limfatice, apoi în cele
unde are loc reabsorbţia apei și a unor ioni. sangvine, de unde sînt transportate în ficat sau în
Vilozităţile celulelor mucoasei intestinale repre- celulele adipoase.
zintă structurile specializate cu un rol apreciabil în Prin pereţii intestinului gros sînt absorbite apa,
procesul de absorbţie. Ele posedă o reţea densă de sărurile minerale și unele preparate medicamentoase.

Polizaharide Săruri biliare Grăsimi emulsionate


Proteine
Mono- Acizi graşi,
zaharide Aminoacizi glicerol, micelii
Trigliceride

Chilomicroni
114
Vilozitate intestinală
NUTRIŢIA

Fig. 7.5. Absorbţia substanţelor nutritive la nivelul mucoasei intestinale

1. Enumeră funcţiile sistemului 4. Descrie comparativ mișcarea 6. Scrie un eseu în care să


digestiv. peristaltică și segmentară explici dependenţa dintre
a tubului digestiv. Explică cutele pe care le formează
2. Definește procesele:
semnificația lor. mucoasa ce căptușește
secreţia sucului gastric;
lumenul intestinului subţire
motilitatea alimentelor; 5. Explică de ce stomacul este
și eficacitatea funcţiilor lui
digestia chimică a alimentelor; cel mai voluminos segment al
(digestia și absorbţia).
digestia mecanică a tubului digestiv, iar intestinul
alimentelor; – segmentul cel mai lung 7. Argumentează administrarea
absorbţia substanţelor nutritive. și cu o suprafaţă majoră, preparatelor enzimatice
menţionînd semnificaţia în cazul disfuncţiilor
3. Numeşte glanda anexă a tubului
acestor organe în activitatea pancreasului exocrin.
digestiv, de activitatea căreia
sistemului digestiv.
depind funcţiile duodenului.
STUDIU DE CAZ

I. DIGESTIA – PROCES MECANIC SAU CHIMIC?


În sec. VIII savantul italian Giovanni Borelli (1608–1672) explica mecanismul digestiei ca un fenomen pur
mecanic: la trecerea alimentelor prin tubul digestiv ele sînt zdrobite pînă la particule mici.
Savantul francez René-Antoine Ferchault Réaumur (1683–1757) a studiat digestia la păsările de pradă
realizînd următorul experiment. Savantul a introdus bucăți de carne crudă în tuburi de metal deschise la
ambele capete. Tuburile cu carne au fost înghițite de păsările răpitoare. Réaumur, recuperînd tuburile a doua
zi, a constatat că carnea din ele nu a suportat modificări mecanice (nu a fost zdrobită sau mărunțită), dar s-a
micșorat în dimensiuni. Pentru a continua cercetările Réaumur a colectat, cu ajutorul unui burete, conținutul
din tubul digestiv al păsărilor.
1. Desenează tubul cu carne înghițit de păsările din experimentul lui Réaumur și cel recuperat peste
24 de ore (în secțiune longitudinală).
2. Descrie din care parte a tubului bucata de carne s-a micșorat (de la un capăt, de la ambele capete
sau de la mijloc). Explică cauza micșorării în dimensiuni a cărnii.
3. Descrie estimativ conținutul tubului digestiv al păsărilor recuperat cu ajutorul buretelui.
4. Imaginează-ți o călătorie cu mașina timpului. Ai ajuns în laboratoarele lui René-Antoine Ferchault
Réaumur. Avînd bagajul de cunoștințe al unui licean din sec XXI, propune-i savantului proiectul
unui experiment în care, utilizînd lichidul recuperat din tractul digestiv al păsărilor și bucăți de
carne crudă, să demonstreze mecanismul chimic al digestiei.

II. FIBRELE ALIMENTARE


% de alimente digerate
Fibrele alimentare sînt un grup de carbohidrați de origine 100
vegetală prezente în fructe, legume, cereale integrale.
Deși nu sînt descompuse de enzimele din tubul digestiv 80
și sînt eliminate odată cu celelalte reziduuri digestive, ele
au un șir de beneficii: reduc nivelul de colesterol în sînge, 60

NUTRIŢIA
previn cancerul de colon, reglează glicemia și stimulează
motilitatea tubului digestiv (prin mărirea volumului 40
maselor fecale).
20
1. Analizează comparativ cantitatea de alimente
digerate la persoanele care consumă alimente
bogate în fibre și la cele care nu preferă astfel de 0
5 10 15 20 25 115
115
alimente (vezi schema de mai sus).
2. Explică în ce mod fibrele alimentare stimulează (ore)
digestia alimentelor, participînd la digestia chimică sau mecanică?
3. Elaborează meniuri bogate în alimente cu fibre.

III. ABSORBȚIA
Pentru a determina organul tubului digestiv la nivelul căruia are loc absorbția substanțelor nutritive au fost
efectuate analize biochimice de sînge prelevat din vasele pereților tubului digestiv (vezi tabelul).
Cantitatea de glucoză mg/l sînge
Organul tubului digestiv
care intră în peretele tubului digestiv care părăsește peretele tubului digestiv
pereții esofagului 1 mg/l 0,9 mg/l
pereții stomacului 1 mg/l 0,7 mg/l
pereții intestinului subțire 1 mg/l 2,8 mg/l
pereții intestinului gros 1 mg/l 0,8 mg/l

1. Explică proveniența glucozei în sîngele care pleacă din pereții intestinului subțire.
2. Formulează o concluzie despre participarea segmentelor tubului digestiv în absorbția
substanțelor nutritive.
35 GLANDELE EXOCRINE
§ ALE SISTEMULUI DIGESTIV
Glandele exocrine ale tubului digestiv Glandele monocelulare sînt localizate în
includ glandele mucoasei și glandele anexe (glan- mucoasa tubu lui digestiv și sînt specializate în
de salivare, ficatul și pancreasul). secreția sărurilor minerale și a mucusului.
Glandele exocrine ale aparatului digestiv, în Glandele tubulare sînt formate prin inva-
funcție de structură, sînt clasificate în: monocelu- ginarea mucoasei tubului digestiv. Acest tip de
lare, tubulare și complexe (fig. 7.6). glande sînt tipice stomacului, intestinului subțire
Ele secretă cca 9 litri de sucuri digestive pe zi, și intestinului gros. Produsul secreției glandelor
care asigură înmuierea și digestia chimică a ali- tubulare diferă de la un segment al tubului digestiv
mentelor. Sucurile digestive conțin substanțe mi- la altul. De exemplu, glandele cardiale și pilorice ale
nerale (apă și săruri minerale) și organice (enzime, stomacului secretă doar mucină, iar cele fundice
mucină etc.). secretă cele trei componente de bază ale sucului
Apa constituie componentul structural al su- gastric: acidul clorhidric, mucină și enzime (fig. 7.6).
curilor digestive. Ea contribuie la înmuierea ali- Glandele complexe (acinoase) includ glandele
mentelor și la transformarea lor chimică, avînd rol salivare și pancreasul care deschid în tubul digestiv
de reagent chimic în reacțiile de hidroliză. prin canale. Aceste glande sînt constituite dintr-un
Enzimele reprezintă componentele funcționale sistem de canalicule la extremitatea cărora se află
ale sucurilor digestive. Ele catalizează reacțiile de vezicule formate din celule secretorii (acini glan-
descompunere substanțelor organice polimere, dulari) (fig. 7.6).
inaccesibile celulelor din cauza dimensiunilor Glandele salivare sînt de două tipuri: mici,
mari, pînă la substanțe de dimensiuni accesibi- localizate în grosimea mucoasei bucale și a limbii
le. Enzimele sînt substanțe de natură proteică. și mari – parotide, submandibulare și sublinguale
Enzimele sucurilor digestive fac parte din clasa (fig. 7.7).
hidrolazelor (enzime proteolitice, lipolitice, glicoli- Sucul digestiv secretat de glandele salivare este
tice). Ele catalizează reacțiile de descompunere a numit salivă. Fiecare glandă salivară produce sali-
polimerilor cu fixarea moleculei de apă. vă cu un conținut enzimatic specific, care se varsă
în cavitatea bucală, unde se amestecă, formînd
între 1–2 litri pe zi de salivă mixtă.
Celulă
Saliva mixtă este un lichid puțin vîscos,
acinară
transparent și spumos, cu o reacție slab-acidă
(pH = 6,8 – 7,2). Ea este formată din apă (95,7%),
săruri minerale și substanțe organice. Saliva mixtă
116 conține două enzime cu funcții digestive – amila-
Canalicul
za, maltaza și o enzimă antibacteriană – lizocima.
glandular
Saliva: umectează alimentele solide, formea-
Glandă ză bolul alimentar, asigură digestia chimică și
NUTRIŢIA

monocelulară Structura acinului dezinfecția cavității bucale.


glandei salivare Amilaza catalizează reacțiile de descompu-
nere a amidonului fiert sau copt pînă la dextrine și
Mucus maltoză. Ea este activă doar într-un mediu slab acid.
Celule care
secretă mucus
Glandă paratiroidă
Celule care secretă
acid clorhidric
Celulele care secretă Glandă sublinguală
enzime
Glandă submandibulară
Glandă tubulară fundică

Fig. 7.6. Structura glandelor exocrine Fig. 7.7. Topografia glandelor salivare
Maltaza catalizează reacțiile de degradare a împreună cu vasele sangvine și nervii, pătrun-
maltozei pînă la glucoză. de în interiorul glandei din partea inferioară,
Lizozima inhibă dezvoltarea microflorei ce împărțind-o în patru lobi (drept, stîng, pătrat și
pătrunde în cavitatea bucală cu alimentele sau aerul. posterior) (fig. 7.9). Fiecare lob este format din
Dereglarea secreției salivare are drept consecință mai mulți lobuli.
apariția infecțiilor bacteriene în cavitatea bucală.
Pancreasul exocrin este alcătuit din acini
glandulari care, unindu-se, formează lobuli.
Fiecare acin posedă un canalicul excretor ce
confluează și formează două canale mari care se
deschid în duoden.
Pancreasul exocrin secretă zilnic pînă la 1,5 l
de suc digestiv numit suc pancreatic, care conține
apă (cca 98%), substanțe minerale și enzime prote- Fig. 7.9. Ficatul
olitice, lipolitice și glicolitice (fig. 7.8).
Lobulul hepatic constituie unitatea anatomo-
Canalul Santorini funcțională a ficatului în a cărui celule se depo-
zitează glicogenul, lipidele și are loc sinteza bilei.
(sucul digestiv hepatic).
Bila este un amestec de substanțe anorganice
Secțiune prin și organice care nu conține enzime. Substanțele
pancreas
organice biliare sînt: sărurile bilia re, pigmenții
biliari, colesterolul, fosfolipidele și mucina.
Canalul
În timpul meselor ea se elimină direct în duo-
Wirsung den, iar în timpul dintre mese, se varsă în vezica
biliară prin canalul cistic. Acțiunea bilei în diges-
Celulă tie este complexă:
acinară Canalicul emulsionează grăsimile;

NUTRIŢIA
Canalicul excretor activează lipaza pancreatică;
glandular formează cu grăsimile complecși coleinici so-
lubili în apă, asigurînd astfel absorbția grăsimilor și
Acin glandular pancreatic a vitaminelor liposolubile (A, D, E, K și F);
stimulează peristaltica intestinului.
Fig. 7.8. Pancreasul
Glandele mucoasei gastrice secre- 117
117
Enzimele proteolitice (tripsina și chimio- tă cca 1,5 litri de suc gastric pe zi în timpul meselor
tripsina) catalizează reacțiile de descompunere a (secreție de ocazie). Între mese el nu este secretat
substanțelor proteice pînă la aminoacizi. sau este secretat în cantități minime (secreție de
Lipaza pancreatică în prezența sărurilor fond). Sucul gastric asigură digestia alimentelor
biliare catalizează reacțiile de hidroliză a grăsimilor în stomac și are aspectul unui lichid incolor, cu
solide pînă la glicerol și acizi grași. reacție acidă (pH = 0,9 – 1,5). El conține apă (99%),
Enzimele glicolitice (reprezentate de amilaza acid clorhidric (0,5%), mucină, enzime și substanțe
pancreatică) catalizează reac țiile de hidroliză a anorganice.
amidonului crud și fiert pînă la maltoză. Acidul clorhidric din compoziția sucului
Din grupul substanțelor anorganice ale sucului gastric realizează următoarele funcții:
pancreatic este foarte semnificativ bicarbonatul activează pepsinogenul în pepsină;
de natriu care neutralizează aciditatea chimului distruge bacteriile din alimentele depozitate
venit din stomac, astfel facilitînd acțiunea enzi-
temporar în stomac, care ar provoca procesele de
melor sucurilor digestive intestinale.
putrefacție, foarte periculoase pentru organism;
Ficatul este cea mai mare glandă exocrină a reduce fierul trivalent (care nu poate fi ab-
organismului uman. Ea are greutatea de cca 1,5 kg sorbit) în fier bivalent (ușor accesibil), astfel preîn-
și este localizată în partea dreaptă, imediat sub tîmpină anemia.
diafragmă. Mucina protejează mucoasa gastri că de
Ficatul este de culoare roșie-cărămizie, iar la acțiunea mecanică a particulelor alimentare și de acți-
exterior este acoperit de o capsulă fibroasă care, unea autodigestivă a pepsinei și acidului clorhidric.
Din componența sucului gastric fac parte două conține substanțe organice (mucină și enzime) și
tipuri de enzime proteolitice (pepsina și labfer- substanțe anorganice, din care este semnificativ
mentul) și lipaza gastrică. bicarbonatul de natriu. Componenta enzimatică a
Labfermentul produce coagularea laptelui și sucului intestinal include:
este tipic sugacilor. Enzime proteolitice (erepsina și enterokina-
Pepsina catalizează reacțiile de degradare a za) care scindează peptidele parvenite din stomac
proteinelor pînă la peptone. pînă la aminoacizi.
Lipaza gastrică acționează asupra grăsimilor Enzime lipolitice (lipaza intestinală) care
emulsionante (din frișcă, lapte), transformîndu-le scindează grăsimile pînă la acizi grași și glicerol.
în acizi grași și glicerol. Enzime glicolitice (zaharaze, maltaze și
Glandele mucoasei intestinale lactaze) ce catalizează reacțiile de degradare a
secretă sucul digestiv numit suc intestinal care dizaharidelor pînă la monozaharide.
Determinarea activității enzimelor digestive
L I. Acțiunea amilazei salivare asupra amidonului din alimentele procesate
U Materiale și ustensile
C Pîine.
R Tinctură de iod sau Soluție Lugol.
A Activităţi
R Mestecă o bucată de pîine, iar bolul format pune-l pe hîrtie.
E
Picură tinctură de iod pe bucata de pîine și pe bolul alimentar.
Prezentarea rezultatelor
Descrie și explică modificările apărute sub acţiunea tincturii de iod pe bucata de pîine și pe bolul
D
alimentar.
E
II. Acțiunea bilei asupra grăsimilor
L Materiale și ustensile
A Bilă.
B Ulei.
O Eprubete.
R Apă.
Hîrtie de filtru.
A
T Activităţi
O
1. Notează două eprubete cu cifre sau litere (de ex. A; B).
2. Toarnă în eprubeta A apă cu ulei, iar în eprubeta B – apă, ulei și bilă.
118 R
3. Agită ambele eprubete.
Prezentarea rezultatelor
1. Indică în care din eprubete emulsia de grăsimi se menţine un timp îndelungat.
NUTRIŢIA

2. Explică de ce pentru digestie este nevoie ca grăsimile să se afle în stare emulsionată.

1. Enumeră glandele endocrine 5. Explică cum se formează 7. Pancreatita cronică este o


ale tubului digestiv. saliva mixtă. boală care duce la scăderea
nivelului de enzime.
2. Definește noțiunea de enzimă. 6. Lămurește diferența dintre
Numește enzimele care
amilaza salivară și amilaza
3. Analizează comparativ trebuiesc suplimentate
pancreatică (glandele care
structura și localizarea pacienților în caz de
le secretă, locul de acțiune,
glandelor digestive. pancreatită cronică.
reacțiile pe care le catalizează,
4. Completează tabelul cu alimentele în care se conțin 8. Bila se varsă în duoden,
denumirea glandelor substanțele substrat ale atît din ficat, cît și din vezica
digestive și a enzimelor acestor enzime. biliară. Putem include vezica
secretate de ele. în lista glandelor exocrine?
36 IGIENA, DISFUNCŢII ȘI MALADII
§ ALE SISTEMULUI DIGESTIV
Raţia alimentară și igiena hipertensiunea arterială, accidente vasculare și
alimentaţiei infarctul miocardic.
Raţia alimentară reprezintă cantitatea de Obezitatea se dezvoltă din cauza consumului
alimente și de calorii necesare pentru rea lizarea exagerat de alimente calorice și favorizează apariţia
maladiilor sistemului vascu lar și ale aparatului
unei alimentaţii echilibrate în 24 de ore. Necesitatea
locomotor. La persoanele obeze are loc deformarea
zilnică normală de energie este de aproximativ 1 600–
scheletului tălpilor, uzarea prematură a articula-
1 800 kcal pentru bărbaţii adulţi și de 1 200–1 400
ţiilor, disfuncţii ale coloanei vertebrale etc.
kcal pentru femei. Persoanele care sînt active fizic, fie Gastrita reprezintă inflamaţia mucoasei gast-
la muncă, fie în timpul liber, au nevoie de mai multe rice. Factorii de risc ce o cauzează sînt: consumul
calorii decît oamenii sedentari (tab. 7.1). alimentelor alterate, prea reci sau prea fierbinţi,
Raţia zilnică de calorii, substanţe nutritive și sensibilizante (de ex. ouă, lapte, fragi), alimentele
vitale poate fi acoperită prin consumul unor ali- insuficient masticate, abuzul de alcool, fumatul,
mente variate. Pentru un adult sănătos, care desfă- acţiunea microbilor patogeni, acţiunea substanţelor
șoară o activitate cu efort mediu, proporţia dintre chimice, dereglări ale sistemului nervos, sistemului
proteine, lipide și glucide trebuie să fie 1 : 1 : 4. sangvin, sistemului imun etc., mesele neregulate cu
Igiena alimentaţiei studiază nutriţia omului în intervale mari, administrarea sistematică a unor
funcţie de particularităţile de vîrstă și profesionale, medicamente (de ex. aspirina) etc.
condiţiile climaterice și geografice, tradiţiile naţionale Tratamentul gastritei prevede regimul de pat
etc. Obiectivele principale ale acestei ramuri a igienei (în primele 1–2 zile), regimul dietetic, de foame și
sînt: spălături gastrice. Sînt excluse alimentele picante,
• cercetarea componenţei chimice și a valorii reci sau fierbinţi și produsele greu digerabile cu
nutritive a produselor alimentare; acţiune mecanică asupra mucoasei gastrice.
• stabilirea normelor alimentare (conţinutul Ulcerul gastroduodenal reprezintă leziunea

NUTRIŢIA
de proteine, glucide, lipide, vitamine, sub- mucoasei, asociată cu afectarea straturilor profun-
stanţe minerale); de. Este o rană deschisă, iar procesele de închidere
• analiza specificului și a regimului alimentar; și vindecare au o tendinţă redusă. Ulcerul duodenal
• studierea influenţei tradiţiilor naţiona le apare mai frecvent la persoane tinere, în special la
și a condiţiilor climato-geografice asupra bărbați, pe cînd ulcerul gastric – la cele de vîrsta a
alimentaţiei; doua și a treia.
119
119
• stabilirea cauzelor intoxicaţiilor alimentare; Tabelul 7.1. Necesităţile energetice (kcal) ale
• elaborarea măsurilor de profilaxie a insu-
organismului în funcţie de sex, vîrstă şi
ficienţei de vitamine în organism;
profesie
• stabilirea indicilor sanitaro-microbiologici
și sanitaro-chimici ai alimentelor; Adolescenţi (11–13 ani) 2 500–2 700
• determinarea normelor sanitare de proiec- Adolescenţi (14–17 ani) fete – 2 700
tare a întreprinderilor alimentare. băieţi – 3 100
Disfuncţii și maladii Munca în birou, profesiile sedentare (care femei – 2 400
ale sistemului digestiv necesită statul în picioare sau jos bărbaţi – 2 800
Alimentaţia incorectă (lipsa din alimente a Profesii care necesită efort fizic intens și femei – 2 700
substanţelor nutritive și vitale, cît și surplusul de medicii, cu excepţia chirurgilor bărbaţi – 3 200
substanţe nutritive) provoacă disfuncţii și mala-
Meserii care necesită eforturi fizice medii: femei – 2 400
dii ale aparatului digestiv și ale altor sisteme ale
laboranţi, poștași, cizmari bărbaţi – 2 800
corpului. De exemplu, hrana bogată în grăsimi (în
special grăsimi de natură animală) contribuie la Zugravi, tîmplari, chirurgi, mineri, scafandri femei – 3 100
sporirea conţinutului de lipide în sînge și, ca ur- bărbaţi – 3 700
mare, la formarea trombilor și la depunerea de Agricultorii în timpul recoltării, tăietorii de femei – 3 500
grăsimi pe pereţii arterelor. Acestea pot cauza lemne bărbaţi – 4 500
Factorii de risc care duc la apariţia ulcerului manifestare, se deosebesc hepatita acută și hepatita
gastroduodenal sînt alimentaţia neregulată și in- cronică.
corectă, surmenajul neuropsihic, fumatul, abuzul Hepatita virală acută este provocată de infecţii
de alcool, etc. virale. În funcţie de tipul virusului care o provoa-
Tratamentul ulcerului gastroduodenal este că, ea este de șase tipuri – A, B, C, D, E, G. Cele mai
recomandat de medic în funcţie de periodicitatea frecvente sînt hepatitele virală A și virală B.
și complicaţiile bolii. Fiind depistat în fazele ini- Hepatita virală poate fi prevenită prin măsuri
ţiale, ulcerul stomacal și duodenal poate fi tratat de igienă personală, măsuri exigente la alegerea
complet după un singur ciclu de tratament. donatorilor de sînge, recoltarea și distribuirea
Profilaxia ulcerului gastric și ulcerului duo- preparatelor din sînge, utilizarea seringilor de o
denal prevede organizarea raţională a muncii și singură folosinţă în cazul recoltării sîngelui sau a
odihnei, alimentaţia raţională, practicarea spor- injecţiilor intravenoase. Pentru profilaxia hepati-
tului, evitarea fumatului și a băuturilor alcoolice. tei B este recomandată vaccinarea.
Apendicita reprezintă iritarea sau/și infla- Hepatita cronică este o consecinţă a hepa-
marea apendicelui vermicular, cauzată de micro- titei virale și reprezintă o inflamaţie a ficatului.
organismele patogene, dereglările aprovizionării Hepatita cronică poate fi cauzată și de unele boli
cu sînge, modificarea conţinutului apendicelui infecţioase ca malaria, tuberculoza etc. sau poate
ca urmare a supraalimentării cu proteine sau a surveni ca urmare a administrării unor preparate
proceselor de putrefacţie. medicamentoase, în urma intoxicaţiilor, a abuzu-
La copii apendicita se manifestă prin dureri lui de alcool etc.
persistente în regiunea ombilicală sau în tot abdo- Factorii care predispun organismul la hepatită
menul, vomitări, iar uneori și diaree. Apendicita cronică sînt: subalimentaţia, infecţiile cronice ale
necesită intervenţie chirurgicală. amigdalelor, dereglările endocrine și metabolice etc.
Dizenteria reprezintă o boală infecţioasă Profilaxia maladiilor cauzate de alimentaţia
caracterizată prin lezarea intestinului gros, intoxi- incorectă prevede:
caţie generală, scaune lichide. Sursa de infecţie o • consumul alimentelor în stare proaspătă;
constituie persoanele bolnave de dizenterie, apele • includerea în raţia alimentară a tuturor
și solul contaminate etc. grupelor de substanţe (proteine, glucide,
Dizenteria este provocată de bacterii patogene lipide etc.) necesare organismului omului
dizenterice, care pot să-și păstreze viabilitatea pe în cantităţi optimale;
pielea mîinilor timp de 3–5 zile, în apă timp de • respectarea regimului alimentar;
40–60 de zile și în solul umed pînă la 60 de zile. • evitarea surmenajului și a situaţiilor de
De asemenea, acești germeni se păstrează viabili stres;
pe jucării, lenjerie, obiectele de uz personal etc. • evitarea consumului de alcool și a fumatului;
Dizenteria afectează persoane de orice vîrstă, mai • respectarea regulilor de igienă personală
este numită „boala mîinilor murdare” și are un pentru a preîntîmpina apariţia bolilor
caracter sezonier. Profilaxia dizenteriei prevede cauzate de viermii paraziți și bacteriile
120 izolarea bolnavului, dezinfecţia obiectelor con- patogene;
taminate și a încăperii, controlul medical al per- • evitarea consumului alimentelor crude (car-
soanelor care au fost în contact cu bolnavul sau cu ne, ouă), a fructelor și legumelor nespălate;
NUTRIŢIA

obiectele contaminate. • evitarea consumului alimentelor cu ter-


Hepatita – afecţiune inflamatorie a ficatului. men de valabilitate expirat și al alimentelor
În funcţie de modul de evoluţie și particularităţile de alterate.

Examinează structura
piramidei nutriţioniste şi
expune-ţi opţiunea vizavi
de utilizarea ei ca reper
zilnic pentru o alimentaţie
sănătoasă.
RECAPITULARE

Segmentul Digestia
tubului Absorbţia
mecanică chimică
digestiv
umectarea alimentelor
Cavitatea fărîmiţarea alimentelor degradarea amidonului fiert unele medicamente
bucală formarea bolului alimentar Deglutiţia
continuă procesul de degradare
Faringele a amidonului fiert
absentă
continuă procesul de degradare
Esofagul a amidonului fiert
absentă

fărîmiţarea bolului Evacu-


omogenizarea alimen- degradarea proteinelor (cca 20%) alcool (cca 20%), apă, glicerol, area chimului
Stomacul telor cu sucul gastric degradarea grăsimilor emulsionate ioni de sodiu şi clor alimentar în
formarea chimului stomacal duoden
omogenizarea chimului degradarea amidonului crud şi fiert ioni de Ca2+ şi Mg2+, glucoză, vita- Propagarea
alimentar cu sucurile degradarea proteinelor şi pep- mine solubile în apă, alcool (cca chimului
Intestinul digestive intestinale tonelor 80%), ioni de K+ şi Na+, vitamina alimentar
subţire formarea chimului emulsionarea grăsimilor B12, vitamine solubile în lipide, prin intestinul
intestinal degradarea grăsimilor acizi graşi, aminoacizi, apă, bilă subţire
Propagarea
Intestinul formarea maselor fecale
degradarea substanţelor sub apa, K şi Na , unele preparate
+ +
maselor fecale
gros acţiunea enzimelor bacteriene medicamentoase, acizi, gaze
spre rect
GLANDA EXOCRINĂ SECREŢIA FUNCŢIILE
Saliva
apă umectarea alimentelor
mucină mucina contribuie la formarea bolului alimentar
Glande salivare maltază amilaza catalizează reacţiile de descompunere a amidonului fiert sau copt
lizocimă pînă la dextrine şi maltoză, este activă doar în mediu slab acid

NUTRIŢIA
maltaza catalizează reacţiile de degradare a maltozei pînă la glucoză
săruri minerale
lizocima inhibă dezvoltarea microflorei

Sucul gastric HCl împiedică de zvoltarea bacteriilor de putrefacție și patogene


apă are rol antianemic
Glande gastrice acid clorhidric mucina protejează mucoasa gastrică de acţiunea mecanică a particulelor
- monocelulare mucină alimentare și de acțiunea autodigestivă a pepsinei și acidului clorhidric
- tubulare pepsină labfermentul produce coagularea laptelui şi este tipic sugacilor 121
121
labferment pepsina catalizează degradarea proteinelor pînă la peptone;
lipază gastrică lipaza gastrică descompune grăsimile emulsionante (din frişcă, lapte)

Bila bila:
săruri biliare emulsionează grăsimile
pigmenţi biliari activează lipaza hepatică
Ficatul asigură absorbţia grăsimilor
colesterol
stimulează activitatea peristaltică a intestinului
fosfolipide
mucină
Sucul pancreatic tripsina şi chimiotripsina degradează proteinele
apă amilaza catalizează reacţiile de hidroliză a amidonului crud şi fiert pînă la
tripsină maltoză
Pancreasul bicarbonatul de sodiu neutralizează aciditatea chimului venit din stomac,
chimiotripsinogen
lipază pancreatică astfel facilitînd acţiunea enzimelor sucurilor digestive intestinale
amilază pancreatică lipaza pancreatică în prezenţa sărurilor biliare catalizează reacţiile de
bicarbonat de sodiu hidroliză a grăsimilor solide pînă la glicerol şi acizi graşi

Glandele mucoasei Sucul intestinal enzimele proteolitice (erepsina şi enterokinaza) scindează peptidele
intestinului erepsină
parvenite din stomac pînă la aminoacizi
subţire enterokinază
lipaza intestinală scindează grăsimile pînă la acizi graşi şi glicerol
lipază intestinală
- monocelulare enzimele glicolitice (zaharaze, maltaze şi lactaze) catalizează reacţiile de
zaharaze, maltaze,
- tubulare degradare a dizaharidelor pînă la monozaharide
lactaze
TEST SUMATIV

1. Prezintă într-o schemă cele trei părți ale sistemului digestiv: cavitatea bucală, tubul digestiv și glandele
anexe.
2. Prezintă sub formă de tabel șase grupe de alimente care formează piramida nutriționistă și propune
pentru fiecare grup cîte trei alimente preferate de tine și familia ta.
3. Definește noțiunile: digestie mecanică, digestie chimică, absorbție.
4. Descrie digestia chimică a amidonului și albuminei (proteină din albușul de ou) în organele tubului
digestiv.
5. Asociază noţiunile din coloana A cu definiţiile corespunzătoare, propuse în coloana B.

A B
• Amestec format din apă, săruri minerale, enzime etc.
Ficat
• Asimilarea substanţelor nutritive monomere de către celulele mucoasei
Colon tubului digestiv.
• Canal lung, deschis la extremităţi prin orificiul bucal și anal cu lungimea de
Digestie cca 8–10 m.
Absorbţie • Complex de organe, care asigură digestia alimentelor, absorbţia substanţe-
lor nutritive și evacuarea resturilor alimentelor nedigerabile.
Suc digestiv • Glandă exocrină care este sediul sintezei și depozitării glicogenului și secre-
tă bila.
Tub digestiv • Segment al intestinului gros prin mucoasa căruia sînt absorbite apa și săru-
rile minerale.
Aparat digestiv
• Totalitatea proceselor fizice, chimice și fiziologice care asigură transforma-
rea substanţelor nutritive polimere pînă la monomeri.

2
6. Alcătuieşte legenda schemei şi explică 1
rezumativ rolul structurii notate cu cifra 3
în localizarea segmentului din cavitatea
3
abdominală. 4
5

122

7 6
NUTRIŢIA

7. Analizează schema „călătoriei” în timp a


micului dejun (chiflă cu magiun şi un pahar 7.39 – 9.50
cu iaurt) prin tubul digestiv.
a. Calculează timpul de acţiune a sucului 7.30 7.32
pancreatic asupra substratului nutritiv.
b. Segmentul tubului digestiv unde vor fi
digerate grăsimile din lapte.
c. Timpul de iniţiere a degradării amidonului
fiert.
d. Timpul de formare a maselor fecale. 9.53 – 11.45 21.00 6.00

e. Segmentul tubului digestiv unde va avea loc reabsorbţia apei.


CAPITOLUL

8 EXCREŢIA
Sistemul excretor la om
Anatomia sistemului urinar la om
Fiziologia sistemului urinar la om
Igiena, disfuncții și maladii ale sistemului urinar
§
37 SISTEMUL EXCRETOR LA OM

Deșeurile organismului uman sînt duse cosmetice. Din ficat, aceste deșeuri ajung în
substanțe non-utilizabile care se formează în urma bilă și de acolo în intestin, pentru a fi eliminate.
activității vitale sau pătrund în organism din me-
diul extern împreună cu alimentele.
Pielea, de rînd cu alte funcții, elimină din or-
ganism un șir de substanțe deșeu prin secrețiile
Totalitatea proceselor care asigură eliminarea
glandelor sebacee și sudoripare.
deșeurilor metabolice din organism în mediul
Pielea este formată din:
extern se numește excreție.
epiderm;
Organele care realizează excreția formează
derm;
sistemul excretor, care include sistemul urinar (ce
hipoderm.
are doar funcții excretorii) și organe cu funcții
Epidermul este stratul extern al pielii, o barieră
excretorii: plămînii, pielea și ficatul care, de rînd
împotriva microorganismelor, a eroziunii, a căldu-
cu funcțiile lor de bază, elimină anumite deșeuri
rii, a substanțelor chimice, a razelor ultraviolete.
metabolice din organism.
Epidermul este format din cheratinocite (cca
Deșeurile metabolice se formează în rezul-
80%) celulele de bază dispuse în straturi care pro-
tatul scindării substanțelor organice. De exemplu:
duc o proteina dură, numită cheratină. Aceasta
H2O și CO2 sînt deșeurile respirației celulare;
conferă pielii rezistența la acțiunea factorilor fizici
NH3 se formează în rezultatul reacțiilor me-
și o face impermeabilă pentru apă. La pielea sănă-
tabolismului proteic;
toasă celulele de suprafața sînt așezate strîns una
ureea se formează în ficat în urma reacției
lîngă alta într-un mod suprapus, care contribuie la
dintre amoniac și apă;
funcția de protecție. Printre cheranitocite se întîl-
acidul uric provine din reacțiile de descom-
nesc celule producătoare de melanină (melanoci-
punere a acizilor nucleici.
te), care apără organismul de microorganisme (ce-
Deșeurile metabolice sînt eliminate din celule
lule Langerhans) și mecanoreceptori. Epidermul
în lichidul interstițial, de unde ajung în sînge,
nu are vase sangvine.
traversînd pereții fini ai capilarelor. Acestea sînt
Dermul conţine țesut conjunctiv lax, vase de
transportate cu fluxul sangvin spre organele
sînge, mecanoreceptori, termoreceptori (corpus-
care le vor elimina în mediul extern. Evacuarea
culi Ruffini, corpusculi Krause), glande sudo-
deșeurilor este absolut necesară pentru a
ripare, foliculi piloși cu glandele sebacee. El are
menține funcționarea normală a organismului.
grosimea de cca 1 mm.
Acumularea lor duce la dereglarea proceselor vi-
tale și chiar la moarte. Conținutul deșeurilor me-
124 tabolice în organism este determinat prin analize
biochimice de sînge și de urină.
Deșeurile solide se formează din resturile
EXCREŢIA

alimentelor nedigerate și sînt evacuate prin rect. Epiderm

Plămînii elimină în mediul extern CO2 și


H2O (în formă de vapori). Excreția are loc la
nivelul membranei fine a alveolelor pulmonare, Derm
în direcția gradientului de presiune: din plasma
sîngelui, unde presiunea acestor substanțe este
mai mare, în aerul alveolar, în care presiunea lor Hipoderm
este mai mică. Aerul din alveole este expulzat în
mediul extern în timpul expirației.
Ficatul neutralizează substanțele deșeu care
provin în urma reacțiilor metabolice și substanțele Glandă Glandă
Folicul
toxice cum sînt cele care nimeresc în sînge din sebacee sudoripară
pilos
alimente, din aerul poluat (toxine, metale grele,
E-uri, etc.) sau prin aplicarea pe piele a unor pro- Fig. 8.1. Structura pielii
Hipodermul formează stratul intern al pielii, Pentru funcționarea normală a glandelor se-
constituit din celule sebacee și ţesut de legătură. În bacee este necesară îngrijirea permanenta a pielii
hipoderm sînt depozitate rezervele de lipide sub prin respectarea regulilor de igienă personală.
formă de ţesut adipos. Glandele sebacee se deschid în foliculii
Glandele sudoripare sînt de tip tubular și au piloși și au forma unor ciorchine. Ele sînt prezente
la extremitatea din profunzimea hipodermului un pe toată suprafața pielii, cu excepția palmelor și
glomerul înconjurat de capilare și fibre nervoase tălpilor, fiind mai abundente pe fața, spate, pielea
parasimpatice sau simpatice. capului.
Glandele sudoripare elimină din organism Produsul secreției glandelor sebacee este
surplusul de apă (cca 98%), săruri minerale, uree numit sebum, un produs semilichid, care în con-
(cca 2%), substanțe nocive și preparate medica- tact cu aerul se solidifică și are rol de protecție.
mentoase, dacă acestea sînt prezente în organism. Sebumul conține trigliceride, colesterol, lecitine
Activitatea glandelor sudoripare – transpirația și alte fosfolipide. Sebumul formează la suprafaţa
– este reglată de centrii nervoși hipotalamici și corti- pielii și firelor de păr o peliculă acidă de protec-
cali, fiind un proces continuu, care se desfășoară atît ţie împotriva bacteriilor, toxinelor și ciupercilor.
în stare de veghe, cît și în timpul somnului. Acest strat captează apa sau o eliberează în func-
Participarea scoarței cerebrale în transpirație este ţie de necesităţi, evitîndu-se astfel, deshidratarea
dovedită de transpirațiile emoționale. Creșterea ni- tegumentului.
velului de CO2 în sînge excită centrii nervoși hipota- Sistemul urinar la om este format din
lamici și intensifică transpirația asfixică. Transpirația doi rinichi, două uretre, vezica urinară și uretra
se intensifică în timpul unui efort muscular, la tem- care asigură excreția deșeurilor metabolismului
peraturi ridicate, în cazul insuficienței renale. proteic și a substanțelor toxice din sînge.
Excreția deșeurilor metabolice
S Pentru a efectua un efort fizic organismul omului are nevoie de energie. Această necesitate este satisfăcută doar
T cu participarea activă a sistemelor respirator, circulator, digestiv, excretor. În timpul efortului fizic are loc modifi-
U
D carea ritmului respirator, ritmului cardiac, transpirației și concentrației gazelor respiratorii din sînge (vezi tabelul).
I
U Mușchi scheletic în repaus Mușchi scheletic în efort fizic
O2 CO2 O2 CO2

EXCREŢIA
D
E Sîngele din arteriolele care 20 ml 42 ml 15 ml 54 ml
intră în mușchi
C
A Sîngele din venulele care 20 ml 42 ml 4 ml 62 ml
Z părăsesc mușchii

1. Explică diferența dintre conținutul gazelor respiratorii din sîngele care părăsește mușchiul 125
scheletic aflat în repaus și cel care efectuează un efort fizic.
2. CO2 este apreciat ca deșeu în sîngele care intră în mușchi sau în cel care iese. Argumentează.
3. Explică cum se modifică ritmul respirator, ritmul cardiac și transpirația la indivizii în repaus și cei
în efort fizic pentru a asigura eliminarea deșeului CO2 din organism.

1. Enumeră organele care 5. Expune mecanismul excreției 7. Numește organele cu funcții


formează sistemul excretor la deșeurilor metabolice la excretorii solicitate la maxim
om. nivelul: în timpul unui efort fizic.
alveolelor pulmonare;
2. Definește noțiunea de deșeu 8. Alcătuiește schema traseului
ficatului;
metabolic. deșeurilor metabolismului
glandelor sudoripare.
proteic spre organele
3. Prezintă într-un tabel
6. Argumentează necesitatea excretoare.
deșeurile eliminate de
prezenței rețelei de capilare
organele excretorii și organele 9. Explică de ce sistemul
în jurul alveolelor pulmonare
cu funcții excretorii. excretor la persoanele care
și glomerulilor glandelor
au un stil de viață nesănătos
4. Descrie rolul sistemului sudoripare.
este suprasolicitat.
sangvin în realizarea excreției.
ANATOMIA SISTEMULUI
38
§ URINAR LA OM
Rinichii sînt organe pare de culoare roșu-brun, Rinichii nu sînt fixaţi rigid în cavitatea abdo-
care au forma boabelor de fasole. Ei sînt localizaţi minală și nu posedă nici un ligament de suspensie,
în cavitatea abdominală, de ambele părţi ale coloa- ei posedă o mobilitate relativă, care le asigură pro-
nei vertebrale (în dreptul vertebrelor toracale 11– tecţie în timpul loviturilor și vibraţiilor. În proce-
12 și lombare 1–3) (fig. 8.2). Rinichii au lungimea sul respiraţiilor profunde rinichii se deplasează în
de cca 12 cm, lăţimea – 6 cm, grosimea – 3 cm și sens vertical cu cca 0,5 cm.
greutatea medie de 150 g. În secţiune longitudinală parenchimul renal
Marginea mediană concavă a rinichilor prezin- prezintă zona corticală (externă) și zona medulară
tă un orificiu, numit hil, care este penetrat de vase (internă). Cortexul renal are o structură granulară și
sangvine și limfatice, nervi renali și ureter. Prin culoare roșu-brun. În stratul medular pot fi distinse
artera renală care formează două ramuri (dreaptă 6–18 piramide cu baza orientată spre cortex și vîrful
și stîngă) rinichii sînt alimentaţi cu sînge oxigenat. spre sinusul renal, separate prin coloanele Bertin,
Cantitatea de sînge care vine spre rinichi reprezin- care reprezintă prelungiri ale cortexului (fig. 8.3).
tă aproape 1/3 din debitul circulaţiei mari (1,2 l/
Arteră şi venă
min.). Venele rinichiului au un traiect similar celui
arcuată
al arterelor. Ele confluează în vena renală, care
părăsește rinichiul prin hil și se deschide în vena Artere şi vene
cavă inferioară (fig. 8.2). Artera renală interlobare
Rinichii sînt încapsulaţi într-o tunică fibroasă,
numită capsulă fibroasă, sub care se află un strat de Capsulă
mușchi netezi, urmaţi spre interior de parenchimul fibroasă
renal (ţesutul renal). Capsula renală prin hil pă- Vena renală
trunde în interiorul rinichiului și căptușește sinusul Zona corticală
renal. La exterior de capsula fibroasă rinichii sînt
acoperiţi de un strat de ţesut adipos care formează
capsula adipoasă, acoperită cu fascia renală. Ureter Zona medulară
Pelvis Ţesut adipos
Vena cavă inferioară Aorta renală
Glanda suprarenală Glanda suprarenală Fig. 8.3. Structura rinichiului la om
Rinichiul stîng Rinichiul drept
126 Ureterele sînt două tuburi cu lungimea de
25–30 cm, care se extind de la bazinetul fiecărui
rinichi pînă la vezica urinară. Pereţii lor sînt for-
EXCREŢIA

maţi din trei tunici (internă, medie și externă).


Tunica externă prezintă o capsulă fibroasă cu rol
Ureter
de protecţie. Tunica medie este formată din două
straturi de mușchi netezi (mușchi longitudinali și
mușchi circulari). Tunica internă este constituită
dintr-un strat epitelial.
Ureter
Vezica urinară reprezintă un rezervor
musculo-elastic, în care se acumulează urina veni-
tă continuu de la rinichi prin uretere.
Ureterul este un organ tubular cu lungimea
de 14–16 cm prin care urina acumulată în vezica
urinară este evacuată în mediul extern. La bărbați
Rectul Vezica urinară uretra are funcții duble – de evacuare a urinei și de
Fig. 8.2. Topografia sistemului urinar al omului ejaculare a spermei.
Nefronul este unitatea structural-funcţiona- Capsula Bowmann
lă a rinichilor la nivelul căruia are loc filtrarea sîn- Arteriolă Capilare arteriale
gelui și formarea urinei. În medie, fiecare rinichi eferentă
conţine 1 300 000 nefroni, a căror lungime totală
Tub contort
este de cca 145 km. Fiecare nefron este format din: proximal
capsula Bowmann (corpusculul renal) și tubul re-
nal (fig. 8.4). Cavitate
Capsula Bowmann are aspectul unui buzu- Arteriolă capsulară
nar cu diametrul de cca 0,2 mm, care încorporează aferentă Podocite
o reţea de capilare arteriolare, numită glomerulul
Malpighi. Capsula Bowmann, împreună cu glo-
merulul Malpighi, formează corpusculul Malpighi, Tu
care este localizat în stratul cortical al rinichiului. b
Arteră pro conto
Tubul renal prezintă trei segmente (tubul xim rt
al
contort proxi mal, ansa Henle, tubul contort
distal) ce diferă după structura pereţilor și funcţiile Arteriolă
realizate și se deschide în tubul colector. eferentă
Tubul contort proximal este format dintr-o por- Artere peritubulare
ţiune contortă urmată de una rectilinie. Pereţii Tu
bc
acestui segment sînt formaţi din celule a căror ole
Tu cto
bc r
suprafaţă apicală formează vilozităţi. on
Ansa Henle coboară pînă la stratul medular tor
t dis
al rinichilor, apoi se ridică spre cel cortical. Ea tal
Venă
prezintă segmentul descendent și segmentul
ascendent.
Tubul contort distal urmează segmentul as- Se
asc gme
cendent al ansei Henle. Pereţii acestui segment en nt
nd t
sce en
t

de
en
de egm

al tubului renal sînt formaţi din celule epiteliale nt


S

cu o structură asemănătoare cu structura celule-


lor tubului contort proximal, însă sînt lipsite de Ansa Henle

EXCREŢIA
microvilozităţi.
Fig. 8.4. Structura nefronului
Vascularizarea rinichiului
Cantitatea de sînge care vine spre rinichi într-un Capilarele glomerulare (cca 50 la număr)
minut reprezintă cca 1/3 din debitul circulației mari prezintă o ramificare a arteriolei aferente. Ele au
(1,2 l). Prin hilul fiecărui rinichi trec două vase pereţii fenestraţi (perforaţi de pori) și presiunea 127
sangvine: o arteră care aduce sînge oxigenat și o sîngelui mare. Aceste proprietăţi ale capilarelor
venă prin care sîngele cu un conținut sporit de CO2 glomerulare asigură difuzia a 60–70% din compo-
părăsește rinichiul. În interiorul rinichiului vasele nenţii plasmei sangvine. Capilarele glomerulare se
sangvine formează o rețea vasculară renală. regrupează în arteriola eferentă.
Pentru nefroni sînt caracteristice două tipuri Capilarele peritubulare generează din arteriola
de capilare, care se deosebesc prin structura pere- eferentă a glomerulului Malpighi. Presiunea sîn-
ţilor și presiunea sangvină din interior: capilarele gelui în aceste capilare este mică, ceea ce asigură
glomerulului Malpighi și capilarele peritubulare. procesul reabsorbţiei.

1. Enumeră organele care 5. Explică deosebirea dintre 7. Prezintă într-un tabel


formează sistemul urinar structura glomerulului particularităţile structurale
la om. Malpighi și a corpusculului și funcţionale ale capilarelor
Malpighi. glomerulare și ale capilarelor
2. Numește unitatea structural-
peritubulare.
funcţională a rinichilor. 6. Desenează schematic traseul
sîngelui din artera renală pînă 8. Explică de ce capilarele
3. Descrie structura rinichilor.
în vena renală. Linia de „start” care împînzesc alveolele
4. Descrie comparativ structura și „finiș” să fie trasate la nivelul pulmonare au pereţii continui,
segmentelor tubului renal. hilului. iar cele care vascularizează
nefronii – perforaţi de pori.
39 FIZIOLOGIA SISTEMULUI
§ URINAR LA OM
Sistemul urinar realizează următoarele funcţii Rata filtrării glomerulare (RFG) în condiţii
vitale pentru organismul uman: normale este de cca 125 ml de filtrant pe minut.
excreţia și eliminarea deșeurilor azotoase și Reabsorbţia tubulară este procesul de recupe-
a toxinelor din sînge în mediul extern; rare selectivă a apei și a substanţelor utile organis-
osmoreglarea; mului din urina primară. În urma reabsorbţiei în
reglarea pH-lui sîngelui și a presiunii sangvine; plasma sang vină sînt reîntoarse glucoza (100%);
sinteza și secreţia hormonilor. anumiţi aminoacizi, acidul uric, unele vitamine
(B12, C), fosfaţi, sulfaţi, ionii de Na+, K+, HCO3– etc.
Formarea urinei Reabsorbţia are loc prin pereţii tubu lui urinar
Rinichii sînt organele care produc urina, astfel (TCP, ansa Henle, TCD) pe calea transpor tului
asigurînd procesul excreţiei și osmoreglării. În activ (de ex. glucoza) sau pasiv.
procesul formării urinei are loc excreţia din sîn- Secreţia tubulară constituie procesul de
ge a ureei, creatinei, creatininei și acidului uric transfer al substanţelor (ionii de H+, K+, NH4+,
(substanţe organice care reprezintă deșeuri meta- deșeurile metabolice – creatina și creatinina , unele
bolice). Mecanismul de formare a urinei include medicamente – penicilina etc.) din capilarele peri-
trei procese fundamentale: filtrarea glomerulară, tubulare în lichidul tubular, pentru a fi eliminate
reabsorbţia tubulară și secreţia tubulară (fig. 8.5). din organism cu urina. În urma secreţiei ionilor
Filtrarea glomerulară constituie procesul de amoniu și de hidrogen are loc reglarea acidităţii
difuziei apei, a electroliţilor și substanţelor sîngelui.
orga nice (cu excepţia proteinelor) din sîngele În rezultatul proceselor de reabsorbție și secreție
capilarelor cor puscu lului Malpighi în capsula tubulară se formează urina finală, care constituie
Bowmann. Filtrarea este condiţionată de presiunea
cca 1 % din cea primară. Rata de excreție urinară
sang vină mare din capilarele arteriale ale glome-
se calculează prin formula:
rulu lui Malpighi, pereţii fenestraţi ai capilarelor
și structura foiţei viscerale a capsulei Bowmann. RE = RFG - Rata de reabsorbție + Rata de secreție
În urma ultrafiltrării glomerulare se formează
urina primară, al cărei conţinut se deosebește unde RFG este rata filtrării glomerular, care în
de conţinutul plasmei sangvine doar prin lipsa condiții normale constituie cca 20% din fluxul
proteinelor și a elementelor figurate ale sîngelui. plasmatic renal.

128 Substanțe Sîngele din Sîngele din


analizate (g/l) artera renală vena renală
Apă 925 920
EXCREŢIA

Proteine 73 73
Lipide 1,4 1,4
Glucide 1,2 1,2
Deșeuri met. 0,5 0

Substanțe
Sînge Urină
analizate (g/l)
Apă 925 940
Săruri 6,7 15,9
Glucoză 0,5–0,6 0
Aminoacizi variabil 0
Uree 0,3–0,4 20–30
Acid uric 0,03 0,03–0,06
Fig. 8.5. Formarea urinei
Micţiunea reprezintă mișcări peristaltice ale care reduce excreţia apei din organism. În condiţii
ureterului care propulsează urina de la rinichi spre de insuficienţă de apă are loc secreţia de ADH, care
vezica urinară. Urina formată, prin tubii colectori, cauzează vasoconstricţia arteriolară și reabsorbţia apei
ajunge la nivelul papilelor, umple calicele și bazine- prin pereţii tubului contort distal.
tul, apoi prin contracţia lor este eliminată în ureter. Reglarea ratei filtrantului glomerular. Rata
În timpul umplerii cu urină vezica își măreș- filtrantu lui glomerular este reglată prin vaso-
constricţia sau vasodilatarea arteriolei aferente și a
te capacitatea, însă tensiunea pereţilor musculari și
celei eferente. Modificarea diametrului arteriolelor
presiunea intraveziculară nu se modifică. Această
are loc sub acţiunea sistemului nervos vegetativ
proprietate este numită plasticitate. Umplerea vezicii și sub acţiunea aparatului juxtaglomerular, care
pîna la 300–400 ml condiţionează creșterea bruscă a induce secreţia reninei.
presiunii intravezicale și distensia pereţilor ei. Scăderea presiunii arteriale a organismului
Distensia pereţilor vezicali generează impul- condiţionează reducerea fluxului de sînge spre
suri care sînt conduse spre măduva spinării pe glomerul și scăderea presiunii sîngelui în arteriola
calea nervilor rușinoși și prin nervii pelvieni. De la aferentă a glomerulului și, ca urmare, reducerea
măduva spinării, impulsurile parvenite prin nervii ratei filtrantului glomerular.
rușinoși, pe căi aferente ajung la nivelul scoarţei Volumul redus al filtrantului cedează ionii de
cerebrale, unde determină senzaţia necesităţii de Na+ și Cl- la nivelul segmentului ascendent al ansei
a urina. Impulsurile transmise prin nervii pelvini Henle și agunge la nivelul tubului contort distal cu
generează o reacţie de răspuns manifestată prin re- o insuficienţă de Na+ și Cl-. Această insuficienţă
laxarea involuntară a sfincterului intern al colului provoacă constricţia arteriolei eferente și secreţia
vezicii. Concomitent are loc relaxarea voluntară a reninei.
sfincterului extern și urina începe să se evacueze Reglarea conţinutului ionilor de Na+ din
din vezică. sînge. Conţinutul ionilor de Na+ excretaţi cu
urina și, corespunzător, conţinutul lor în plasma
Reglarea funcţiei rinichilor sangvină sînt reglate de hormonul aldosteron, care
Activitatea sistemului renal este reglată pe cale ner- stimulează reabsorbţia ionilor de Na+ prin pereţii
voasă (sistemul nervos vegetativ), hormonală (ADH, tubului contort distal. Secreţia aldosteronului are
aldosteronul, parathormonul) și prin autoreglare re- loc pe calea renină-angiotensină-aldosteron.
nală (activitatea aparatului juxtaglomerular) (fig. 8.6). Între sistemul urinar și celelalte sisteme ale

EXCREŢIA
Reglarea echilibrului hidric. Volumul de apă organismului există relaţii funcţionale care asigu-
eliminat cu urina este reglat de hormonul antidiuretic ră homeostazia organismului omului.

Sporirea reabsorbţiei
ionilor de Na+ 129

Secreţia aldo-
Creşterea volumului şi a
steronului
presiunii sangvine glo-
merulare Scăderea volu-
mului şi a presi-
unii sangvine

Secreţia re- Vasoconstricţia


ninei
Angiotensină II

Fig. 8.6. Reglarea funcţiei rinichilor


STUDIU DE CAZ

I.TRASEUL MOLECULELOR DE GLUCOZĂ PRIN NEFRON


Pentru a studia traseul glucozei prin nefron au fost prelevate probe de lichide din diferite segmente și determinată
concentrația de glucoză (mmol/l-1). Rezultatele și segmentele din care au fost prelevate probele sînt prezentate în
schema de mai jos.

B=5,6 A=5,6 A=16


A=5,6 A=5,6 A=16

C = 0,0 A=4,1 A=5,6


Norma Individul X Individul Y

1. Numește segmentele A, B și C din care au fost prelevate lichidele.


2. Numește lichidele prelevate din fiecare segment.
3. Descrie două mecanisme care stau la baza tranzitului moleculelor de glucoză prin pereții
nefronului în sectoarele date.
4. Compară valorile concentrației glucozei în normă, în probele prelevate de la Individul X și în cele
prelevate de la Individul Y. Descrie diferențele și cauzele estimative.

II. UREMIA
Uremia este o boală cauzată de conținutul excesiv de uree în sînge. Ureea este un deșeu al descompunerii
substanțelor proteice din alimente. Simptomul cutanat, cel mai frecvent la pacienții cu uremie, se manifestă
prin reziduuri uremice care rămîn la suprafața pielii după evaporarea apei. Pielea capătă un aspect catifelat, iar
în cazuri grave devine hiperpigmentată.

1. Apelînd la datele din tabel și la cunoștințele Conținutul de uree (g/l)


despre sistemul excretor explică cum are loc
menținerea concentrației optime de uree în Pacienți excretat prin
sînge. sînge urină
transpirație
130
2. Numește organul excretor suprasolicitat la meniu bogat în
persoanele ce consumă multă carne. 0,12–0,3
carne
EXCREŢIA

3. Uremia este o boală sangvină, de piele sau


meniu echilibrat 20–30 cca 2%
renală? 0,3–0,4
în carne
4. Estimează care structuri excretorii sînt
afectate la pacienții diagnosticați cu uremie. vegetarieni 0,05–0,07

1. Enumeră funcţiile realizate de 4. Prezintă printr-o schemă 6. Analizează comparativ


sistemul urinar. punctele de conexiune compoziţia chimică a urinei
anatomică şi funcţională primare şi a celei finale.
2. Numeşte procesele care
dintre sistemul urinar şi
asigură formarea urinei 7. Estimează dereglările
sistemul sangvin.
primare şi urinei finale. funcţionale ale nefronului
5. În baza informaţiei din figura în cazul cînd urina finală
3. Descrie relaţiile dintre
8.5 descrie etapele formării conţine componenţi
sistemul urinar şi sistemul
urinei secundare din cea organici (vitamine, proteine,
endocrin.
primară. aminoacizi etc.) din urina
primară.
40 IGIENA, DISFUNCŢII ȘI MALADII
§ ALE SISTEMULUI URINAR
Pentru a menţine parametrii vitali ai orga- condimente picante și sare. Trebuie evitate băutu-
nismului omului la un nivel optim, este necesar rile alcoolice, cafeaua, ceaiul negru, oţetul.
de a-l asigura cu oxigen, alimente și lichide. Însă
nu mai puţin semnificativ în menţinerea homeos-
Boli de rinichi
taziei este procesul de evacuare a deșeurilor me- Afecţiuni renale sînt inflamaţiile, calculii și
tabolice și a resturilor nedigerabile. În cazul afec- insuficienţele funcţionale. Diagnosticul precoce
tării organelor excretoare are loc autointoxicarea al disfuncţiilor și maladiilor renale este efectuat
organismului omului cu deșeurile metabolice după modificarea caracteristicilor urinei: schim-
(fig. 8.7). barea mirosului, culorii, cantităţii și clarităţii
urinei. În urma dereglării echilibrului hidric și
Inflamaţiile vezicii urinare electrolitic survine oboseala, tetanosul muscular,
Enurezisul nocturn (micţiunea involunta- vederea difuză, febra, inflamarea gleznelor, ochi-
ră în timpul nopţii) este caracteristic în special lor etc.
copiilor care suferă de tulburări emoţionale. La Calculoza renală reprezintă o maladie carac-
adulţi această maladie se manifestă în cazul cînd terizată prin formarea de calculi în parenchimul,
apare o inflamaţie a vezicii urinare sau a prostatei. în caliciul sau în bazinetul rinichiului. Calculii
Tratamentul enurezisului nocturn este efec- constituie sedimente de acid uric și sărurile lui de
tuat în funcţie de cauzele apariţiei lui și este pre-
potasiu, amoniu, sodiu sau oxalat, fosfat și carbonat
scris de medicul terapeut. Se recomandă un mod
de calciu.
de viaţă echilibrat, ședinţe de psihoterapie (uneori
Formarea calculilor are loc din multiple cauze:
tratamentului psihoterapeutic este supusă toată
familia). Nu se recomandă pedepsirea sau mustra- dereglarea metabolismului hidric și salinic; dere-
rea copiilor care suferă de enurezis nocturn. glarea funcţiilor glandelor endocrine (hipofiza,
Cistita reprezintă inflamaţia vezicii urinare tiroida, suprarenalele); procese inflamatorii ale

EXCREŢIA
cauzată de agenţi patogeni (bacterii) și se manifestă organelor sistemului excretor; abuz de alimente.
prin micţiuni anormal de frecvente, însoţite de Efectele provocate de calculi depind de di-
dureri și us tu rime la evacuare, in continenţă mensiunile lor. Calculii renali foarte mici nu
urinară, urină tulbure. Bolnavul acuză dureri de cauzează dificultăţi ale sistemului excretor, iar cei
cap, lipsa poftei de mîncare, greaţă și senzaţie de care au dimensiuni de cca 8 mm împiedică parţial
slăbiciune generală. eliminarea urinei în ureter, provocînd dureri în 131
Tratamentul este efectuat la prescripţia me- regiunea lombară, care se intensifică în procesul
dicului. Este necesar regimul alimentar sărac în efortului fizic.

TRATAMENTUL LA TIMP AL
MENŢINEREA ÎN CONDIŢII IGIENICE
PROCESELOR INFLAMATORII
A ORGANELOR UROGENITALE
ALE AMIGDALELOR ETC.

ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ PREVENIREA


(EVITAREA ALIMENTELOR PICANTE SUPRARĂCIRII ORGANISMULUI
ŞI SĂRATE ETC.) (ÎN SPECIAL A PICIOARELOR)

TRATAMENTUL LA TIMP
AL PROCESELOR INFLAMATORII Fig. 8.7. Profilaxia
ALE ORGANELOR UROGENITALE
maladiilor sistemului urinar
Aceste dureri deseori sînt confundate cu mani- Transplantul de rinichi se aplică
festările radiculitei, din care cauză nu este efectuat bolnavilor cu insuficienţă renală în cazul în care
tratamentul respectiv. Calculii renali pot crește în dializa renală nu mai este adecvată și devine prea
volum pînă ocupă întregul spaţiu al cavităţii bazi- costisitoare.
netului, provocînd staza urinei și inflamarea căilor Tehnicile transplantului de rinichi au fost ela-
urinare. borate în anul 1940 și sînt perfecţionate în per-
Pielonefrita reprezintă inflamaţia bazinetului manenţă. Rinichiul este organul cel mai frecvent
renal ce survine preponderent dintr-o inflamaţie transplantat, deoarece legăturile vasculare sînt
cronică a vezicii urinare care nu a fost tratată simple. Dificultatea principală a transplantului de
suficient. Această maladie este frecventă la copii, rinichi este incompatibilitatea rinichiului donat cu
femei și bătrîni și se manifestă prin febră, adesea ţesuturile corpului bolnavului. Incompatibilitatea
precedată de frisoane, dureri în regiunea lombară, se manifestă prin tendinţa sistemului imun al bol-
urină tulbure. navului de a distruge organul străin (rinichiul-
Cauzele pielonefritei sînt infecţiile bacteriene transplant). Transplantul este reușit doar în ca-
care pătrund în bazinetul renal de la vezica uri- zurile compatibilităţii rinichiului donat cu ţesutul
nară prin căile urinare sau (mai rar) sînt aduse în organismului-gazdă.
bazinet cu sîngele. În calitate de transplant poate fi utilizat rini-
Tratamentul este efectuat la prescripţia medi- chiul unui donator recent decedat sau rinichiul
cului. Se recomandă excluderea din alimentaţie unei rude compatibile, care decide să fie dona-
a condimentelor picante, a alimentelor sărate, se tor. Operaţia extragerii rinichiului unui donator
consumă în special hrană vegetală. sănătos este relativ simplă și nu prezintă pericol
Nefritele și glomerulonefritele constituie pentru acesta. Însă ulterior, în cazul afectării rini-
inflamaţii renale, care, în cazul cînd nu sînt tratate, chiului rămas, donatorul însuși va avea nevoie de
pot cauza blocarea funcţiei renale. un transplant (fig. 8.8).
Cauzele acestor afecţiuni sînt bacteriile infecţi-
oase ce trec din bazinet sau uretere. Aceste mala-
dii pot fi și consecinţa unor maladii infecţioase ca
inflamarea amigdalelor, scarlatina etc.
Nefrita și glomerulonefrita se manifestă prin
dureri în regiunea lombară, precedate de frisoa-
ne, lipsa poftei de mîncare, hipertensiune, urină
tulbure. În cazuri grave apar dureri de articulaţii.
Inflamaţiile pot fi tratate sau pot trece în formă
cronică cu efecte grave pentru organism: scleroza-
rea rinichilor, insuficienţă renală și intoxicare cu
132 urină.
Tratamentul inflamaţiilor acute și cronice ale
rinichilor se efectuează sub supravegherea me-
dicului. Se recomandă consumul alimentelor ve-
EXCREŢIA

getale, se evită consumul condimentelor picante,


alimentelor sărate, alcoolului și cofeinei. Fig. 8.8. Transplant de rinichi

1. Explică rolul sistemului 4. Eliminarea parțială a urinei 6. Explică mecanismul prin care
excretor în menținerea și durerile lombare care se infecțiile bacteriene ale vezicii
homeostaziei organismului intensifică în procesul efortului urinare ajung în bazinetul
uman. fizic indică anumite boli de renal. Numește bolile renale
rinichi? Numește aceste boli și cauzate de aceste infecții.
2. Numește maladiile sistemului
cauzele apariției lor.
excretor cauzate de bacterii. 7. Propune pentru dezbateri
Propune metode de profilaxie 5. Descrie complicațiile ce pot subiectul: „Un mod de viață
a acestor maladii. apărea la pacienții – care au sănătos – rinichi sănătoși –
suportat transplant de rinichi. organism sănătos!”
3. Rata de excreție urinară
Explică dificultățile pe care le
poate fi un indice referitor la
pot avea donorii de rinichi.
sănătatea rinichilor?
RECAPITULARE

SISTEMUL EXCRETOR

Substanţe excretate Organe excretoare


Deșeurile azotoase Rinichii (cantităţi mici prin transpiraţie)
Electroliţii Rinichii, pielea (cu transpiraţia)
CO2
Plămînii, pielea (cca 2%)
cca 12,5 l
Apa
cca 1 l cu urina
cca 0,75 l cu transpiraţia
Rinichii, pielea, plămînii
cca 0,5 l prin expiraţie
cca 0,1 l cu fecalele
total cca 2,35 l

FUNCŢIILE VITALE ALE SISTEMULUI URINAR

Sistemul nervos vegetativ (fiind dirijat de sistemul nervos central) reglează activita-
Sistemul nervos
tea rinichilor, micţiunea.
Funcţii de relaţie

Rinichii asigură organismul cu vitamina D activă necesară pentru absorbţia Ca2+;


Sistemul osos
contribuie la creșterea oaselor menţinînd nivelul optimal de Ca2+ în sînge.

Sistemul Rinichii elimină creatina, deșeurile și asigură nivelul optimal de apă și electroliţi
muscular în sînge, astfel creînd condiţii pentru activitatea musculară.

EXCREŢIA
Sistemul Rinichii asigură transportul hormonilor, menţinînd nivelul optimal al compo-
endocrin nentelor și nivelul optim al parametrilor sîngelui.

Sistemul Rinichii compensează pierderile de apă eliminate cu sudoarea;


tegumentar activează precursorul vitaminei D.

Sistemul Rinichii menţin nivelul optim de electroliţi și elimină deșeurile din sînge; menţin 133
cardiovascular presiunea și pH-ul sangvin; produc renina și eritropoietina.
Funcţii de
nutriţie

Sistemul Rinichii reglează volumul normal al mediului intern al organismului, inclusiv și al


limfatic limfei circulante.

Sistemul Rinichii compensează pierderile de apă în procesul expiraţiei, asigură pH-ul nor-
respirator mal al sîngelui.

Sistemul Rinichii compensează pierderile de apă eliminată cu fecalele;


digestiv activează vitamina D.
repro-

La bărbaţi sperma este evacuată prin uretră.


ducere

Organele
Rinichii excretă deșeurile și menţin nivelul optim al electroliţilor necesari pentru
reproducătoare
Funcţii de

dezvoltarea fătului.
TEST SUMATIV

1. Definește noţiunea nefron și explică rolul acestuia în activitatea rinichiului.


2. Selectează varianta corectă.
Reţeaua de vase sangvine arteriolare, prin pereţii cărora are loc filtrarea plasmei sangvine, formează;
a) glomerulul Malpighi; b) corpusculul Malpighi;
c) reţeaua de capilare peritubulare; d) reţeaua de capilare a ansei Henle.
Urina unei persoane sănătoase nu va conţine:
a) apă; b) uree; c) glucoză; d) creatină; e) acid uric.
Apa și substanţele utile organismului (aminoacizii, vitaminele, glucoza, unii electroliţi) din urina primară sunt:
a) recuperate în tubul digestiv; b) reîntoarse în sînge prin pereţii segmentelor tubului renal;
c) depozitate în vezica urinară; d) eliminate în mediul extern prin uretră.
3. Descrie etapele de formare a urinei și căile de eliminare a ei din organism.

4. Corelează cifrele care indică în schemă segmentele tubului renal cu noţiunile din legendă:
1
2 3
Legenda
______ Segmentul în care are lor filtrarea plasmei sangvine.
______ Segmentul în care are lor reabsorbţia selectivă din urina
primară a apei și a substanţelor utile organismului. 5
______ Segmentul care conţine cea mai concentrată urină.

5. Propune 2–3 măsuri de profilaxie a bolilor renale.

6. Estimează evoluţia unei forme mutante de floarea-soarelui, la care au dispărut glandele nectarifere.

7. Explică în cîteva propoziţii de ce pacienţii bolnavi de nefrită și glomerulonefrită elimină cantităţi mai
mari de urină comparativ cu persoanele sănătoase.
134 8. În schema de mai jos corpusculul notat cu A are diametrele arterelor în normă. La corpusculul B una din
artere are diametrul mai mic, iar la corpusculul C diametrele ambelor artere sînt egale.
În baza diferențelor stabilite estimează:
EXCREŢIA

a) modificarea presiunii sangvine din corpusculul B și C (va crește sau va scade). Explică cauza
modificării;
b) schimbarea ratei filtrantului glomerular (va crește sau va scăde). Explică cauza schimbării.

A B C
n2

n
n
n
n
n
n
CAPITOLUL n
n
n
n

9 SISTEMUL
REPRODUCĂTOR
ŞI REPRODUCEREA
LA OM
Sistemul reproducător la om
Gametogeneza la om
Fecundarea la om
Dezvoltarea prenatală a omului
Dezvoltarea postnatală a omului
Boli ale sistemului reproducător la om
§
41 SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM

Deși nașterea omului este un miracol al naturii, La exterior testiculul este acoperit de o tunică
acest fenomen nu este întîmplător, dar este asigurat fibroasă densă care, avansînd în ţesutul glandu-
de mecanisme biologice complexe și de activitatea lar, formează un sept vertical incomplet numit
coordonată a organelor specifice corpului omenesc: mediastin, de la care pleacă numeroase filamente
organele genitale masculine și organele genitale fibroase subţiri și septuri incomplete care separă
feminine, glandele endocrine, sistemul nervos, etc. parenchimul testiculului în lobuli. Numărul lobu-
Reproducerea la om are la bază fuziunea a lilor unui testicul variază între 250–300.
două celule haploide (gameţi – ovulul și spermato- Căile de evacuare a spermei iniţiază din
zoidul), a căror nuclei conţin cîte 23 de cromo- fiecare lobul cu 2–3 tubi seminiferi care confluează
zomi. Această fuziune este urmată de formarea formînd un tub seminal ce se deschide în reţeaua
unei celule diploide (zigotul) cu 46 de cromozomi. testiculului din mijlocul mediastinului. Din această
reţea pornesc 12–15 canale eferente ce se deschid
Organele genitale masculine sînt în ductul epididimului – duct sinuos cu lungimea
clasificate ca: de cca 3–4 metri, în care are loc maturizarea sper-
localizare: externe – testiculele, tunicile lor și matozoizilor. Ductul epididimului, la rîndul său,
penisul și interne – canalul deferent și veziculele se deschide în ductul deferent, care fuzionează cu
seminale, prostata, glanda Cowper; canalul excretor al veziculelor seminale, generînd
funcţii realizate: organe genitale canalul ejaculator. Acesta din urmă se deschide în
primare – testiculele, care produc spermatozoizii; uretră, ce asigură la bărbaţi eliminarea urinei și
căile de evacuare a spermei – tubii seminiferi, ejacularea spermei (fig. 9.2).
reţeaua testiculului, ductul eferent, ductul epidi- Glandele anexe.
dimului, ductul deferent, canalul ejaculator și ure- Veziculele seminale reprezintă niște diverticule
tra glandele anexe – veziculele seminale, prostata, saciforme, secreţiile cărora se amestecă cu sperma.
glanda Cowper, care produc secreţii ce formează Glandele Cowper prezintă două glande de mă-
sperma; organul copulativ – penisul; (fig. 9.1). rimea bobului de mazăre, care secretă un lichid
Testiculele sînt organe pare de formă ovală, filant. Ele involuează în sinilitate.
turtite în sens transversal, suspendate în scrot. Prostata este un organ musculo-glandular,
Diametrul longitudinal al testiculului este de 3–4 cm, componenta glandulară a căreia elimină un lichid
iar greutatea de 15–25 g. De regulă, testiculul stîng care constituie un element important al spermei
este suspendat puţin mai jos comparativ cu cel drept. și un stimulator al activităţii spermatozoizilor.
Scrotul protejează testiculele de acţiunea fac- Fiind un mușchi, prostata ser vește ca sfincter
136 torilor mediului extern și le asigură o temperatură involuntar al uretrei și preîntîmpină scurgerea
cu 2–3 grade mai mică, comparativ cu temperatura urinei în procesul ejaculării. Ca rezultat urina nu
corpului. Menţinerea acestei diferenţe termice are se amestecă cu sperma.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM

loc graţie îndepărtării sau apropierii testiculelor de Penisul este format din doi corpi cavernoși și
corp, prin contracţia mușchilor scrotului. un corp spongios ce înconjoară uretra.

Ductul Ductul eferent


Ductul deferent
deferent
Epididimul testiculului
Prostata
Uretra Tubi
Ductul seminali
Epididimul epididimului
Penis Sept
Testicul Lobuli
Mediastinum
Scrot Rect Tunica albuginea
Fig. 9.1. Organele genitale masculine Fig. 9.2. Structura testiculului
Organele genitale feminine Ovarul este format din substanţa corticală, în
Participarea organelor genitale feminine la rep- care sînt localizaţi foliculii primordiali, iar în pe-
roducerea omului se manifestă prin: producerea rioada preovulatorie – foliculi Graaf (ovarieni)
gameţilor; asigurarea fecundării, nidaţiei și dez- și substanţa medulară, constituită din ţesut con-
voltării embrionare. junctiv, în care se află vasele sangvine și nervii.
Activitatea sistemului reproductiv feminin are Trompa uterină (tubul Fallope) este un
loc în concordanţă cu celelalte sisteme de organe canal par, cu lungimea medie de 10–12 cm. Trompa
ale organismului omului, fiind coordonată de sis- dreaptă este un pic mai lungă decît cea stîngă.
temul neuroendocrin și de activitatea endocrină a Peretele trompei uterine este format din trei
unor organe ce-l reprezintă: ovare, uter, placenta, tunici: tunica mucoasă internă, formată din
care au și funcții endocrine. epiteliu ciliat, tunica medie musculară, formată
Organele genitale feminine sînt clasificate ca: din mușchi netezi circulari, care în apropierea
localizare: interne, situate în cavitatea bazi- uterului trec în mușchi longitudinali și tunica
nului – ovarele, trompele uterine, uterul și vaginul; externă seroasă. O astfel de structură asigură
externe – labiile mari și mici, clitorisul, himenul; „mișcarea” ovulului (sau a zigotului, dacă a avut
funcţii realizate: glande sexuale – ovarele; căi loc fecundarea) spre uter, fecundarea și demararea
de transport – trompe uterine și uterul; organe de procesului de dezvoltare a embrionului.

SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM


acuplare – vaginul și organele genitale feminine Uterul reprezintă un organ cavitar muscular
externe (fig. 9.3). impar, localizat în cavitatea bazinului. Anterior de
uter se află vezica urinară, iar posterior – rectul.
Uterul asigură implantarea și nutriţia iniţială a
embrionului, apoi a fătului.
Uter Peretele uterului este format din:
endometriu (tunica mucoasă internă);
miometriu (tunica musculară) a cărui fibre
Ovar Trompa musculare netede sînt ramificate și se anastomizea-
ză cu capetele;
perimetriu (tunica externă seroasă).
Cavitate Vagin
Col uterin Structura tunicilor uterine suferă modificări
funcţionale în perioada gravidităţii și a ciclului
menstrual. Lungimea fibrelor musculare a mio-
Fig. 9.3. Organele genitale feminine metriului, în perioada gravidităţii, crește de la 50
la 500 mkm. Structura endometriului ciclic, sub
Ovarele reprezintă glande sexuale feminine acţiunea hormonilor ovarieni (progesteronul și
pare, fiecare prezentînd un corp ovoid, aplatizat, de estrogenul) se îngroașă cu o reţea de vase sang-
culoare roză. Dimensiunile lui variază în funcţie de vine și glande, astfel pregătindu-se pentru a primi 137
activitatea fiziologică, vîrstă, maladii, disfuncţii. și a găzdui embrionul. Dacă fecundarea nu a avut
La fetiţe ovarele au greutatea de 2–3 g. La femeile loc, mucoasa începe să se elimine (menstruaţie).
mature ova rele au 4–8 g. În perioada ovulaţiei Vaginul prezintă un tub fibro mus cu lar
volumul ovarului se dublează sau se triplează. În extensibil cu lungimea de cca 8 cm. Extremitatea
perioada care ur mează menopauzei ova rele au superioară a vaginului cuprinde colul uterin, iar cea
greutatea de 1–2 g și tendinţa de atrofiere. inferioară se deschide în șanţul labial.

1. Numește organele sistemului 4. Asociază într-un tabel 8. La o femeie sănătoasă de vîrstă


reproducător masculin și structura organelor reproductivă, printr-un examen
feminin care au și funcţii reproducătoare la om. ecografic s-a constatat că ovarul
endocrine. drept este de cca 2,5 mai mare
5. Alcătuiește o schemă a căilor de
comparativ cu cel stîng.
2. Numește glandele anexe evacuare a spermei.
ale sistemului reproducător a. Explică de ce medicul
6. Explică în ce constă rolul de specialist a comentat situaţia ca
masculin.
protecție și termoreglare a fiind una în normă.
3. Alcătuiește un glosar de scrotului.
b. Descrie variațiile greutății
termeni care vizează anatomia
7. Descrie structurile trompelor ovarelor la diferite vîrste și stări
organelor reproducătoare
uterine care asigură deplasarea fiziologice.
feminine și masculine.
ovulului.
STUDIU DE CAZ

I. SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM
Sistemul reproducător feminin diferă de sistemul reproducător masculin (vezi tabelul de mai jos), însă doar
în comun asigură perpetuarea speciei umane în timp, prin producerea urmașilor.
Sistemul reproducător Sistemul reproducător
masculin feminin
Debutul funcționării Pubertate Pubertate
Primele manifestări Prima ejaculare Prima menstruație
Sfîrșitul funcționării În momentul morții individului În menopauză
Gameții produși Spermatozoizi Ovule

1. Explică de ce nașterea unui copil poate fi asigurată numai prin funcționarea aparatului
reproducător feminin și a aparatului reproducător masculin.
2. Cînd omul devine apt pentru a se reproduce?
3. Definește noțiunea de pubertate și descrie manifestările acestei stări la indivizii de sex masculin
și feminin.
4. Explică de ce bărbații pot contribui la conceperea urmașilor începînd cu pubertate și pînă la
moartea lor, iar femeile au o perioadă reproductivă mai scurtă.

II. BOALA INFLAMATORIE PELVINA (BIP)


Sterilitatea la femei, în majoritatea cazurilor, este determinată de boala inflamatorie pelvină, care include
infecția sau inflamația trompelor uterine, stratului superficial al uterului, ovarelor. BIP poate fi cauzată de
infecție sexual transmisibilă care infectează colul uterin (gonoreea sau chlamydia). O altă cauză a BIP este
vaginita bacteriană, infecție bacteriană care nu se transmite pe cale sexuală.
1. Identifică pe schema structurii aparatului reproducător feminin
organele care:
- sînt afectate în cazul BIP;
- pot fi infectate cu gonoree sau chlamidia în timpul actului
sexual neprotejat;
- este afectat de bacterii ce nu se transmit pe cale sexuală.
2. Explică în ce mod bacteriile ajung de la locul infecției la ovare,
trompe uterine, pereții uterului.
138
3. Propune metode de profilaxie a BIP.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM

III. VASECTOMIA
Vasectomia este o metodă anticoncepţională pentru cuplurile care știu cu certitudine
că nu își mai doresc copii. Ea se realizează prin secţionarea vaselor deferente, care
transportă spermatozoizii din testicule în scrot. Potrivit medicilor, în urma acestei
operaţii capacitatea sexuală a bărbatului nu se schimbă. El poate întreţine în
continuare contacte sexuale, poate avea erecţie, poate ejacula.

1. Identifică pe schema structurii aparatului reproducător masculin


organele secționate în cazul sterilizării prin vasectomie.
2. Deși testiculele, de rînd cu producerea spermatozoizilor, au și
funcții endocrine, medicii afirmă că vasectomia nu are nici un efect
asupra producerii și eliminării testosteronului. Prezintă argumente
pentru a confirma afirmația medicilor.
3. Explică de ce vasectomia la bărbați nu protejează împotriva
bolilor cu transmitere sexuală.
42 GAMETOGENEZA LA OM
§

Gametogeneza este un proces biologic complex capul cu nucleul haploid este acoperit anterior
de formare a gameților (celule sexuale), care se de acrosomă, în care se conţine setul de enzime ne-
desfășoară în organele sistemului reproducător cesar pentru penetrarea membranei ovulului;
masculin (spermatogeneza) și feminin (ovogeneza). gîtul flagelului, bogat în mitocondrii producă-
tori de energia necesară pentru mișcarea flagelului;
Gameţii sînt celule specializate în păstrarea și flagelul asigură mișcarea spermatozoidului cu
transmiterea informaţiei ereditare de la generaţie o viteză de 1–2 mm/min. (fig. 9.4; tab. 9.1).
la generaţie, astfel asigurînd perpetuarea speciei. Ei Fertilității masculină se apreciață în funcție
sînt deosebiţi de alte celule ale organismului prin: de numărul de spermatozoizi per ml de spermă,
setul haploid de cromozomi; mobilitatea și morfologia lor. Mișcarea liniară,
raportul dintre dimensiunile nucleului și di- ordonată, cu o viteză constantă este considerată

SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM


mensiunile citoplasmei; normală. Mișcarea dezordonată a spermatozoi-
viteza redusă a metabolismului. zilor care nu urmează o linie dreaptă și au viteză
Ovulul (gametul feminin) este o celulă sferică redusă este caracteristică disfuncției acestora și
cu citoplasmă și nucleul haploid (23 cromozomi) se numește astenospermie. Morfologia anorma-
localizat în centru. Citoplasma ovulului posedă or- lă a spermatozoizilor (teratospermia) include:
ganite tipice celulei eucariote și substanţe nutritive. cap foarte mare, acrosoma ocupă doar 40% din
Ovulul este înconjurat de o peliculă compactă de suprafața capului, vîrf turtit sau încovoiat, cap
polizaharide, numită zonă pelucidă și un strat de bifid, coada cudată.
celule foliculare (fig. 9.4; tab. 9.1). El își păstrează La om gameţii se formează prin diviziunea celu-
fertilitatea timp de cca 24 ore după ovulaţie. lelor sexuale primare ale testiculelor și ovarelor în
Spermatozoidul (gametu l mascu lin) cîteva etape succesive: înmulţire, creștere, maturiza-
este o celulă lipsită de citoplasmă la care pot fi re, diferenţiere caracteristică doar formării sperma-
diferenţiate: tozoizilor (tab. 9.2).

Celule foliculare
Gît Cap
Flagel

Nucleu Nucleu 139

Fig. 9.4. Gameții speciei umane

Tabelul 9.1
Diferențe generale dintre spermatozoizi și ovule
Gameți Spermatozoid Ovul
Lungimea celulei: 0,05 mm,
Dimensiuni 0,1 mm
capul: 0,006 mm
Locul producerii Testicule (tubii seminiferi) Ovare
Din perioada pubertății pînă la Din perioada pubertății pînă în perioa-
Timpul producerii
sfîrșitul vieții da de menopauză
Ritmul de producere Continuu Ciclic (la cca 23 de zile)
Morfologia Celulă formată din cap, gît, flagel Celulă sferică
Mobilitatea Celulă mobilă Celulă imobilă
Număr Cîteva milioane la o ejaculare Un ovul
Tabelul 9.2
Diferențe generale dintre spermatogeneză și ovogeneză
Spermatogeneza Ovogeneza

Locația procesului Testicule Ovare

Demarează Odată cu pubertatea Perioada de dezvoltare intrauterină


Din perioada pubertății pînă la Din perioada pubertății pînă în perioada
Timpul producerii
sfîrșitul vieții de menopauză
Numărul de gameți formați Fiecare spermatogon generează Fiecare ovogoniu formează un ovul și doi
la o celulă sexuală patru spermatozoizi corpi polari care degenerează.
Toate spermatidele se transformă
Etapa de diferențiere Etapa de diferențiere lipsește
în spermatozoizi mobili

Spermatogeneza include procesele de la formarea spermatozoizilor. Pentru desfășurarea


formare și dezvoltare a spermatozoizilor, ce se normală a spermatogenezei este necesar ca
desfășoară în testicule, fiind coordonate de siste- concentrația testosteronului din epiteliul semini-
mul endocrin prin intermediul axei hipotalamo- fer să fie de 200 de ori mai mare decît în sînge.
hipofizare (fig. 9.5). Celulele de susținere Sertoli:
Fiecare lobul testicular încorporează 1–4 tubi au rol de suport și nutriție pentru
seminiferi, inserați într-o rețea de fibre conjuncti- spermatogonii;
ve laxe și celule interstițiale Leydig. Tubii semini- secretă fluidul din tubii seminiferi, necesar
feri au epiteliu format din spermatogonii și celule pentru mobilitatea și nutriția spermatozoizilor;
de susținere Sertoli. secretă o proteină care are rol în concentra-
Fiecare celulă Leydig secretă, începînd cu peri- rea testosteronului din epiteliul seminifer. Această
oada pubertății, cca 7 mg de testosteron, care con- secreție este influențată de FSH;
stituie cca 95% din cantitatea de hormon secretat asigura eliberarea spermatozoizilor în lumen.
în organism (5% este secretat de celulele corticale Odată cu înaintarea în vîrstă apar tubi semi-
ale glandelor suprarenale). niferi a căror epiteliu este format doar din celule
O parte din testosteronul produs de celulele Sertoli, fiind numiți aspermatogeni.
Leydig circulă cu sîngele, asigurînd dezvoltarea Neuronii cu funcții endocrine ai hipotala-
caracterelor sexuale secundare și determinînd musului secretă hormonul gonadotrop care sti-
comportamentul de tip masculin etc. Alta pătrun- mulează secreția hormonilor LH și FSH de către
de în epiteliul tubilor seminiferi, unde contribuie lobul anterior al hipofizei. LH stimulează for-
140
Celule sexuale 2n
Capilar
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM

Spermatogon 2n
(2n2c)
2n
Spermatocit de
ordinul I
Spermatocit de
n n Sertoli
ordinul II n n
n n

Spermatide n n n n

Spermatozoizi

Spermatogoniu

Fig. 9.5. Spermatogeneza


marea și secreţia de testosteron de către celulele La etapa înmulţirii are loc diviziunea mitotică
Leydig, iar FSH stimulează activitatea secretorie a celulelor ovariene de dimensiuni mici cu nucleu
a celulelor Sertoli. mare (2n = 2c) numite ovogonii. Procesul de diviziune
Spermatogeneză demarează în faza de pu- se desfășoară mai intensiv în perioada dintre lunile
bertate și se desfășoară pe parcursul întregii peri- a doua și a cincea de dezvoltare intrauterină.
oade a maturităţii sexuale masculine. Un sperma- Etapa de creștere începe în luna a șaptea de
togon se transformă în patru spermatozoizi timp dezvoltare a fătului. Ovogoniile se transformă în
de 72 ore (fig. 9.5). ovociţi de ordinul I, a căror nucleu se află în profaza
La etapa înmulţirii a gametogenezei celulele meiozei I (2n = 4c), iar la exterior este acoperit de
diploide sexuale, numite spermatogonii, suportă un strat de celule foliculare, astfel formînd foliculul
cîteva diviziuni mitotice succesive și ca rezultat primordial. Fiecare ovar al fetiţelor nou-născute
numărul lor crește esenţial. Formula genetică a găzduiește cca 400 000 de foliculi primordiali. Din
spermatogoniilor la această etapă este 2n = 2c. momentul nașterii fetiţelor și pînă la începutul ma-
Etapa de creștere se remarcă prin replicarea turităţii sexuale ovogeneza trece printr-o perioadă
ADN-ului, sinteza intensivă a ARN-ului și a prote- de repaus fiziologic.
inelor celulare (modificări caracteristice profazei I) Începînd cu perioada maturităţii sexuale și
în spermatogonii, care cresc considerabil (atingînd pînă la începutul menopauzei, periodic (de regulă

SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM


dimensiunile caracteristice fiecărei specii de ani- la fiecare 23 de zile) unul, rareori doi sau trei foliculi
male) și se transformă în spermatociţi de ordinul I primordiali trec în etapa de creștere, care este un
cu cromozomi bicromatidieni (2n = 4c). fenomen ciclic, numit ciclul ovarian.
Etapa maturizării: spermatociţii de ordinul I, Creșterea foliculilor primordiali se manifestă
în rezultatul meiozei primare formează spermato- prin sporirea volumului și a numărului de celule
ciţi de ordinul II, care se transformă în spermatide foliculare. Acestea din urmă generează în jurul
prin diviziunea ecvațională. lui mai multe straturi și un spaţiu în care se acu-
Etapa diferenţierii constă în transformarea mulează lichidul folicular, ce conţine hormonul
spermatidelor în spermatozoizi. sexual feminin estrogen. Faza de creștere finali-
zează cu formarea foliculului Graaf (ovarian).
Ovogeneza reprezintă o succesiune de etape Etapa maturizării. Cu cîteva ore înainte de
în care are loc formarea și dezvoltarea ovulului. ovulaţie ovocitul de ordinul I (din foliculul Graaf)
Acest proces este iniţiat în perioada dezvoltării blocat în profaza I finalizează meioza primară,
intrauterine a organismului de sex feminin și formînd două celule diferite morfologic, dar cu
continuă după o pauză fiziologică ce durează din același set de cromozomi (n = 2c):
momentul nașterii pîna la pubertate. Ovogeneza ovocitul de gradul II, care are aceleași dimen-
se întrerupe după 50 de ani, cînd începe perioada siuni ca și ovocitul de gradul I și iniţiază imediat
de menopauză, care marchează sfîrșitul perioadei meioza II, rămînînd blocat în metafaza II;
reproductive la femei. corpul polar de dimensiuni mici, aproape lipsit 141
În perioada de dezvoltare intrauterină ovoge- de citoplasmă, care degenerează (fig. 9.6).
neza parcurge etapa de înmulțire a celulelor sexu- Lichidul din cavitatea foliculului Graaf exercită
ale, numite ovogonii și etapa de creștere (fig. 9.6). o anumită presiune asupra pereţilor foliculari. În

Degenerarea Folicul primordial


corpului galben cu ovocit de gradul I
Ovogoniu
Etapa

46

Ovocit de
gradul I
46

Ovocit de
23
gradul II 23
Corp polar Corpul
Etapa

galben
Folicul în
Ovotid 23
proces de
23
Corp polar
Ovocit de
Folicul
ordinul II
23 Graaf
Fig. 9.6. Ovogeneza Ovul Fig. 9.7. Ovulaţia
momentul cînd această presiune atinge o anumită Din cavitatea abdominală ovocitul de gradul II
valoare maximă, pereţii foliculului Graaf se rup, iar este capturat de franjurile trompelor uterine, unde,
ovocitul de gradul II cu celulele foliculare adiacente și în momentul fecundării, se produce finalizarea me-
corpul polar sînt expulzaţi în cavitatea abdominală. iozei secundare a ovocitului de gradul II cu forma-
Acest proces este numit ovulaţie (fig. 9.7). rea ovulului și a unui corp polar, care degenerează.

STUDIU DE CAZ
I. SPERMATOGENEZA LA BĂRBAȚI DE DIFERITE VÎRSTE
Analiza de laborator a spermei a doi bărbați sănătoși de 28 și corespunzător 69 de ani a arătat anumite
diferențe în numărul de spermatozoizi per ml de spermă și în motilitatea lor (vezi tabelul de mai jos).

Proba I Proba II
Nr. de spermatozoizi per ml de spermă 120 milioane 57 milioane
Procentul de spermatozoizi mobili 30% 22%

1. Identifică rezultatele analizei spermei bărbatului de 28 de ani și ale bărbatului de 69 de ani.


2. Estimează cauzele acestor diferențe.

II. IDENTIFICAREA PERIOADEI OVULATORII


Identificarea perioadei ovulatorii poate fi utilizată atît ca reper pentru a evita o sarcina, cît și pentru a mări
șansele apariției unei sarcini. O femeie este în mod normal capabilă să rămînă însărcinată aproximativ 5 zile în
timpul fiecărei luni, în perioada ovulației. Perioada ovulatorie (perioada fertilă la femei) poate fi determinată
după nivelul hormonilor FSH și LH din sînge sau urină. Pentru determinarea perioadei fertile pot fi utilizate
testele de ovulație.
Nivelul hormonilor FSH și LH în sînge determinat în perioada 6–17 martie la o femeie de 33 ani (unit. per ml).

Data 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27
LH 9 11 13 14 15 14 15 13 15 16 20 30 60 78 58 20 14 10 10 9 7 7
FSH 9 12 16 17 18 17 19 18 18 18 19 18 17 19 18 10 9 8 8 7 6 5

1. Numește glanda endocrină care secretă hormonii FSH și LH.


2. Reprezintă grafic variația nivelului de FSH și LH în timp.
3. Determină perioada fertilă a femeii.
142
4. Pot fi utilizate testele de ovulație ca metodă de contracepție? Argumentează răspunsul.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM

1. Definește noţiunile: 5. Scrie denumirile componentelor 7. Alcătuiește un glosar


gameţi; de structură a gameţilor în de termeni ce vizează
ovogeneză; corespundere cu cifrele din gametogeneza la om.
spermatogeneză. schema propusă.
1 3 8. Explică rolul numărului sporit de
2. Numește etapele mitocondrii din regiunea gîtului
gametogenezei. spermatozoidului.
7 6 2 4
3. Scrie formula genetică a 9. Explică semnificația biologică
celulelor sexuale masculine și a formării unui singur ovul,
spermatozoizilor. 9 dimensiunile căruia sînt egale
4. Explică rolul biologic al
10 8 5 cu cele ale ovocitului de gradul I
(de la care provine) și a doi corpi
diferenţei dintre numărul
6. Prezintă într-un tabel denumi- polari , care pot fi apreciaţi ca
de cromozomi al ovulului
rea gameților și etapele ovoge- rebut al diviziunii meiotice.
și celulelor sexuale primare
nezei în care acestea se formează.
feminine.
§
43 FECUNDAREA LA OM

Fecundarea reprezintă fenomenul fuzionării cări specifice la nivelul membranei citoplasmatice,


gametului feminin cu gametul masculin și, ca după care devin apţi de a realiza fecundarea.
rezultat, formarea zigotului (ovulul fecundat). În Fecundarea poate avea loc în una din trompe-
rezultatul fuzionării gameţilor și a nucleilor lor gene- le uterine și se desfășoară în cîteva trepte succesive.
rează un organism nou, care îmbină în sine caracte- Fuzionarea spermatozoidului cu ovulul. În
rele parvenite pe linie maternă și paternă, astfel pro- momentul atașării spermatozoidului de suprafaţa
ducîndu-se diversificarea ereditară a organismelor. ovulului sînt eliberate enzimele acrozomale, care
La reprezentanţii speciei umane fecundarea distrug învelișul ovulului (reacţia acrozomală),
naturală este internă. Nivelul actual de dezvoltare a formînd un canal prin care are loc fuzionarea sper-
medicinii permite realizarea fecundării in vitro. matozoidului cu ovulul. Capul spermatozoidului
care a fuzionat cu ovulul se detașează de la coadă și
Fecundarea naturală

SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM


formează nucleul masculin. Zona pelucidă devine
Fecundarera naturală (fig. 9.8) este asigurată de impermeabilă pentru alţi spermatozoizi care au stră-
actul sexual în procesul căruia are loc ejacularea bătut stratul celulelor foliculare.
spermei și proiectarea ei în vaginul femeii. Formarea ovulului. Ovocitul de gradul II blo-
Sperma reprezintă un amestec de plasmă cat în metafaza meiozei II finalizează divizunea
seminală și spermatozoizi (2–5%). ecvațională, generînd al doilea corp polar și ovulul.
Plasma seminală este formată din compuși Fuzionarea nucleelor haploide (cariogamia) și
organici și anorganici secretaţi de glandele anexe formarea unui nucleu diploid care conţine 46 cro-
ale sistemului reproducător masculin. Mediul mozomi (23 de cromozomi paterni și 23 – materni).
vaginului este acid și conţine factori imuni care Astfel are loc transformarea ovulului în zigot, prima
acţionează distrugător asupra spermatozoizilor. celulă a viitorului organism.
Componentele plasmei seminale – aminele bazice Activarea segmentării zigotului. Cromozomii
(putrescina, spermina, spermidina și cadaverina) materni și cei paterni din nucleul zigotului se apro-
neutralizează mediul acid din canalul vaginal, în pie și se fixează de firele fusului de diviziune, astfel
așa mod protejînd spermatozoizii de denaturarea demarează primul ciclu al diviziunii mitotice.
acidă. În momentul fecundării are loc determinarea
Spermatozoizii din tubii seminiferi prin canalele sexului viitorului organism. Dacă nucleul
reţelei testiculare ajung în epididim, unde rămîn spermatozoidului care fecundează ovulul conţine
10–20 zile. În această perioadă de timp spermato- cromozomul sexual X, atunci se va naște o fetiţă, iar
dacă va conţine cromozomul sexual Y – un băiat. 143
zoizii devin mobili și capabili să realizeze fecundarea.
Din epididim, în urma ejaculării, ei împreună cu
secreţiile epididimului trec în canalul deferent, unde
împreună cu plasma seminală formează sperma,
care este ejaculată prin uretră. Ovar
Deși cantitatea de spermă ejacultă conţine circa
cinci sute de milioane de spermatozoizi, la nivelul
colului uterin spermatozoizii sînt separaţi de lichidul Uter
seminal și selecţionaţi astfel, încît doar 1% din ei (cei
Fecundare
fără anomalii și mobili) pătrund în cavitatea uterină.
Ovul
În preajma ovulului ajung simultan doar vreo sută
de spermatozoizi, care străbat stratul celulelor foli-
culare și doar unul dintre ei realizează fecundarea.
Spermatozoizii parcurg calea vagin-trompe
uterine timp de cinci minute. Mișcarea lor este
asigurată de flageli, contracţia mușchilor pereţilor
uterini și ai trompelor uterine și de substanţele sec- Vagin
retate de ovul (chimiotaxis). Ei rămîn viabili timp Traseul
de 24–72 ore. În timpul „deplasării” prin căile spermatozoizilor
genitale feminine spermatozoizii suportă modifi- Fig. 9.8. Fecundarea naturală Traseul ovulului
Fecundarea in vitro
Disfuncţiile aparatului genital masculin sau feminin reduc eficiența sau blochează fecundaţia natura-
lă. Medicina modernă dispune de tehnici complexe care pot asigura realizarea inseminării artificiale și a
fecundării in vitro (FIV) (tab. 9.3) (fig. 9.9), care reprezintă unul din procedeele medicale de procreare a
embrionului uman.
Tabelul 9.3
Tehnici de reproducere artificială
Cuplu Genotipul
Tehnica reproducerii artificiale Graviditatea
Bărbat Femeie copilului
Normală Însămînțare artificială cu sperma genele donorului
Steril Maternală
(fertilă) unui donor genele materne
Sterilă Maternală prin
Normal Fecundare in vitro cu sperma genele paterne
(trompe transferul intrauterin al
(fertil) bărbatului (FIV) genele materne
blocate) embrionului
Sterilă (nu Fecundarea in vitro a ovulului unei Maternală prin transferul
genele donorului
Normal are loc femei donor cu sperma bărbatului embrionului în uterul
genele paterne
ovogeneza) din cuplu femeii din cuplu
Fecundare in vitro a ovulului
Sterilă (uter genele paterne
Normal femeii din cuplu cu spermatozoizii Mamă surogat
anormal) genele materne
bărbatului din acest cuplu
Normală Însămînțarea artificială cu sperma genele paterne
Decedat Maternală
(fertilă) congelată a bărbatului decedat genele materne

Etapele fecundării in vitro. Transferul intrauterin al embrionilor are loc cu


Obţinerea ovulelor. În mod normal în perioada ajutorul unui cateter. Pentru a spori șansele obţinerii
unui ciclu menstrual un ovar produce un singur unei sarcini, de regulă, sînt transferaţi 2–3 embrioni
ovul. În cazul FIV, pentru a spori șansele realizării care au atins stadiul de dezvoltare de 2–4 sau 8 blas-
fecundării sînt necesare mai multe ovule, care pot tomere. Embrionii supranumerari (care nu au fost
fi obţinute prin stimulărea artificială a activităţii transferaţi) sînt utilizaţi în cazul dacă transferul nu
ovarelor. În acest scop sînt administrate preparate a fost reușit sau pot fi congelaţi și utilizaţi pentru a
medicamentoase care contribuie la maturizarea induce o nouă sarcină.
simultană a mai multor ovule.
Extragerea ovulelor mature se efectuează la 34–36 Extragerea ovulelor
ore din momentul injectării stimulatorului ovulaţiei. Spermatozoizi
144 Ovulele sînt extrase prin puncţia foliculilor ovarieni.
Obţinerea spermatozoizilor se efectuează prin
masturbare sau în urma intervenţiei chirurgicale cu
24 ore înainte de puncţia foliculilor.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM

Incubarea ovulelor și a spermatozoizilor. Ovulele Incubarea


și spermatozoizii obţinuţi sînt plasaţi în mediul nu- Transferul
tritiv special pentru 48–72 ore, timp necesar pentru spermatozoizilor
embrionului
fecundare și iniţierea diviziunii zigotului format. În în cavitatea
mediu are loc fecundarea a cca 50% din ovulele incu-
bate. Fecundarea poate fi realizată artificial prin
microinjectarea microscopică a spermatozoidului în Fig. 9.9. Fecundarea in vitro
interiorul ovulului.
1. Descrie etapele formării 3. Explică mecanismele care 5. Estimează cauzele fecundării
spermei. preîntîmpină participarea in vitro doar a 50% din ovulele
mai multor spermatozoizi la incubate. Argumentează-ţi
2. Alcătuiește schema traseului
fecundarea unui ovul. opţiunile.
spermatozoizilor din vagin
pînă la ovul în trompa uterină. 4. Descrie etapele fecundării
naturale.
STUDIU DE CAZ

I. SPERMOGRAMA
Spermograma este un test de evaluare a calității și cantității spermei produse de un bărbat în scopul determinării
fertilității masculine. În tabelul de mai jos sînt prezentate atît spermogramele a doi pacienți, cît și valorile
normale a acestui test. Partenerele de cuplu a ambilor pacienți sînt femei sănătoase, fertile.

Parametrii Valori normale Pacientul A Pacientul B


Volumul (ml) 2–6 5 1,5
Nr. de spermatozoizi per ml > 20 x 10
6
24 x 10 6
2 x 106
Mobilitatea peste 1 oră > 45% 52% 15%
Procentul de forme tipice (normale) > 30% 65% 17%
Procentul de forme atipice < 70% 35% 83%

Identifică:
- pacientul cu spermograma normală. Argumentează.

SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM


- pacientul cu probleme de fertilitate. Argumentează.
Care dintre cupluri va putea concepe un copil prin fecundarea naturală? Argumentează.
Cuplul în care bărbatul are probleme de fertilitate va putea avea copii?
Apelînd la tabelul 9.3 propune o tehnică de reproducere artificială pentru cuplul cu probleme
de fertilitate.

II. REZERVA OVARIANĂ – O CAUZĂ A INFERTILITĂȚII FEMININE


Termenul „rezerva ovariană” in-
dică numărul potențial al ovulelor
depozitate în ovarele femeilor din
momentul nașterii și pînă la meno-
AMH pmol/l

pauză. Rezerva ovariană, cît și cali-


tatea ovulelor diminuează odată cu
înaintarea în vîrstă. Studiul, realizat
de cercetătorii de la Universitatea St.
Andrews și cea din Edinburgh, este
primul care valideaza ipoteza decli-
nului rezervei ovariene. Savanții au 145
demonstrat că o femeie se naște, în 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44
medie, cu 300 000 de ovule imature
Vîrsta femeii
stocate în ovare. În jurul vîrstei de 30
de ani din rezerva ovariană mai rămîn, în medie, circa 12% din aceste ovule, iar la vîrsta de 40 de ani, doar 3%.
Multe femei cred în mod greșit că, dacă organismul lor eliberează ovule, nivelul de fertilitate rămîne constant.
Fenomenul se explică prin faptul că organismul selectează și eliberează cel mai sănătos ovul, deci, în timp,
calitatea acestora se diminuează, complicînd procesul de concepere a unui copil sănătos și sporind riscul
nașterii unui bebeluș cu afecțiuni.
Rezerva ovariană a femeilor de diferite vîrste poate fi determinată prin punerea în evidentă a nivelului hormonului
anti-Mullerian (AMH) în sîngele venos. Acesta este produs de celulele stratului granulos care dezvoltă foliculi cu
ovocite incomplet mature, care așteaptă un impuls hormonal pentru a începe procesul de maturare.

1. Definește noțiunea de „rezervă ovariană”.


2. Identifică pe graficul propus perioada de vîrstă a femeilor cu o rezervă ovariană: maximală,
redusă.
3. Apreciază estimativ (utilizînd o scară de 10 puncte) șansele conceperii unui bebeluș sănătos la
femeile de 27, 37, 43 ani.
4. Formulează o concluzie despre evoluția în timp a rezervei ovariene și a nivelului de AMH în sînge.
44 DEZVOLTAREA PRENATALĂ
§ A OMULUI
Ontogeneza reprezintă dezvoltarea individuală În această perioadă a dezvoltării embrionare,
a organismului omului, începînd cu stadiul de zigot energia și substanţele nutritive, necesare celulelor
pînă în momentul morţii. Dezvoltarea ontogeneti- embrionare, sînt primite din citoplasma ovulului.
că a omului prezintă două perioade: În cea de-a 4 zi din momentul fecundării o for-
prenatală; maţiune constituită din 64 de blastomere, numită
postnatală. morulă, ajunge în cavitatea uterină, unde se trans-
formă în blastulă.
Dezvoltarea prenatală iniţiază în Celulele periferice ale blastulei formează tro-
momentul fecundării și, de regulă, durează 9 luni foblastul, din care ulterior se va dezvolta placenta.
(cca 40 săptămîni), timp în care omul se dezvol- Celulele din centru invaginează formînd o cavitate
tă foarte rapid, trecînd prin trei etape succesive: umplută cu lichid care este numită blastocel, iar
etapa pre-embrionară, etapa de embrion și etapa restul celulelor formează embrioblastul.
de făt. Dimensiunile blastulei nu depășesc dimensiuni-
Etapa preembrionară (fig. 9.10) începe le zigotului, deoarece în ciclul celular al blastomere-
în momentul formării zigotului și finalizează la lor este esenţial redusă sau lipsește etapa de creștere
sfîrșitul celei de a patra săptămîni a dezvoltării și, ca urmare, celulele-fiice sînt mai mici decît celu-
prenatale, cu formarea embrionului. Pe parcursul lele-mamă de la care provin. Toate celulele blastulei
acestei etape are loc segmentarea zigotului, nidaţia, au un set dublu de cromozomi (sînt diploide) și sînt
formarea gastrulei. identice după structură.
Segmentarea. Zigotul în timpul mișcării spre Nidaţia. La sfîrșitul primei săptămîni de
uter se divide mitotic în 2, 4, 8 etc. celule care au după fecundare pe trofoblast se formează niște
același patrimoniu genetic și sînt numite blasto- vilozităţi ce implantează blastula în peretele ute-
mere. Celulele fiecărei diviziuni sînt mai mici în rului și secretă hormoni speciali care determină
comparaţie cu diviziunea precedentă. Pînă la a apariţia primelor simptome ale sarcinii: întărirea
treia zi după fecundare fiecare din blastomere, mamelelor, greaţa, ameţeala, absenţa ovulaţiei și a
fiind izolat poate da naștere unui embrion. La menstruaţiei.
această etapă poate avea loc scindarea spontană a Gastrula se caracterizează prin:
grupului de blastomere și ca rezultat apar embri- dividere celulară intensivă;
oni gemeni. apariţia foiţelor embrionare: ectoderma, endo-
derma și mezoderma, din care încep să se dezvolte
ţesuturile și organele viitorului organism.
146 Segmentaţia Din ectodermă se vor dezvolta: sistemul nervos
3 zile 4 zile
și sistemul tegumentar, din mezodermă sistemul
Moru scheletal, muscular și cardiovascular, iar din endo-
la
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM

derm generează tractul digestiv, plămînii și ficatul.


ile

5
2z

zil

Etapa de embrion începe în a doua săp-


e

tămînă a sarcinii cu formarea celulelor sangvine


și diferenţierea celulelor cardiace. Ea durează cca
6 zile

șapte săptămîni (fig. 9.11).


ere
Blastu

tom
Primele organe apar în săptămîna a cincea:
prima zi

s
Bla creierul și măduva spinării rudimentară; braţele și
7 zile
la

picioarele apar ca mici muguri, iar inima și sistemul


circulator sînt bine conturate. Deși nu posedă o
faţă conturată, există mici depresiuni în care se vor
Nidaţia
forma ochii și urechile.
În săptămîna a 6-a părţile interne ale urechilor
și ochilor sînt în continuă formare, începe dez-
voltarea nărilor. Creierul și măduva spinării sînt
aproape formate. Se dezvoltă sistemele digestiv și
Fig. 9.10. Dezvoltarea preembrionară urinar, dar ficatul și rinichii încă nu funcționează.
Umerii, coatele, genunchii, bazinul și plămînii
se formează în săptămîna a 7-a. La finele acestei
etape (săptămîna a opta) embrionul posedă mîini,
picioare, nas, ochi, gură, pleoape.
Etapa de embrion este perioada cea mai vulne-
rabilă a dezvoltării umane, deoarece se formează Amnion
toate organele corpului. Acţiunea factorilor nocivi Corion
(medicamente, infecţii, alcoolul etc.) poate provo-
ca urmări grave ireversibile.
Etapa de făt demarează la opt săptămîni de
după fecundare și se caracterizează prin dezvolta-
rea organelor și a sistemelor de organe, creștere în Dop cervical
Col uterin (cervix)
lungime și în greutate.
În a paisprezecea săptămînă fătul începe să
se miște, apar reflexele musculare ale pleoapelor, Fig. 9.11. Săptămîna a patra de dezvoltare
palmelor și picioarelor. În această perioadă apare intrauterină
reflexul înghiţitului, fătul sughiţă, se rostogoleș-

SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM


te, își strînge mîna în pumn, dormitează și chiar organismului mamei dacă este îngrijit în secţia de
reacţionează la zgomotele din exterior. În luna a terapie intensivă.
cincea începe a suge degetul mare, iar după o lună Factorii de risc, care pot provoca fătului
apare reflexul de apucare. leziuni sau tulburări în dezvoltare sînt bolile in-
Începînd cu luna a treia, cu ajutorul steto- fecţioase virotice sau bacteriene (rubeola, gripa),
scopului se pot auzi bătăile inimii fătului. La vîrsta bolile venerice, fumatul, consumarea alcoolului și
de 24 de săptămîni fătul poate supravieţui în afara a drogurilor etc.

147

Fig. 9.12. Dezvoltarea prenatală


Placenta se diferențiază în luna a doua de minut. Vilozitățile placentei asigură schimbul de
sarcină. Ea are în diametru cca 18–23 cm și o substanțe dintre sîngele matern și cel al fătului.
grosime de 3–6 cm. Greutatea placentei variază în La nivelul placentei sîngele matern și sîngele
funcție de patrimoniul genetic, mărimea și sexul fătului nu se amestecă, dar vin în contact prin
fătului. De regulă, greutatea placentei reprezintă în intermediul membranei, vilozităților placentei, la
medie 1/6 din greutatea fătului, iar o greutate sub nivelul careia are loc schimbul de substanțe (CO2,
300 g este rezultatul unor tulburări de dezvoltare. O2, glucoză etc.).
Vilozitățile placentei reprezintă o suprafață de Artera ombilicală transportă sîngele matern
10–14 m2 și conțin pînă la 50 km capilare sangvine. spre făt pînă la nivelul placentei, iar vena ombilicală
Debitul sangvin matern este de cca 500 ml per transportă sîngele parvenit de la făt spre placentă.

STUDIU DE CAZ
I. GEMENI
Gemenii bivitelini apar în urma fecundării simultane a două
ovule diferite de către doi spermatozoizi, în cursul aceluiași
raport sexual. Rezultă doi zigoți diferiți care se vor implanta
unul lîngă altul în uter. Copiii pot semăna, dar nu mai mult decît
seamănă între ei frații și surorile. Gemenii bivitelini reprezintă
două treimi din cazurile de sarcini gemelare.
Gemenii univitelini apar în urma unei singure fecundări. Zigotul
format din cauze, încă neexplicate complet, prin dividere
formează doi blastomeri care se vor dezvolta independent, dînd
naștere la doi copii absolut identici.

Explică asemănarea absolută a gemenilor univitelini și


asemănarea parțială a celor bivitelini.

II. SARCINA EXTRAUTERINĂ 5


În condiții normale, ovulul după fecundare se „mișcă” spre uter. În 4
anumite cazuri zigotul se implantează în pereții trompelor uterine, 1
provocînd sarcina extrauterină. Dacă o astfel de sarcină nu este 2
descoperită și întreruptă în scurt timp, ea poate determina ruptura
3 6
trompei, urmată de hemoragii masive.
Aceasta pune în pericol viața femeii gravide.
148 6