Sunteți pe pagina 1din 20

INCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN PROVINCIA

AFRICA PROCONSULARĂ

In cursul actual, prin Africa nu înțelegem continentul cu același nume, ci


Provincia Proconsulară Africa, adică teritoriile romane care nu făceau parte din
Prefectura Egipt și care depindeau direct de Roma, nu de Constantinopol. Ar fi Tunisia,
Libia și o parte din Algeria de azi. Provincia Africa se învecina la vest cu Mauretania. In
acea provincie creștinismul a pătruns foarte de timpuriu, de aceea, acolo avem mari
ierarhi și teologi încă din secolul al III-lea, cum ar fi Sf. Ciprian episcopul Cartaginei și
preotul Tertulian.
Cât privește monahismul în Africa, acesta se datorează aproape în întregime
Fericitului Augustin. Aceasta nu înseamnă că el este cel care a adus monahiemul în
provinciile africane latinofone.
Tertulian din Cartagina, capitala provinciei Africa, actualmente în Tunisia, ne dă
primele înformații cu privire la prezențele monahale în Africa înainte de Sf. Augustin.
Așadar, Tertulian (Cartagina, 145-230) vorbește de cei care păstrează
fecioria până la moarte ( Apologeticum). Soției sale îi dă sfatul ca, după trecerea sa la cele
veșnice, să consacre văduvia ei lui Hristos. (Ad uxorem)
In ,,De resurrectione Christi” vorbește despre nenumărații asceți ai Bisericii din
Africa ce păstrează fecioria, despre fecioare care și-au consacrat viața Mirelui Hristos și
despre bărbații care au lepădat orice legătură trupească. Ii laudă pe cei care, prin păstrarea
fecioriei, s-au făcut asemenea îngerilor.
Sf. Ciprian (210-258, Cartagina) a scris lucrarea ,,Despre comportamentul
fecioarelor.” Este vorba, desigur, despre fecioarele cu viață consacrată. Le socotește
adevărate flori ale Bisericii. ,, Flori sunt ele din sămânță duhovnicească , podoabă și
cinste a harului duhovnicesc, însușire aleasă, lucrare de laudă și cinste nestricată și
întreagă, chip al lui Dumnezeu, care răspunde sfințenie,i Domnului, partea cea mai
însemnată a turmei lui Hristos.” ( Despre chipul fecioarelor lll trad. rom. De Laura
Pătrașcu, ed. IBMBOR, 2003, p.105).
Acestora, care ,,s-au dăruit lui Dumnezeu”, Sfântul Ciprian le dă sfaturi ca să stăruie
nu numai în curăția trupească, ci și în curăția minții. Fecioara, spune Ciprian, nu trebuie
să se îngrijească de frumusețea trupului. Acesta este tocmai cel împotriva căruia ea
trebuie să lupte (p.108), de aceea creștinul și mai ales fecioara cu viață consacrată nu
trebuie să aspire la vreo mărire trupească. Ciprian dă sfaturi fecioarelor care proveneau
din familii bogate să folosească bogățiile pentru fapte ale milei creștine, dat fiind că
bogăția pe care Dumnezeu i-a încredințat-o fecioarei trebuie folosită spre mântuire
(p.112). El sfătuiește fecioarele consacrate să evite fardurile și podoabele pe care le poartă
femeile căsătorite; să evite petrecerile, de unde pot pleca cu răni în urechi; să evite băile
publice. Le va spune, printre altele:,, Păziți-vă de căile mari și largi!...Păziți nevătămat,
fecioare, păziți ceea ce ați început să fiți, ceea ce veți fi! Mare răsplată vă așteaptă, înalta
răsplată a virtuții, cel mai mare dar al curăției.”(p.120-121) ,,Voi aveți slava învierii încă

1
din acest veac, treceți prin veac, fără să vă atingă veacul! Când stăruiți fecioare și curate,
sunteți asemenea îngerilor lui Dumnezeu.”(p.122)
Va încheia, spunând:,, Cele mai înaintate în vârstă dați învățătură celor mai tinere;
cele mai mici, arătați îndemn celor asemenea vouă! Stăruiți a vă îndemna unele pe altele,
chemati-vă pentru slavă prin povățuiri spre virtute! Răbdați cu tărie, stăruiți în cele
duhovnicești, ajungeți la țintă în chip fericit!”(p.123)
Din lucrarea aceasta înțelegem că în Cartagina acelor vremi putem vorbi de
existența călugărițelor. Nu știm dacă trăiau în case comune sau duceau viață consacrată,
rămânând în cadrul femiilor lor, dar fenomenul monahal ca atare exista. Din informațiile
lăsate de Tertulian constatăm că existau și bărbați cu viață consacrată. Vă rog să rețineți,
ne găseam în prima jumătate a secolului al III-lea.
Nu avem informații că pe atunci, în Egipt, existau deja fecioare cu viață consacrată.
Sf. Antonie a lăsat pe sora sa, Maria, într-o comunitate de fecioare când a început viața
eremitică, în anul 270. Aceasta ne face să credem că și în Egipt existau destul de devreme
fecioare cu viață consacrată, deci, călugărițe.
Inainte să vorbim despre tipul de monahism introdus de Fer. Augustin în nordul
Africii, mentionăm că unii prieteni ai lui Augustin au avut, și ei, un rol important în
introducerea monahismului în sudul Mediteranei. Spre exemplu, Alipius, în anul 393 a
fost ales episcop în Tagaste. In calitate de episcop, Alipius, prietenul lui Augustin, a
construit două mănăstiri, una de bărbați și alta de femei. Prin 410 Pinian și Melania cea
Tânără au inființat o mănăstire în Tagaste, cu binecuvântarea lui Alipius.
Alt prieten al lui Augustin, Evodius, a ajuns episcop în Uzale, în provincia
proconsulară în anul 396. Acolo a înființat o mănăstire de bărbați și una de femei.
Possidius, elevul, prietenul și biograful lui Augustin, a fost ales episcop în 397 pentru
Calama,în Numibia, unde a înființat o mănăstire canonială. In vremea ocupației vandale
din (428-534) existau în nordul Africii 50 de mănăstiri în care se ducea o viață monahală
fundamentată pe Rânduiala marelui episcop al Hiponei, Augustin.
Am spus toate acestea spre a arăta că Augustin nu a înființat mănăstiri într-o
regiune în care nu se auzise de monahi. El a adus însă o transformare deosebită a
monahismului african.
Fericitul Augustin (3540430) s-a născut în Tagaste, din tată păgăn și mamă creștină
(Sf. Monica). A studiat la Cartagina, de unde s-a întors căsătorit cu o fată, se pare bogată,
și cu un băiat. Soția l-a părăsit. El a rămas cu băiatul pe care l-a purtat cu el peste tot,
dându-i o educație strălucită. Este vorba de Adeodat (Cel de Dumnezeu dat) A plecat în
Italia, unde a ajuns profesor de Retorică. La Mediolanum l-a cunoscut pe Sf. Ambrozie,
care l- aimpresionat profund. In căutările lui, fusese atras de manihei. S-a convertit la
creștinism la Milano,la vârsta de 34 de ani, fiind botezat de Sf. Ambrozie, episcopul
acelei cetăți.
A venit la Roma unde, la scurtă vreme a trecut la cele veșnice Monica, sfânta sa
mamă, pe care a îngropat-o la Ostia. A rămas la Roma câteva luni, până la sfârșitul verii
anului 388. Aici a scris prima carte din tratatul ,,Delibero arbitrio”, urmând ca celelalte
două să le scrie mai târziu. Motivat de lupta cu maniheii, a scris lucrarea ,,De moribus
ecclesiae catholicae deque moribus manichaeorum” și ,,De quantitate animi”( Cf. Rodolfo

2
Doni, Augustin, Căutătorul neobosit al adevărului; Ed. Pauline, 2015, 124). A părăsit
Roma și a venit în Africa, în orașul său natal, Tagaste, unde voia să se dedice educației
tinerilor și să continue viața contemplativă pentru care optase, devenind creștin. Era
însoțit de fiul său, Adeodat, și de câțiva prieteni, între care Alipius, Evodius, Possidius,
foști funcționari superiori și alti câțiva prieteni.
Tagaste era un oraș, centru episcopal, așezat într-o regiune muntoasă, pe versantul
sudic al Munților Mediera, la o înălțime de 675 de metri. Acești munți nu sunt prea înalți
(1000-1400 de metri altitudine). Din Tagaste se deschidea o vale cu vegetație bogată, în
care curgeau mici răulețe. In depărtare se putea vedea pustiul, care avea, și el, farmecul
lui. Acest oraș se găsea la o distanță de 250 Km. De Cartagina (Tunisia), capitala
provinciei, unde Augustin își făcuse studiile și la 80 Kmde Hippona, astăzi Anaba (în
Algeria).(Cf. Carlo Cremona, Augustin de Hipona, Ed. Pauline, 2003, 137).
Augustin făcea parte dintr-o familie înstărită și respectată. El vorbește în amintirile
sale că părinții săi erau proprietarii unei vii. Probabil că în acea vie se găsea și casa
părintească. Faptul că pe când locuia la Tagaste avea deja tahigraf, arată că era un om cu
posibilități materiale, dincolo de faptul că era foarte dotat și foarte cultivat. De altfel, nu
era puțin lucru să vii din Africa și să ajungi să câștigi o catedră în capitala imperiului.
A hotărât să trăiască în acea casă, împreună cu fiul și ci prietenii săi, îmbinănd munca
intelectuală (a făcut manuale pentru copii și, se pare, că a dat lecții) cu munca fizică,la
câmp ,în vie și în grădină) și cu preocuăpările religioase. Nu cunoaștem dacă în Tagaste,
în casa sa, el a construit o mănăstire propriu-zisă (unii consideră că acolo a înființat prima
mănăstire în care trăia cu grupul de prieteni), dar era o viață angajată pe calea
contemplației monahale.
Posidius, prietenul și biograful său ne-a lăsat următoarea informație:,, După ce a
primit harul Botezului, împreună cu mai mulți dintre concetățenii săi și dintre prietenii
săi, tot așa de devotați ca el să slujească lui Dumnezeu, el se întoarce în Africa și revine la
casa sa și la pâmântul său. Aici va rămâne timp de trei ani; din acel moment, străin de
grijile lumii, trăind împreună cu tovarășii săi, pentru Dumnezeu, în post, în rugăciune, în
fapte bune și cugetând la Legea Domnului ziua și noaptea. Toate luminile pe care
Dumnezeu le descoperea minții sale, în cugetare sau în rugăciune, el le împărtășea celor
prezenți și celor absenți, prin cuvânările și prin scrierile sale”(Les Confesions de Saint
Augustin Eveque d Hippone, precedees de sa vie par S. Possidius,eveque de Calame son
disciple et son ami, IV, traduction nouvelle par L. Mareau, Paris, Ed. Flammmarion, fără
dată, p.IV) Era pasionat de studiu și de scris, dar nu neglija munca în grădină, în câmp,
convins fiind că munca fizică instruia, nu era numai un mijloc de subzistență.
Pe manihei îi considera dușmanii Bisericii și ai lui Dumnezeu. De aceea,
împotriva lor a scris și s-a disputat cu ei, atât înainte cât și după ce a ajuns preot și
episcop. Era atât de absorbit în munca intelectuală, încât, Adeodat își manifesta oarecum
frustarea de a nu-l vedea prea des. In Dialogurile pe care fiul le-a avut cu tatăl se
păstrează un asemenea moment de manifestare a dorului adolescentului pentru întâlnirile
cu tatăl: ,,Tată, în sfârșit, te pot vedea! N-ai coborât deloc în grădină toată săptămâna
aceasta...M-ai lăsat singur, dar nu tocmai: pentru că m-am delectat citind din nou
Solilocviile tale sub acest copac....Câte pagini ai scris?”

3
Possidius relatează că se găsea la Hippona un om de afaceri, dintre cei numiți ,,agent
de afaceri”, se pare, un om bogat, care auzise de activitatea lui Augustin. De aceea, a
declarat că se va lăsa de cele lumești dacă va auzi din gura lui Augustin însuși cele care-l
vor face să se convretească. Aflând de aceasta, Augustin a plecat la Hippona să-l
catehizeze. Respectivul om de afaceri nu s-a lăsat lesne convins, de aceea Augustin a
rămas o bucată de vreme în Hippona, timp în care,cu siguranță, a fost cunoscut de
populație. In Hippona se ducea des la slujbele săvârșite de bătrânul și sfântul episcop
Valerius. De mai multă vreme episcopul anunța necesitatea unui preot la catedrala
episcopală. A făcut același anunț și apel celor prezenți în ziua în care Augustin se afla în
biserică. In acel moment, cei prezenți, care-l cunoșteau deja, împotriva voinței lui, l-au
înșfăcat pur și simplu pe Augustin și l-au prezentat episcopului spre a fi hirotonit preot,
ceea ce episcopul a făcut pe loc. Hirotonirea ca preot a avut loc în anul 391.
Augustin avea vârsta de 38 de ani. S-a implicat total în slujirea preoțească și
misionară.
Pe vremea aceea, în Bisericile din Africa preoții nu aveau voie să predice sau să
catehizeze în catedrală în prezența episcopului. Valerius era grec de neam. Se pare că nu
stăpânea bine latina, așa că i-a permis lui Augustin să predice chiar în prezența sa, în
ciuda obiecțiilor ridicate de unii confrați de-ai săi. Era fericit că Dumnezeu îi adusese un
asmenea slujitor.
Pe lângă catedrala din Hippona, Augustin a înființat foarte repede (391) o mănăstire
unde, probabil au venit și unii dintre tovarășii săi de la Tagaste. Se pare că Adeodat a
murit între timp.
Acesteia i-a dat o rânduială foarte concisă și cuprinzătoare. Este prima Rânduială
monahală din cadrul Bisericii Apusene. După cum am văzut, deși în Occident au existat
comunități monahale înaintea celor înființate de Augustin în Africa, nu ni s-a păstrat vreo
Rânduială monahală. Determinant pentru frații din mănăstire era prezența îndrumătorului
duhovnicesc, de obicei, întemeietorul comunității.
Rânduiala preotului Augustin se voia una care urma învățătura Apostolilor. Prima
condiție cerută celor care voiau să trăiască în acea mănăstire era renunțarea la avere și
iubirea totală pentru Dumnezeu și pentru confrați. Nimeni nu trebuia să posede ceva, totul
era în comun, fiecăruia asigurându-i-se cele necesare, așa cum făcuse el însuși cănd se
întorsese din Italia.Possidius, op.cit. p.V)
Rânduiala aceea cuprinde opt capitole, fiind dispuse astfel:
I Primul capitol este consacrat iubirii care trebuie să domnească între monahi, în
calitate de ucenici ai lui Hristos. Dreptatea față de frații viețuitori în mănăstire cere ca
bunurile să se împartă tuturor, nu în mod egal, ci după necesități. Ea prescrie o serie de
amănunte privind renunțarea la posesiuni, dar atrage atenția că unii se pot mândri de
sărăcia în care trăiesc, ceea ce este grav. Renunțarea la sărăcie trebuie să fie însoțită de
smerenie.
II. In capitolul al doilea vorbește despre rugăciune și post. In biserică erau două slujbe
zilnic la care participau toți monahii, dar fiecare monah, în timpul liber, avea voie să
meargă la biserică și să se roage individual. Impreună cu citirea psalmilor și cu cântatul se
citea și o rugăciune specială. Călugării erau îndemnați ca în acel timp să mediteze asupra

4
textelor citite și cântate. Postul este mai puțin aspru, comparativ cu ceea ce știm despre
hrană și post în mănăstirile egiptene. Era mai aproape de Rânduielile Sfântului Vasile.
Călugării aveau parte de diverse forme de regim alimentar, în funcție de sănătatea
fiecăruia și de munca depusă.
III. In capitolul al treilea tratează despre regimul de hrană din mănăstire. Era interzis
abuzul de hrană : ,,supuneți-vă trupul prin post! Abțineți-vă de la mâncare și băutură, cât
vă permite libertatea!” Arată o largă înțelegere față de cei care aparțineau unor clase
superioare din punct de vedere social. După Augustin, aceștora trebuia să li se arate o
anumită atenție cu privire la ceea ce ei fuseseră obișnuiți să mănănce. Rânduiala tratează
cu multă atenție, grija care trebuie avută față de cei bolnavi.
IV Capitolul al IV-lea este consacrat castității și necesității disciplinării interioare.
Spre exemplu, va spune: ,,Când ieșiți afară din mănăstire, mergeți împreună; când veniți ,
rămâneți împreună! In timpul deplasărilor voastre să nu vă smintească nimeni, ci totul să
se potrivească cu sfințenia religiasă! Dacă ochii voștri se vor îndrepta spre o femeie, ni-i
fixați asupra niciuneia!...”
Augustin insistă foarte mult pe puritatea interioară care trebuie să reproducă puritatea
credinței și consecvența monahului în angajamentul luat.
V. In capitolul al cincelea, tratează despre îmbrăcăminte și despre ordinea care trebuie
să domneacă în întreținerea acesteia. Fiecare monah trebuia să-și întrețină calitatea
hainelor (el trebuia să fie cel care trebuia să și le spele). Vorbește despre bolnavi. Dacă
acestora medicul le prescria necesitatea de a merge la băile publice, ei puteau să meargă.
Arată o deosebită atenție pentru solicitarea și pentru sfatul medicului în caz de boală.
Vorbește despre existența unei biblioteci și despre programul acesteia. La fel, vorbește
despre existența scriptoriumului, spațiu caracteristic mănăstirilor occidentale.
VI. Capitolul al șaselea este consacrat aplanării eventualelor conflicte care ar putea să
apară între frații din mănăstire. Pentru rezolvarea acestora recomandă răbdarea și
dragostea. Orice ceartă, orice jignire trebuie reparată prompt. Cel care a jignit trebuie să-
și ceară imediat iertare, cel jignit trebuie să ofere imediat iertarea. Cel care nu va cere din
inimă ieretare, nu va mai avea dreptul să rămână în mănăstire, la fel și cel care nu acordă
iertarea.
VII. Capitolul al șaptelea este consacrat ascultării. Aceasta este înțeleasă mult mai
suplu decât în alte Rânduieli: superiorul trebuie să fie ascultaat, fără doar și poate, dar,
semnalează Augustin, trebuie ajutat să nu-și plaseze fericirea în înrobirea fraților. In
calitate de persoană căreia trebuie să-i dea ascultare ceilalți, superiorul trebuie să se
străduiască să câștige afecțiunea celor care se găsesc sub ascultarea sa, decât să le
stârnească frica. Genial!
Ii îndeamnă pe frați să aibă și îngăduință față de superior pentru că ,, între voi
pericolul este cu atît mai mare cu cât responsabilitatea pe care o aveți/sau ați primit-o este
mai mare.”
VIII. In ultimul capitol Augustin îi îndeamnă pe călugrăi să citească această
Rânduială în mod public o dată pe săptămână, ca fiecare să știe foarte bine ceea ce
presupune viața în mănăstire.

5
In anul 395 Valerius îl va hirotoni pe Augustin episcop auxiliar. După câteva
luni de la hirotonire, bătrânul și sfântul episcop Valerius a trecut la cele veșnice. A fost
ales episcop titular vicarul său, Augustin. In această calitate, va inființa în Hippona o
mănăstire (probabil în alt loc decât cea din centru eparhial, căreia îi va da aceeași
rânduială. Ulterior, a întemeiat și alte mănăstiri.
Augustin a acordat o grijă deosebită monahilor. Pentru ei a scris mai multe lucrări,
căutând să-i ajute să ducă viața pentru care au optat în conformitate cu idealul pe care-l
presupune această viață. Nici una dintre aceste lucrări nu este menită să depersonalizeze
călugărul, dar nici să-i cultive orgoliul smereniei. Cred că așa se explică răspândirea
uluitor de repede a disciplinei pe care o presupunea Rânduiala augustiniană. Faptul că
dominicanii au preluat această Rânduială și, mai ales faptul că din rândul Augustinienilor
au ieșit personalităi de primă mărime în istoria culturii universale ( Grigore Mendel,
întemeietorul Geneticii, a fost, spre exemplu, călugăr augustinian) și în ceea ce privește
viața sfântă, arată eficiența unei asemenea Rânduieli. De o asemenea atenție s-au bucurat
în Orient Rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, care stau și la baza multor Rânduieli
occidentale.
Augustin nu a limitat îndrumările către monahi doar la Rânduiala pe care a scris-o
în anul 391. A continuat să le dea sfaturi continuu. De aceea a lăsat mai multe opere în
care dădea sfaturi monahilor.
Augustin consideră că monahul trebuie să confirme că vine în mănăstire din iubire
și în mănăstire să trăiască în iubire. De aceea prima frază a Rânduielii sale era:,, Ante
omnia, fratres charissimi, diligatur Deus, deinde proximus!”
Iubirea nu trebuie să rămână la nivel declarativ sau la nivel de îndemn pentru alții. In
mănăstire, supă Augustin, nu pot trăi decât cei care au în ei și între ei iubirea lui Hristos.
Ca și Sf. Vasile cel Mare, Augustin consideră că monahii sunt ostași ai lui Hristos.
,, Ostașii lui Hristos luptă în liniște, nu pentru uciderea dușmanilor, ci pentru a-l birui pe
diavol și pe îngerii lui, aceste puteri spirituale rele, care nu se văd. Ei sunt biruitori ai
celor pe care nu-i văd , biruind simțămintele cele rele pe care le simt în ei înșiși.”( Ep.
225,12).
Augustin nu spune că mănăstirea este locul unde trăiesc cei desăvârșiți și unde
oamenii tind la desăvârșire prin iubire desăvârșită și prin lupte susținute. Modul în care
se manifestă deplinătatea iubirii monahale, după Augustin, constă în: generozitate, în
viața comunitară și în apostolat/ în munca misionară.
Generozitatea este o trăsătură a moralei creștine, dar pentru monah, ea este
primordială, dat fiind că în monahism trăsătura specifică a moralei creștine este pusă în
aplicare cu mai multă logică, cu mai multă râvnă și e mult mai completă. Această viață
afectează viața socială și apostolatul Bisericii. Dar ea se referă și la calitatea vieții
creștinului,în general, și a monahului în special, cu Dumnezeu. Scopul creștinului este să-
l aibă pe Dumnezeu. Dar nu-l poate avea pe Dumnezeu dacă nu se leapădă de lume.
Monahul este un exemplu, în acest sens.
Augustin admiră viața anahoreților din Egipt, dar optează pentru viața în chinoviu
pe care o consideră mai apropiată de spiritul Evangheliilor. In comunitatea monahală și
nu numai, creștinii au șansa să-și poarte sarcinile unii altora (Gal.6,2). Deși a căutat viața

6
contemplativă, Augustin a înclinat să scoată în evidență dinamismul vieții creștine din
interiorul comunității monahale. In mănăstire se vede dinamismul iubirii în viața activă a
fiecărui monah în care iubirea se exercită prin susținere reciprocă. Mănăstirea este
imaginea în mic a Bisericii. După cum în Biserică nu sunt toți sfinți, așa este și în cazul
mănăstirii. In ea fiecare monah trebuie să suporte și pe cei slabi, pe cei nedesăvârșiți,
pentru a se bucura și de prezența celor desăvârșiți. Unii oameni se retrag în mănăstire,
după cum corăbiile se retrag în porturi spare a scăpa de furtună.
In cadrul dinamismului iubirii creștine care animă viața monahului intră zelul
apostolic și viața de apostolat pe care monahul are datoria să o trăiască la parametrii
ceruți de etosul creștin. Augustin considera absolut necesară implicarea monahului în
apostolatul Bisericii, ca sacerdot, sau ca simplu misionar.
Constatăm că Augustin crerea monahului să depună voturile specific monahale.
După el, votul monahal era o promisiune făcută lui Dumnezeu de a realiza o faptă bună,
capabilă să fie un adevărat act de cult, și o ,,jertfă”, în sensul general al cuvântului. Deci,
obiectivul vieții creștine, din punct de vedere pozitiv, îl constituie fapta bună. Acesta este
obiectivul general, dar voturile monahale au și obiective imediate, care fac din voturile
monahale acte de cult. Prin viața sa, monahul armonizează atât scopul general la votului
monahal, cât și obiectivul imediat al acestuia.
Specific votului monahal este acela de a transforma ceea ce era numai sfat, în
datorie. Iar scopul mănăstirii este de a facilita curățirea de întreita moștenire a păcatului:
de iubirea dezordonată a creaturilor, de egoism, care se opune iubirii de Dumnezeu și
celei după modelul lui Dumnezeu și de dezinteresul față de desăvârșire. Biruirea acestor
piedici este echivalentă cu îndeplinirea primei condiții pentru înnaintarea pe drumul
desăvârșirii prin acceptarea sărăciei de bună-voie, prin castitate și prin ascultare.
Sărăcia, după Augustin, trebuie să fie, înainte de toate, o stare de spirit; fecioria
trebuie unită cu caritatea; ascultarea este un vot legat de celelalte voturi, în sensul că
trebuie să ia în calcul duhul credinței, cu realizarea smereniei; ea se exprimă în iubirea
față de Dumnezeu. ( Cf. F. J. Thonnard, Traité de vie spirituelle à l’Ecole de Saint
Augustin , Editions Bonne Presse, Paris, 1957, pp. 542-570).
Vorbind mai concret despre voturile monahale, Augustin leagă fiecare vot de o
virtute care-l verifică și care-l concretizează. Astfel, sărăcia este legată de muncă;
castitatea de smerenie; ascultarea este legată de dreptate.
După cum se vede, fiecare vot monahal este legat de câte o virtute sau preocupare
contrară. De ce? Pentru că exista riscul ca, în numele unei virtuți scazi într-un păcat grav.
Spre exemplu, s-ar fi putut ca munca și eventualul câștig din ea să-l pună pe monah să
uite votul sărăciei.Castitatea/fecioria putea să-l arunce pe monah ( cum se întâmplă foarte
frecvent) în păcatul mândriei, lucru semnalat cu cca. douăzeci de ani mai devreme și de
Sf. Grigore de Nyssa în ,,Despre feciorie”.
Era importantă fecioria/castitatea trupească, dar castitatea minții era și mai importantă.
Or, lipsa smereniei este echivalentă cu desfrăul minții. Cât privește ascultarea, aceasta
putea să existe în mod formal, dar să fie ipocrită. Era nevoie ca ascultarea de superior să
fie una corectă, dreaptă, adică, să adune în ea celelalte virtuți.

7
Nu trebuie uitat că viața monahală este o viață de rugăciune continuă. De aceea, în
lucrarea ,,De ordo Monasterii” el stabilește în amănunt tipicul serviciilor divine, atât în
timpul zilei, cât și în timpul nopții. Serviciile divine suportau anumite schimbări în
anumite perioade ale anului. In afară de Sf. Liturghie, existrau deja cele șapte laude
bisericești.
In fiecare zi monahii aveau și trei ore de muncă fizică, trei ore de muncă
intelectuală (în bibliotecă sau în scriptorium), trei ore pentru diverse îndeletniciri, toate, în
funcție de săvârșirea laudelor bisericești (ceasurile și vecernia) .
In ceea ce privește hrana, monahii din mănăstirile augustiniene aveau două mese pe
zi, nu prea frugale). Era voie să se servească vi la masă, dar nu se permitea ca între mese
monahul să bea sau să mănânce ceva. Conținutul meselor era vegetarian. In situații
speciale, puteau fi consumate și produse animaliere. Călugăeii nu aveau voie să
părăsească mănăstirea decât în situații speciale. Și în aceste cazuri, niciodată singuri. Nu
aveau voie să primească vizitatori, decât cu totul excepțional. Călugării erau rași pe cap și
aveau uniformă specifică.
Augustin a construit în Hippona și o mănăstire de maici. Prima stareță a acestei
mănăstiri a fost Felicitas, chiar sora sa, după ce a rămas văduvă. Se pare că era mama lui
patricius, ipodiacon la catedrala din Hippona. Felicitas a murit în 424. In Scrisoarea 211
Augustin scris Rânduiala acelei mănăstiri. Este prima Rănduială pentru femei din
Biserica Occidentală. Ne amintim că prima Rânduială pentru femei a fost dată cu un secol
mai târziu de Sf. Cezar de Arles. In Orient nu exista niciuna. Fer. Ieronim dăduse sfaturi
pentru călugărise câteva zeci de ani mai devreme, dar nu putem vorbi de existența unei
Rânduieli. Pe fond, această Rânduială păstrează principiile pe care le găsim în Rânduiala
pentru călugări. Din scrisoarea lui Augustin vedem că mănăstirea era deja multe
călugărițe. El le îndeamnă de la început să se roage intens, să fie animate de o iubire castă
și să se străduiască să rămână unite în viața de sfințenie pentru care au optat.
Dacă vor constata între ele vreo tulburare, să-l roage pe Dumnezeu să alunge de la
ele acea ispită! Rânduiala recomanda sărăcia reală. Intrarea în mănăstire presupunea
renunțarea la bunurile de care, postulanta dispunea, eventual, bunuri care deveneau
automat bunuri utilizabile pentru nevoile comunității.
Călugărița nu trebuia să-și înalțe orgolios capul, ci să-și țină sus inima, dat fiind că
,, mândria este ca o cursă întinsă faptelor bune ca acestea să devină lipsite de merit”.
Rânduiala prezenta necesitatea rugăciunii la timpii rânduiți.
Le îndeamnă pe călugărițe la post și la cumpătare, pe cât le permite sănătatea. In
timpul meselor se citea din cărți sfinte. Toate trebuia să ia aminte la ceea ce se citea.
Dacă trebuia să meargă undeva, călugărița trebuia însoțită de o soră din mănăstire.
La fel, și când se plimba prin mănăstire.
Imbrăcămintea trebuia să fie decentă, să nu aibă nimic prin care călugărița să se
remarce în vreun anume fel. Dacă monahia se găsea în vreo biserică sau într-un loc unde
se găseau și bărbați, călugărița trebuia să se căznească să-și păstreze inima curată, dat
fiind că ,,Dumnezeu, care locuiește în voi, vă va apăra pe voi de voi înșivă”( Deus enim
qui habitat in vobis, etiam isto modo custodiet vos ex vobis) (10).

8
Neascultarea de stareță sau de preotul duhovnic atrăgea după sine excluderea din
mănăstire. Hainele trebuiau ținute în vestiarul comun; ele erau spălate de fiecare în parte,
la vreme precisă ( o dată pe lună). Iertarea celei care ar fi jignit vreo soră era absolut
necesară cea care ar fi greșit trebuia să ceară iertarea. Față de stareță, călugărițele trebuia
să asculte ca de mama lor. Cât privește pe stareță, atrage atenția că ea are de dat seamă lui
Dumnezeu pentru cele care îi acordau ascultare. (Cf. Ep. 211)
In afara celor două Rânduieli, Fericitul Augustin a mai scris și alte lucrări entru
instruirea monahilor. Dintre acestea putem aminti:
-De moribus Ecclesiae catholice;
- De opere monachorum;
-De continentia;
-De bonu conjugali;
- De sancta virginitate.
Augustin a marcat cu personalitatea lui întreaga viață monahală africană și
occidentală. A făcut lucrul acesta prin angajamentul monahal total și prin Teologia
profesată căreia până azi, nu numai Biserica, ci și cultura europeană îi datorează enorm.
Fericitul Augustin a trecut la cele veșnice în anul 430, cu puțin înainte de tragedia
trăită de romanitatea africană și de creștinismul african datorită năvaleivandalor, care au
cucerit nordul Africii și pentru o sută de ani au instaurat un regim dur. Fiind creștini, dar
de nuanță ariană, regii vandali au persecutat Biserica Ortodoxă, ca și pâgânii altădată. In
anul 534 generalul Belizarie va zdrobi regatul vandal, iar regele său, Gelimer, va fi adus
ostatec la Constantinopol.

Dăm mai jos textul Rânduielii Fericitului Augustin. Este traducerea pe care a oferit-o
Google. Are multe carențe, dar contribuie să vă faceți o ideea cu privire la duhul acelei
Rânduieli. Traducerea este lipsită de svoarea pe care o presupune textul latin și chiar o
traducere românească. Oricum, trebuie citită spre a înțelege cum gândea marele rinte
african monahismul.
Rânduiala Sfântului Augustin
CAPITOLUL UNUI.
1 Acest lucru vă recomandăm să observați în mănăstire.
2 Mai presus de toate, trăiește în unanimitate acasă, având un suflet și o singură inimă întoarsă
spre Dumnezeu.
Nu acesta este motivul adunării tale?
3 Și atunci, să nu audă nimeni despre tine despre proprietatea personală, ci dimpotrivă, totul este
comun pentru tine.
Fratele tău anterior trebuie să distribuie fiecăruia dintre voi ceva ce să mănânce și să acopere, nu
după un principiu egalitar, deoarece sănătatea ta este inegală, ci mai degrabă fiecăruia în funcție
de nevoile lui.
Citiți, de fapt, în Faptele Apostolilor:

9
„Au avut totul în comun” (4:32) și: „Am acordat fiecăruia o proporție din nevoile lor personale”
(4:35).
4 Lăsați pe cei care au deținut unele proprietăți în secol să accepte din toată inima că acest lucru
este comun, imediat ce intră în mănăstire.
5 În ceea ce privește cei care au fost lipsiți de bunuri acolo, să nu se ducă la mănăstire să caute
ceea ce nu ar fi putut avea în afară.
Dar să nu dăm să le acordăm slăbiciunii lor ușurarea necesară, chiar dacă indigența lor s-a extins
la necesitățile goale la vremea când erau în afară.
Fie ca fericirea lor să nu fie, totuși, să fi găsit vie și să se acopere astfel încât afară să nu o fi putut
obține.
6 Să nu-și ridice capul, fie pentru că împărtășesc viața anumitor oameni pe care nu au îndrăznit să
se apropie în afară.
Lasă-i mai degrabă să-și ridice inima și să nu urmărească lucrurile zadarnice ale pământului.
Să nu se întâmple ca mănăstirile să beneficieze pe cei bogați mai mult decât pe cei săraci, dacă cei
bogați devin smeriți și săracii mândri.
7 Dar, pe de altă parte, că cei care s-au bucurat de o anumită considerație în secol nu îi
disprețuiesc pe frații lor care s-au alăturat aceleiași sfinte adunări de o stare de sărăcie.
Dă-le, dimpotrivă, să încerce să câștige glorie, nu din strălucirea unei familii înstărite, ci din
compania fraților care au trăit în sărăcie.
Să nu se laude să fi adus o parte din proprietatea lor pentru a sprijini comunitatea.
Dacă și-au donat averea către mănăstire, nu ar fi obținut o mândrie mai mare decât cea pe care
bucuria acestor bunuri i-ar fi putut inspira în sec.
Celelalte defecte, de fapt, sunt exercitate în lucrări rele pentru a le face să se întâmple, însă
mândria însăși amenință lucrările bune pentru a le face să irosească.
Ce avantaje există în extravaganța înflăcărată asupra săracilor și în devenirea săracă de tine, dacă
sufletul sărac devine mai mândru prin disprețuirea bogăției decât prin stăpânirea ei?
8 locuiescn toate în unitatea inimilor șisufletelor și onoare una în alta ca Dumnezeu ale cărui
temple ai devenit.

CAPITOLUL 2

1 Fii sârguincios în a te ruga la vremurile și la vremurile stabilite.


2 În oratorie, faceți numai ceea ce este destinat și unde își primește numele.
În acest fel, dacă unii au timpul și dorința de a se ruga chiar și în afara orelor prescrise, nu vor fi
deranjați de cineva care crede că ar trebui să facă altceva.
3 Când te rogi lui Dumnezeu în psalmi și imnuri de laudă care trăiesc în inima ta ceea ce este
formulat de buzele tale.
4 Și ar trebui să cântați doar textul pentru melodie.
Dar ceea ce nu este scris pentru a fi cântat nu trebuie cântat.

10
CAPITOLUL 3

1 Subjugați-vă carnea prin post și abțineți-vă de la mâncare și băutură, cât vă permite sănătatea.
Este posibil ca cineva să nu poată rămâne pe stomacul gol decât seara: ca atunci să mănânce
ceva, dar, cu excepția cazului în care este bolnav, să facă acest lucru numai în jurul orei de prânz,
cu alții care ar fi în același caz.
2 De la începutul mesei până la sfârșit, trebuie să asculți citirea obișnuită, fără a întrerupe sau a
protesta, iar gura ta nu ar trebui să fie singură în a mânca mâncare, ci urechile tale ar trebui să fie
și flămând pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu.
3 Unii pot fi în stare de sănătate precară, ca urmare a condițiilor de viață anterioare; dacă li se
administrează o dietă specială, aceasta nu ar trebui să pară jenantă sau nedreaptă pentru alții,
făcută mai viguroasă de un alt stil de viață.
Și nu ar trebui să-i considere pe alții mai fericiți decât ei înșiși, din cauza unui tratament mai
bun; că mai degrabă se felicită din cauza vigoarei lor mai mari.
4 Cei care au venit la mănăstire după o viață mai rafinată, pot primi de fapt mâncare,
îmbrăcăminte, lenjerie de pat și pături, lucruri care nu sunt acordate fraților mai strălucitori și,
prin urmare, mai fericiți. .
Aceștia din urmă trebuie să constate, în ceea ce privește frații lor, cât de departe își separă starea
actuală din mănăstire de starea lor anterioară din secol, chiar dacă nu au reușit să atingă
frugalitatea altora a cărei sănătate este mai puternică.
Fiecare nu trebuie să vrea să primească ceea ce vede acordat câțiva: nu este o problemă de
preferință, ci de toleranță.
Astfel vom evita în mănăstire această inversare detestabilă, încât cei bogați, cu toată puterea lor,
devin generoși chiar și acolo unde săracii ar fi delicați.
5 În ceea ce privește bolnavii,. este adevărat că trebuie să mănânce puțin mai puțin pentru a nu fi
incomodați; dar după boala lor, ei trebuie tratați într-o manieră nu mai puțin potrivită pentru a-și
restabili rapid sănătatea.
Iar acest lucru se aplică, nu mai puțin decât pentru ceilalți, pentru cei care, în secol, au trăit în cea
mai mare mizerie, ca și cum boala lor foarte recentă ar trebui să le obțină ceea ce bogații aveau
un obicei foarte lung.
Dar, după ce și-au recăpătat puterea, trebuie să se întoarcă la propriile obiceiuri, mai mult,
fericite: sunt cu atât mai bune pentru slujitorii lui Dumnezeu, deoarece trebuie să se mulțumească
cu foarte puțin.
Și lăsați capriciul să nu-i țină înapoi, odată ce s-au întors într-o stare bună de sănătate, unde
necesitatea i-a promovat din cauza infirmității lor.
Acești oameni trebuie să se considere mai bogați decât ceilalți, care, în rezistența privațiunii, s-au
dovedit mai puternici decât ceilalți.
Pentru că este mai bine să ai puține nevoi decât cantitatea de mărfuri.

11
CAPITOLUL 4

1 Ceea ce purtați nu trebuie să vă facă să ieșiți în evidență și să nu încercați să vă mulțumiți cu


hainele, ci prin ceea ce vă aflați în interior.
2 Când ieșiți, mergeți împreună, când ați ajuns, rămâneți împreună.
3 Fie că mergi sau te oprești, indiferent de mișcările tale, nu faci nimic care să șocheze ochii unui
martor, ci ca totul să fie în conformitate cu starea ta, care este sfântă.

Și nu te preface că ești cu inimă curată dacă ai ochi necurati; căci ochiul necurat este mesagerul
unei inimi necurate.
Fără a schimba nici cel mai mic cuvânt, ne putem comunica sentimente impure unul altuia prin
priviri complice și, ca urmare a dorințelor rele, să găsim satisfacție într-o pasiune reciprocă.
Deci chiar dacă trupurile rămân. intact de orice atac asupra modestiei, acesta este sfârșitul
adevăratei castități: cea a inimii.
5 Cine privește o femeie și își găsește plăcerea în a simți privirea femeii fixată asupra lui, nu
trebuie să-și imagineze că nimeni nu-l vede când a făcut asta.
Cu siguranță este observat și chiar de către aceia despre care nu s-ar gândi.
Dar, să recunoaștem că totul rămâne ascuns și că nicio ființă umană nu o vede, ce caz va face din
acest Observator de sus, care nu poate fi ascuns nimic?
Sau ar trebui să ne gândim că el nu vede nimic, Acela a cărui înțelepciune știe să temporizeze în
vederea Binelui?
Omul consacrat trebuie să se teamă să nu-i încânte pe Dumnezeu; lasă-l să nu păcătuiască dorind
să facă plăcere unei femei.
Să se gândească: nimic nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu; nu-l lăsa să păcătească oprindu-și
privirea asupra unei femei.
Și în acest domeniu, frica lui Dumnezeu este insuflată în noi cu acest cuvânt:
„Domnul urăște ochiul care privește” (Prov. 27, 20 în LXX).
6 Prin urmare, când sunteți adunați în biserică sau în alt loc unde se găsesc și femei, fiți
păstrătorii purității unii pentru alții.
În felul acesta, Dumnezeu, care locuiește în fiecare dintre voi, vă va proteja și de locuințele Lui,
adică prin fiecare dintre voi.
7 Și dacă ați observat această obraznicie la unul dintre voi, avertizați-l imediat: fără a avea timp
să se dezvolte, boala lui trebuie corectată din start.
8 Dar dacă, chiar și după moniție, îl vezi săvârșind din nou această culpă, chiar și într-o altă zi, din
acel moment el trebuie raportat ca un bolnav care are nevoie de tratament; iar această datorie vă
privește pe toți fără excepție.
Dar mai întâi, este necesar să atragem atenția asupra altor doi sau trei martori asupra acesteia,
astfel încât să poată fi confundată prin mărturia a doi sau trei și redusă la datoria sa cu o

12
severitate proporțională.
Și nu credeți că sunteți rău, denunțând această greșeală.
Cu siguranță nu ești mai nevinovat, dacă, în măsură să îți îndrepți frații prin semnalarea lor, îi lași
să piardă tăcând.
Deoarece, dacă fratele tău ar fi suferit în trupul său de o rană pe care ar dori să o ascundă de frica
de a nu fi îngrijiți, nu ar fi crud pentru tine să fii tăcut și milostiv să-l dezvălui?
Cât de mare este datoria ta de a o denunța pentru a evita o putregai mai dăunătoare: cea a
inimii?
9 Dar înainte de a-l desemna pe alți frați capabili să-l convingă, dacă a ajuns să refuze, în primul
rând fratelui anterior trebuie să fie indicat, dacă, după avertizare, a neglijat modifice.
Poate că ar putea să o ia pe rând, evitând astfel dezvăluirea printre ceilalți.
Dar, dacă neagă, trebuie să se angajeze împotriva lui și, fără știrea lui, a altor martori; prin
urmare, în viziunea deplină a tuturor, el nu va mai fi acuzat de un singur martor, dar vinovăția lui
va fi dovedită de doi sau trei.
Odată confuz, el trebuie să accepte o pedeapsă menită să-l facă mai bun, în conformitate cu
decizia fratelui anterior sau chiar a preotului care este responsabil pentru voi.
Dacă refuză să se prezinte și nu ia decizia de a părăsi comunitatea, lasă-l să fie expulzat.
Și în aceasta nu există cruzime, ci bunătate: grija pentru numărul mare al celor pe care i-ar putea
pierde printr-o contagiune pernicioasă.
10 Ceea ce tocmai am spus despre privirile care nu ar trebui să fie atașate, trebuie aplicat, cu
atenție și credință, celorlalte păcate: este necesar să le descoperim, să le respingem, să le
denunțăm, să le dovedim și să le pedepsim, toate acestea inspirat de dragostea oamenilor și ura
față de păcate.
11 A ajuns cineva dintre voi să primească în secret scrisori de la o femeie sau vreun mic cadou?
Dacă îl recunoaște singur, nu ar trebui să fie dur pentru el, ci să se roage pentru el.
Dar dacă este surprins și vinovăția sa este dovedită, el trebuie corectat cu rigoarea
corespunzătoare, în conformitate cu decizia preotului sau cu cea a fratelui anterior.

CAPITOLUL 5

1 Pune-ți hainele într-o singură garderobă, încredințându-le grijii uneia sau a două persoane sau
atât cât va fi nevoie să le scuturi pentru a le feri de molii.
Pe măsură ce îți iei mâncarea din aceeași cămară, așa că hainele trebuie să fie trase din același
vestiar.
Dacă este posibil, nu vă faceți griji cu privire la ce iese să vă îmbrăcați în funcție de anotimpuri.
Ce contează pentru tine că fiecare primește ceea ce au rămas în vestiar sau ceva diferit, care era
purtat de altul?
Cu toate acestea, cu condiția ca nimeni să nu fie refuzat de ceea ce are nevoie.
Acestea pot apărea conflicte și murmure.

13
Să presupunem că cineva se plânge că a primit ceva de o calitate mai mică decât ceea ce avea la
început și că consideră că este nedemn de a purta efecte care ar fi fost purtate de altul înainte.
Judecă apoi prin tot ceea ce îți lipsește din interior, în ceea ce privește obiceiurile sfinte ale inimii
tale, tu cel care te cearta despre îmbrăcămintea trupului tău.
Dacă, totuși, infirmitatea dvs. este tolerată până la întoarcerea a ceea ce ați depus, puneți-l într-
un singur loc, încredințându-l în grija câtorva paznici în comun, ceea ce depuneți.
2 Într-un cuvânt:
nimeni dintre voi nu face nimic pentru câștigul personal, ci lăsați toată munca voastră pentru
binele comun; și asta cu un zel mai mare și cu un impuls mai asiduu decât dacă fiecare dintre voi
ar avea grijă de propriile sale lucruri și în interesul său.
Spunem, de fapt, de caritate: „Ea nu își caută propriile interese” (1 Cor 13: 5).
Aceasta înseamnă că pune interesele comune înaintea intereselor personale și nu interesele
personale înaintea intereselor comune.
Și din acest motiv, veți fi sigur că ați făcut mai multe progrese cu cât ați avut mai multă grijă de
binele comun decât de interesele dvs. personale.
Că astfel utilizarea esențială a tuturor bunurilor care trec este dominată de caritatea care rămâne
toată eternitatea.
3 În consecință, chiar dacă a fost pentru fiii săi prezenți în mănăstire sau pentru alții cu care eram
strâns legați, am vrut să aducem ceva - îmbrăcăminte simplă sau orice alt obiect considerat
necesar - această donație nu trebuie acceptată în secret.
Mai degrabă, acesta trebuie să fie pus la dispoziția fratelui
anterior, astfel încât să-l aloce binelui comun și să-l ofere celor care au nevoie.
4 Spălați-vă singur hainele sau spălați-le în umpluturi.
Acest lucru trebuie făcut în conformitate cu aranjamentele făcute de fratele anterior, pentru a
evita să vă murdăriți sufletele cu o dorință exagerată de un exterior curat.
5 În ceea ce privește băile publice: dacă starea de sănătate a unui frate îi cere să meargă acolo,
nu ar trebui să o evite, ci să facă acest lucru, fără protest, pe bază de rețetă medicală.
Chiar și împotriva voinței sale, el trebuie să realizeze, după ordinul fratelui anterior, ceea ce este
necesar pentru sănătatea sa.
Dacă dorește, dimpotrivă, fără a fi poate de folos, nu trebuie să renunțe la dorința sa
zadarnică. Uneori, într-adevăr, chiar dacă nu este bine de nimic, se crede că ceea ce este plăcut
va face bine.
6 Pe scurt, dacă un slujitor al lui Dumnezeu întâmpină o durere ascunsă în corpul său și descoperă
răul de care suferă, trebuie să-i luăm cuvântul pentru asta.
Cu toate acestea, dacă nu sunteți sigur că ceea ce vă place este eficient în vindecarea durerii,
trebuie să consultați un medic.

14
7 Nu mergeți la băile publice sau oriunde este necesar să mergeți, decât dacă două sau trei.
Oricine are nevoie să facă un pas nu trebuie să iasă cu frații pe care i-a ales el însuși, ci cu cei
care au fost desemnați de fratele anterior.
8 Îngrijirea bolnavilor, a convalescenților sau a celor care, chiar și fără febră, trudesc într-o stare
de slăbiciune, trebuie încredințată unuia dintre frați. Depinde de el să ia la birou ceea ce consideră
necesar pentru amândoi.
9 Cei responsabili, fie pentru birou, fie pentru îmbrăcăminte, fie pentru cărți, trebuie să-și
slujească frații fără să murmure.
10 În ceea ce privește cărțile, cereți-le în fiecare zi la o oră fixă.
Nu trebuie să li se dea nimănui care le solicită în afara timpului.
11 Pe de altă parte, în ceea ce privește îmbrăcămintea și încălțămintea: cei care le au în custodie
nu trebuie să țină frații care arată nevoia să aștepte.

CAPITOLUL 6

1 Nu aveți argumente sau măcar ajunge la sfârșit cât mai curând posibil.
În caz contrar, furia s-ar putea dezvolta în ură, din paie în fascicul și a face sufletul ucigător.
Citiți, de fapt: „Cel ce își urăște fratele este un criminal” (1 Ioan 3:15).
2 Oricine i-a făcut rău fratelui său, apelând pe nume, retrăgând sau acuzație gravă, nu va uita să
remedieze prejudiciul pe care l-a cauzat prin scuze fără întârziere.
În ceea ce îl privește pe cel care a fost nedreptățit, lăsați-l să ierte fără să se certe.
Dacă s-au rănit reciproc, ei trebuie să se ierte reciproc pentru jignirile lor: lăsați-le să-și
amintească această rugăciune pe care o repetați prea des pentru a avea dreptate spunând-o
foarte pur.
Adesea, cineva dă loc mâniei, dar se grăbește să implore iertarea celui pe care admite că l-a
jignit; este de preferat altuia care este mai lent la furie, dar este dificil să ceară iertare.
Dar cel care pretinde că nu o face niciodată, sau o face din fundul inimii sale, este în afara locului
într-o mănăstire, chiar dacă nu este expulzat din ea.
Așa că fiți zgârcit cu cuvinte dure.
Și dacă gura dvs. a profitat, nu vă fie rușine să aduceți remediul prin aceeași gură de unde a venit
rana.
3 Cerințele disciplinei ar putea să-l oblige pe unul dintre voi să spună cuvinte dure pentru a-i
readuce pe cei mai mici în sarcinile lor.
În acest caz, nimănui nu i se cere iertare, chiar dacă cred că au trecut peste bord.
Datoria lor este de a fi supuși.
Deci nu rupeți, printr-un exces de smerenie, influența în care ar putea găsi direcție.
Dar rămâne faptul că trebuie să cerem iertare de la cel care este Domnul tuturor și care cunoaște
binevoința cu care îi înconjoară pe acei oameni pe care poate îi corectați cu prea multă rigoare.
Totuși, iubirea dintre voi nu trebuie să fii din acest pământ, ci să vină de la Duhul Sfânt.

15
CAPITOLUL 7

1 Fie ca fratele anterior să fie ascultat ca tată, întotdeauna cu respectul datorită funcției sale,
pentru a nu jigni pe Dumnezeu în el.
Acest lucru este cu atât mai mult cu privire la preotul care are grijă de toți.
2 În primul rând, înainte de a supraveghea practicile acestor precepte, nu trebuie să permită
încălcarea neglijentă a ceva, ci să rectifice și să corecteze ceea ce nu a fost observat.
Se înțelege că se referă la preotul, a cărui autoritate dintre voi o depășește pe a lui, pentru
chestiuni care îi depășesc mijloacele și puterea.
3 Lasă-l pe fratele tău mai înainte să nu-și plaseze fericirea în înrobirea altora sub autoritatea sa,
ci în serviciile pe care le dăruiește din caritate.
Prin onoarea dinaintea ta, că este în capul tău; de frică înaintea lui Dumnezeu, ca să poată sta la
picioarele tale.
Poate fi un model de fapte bune pentru toți, străduindu-se să corecteze instabilul, să-i reînvie pe
cei care nu au curaj, să-i ridice pe cei slabi și să-și exercite răbdarea față de toți.
Lasă-l să respecte aceste reguli cu inimă bună, lasă-l să le aplice.
Și, deși ambele sunt necesare, el va căuta să-ți câștige afecțiunea, mai degrabă decât să-ți
trezească teama, gândindu-te mereu la socoteala pe care va trebui să o dea de la tine lui
Dumnezeu.
4 Acesta este motivul pentru care, ascultând mai bine, nu arătați numai compasiune pentru voi, ci
și față de el: el este printre voi, într-adevăr, într-un loc cu atât mai periculos cu cât este mai
multmare.

CAPITOLUL 8

1 Fie ca Domnul să vă acorde harul de a respecta toate aceste precepte cu dragoste, ca iubitori de
frumusețe spirituală, răspândind prin viața voastră mirosul bun al lui Hristos; nu în mod slav, ca și
cum am fi încă sub lege, ci liber, deoarece suntem stabiliți în har.
2 Pentru a vă putea vedea ca într-o oglindă din această broșură și să nu neglijați nimic prin uitare,
vă vom citi o dată pe săptămână.
Și dacă descoperiți că observați ceea ce este scris acolo, mulțumiți Domnului, distribuitor de tot
binele.
Dar când unul dintre voi constată că este implicit la un moment dat, că regretă trecutul și este în
gardă pentru viitor, rugându-se că vina i se va ierta și că nu va nu fi indus în ispită.

(Traducere bazată pe ultima ediție critică a textului latin publicat de părintele Luc VERHEIJEN osa,
Études Augustiniennes, Paris, 1967.)(Luată de pe internet)

16
Pentru o viziune mai completă despre Fer. Augustin, pe lângă lucrările semnalate
în textul prelegerii, mai pot fi cercetate următoarele:
- Henry Chadwick, Augustin, Ed. Humanitas, 1998
- Câteva traduceri din opera Fer. Augustin, cum ar fi: Confesiunile (cunosc trei
traduceri, prima la Institutul Biblic și de Misiune al BOR și două la Humanitas),
- De Magistro, publicată la Ed. Dacia Cluj (traducerea aceasta și a altor opere din
Fer. Augustin au fost făcute de V.Sav. Sunt patru volume.Merită cercetate).
Altă traducere a apărut la Ed. Humanitas. In această lucrare este vorba de un
dialog între Adeodat și Augustin, consemnat ca atare de tahigraful lui
Augustin);
- De doctrina christiana, Humanitas, 2002
- De libero arbitrio, Humanitas,2004;
- Despre adevărata religie, Humanitas,2007;
- De doctrina christiana, Humanitas, 2002
- Despre minciună, Humanitas, 2108

17
SFÂNTUl FULGENTIU DE RUSPE

Acest întemeietor de mănăstiri s-a născut în anul 467 în Telepte, provincia


Byzacena, regiune care se află actualmente într-o zonă împărțită între Tunisia și Algeria.
Venea dintr-o familie bogată. Era în plină ocupație vandală.
Aceștia ocupaseră Africa încă din 428. Regele Genseric, ca orice vandal fanatic
(era creștin arian) s-a purtat rău cu creștinii ortodocși. Senatorul Gordianus, bunicul lui
Fulgentius a fost chiar exilat. Mama lui Fulgentius era, se pare, grecoaică. Aceasta l-a
învățat grecește, încât copilul ajunsese să știe pe de rost Iliada și Odisea în limba greacă.
A studiat și a ajuns procurator imperial peste provincia Byzacena ( un șef al celor care
răspundeau de colectarea impozitelor, un fel de șef al ANAF-lui de la noi).
Intâmplător, Fulgentiu a citit comentariul Sfântului Augustin la psalmul 36.
Această lectură l-a determinat să părăsească lumea și să intre în mânăstirea Praesidium
Diolele, ce se găsea la 20 de leghe sud de Telepte. S-a pus sub îndrumarea starețului
acestei mănăstiri, Faustus. Provinciile din nodul Africii fuseseră cucerite de vizigoți,
ulterior de vandali. Din cauza persecuției regelui vandal Trasamond, a trenuit să
părăsească această mănăstire. Se va muta într-alta, condusă de starețul Felix. Va fi
alungat și de acolo, unde a fost chiar flagelat.. Apoi a plecat în Egipt, unde se va călugări
la vârsta de 32 de ani.
Din Egipt a merge pe o insulă lângă Sicilia, unde a rămas într-o mănăstire. După
puțin timp s-a întoars în Africa unde, între timp încetase persecuția vandală. Guvernatorul
orașului Byzacena i-a dat un teren în apropiere de Ruspe (Algeria de Azi), pe malul mării,
unde Fulgentiu a ridicat o mănăstire. Pentru că foarte repede mănăstirea s-a umplut de
călugări, într-o noapte, Fulgentiu a părăsit mănăstirea, pe ascuns, și s-a stabilit într-o
mănăstire mică din localitatea Junca.
Va fi adus la Ruspe de episcopul din localitate, Faustus, care l-a și hirotonit preot și
l-a numit starețul mănăstireii, înființată de el. După moartea episcopului, Fulgentiu a fost
ales și hirotonit episcop de Ruspe. Din păcate, persecuția vandală a reînceput. Episcopul
Fulgentiu a fost exilat în Sardinia, la Cgliari. Acolo a înființat o mănăstire la cagliari.
Același rege îl va readuce în Africa, îl va numi mitropolit la Cartagina, dar tot el îl va
retrimite în exil. Regele Trasamond a dotit la un moment dat să cunoască învățătura
ortodoxă cu privire la Sf. Treime. I-a solicitat mitropolitului Fulgențiu să-i scrie o lucrare
în care să-i explice învățătura ortodoxă. Fulgentiu a scris trei tratate despre Sfânta treime.
Din păcate, acestea au căzut în mâna ereticilor, care, la putere fiind, au dus la
reaprinderea disputelor între semiarieni și ortodocși. Din această cauză regele l-a trimis
din nou în exil.
A revent la Cagliari. Nu s-a stabilit în mănăstirea înființată mai devreme, ci a construit
alta, în care, foarte crând s-au adunat patruzeci de viețuitori. Aici a impus o rânduială
foarte severă, după modelul egiptean. Monahii trăiau într-o sărăcie extremă și în ascultare

18
absolută față de stareț. De la Fulgentiu a rămas sintagam:,, Un monah nu trebuie să aibă
altă voință decât voința starețului”, răspândită foarte repede în mediul monahal.
In anul 523 Trasamund a murit. Noul rege, Hilderic, deși arian,prieten al
împăratului Justinian, a dorit să facă pace cu ortodocșii. In acest sens, a eliberat pe
episcopi din închisori și le-a permis să reocupe scaunele. Cu axceastă ocazie, a revenit și
Fulgentiu și și-a reocupat sacunul de episcop în Ruspe, având parte de o primire
extraordinară. Va pune rânduială cu privire la succesiunea sa în scaunul episcopal:
episcopul trebuia să fie ales dintre preoții seculari, dar el nu va putea împieta cu nimic
activitatea călugărilor din mănăstirea înființată de Fulgentiu în orașul Ruspe. El nu avea
nici o jurisdicție peste mănăstire. In mănăstire venea în calitate de oaspete și nu ca
superior al ei. In felul acesta, considera episcopul Fulgentiu, avea să se păstreze râvna
monahilor pentru viața pe care și-o aleseseră.
Sinodul din Cartagina din 534 a adoptat un canon, prin care se interzicea
episcopului să se amestece în treburile interne ale mănăstirilor. Acestea puteau să-și
aleagă ele însele superiorul sub a cărui autoritate doreau să se pună. Era o noutate în
administrarea bisericească. Ea va fi preluată de Scaunul Roman. Până astăzi, în Biserica
Romano-Catolică episcopul locului nu are nici o jurisdicție asupra mănăstirilor de pe
teritoriul diocezei sale.
In anul 531,printr-un semn ceresc, Fulgentiu a înțeles că va trebui să treacă la cele
veșnice. S-a retras pe insula Hilmi, din arhipelagul Kerkenna într-o mică mănăstire pe
care o înființase mai devreme, căutând să se pregătească pentru trecerea la cele veșnice.
Apărând anumite conflicte între clericii și credincioșii din Ruspe, a trebuit să revină să
potolească conflictul. După ce a potolit diferendumul, s-a întors în Hilmi.
In toamna anului 531 se va îmbolnăvi și, după două luni, după ce și-a cerut iertare
ucenicilor pentru cele pe care le-a greșit, în ziua de 1 ianuarie a anului 532 a trecut la cele
veșnice, având vărsta de 65 de ani.
Fulgentiu a fost profund influențat de operele lui Augustin. In ceea ce privește viața
monahală, a fost influențat mai degrabă de rigorismul monahilor din unele mănăstiri
egiptene. Opera sa nu este încă suficient cunoscută. Nu a fost nici în întregime publicată.
De la el se cunosc șapte scrisori sau mai degrabă tratate, adresate unor persoane
care locuiau departe de localitățile în care s-a aflat cândva Fulgentiu. Ba, mai mult, din
conținutul scrisorior reiese că nici nu le cunoștea direct. Faptul că asemenea persoane
cereau să le trimită învățături ne face să gândim la notorietatea episcopului Fulgentiu. Din
scrisori constatăm că adresanții scrisorilor făceau parte din înalta societate. In ele,
Fulgentiu nu scria ca pentru toată lumea, ci cu o grijă deosebită, grija pe care o cerea o
scrisoare adresată unei persoane importante.
In aceste scrisori vorbește despre familie, despre văduvie, despre iubire, despre
feciorie (optează totdeauna pentru superitatea fecioriei față de căsătorie), despre
smerenie, despre pocăință etc.
Lui Eugippe avea să-i scrie că nu putem nici să dorim iubirea,nici, s-oiubim fără s-
o deținem. Iubirea este primul dar pe care ni-l face Dumnezeu care trebuie să devină
obiect de adorare. Iubirea (caritatea) nu poate fi iubită decât de cei care o au deja, pentru
că a iubi iubirea (caritatea) este deja un act de iubire. Iubirea este legată de voință, în

19
sensul că cel ce iubește înfăptuiește cu siguranță binele. Fulgentiu scoate în evidență
caracterul comunitar și social al virtuții iubirii, primul dintre darurile pe care Dumnezeu
le-a dat omului, spunând că iubirea nu rămâne decât la cel care nu vrea s-o dețină ca pe
un prifilegiu personal, decât pentru elȘ deținerea ei depinde de căldura cu care o oferim
celorlalți.
In cea de-a treia scrisoare, al cărei destinatar era o Doamnă din înalta societate (se
pare, Roma) spunea că nici o virtute trupească nu este mai mare decât fecioria, după cum
decât smerenia nu este mai mare nici o virtute sufletească. Unirea celor două virtuți, în
viața aceasta reprezintă desăvârșirea și culmea celorlalte virtuți (III,3). Fulgentiu nu
subestimează căsătoria, aceasta este un bun dat de Dumnezeu, dar insistă pe mai multe
pagini din cea de-a treia scrisoare, să dovedească faptul că fecioria este, totuși un dar mai
bun. Căsătoria este sfântă, spune el, dar fecioria este mai sfântă.(!) Nu este exclus ca
Proba să fi fost o persoană care-și consacrase viața lui Dumnezeu sau una care căuta viața
monahală. Acesteia îi vorbește despre post: trebuie găsit un echilibru în modul de a posti,
încât săturarea să nu încite trupul, după cum înfometarea excesivă să nu ducă la slăbirea
acestuia. Mândria este ușa prin care intră în om orice păcat, este otrava pe care diavolul o
strecoară în interiorul omului, de aceea Fulgentiu acordă smereniei o atenție deosebită,
ajungând că însăși fecioria trupească nu poate fi atinsă decât având o inimă smerită
III,36). Acest lucru, consideră Fulgentiu, îl cunosc fecioarele cu viață consacrată, care știu
cătă ardoare le trebuie ca să-și curețe și inima, încăt acolo să-l vadă cu ochii lor fericiți pe
logodnicul lor, mai frumos decât toți fii oamenilor(Ps. 44,3)
Din epistolele sale, îl vedem pe Fulgentiu ca adevărat îndrumător duhovnicesc.
Acest lucru se dovedește din corespondența cu Eugippe, el însuși un înaemnar indrumător
al monahilor din Italia acelor vremi, considerat de unii a fi autorul celebrei Rânduieli a
Maestrului, și din celelalte scrisori, în carfe întâlnim teme apropiate preocupărilor
monahale.

A se vedea: Fulgence de Ruspe, Lettres ascétiques et morales, col. ,,Sources chrétiennes,


vol.487, Ed. Du Cerf, Paris, 2004

20