CURSUL 8

INSTITUłIILE JURIDICE REGLEMENTATE DE LEGEA łĂRII

l. INSTITUłIA JURIDICĂ A PROPRIETĂłII

Temelia tuturor instituŃiilor politice, economice şi juridice feudale s-a constituit din
proprietatea asupra pământului. În perioada de înflorire şi consolidare a relaŃiilor feudale
instituŃia juridică a proprietăŃii dobândeşte, în mod obiectiv, un caracter complex, conferit, mai
întâi, de coexistenŃa proprietăŃii în devălmăşie cu proprietatea individuală, precum şi de apariŃia
şi dezvoltarea proprietăŃii aparŃinând unor categorii sociale distincte: domnitorii, boierii, clerul,
orăşenii.
1.1. NoŃiunea de dominium eminens
Cutumele româneşti acordau şefului statului (domnului) un drept de proprietate supremă
(dominium eminens) asupra întregului pământ al Ńării. În virtutea acestui drept, nicio proprietate
sau stăpânire funciară boierească, mănăstirească sau Ńărănească nu se putea forma fără o
manifestare de voinŃă din partea şefului statului, prin act domnesc. Astfel, la orice mutaŃie de
proprietate, domnii łării Româneşti şi Moldovei, trebuia să-şi dea aprobarea lor prin emiterea
hrisovului domnesc (act eliberat de cancelaria domnească). Hrisoavele domneşti consfinŃeau
mutaŃia proprietăŃii respective cu opozabilitate erga omnes. MutaŃiile de proprietate se refereau
la acte de vânzare-cumpărare, testamente, înfrăŃiri de moşie, constituiri de dotă, donaŃii, terenuri
dobândite prin judecată.
De regulă, după instalarea în scaun a unui nou domn, titularii dreptului de proprietate
asupra pământurilor îi cereau acestuia acte de întărire a drepturilor funciare pe care le aveau. În
virtutea lui dominium eminens, şeful statului confirma stăpânirea pământurilor proprietarilor ale
căror acte de proprietate fuseseră distruse, pierdute sau furate. Printre aceste privilegii cuprinse
în noŃiunea de dominium eminens se încadrează şi o taxă numită „dare a calului”, care consta în
oferirea unui cal domnului de către părŃile care încheiau acte cu privire la proprietate (vânzare-
cumpărare, schimburi, înfrăŃiri etc.).
O altă consecinŃă a lui dominium eminens consta în dreptul domnului de a lua în stăpânire
moşiile în cazurile în care proprietarii lor mureau, fără a lăsa moştenitori pe linie masculină
directă. EsenŃa acestui drept consta în faptul că, nemaiexistând posibilitatea îndeplinirii
obligaŃiilor militare potrivit pactului iniŃial încheiat între beneficiarul daniei şi domn, proprietatea
urma să se întoarcă la suveran.
De asemenea, în virtutea lui dominium eminens, domnii aveau următoarele drepturi:
• de a intra în stăpânirea tuturor averilor străinilor care mureau pe teritoriul statelor
feudale româneşti;
• de a avea stăpânire asupra robilor, cu posibilitatea de a-i dona mănăstirilor şi
boierilor;
• de a întemeia sau aproba întemeierea de sate noi (orice întemeiere de sat nou fără
aprobare era pedepsită de domn);
• de a dispune de pământurile fără stăpân, pustii sau părăsite;
• de a intra în stăpânirea succesiunilor vacante, adică a celor rămase fără
moştenitor;
• de a fixa şi primi birul de la populaŃie;
• de a aproba folosinŃa comună a apelor curgătoare şi bălŃilor mari, pentru pescuit,
adăpat şi navigaŃie. Construirea podurilor peste marile ape curgătoare era aprobată
de domn, care stabilea şi taxele de trecere. Domnul deŃinea şi dreptul de a
 confisca terenurile celor judecaŃi pentru trădare (răscoală contra domnului, fuga
din Ńară, delapidarea din visteria statului) şi de a le trece în proprietatea statului.

1.2. Titularii dreptului de proprietate

DiferenŃierea bunurilor imobiliare după titulari a dus la crearea următoarelor categorii ale
dreptului de proprietate:
a) Proprietatea domnească, în łara Românească şi Moldova, sau regală, în
Transilvania; întâia categorie de proprietate feudală după titular, a cuprins iniŃial: terenurile
neintrate în proprietate individuală, categorie ce s-a restrâns, pe măsura dezvoltării feudalismului
şi a intrării succesive a pământurilor în stăpânirea particularilor, la:

pământurile pustii (fie că fuseseră totdeauna pustii sau deveniseră pustii din anumite
cauze);

pământurile care făceau parte din moşteniri vacante (lipsite de moştenitori);

pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare;

cetăŃile

minele.
Ca şi boierii şi mănăstirile, domnia era scutită de dări funciare. Moşiile erau lucrate cu
Ńărani dependenŃi, până la transformarea acestora în clăcaşi prin reformele lui Constantin
Mavrocordat.
Existau unele particularităŃi specific româneşti în ceea ce priveşte dreptul de proprietate
domnească. Cea mai importantă era în Moldova, unde stăpânirea domnească asupra hotarelor
oraşelor şi târgurilor, includea dreptul de a dona, uneori prin abuz, chiar din zonele locuite ale
hotarului acestor aşezări. În al doilea rând, o altă particularitate privea dreptul domnului asupra
tuturor robilor intraŃi în Ńară, fără a exista însă un monopol domnesc permanent asupra acestei
categorii, deoarece o parte a robilor putea trece în stăpânirea boierilor şi a mănăstirilor. Bunurile
fără stăpâni, care în BizanŃ reveneau statului, în Tara Românească ajungeau în proprietatea
domniei, iar locurile pustii şi braniştile aparŃineau, de asemenea, domniei. Încorporarea malurilor
şi bălŃilor Dunării în domeniul domnesc, la începuturile organizării statului, seamănă cu
modalitatea bizantină de acumulare imperială privind unele teritorii nou dobândite.
b) Proprietatea feudalilor laici era formată din bunuri imobile şi bunuri mobile.
Dobândirea dreptului de proprietate se făcea atât originar, prin luarea în stăpânire a bunurilor
mobile fără stăpân sau ocupaŃiune şi prin defrişarea pământurilor, cât şi, în cele mai multe cazuri,
în mod derivat, prin moştenire, donaŃie domnească sau regală, uzucapiune, acte între vii
(cumpărare, donaŃii de la persoane private, schimb) şi acte mortis causa (testamente).
c) Proprietatea bisericească aparŃinând episcopiilor, mănăstirilor sau parohiilor, a
provenit mai ales din danii domneşti, regale sau princiare, dar şi din donaŃii particulare, de bunuri
imobile şi mobile, formându-se adevărate latifundii episcopale şi mănăstireşti, al căror regim
juridic prezenta asemănări cu proprietăŃile nobiliare. În łara Românească şi Moldova întâlnim o
proprietate mitropolitană şi episcopală corespunzătoare celei bizantine. Exploatarea rurală
se face mai mult cu Ńărani dependenŃi şi cu robi, iar cea urbană, din secolul
al XVI-lea şi, mai ales, din secolul al XVII-lea, prin embatic1 sau bezman. Această proprietate
era scutită de dări, dar, în caz de criză financiară, se cerea bisericii ajutorul prin împrumuturi şi
contribuŃii directe.

1
Embatic (bezman) = formă de arendare a unei proprietăŃi, pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendaşul
beneficia de toate drepturile de proprietate.
 Proprietatea mare mănăstirească, obŃinută prin danii, a jucat şi în Ńările române un rol
considerabil. Exploatarea ei nu diferea de aceea a celorlalte proprietăŃi bisericeşti. Satele sau
ocinele mănăstireşti, lucrate de vecini (rumâni) mănăstireşti (sau robi ai mănăstirilor), alcătuiau
categorii special diferite celor domneşti sau boiereşti.
c) Proprietatea Ńărănească a prezentat, precum cea a orăşenilor, un caracter special,
aparte, în orânduirea feudală, în cadrul căreia forma caracteristică de proprietate imobiliară a fost
cea nobiliară, dobândită în urma daniilor. O caracteristică a proprietăŃii imobiliare Ńărăneşti în
perioada feudală, care a distins-o de aceea a nobililor, a fost că cea dintâi nu era o formă de
exploatare, fiind lucrată de Ńărani, în general, cu forŃele de muncă ale propriei familii.
În łara Românească şi Moldova nu numai Ńăranii liberi beneficiau de un drept de
proprietate, ci şi producătorii dependenŃi. Şi vecinul putea fi proprietar în afara veciniei lui şi
avea un drept consolidat asupra ocinei sau delniŃei, cu posibilitate limitată şi controlată de a-l
înstrăina şi a-l trece ca moştenire urmaşilor. Treptat, dreptul de înstrăinare va fi tot mai mult
limitat sau negat de stăpâni.
Asupra inventarului de muncă şi asupra vitelor, Ńăranul dependent era stăpân deplin.
Asupra casei, grădinii, livezii, dreptul de proprietate Ńărănească era, de asemenea, mai consolidat.
Locuitorii din sat alcătuiesc o obşte aservită, care păstrează multe dintre structurile comunitare,
preexistente orânduirii feudale, dar stăpânul feudal şi funcŃionarii aflaŃi în subordinea sa au
înlocuit multe dintre atribuŃiile obştii libere.
d) Proprietatea funciară urbană
Stăpânirea specific orăşenească avea o dublă formă. Pe de o parte, colectivă (obştească),
exercitată asupra întregului hotar al târgului şi asupra locurilor rămase în folosinŃă exclusivă a
obştii şi, pe de altă parte, îmbinată cu cea dintâi, stăpânirea privată a târgoveŃilor şi a orăşenilor.
Asupra moşiei domneşti din afara vetrei, obştea avea drept de control şi de administrare, drept
atestat documentar la mijlocul secolului al XVII-lea. Înstrăinările de locuri stăpânite individual
se făcea cu voia orăşenilor, redusă treptat la cea a megieşilor-vecini. Stăpânirea obştească a
târgului asupra întregului său hotar condiŃiona în mod fundamental stăpânirea eminentă a
domniei şi invers. Ca atare, orice modificare substanŃială a hotarului constituia o încălcare a
contractului feudal existent între domnie şi târg.
Stăpânirea breslei era la fel de consolidată ca stăpânirea orăşenilor, cu avantajul
recunoaşterii formale care rezulta din existenŃa statutelor breslei, aprobate de mitropolit şi de
domnie.
Stăpânirea târgoveŃilor şi orăşenilor, ca şefi de gospodărie, purta asupra locurilor de casă
şi de prăvălie, asupra clădirilor construite pe aceste locuri şi asupra loturilor de cultură din moşia
târgului. Asupra locurilor din vatră, târgoveŃii exercitau o stăpânire consolidată, fără să excludă
dominium eminens al domnului. Ea era ereditară, deci veşnică, şi se caracteriza printr-un drept de
dispoziŃie care include vânzarea, dania, schimbul, zălogirea şi înzestrarea. Ca o dublă trăsătură
esenŃială, acest tip de proprietate putea fi înstrăinat fără autorizaŃia prealabilă a domniei şi nu
obliga la plata unei dări faŃă de domnie. Consolidarea tindea să se extindă şi asupra
aşezămintelor de locuinŃe cuprinse în afara vetrei oraşului.
În vatra oraşelor şi asupra locurilor din afară, asimilate acesteia, târgoveŃii aveau, în
raport cu domnia, o proprietate condiŃionată reciproc. Stăpânirea veşnică, liberă de dări funciare,
recunoscută şi garantată în scopul de a permite unui om liber de a trăi şi munci ca orăşean,
condiŃiona şi limita domeniul eminent al domnului şi invers.
 2. REGIMUL JURIDIC AL PERSOANELOR
2.1. NoŃiunea de persoană
Termenul de „persoană” nu figurează în izvoarele din Evul Mediu, dar în gândirea
juridică românească nu a lipsit niciodată noŃiunea de „persoană”, identificată cu noŃiunea de
„om”. Documentele menŃionează, cu apelativul de „oameni”, numeroase persoane, de diferite
categorii sociale, acest calificativ general indicând persoanele care întruneau condiŃiile necesare
pentru a figura în actele juridice. Termenul „om”, cu semnificaŃia de „persoană”, figurează şi în
textele pravilelor, începând cu cele din secolul al XVI-lea. Pentru a exprima noŃiunea de
„persoană”, pravilele din secolul al XVII-lea folosesc şi termenul „obraz”. Prin numeroase
dispoziŃii, se reglementează condiŃiile în care „obrazele”, cu sensul de „bărbaŃi”, au drepturi şi
îndatoriri atunci când se căsătoresc sau când se despart, când moşteneşte bunuri sau când sunt
judecaŃi. „Obraz” este şi călugărul, şi laicul.
Subiect de drepturi şi de obligaŃii era orice fiinŃă omenească începând din clipa naşterii
sale sau chiar din clipa conceperii sale. Această calitate nu era condiŃionată nici de vârsta
subiectului, de sănătatea sa mintală sau de voinŃa sa. Calitatea persoanei fizice ca subiect de
drepturi şi de obligaŃii lua sfârşit prin decesul acesteia sau prin dovedirea morŃii sale prezumate.
Pravilele menŃionează, pe baza dreptului bizantin, posibilitatea declarării morŃii prezumate în
două cazuri:
a) atunci când unul dintre soŃi părăseşte domiciliul conjugal spre a-şi câştiga existenŃa în
altă parte, fără a trimite timp de cinci ani vreo veste celuilalt soŃ şi
b) atunci când unul dintre soŃi se află în captivitate, necomunicând vreme de cinci ani
nicio ştire soŃului rămas acasă.
În ambele cazuri, celălalt soŃ se putea recăsători dacă dovedea cu martori moartea
prezumată a soŃului absent.
2.2. Numele
Calificativ esenŃial de identificare personală a omului în familia sa şi în societate, numele
a constituit un drept imprescriptibil şi inalienabil al individului. Ca atribut iniŃial al personalităŃii,
numele se dobândea prin filiaŃia legitimă şi prin adopŃiune. Femeia căsătorită se identifica prin
numele soŃului, iar bastardul prin filiaŃia maternă.
Regimul onomastic privind filiaŃia legitimă din perioada predominării numelui unic este
atestat documentar prin frecvenŃa expresiilor: „fiul lui...”, „feciorul lui...”, „fiica lui...”, „fata
lui...”. În raport cu tatăl lor, descendenŃii legitimi erau „fiii adevăraŃi”, se individualizau prin
numele lor cu indicaŃia filiaŃiei, figurând ca subiecte de drepturi, succesori ai părintelui lor în
actele de stăpânire funciară. Acelaşi era şi modul de identificare a fiicelor menŃionate
documentar. În izvoarele istorice medievale, numele apare ca atribut de identificare personală,
având o natură juridică diferită de toate celelalte drepturi şi obligaŃii ale omului. Dreptul de a
purta un nume nu a fost un drept de proprietate, deoarece numele nu a putut fi dobândit prin
achiziŃie sau prin uzucapiune şi nici nu a putut fi înstrăinat.
2.3. Domiciliul
Ca subiect de drepturi şi de obligaŃii, persoana fizică se identifica prin domiciliu. De
obicei, se arăta locul în care omul îşi avea locuinŃa stabilă. Autohtonii se identificau cu locurile
de naştere.
Ca regulă generală, femeia căsătorită are domiciliul în locuinŃa soŃului ei; au fost şi cazuri
în care bărbatul era primit în casa femeii. Minorii neemancipaŃi aveau domiciliul la părinŃi.
Bastardul recunoscut locuia la unul dintre părinŃi care îi asigura protecŃia, iar, în cazul celui
nerecunoscut, se considera că locuieşte acolo unde se dovedea că a fost găsit. Copilul adoptat
avea domiciliul la adoptator.
Mari sau mici, boierii aveau domiciliul la una dintre moşiile lor sau în oraş. Onomastica
lor este strâns legată de toponimia Ńărilor noastre.
Domiciliul Ńăranilor a fost întotdeauna în satele lor. Moşnenii şi răzeşii s-au identificat cu
pământul Ńării. Numele lor figurează în documente împreună cu numele satelor. Şi Ńăranii aserviŃi
aveau domiciliul în propriile lor sate.
Robii puteau fi mutaŃi de pe o moşie pe alta după bunul plac al stăpânilor lor. Au fost
frecvente cazurile în care stăpânii au revendicat readucerea în patrimoniul lor a femeilor roabe
căsătorite cu robi ai altor stăpâni, contestându-se, astfel, dreptul femeilor de a locui împreună cu
soŃii lor. Prin actele de danie, robii treceau dintr-o stăpânire în alta. Cei aduşi din altă Ńară
deveneau robi domneşti, putând fi purtaŃi cu sălaşele lor dintr-o regiune în alta, când era ales
obiect de danie în folosul mănăstirilor.
Putem concluziona că domiciliul era un element esenŃial pentru definirea capacităŃii
juridice a persoanei fizice; absenŃa lui nu atrăgea pierderea capacităŃii juridice.
2.4. Capacitatea juridică de folosinŃă
În raport cu situaŃia juridică, se distingea, şi în dreptul feudal românesc, în special, în cel
transilvănean, pe de o parte, capacitatea de folosinŃă şi, pe de altă parte, capacitatea de exerciŃiu.
Acest sistem de drept a recunoscut tuturor persoanelor libere capacitatea juridică de
folosinŃă, însă o capacitate inegală, după poziŃia socială a acestora. Cu cât această poziŃie era mai
înaltă, cu atât persoana poseda mai multe drepturi. Drepturile subiective apăreau ca privilegii de
clasă. Inegalitatea subiecŃilor de drept după apartenenŃa la o anumită clasă socială a fost o
trăsătură esenŃială a dreptului feudal românesc, precum şi a sistemelor de drept de tip feudal, în
general.
DiferenŃierea capacităŃii juridice de folosinŃă s-a realizat astfel:
• Boierii aveau capacitate juridică deplină; calitatea de boier se moştenea prin
naştere, fiind condiŃionată de o stăpânire şi, mai târziu, de o dregătorie. Ca subiect de drepturi şi
obligaŃii, boierul se identifica cu moşia pe care o stăpânea şi unde avea domiciliul legal.
• Clerul avea aceleaşi drepturi şi privilegii ca cele recunoscute boierilor,
participând sub diverse forme la conducerea statului (în Sfatul Domnesc, în Adunarea łării);
avea competenŃa de a judeca în anumite procese civile, penale şi canonice, cu deosebire, în
probleme de familie şi în cauze care aveau ca obiect infracŃiuni contra religiei.
• Orăşenii se bucurau de o situaŃie privilegiată: drepturile lor publice erau
consemnate în privilegii speciale scrise, iar cele private erau statornicite de cutume, care precizau
actele de comerŃ pe care aceştia puteau să le facă. PopulaŃia orăşenească era alcătuită din
negustori şi meseriaşi, dar şi din plebea orăşenească compusă din Ńăranii fugiŃi de pe moşii, care
nu avea o situaŃie juridică mai bună decât a iobagilor.
• łăranii liberi aveau capacitatea juridică asemănătoare orăşenilor: puteau dispune
de bunurile pe care le aveau în proprietate, aveau dreptul să participe la administrarea satelor,
precum şi dreptul de a îndeplini unele dregătorii locale încredinŃate de domnul Ńării. Aceştia se
numeau moşneni, în łara Românească, şi răzeşi, în Moldova.
• łăranii aserviŃi sau dependenŃi, numiŃi vecini, rumâni, iobagi, slugi, şerbi, jeleri
etc., nu aveau posibilitatea de a ocupa funcŃii publice. Stăpânul pământului avea asupra Ńăranilor
aserviŃi un drept de proprietate incomplet, dar destul de mare, care mergea până la identificarea
Ńăranului aservit cu celelalte elemente ale patrimoniului boieresc: pământul, moara, pădurea etc.
De aceea, proprietarul putea să îl vândă, să îl dea în dar, fie împreună cu moşia pe care trăia
respectivul Ńăran, fie separat de aceasta. łăranul aservit avea, asupra pământului pe care îl lucra,
numai un drept de folosinŃă, nu de proprietate, având de executat un număr mare de obligaŃii în
natură, muncă şi bani faŃă de proprietarul domeniului pe care lucra. łăranii aserviŃi aveau un
drept de proprietate personală asupra gospodăriei lor şi asupra îmbunătăŃirilor făcute pe bucata
de pământ pe care o lucrau (de exemplu, moara construită, livada sau via plantată etc.). łăranii
aserviŃi puteau reveni la statutul de Ńărani liberi prin răscumpărare sau iertare de rumânie.
• Robii reprezentau pătura cea mai defavorizată a populaŃiei, consideraŃi mai mult
obiecte decât subiecte de drept. Ei se aflau în proprietatea boierilor, aşezămintelor bisericeşti şi
domnitorilor. PriviŃi ca lucruri, sunt consideraŃi imobile prin destinaŃie: înstrăinările de robi erau
supuse dreptului de preempŃiune; aceştia erau supuşi prescripŃiei achizitive şi, în consecinŃă, cine
stăpânea un rob timp de 30 de ani, chiar fără bună-credinŃă, devenea proprietarul acestuia, cu o
singură condiŃie – robul să nu fi fost furat. Robii care săvârşeau delicte puteau fi predaŃi de către
stăpânii lor părŃii vătămate, iar dacă un rob omora un alt rob, era fie predat proprietarului robului
ucis, fie condamnat la moarte, dacă era recidivist. În raporturile cu stăpânii şi cu statul, robii
aveau anumite obligaŃii în muncă şi în natură, prevăzute de reglementările robilor.
• Străinii aveau un regim juridic special, cuprins în Legea łării, caracterizat prin
toleranŃă, mai ales dacă erau creştini. Aveau dreptul să locuiască în târguri şi oraşe, să facă
comerŃ, să se organizeze în comunităŃi proprii şi să aibă propriile biserici. Străinii puteau obŃine
împământenirea prin „boerire” (acordarea titlului de boier), ca urmare a unor servicii aduse
statului sau prin căsătoria cu o femeie autohtonă („pământeancă”), după ce, în prealabil, se
convertise la credinŃa viitoarei sale soŃii. După dobândirea împământenirii, străinii dobândeau
toate drepturile civile şi politice.
2.5. Capacitatea de exerciŃiu
Capacitatea de exerciŃiu a persoanelor diferea în raport situaŃii de fapt care atrăgeau
consecinŃe juridice. Principalele situaŃii care au avut efecte juridice, creând incapacităŃi
temporare sau definitive de exerciŃiu în legătură cu anumite drepturi au fost, potrivit legislaŃiei
Ńărilor române, vârsta şi sexul.
• Vârsta
În sistemul cutumiar, incapacitatea generată de vârstă înceta odată cu căsătoria tânărului
sau tinerei, moment care marca maturizarea respective persoane. Semnul emancipării era vârsta
nubilă, când tânărul sau tânăra, respectând anumite reguli, putea să participe la horă, semn că se
poate căsători. Tinerii „fără barbă”, chiar căsătoriŃi, nu puteau participa la adunările de obşte.
Pravilele din secolul al XVII-lea considerau „tânăr în măsură de vârstă”, băiatul între 10 ani şi
jumătate şi 14 ani şi fata între 9 ani şi jumătate şi 12 ani, după care tânărul era considerat „mic”.
Această catalogare juridică se păstrează până la vârsta de 25 de ani, când subiectul devine
„mare” (major). Începând cu vârsta de 25 de ani, tânărul devenea major. În cazul în care un
nevârstnic dovedea capacităŃi neobişnuite, se considera că a atins majoratul şi putea fi pedepsit
sau răsplătit, după caz. În sistemul cutumiar, vârsta înaintată nu ducea la o diminuare a
capacităŃii, ci, dimpotrivă, bătrânii se bucurau de mare prestigiu, fiind consultaŃi în toate
problemele mai importante ale comunităŃii. Caracterul de instituŃie al „oamenilor buni şi
bătrâni”, cu rol multiplu, precum şi caracterul gerontocratic al vechilor comunităŃi vicinale, au
evidenŃiat o diferenŃă notabilă între sistemul cutumiar şi sistemul pravilelor scrise, în cadrul
cărora se constată preluarea dreptului bizantin.
• Sexul
Sexul unei persoane genera o reducere a capacităŃii de exerciŃiu în dreptul feudal, atât în
sistemul normativ cutumiar, cât şi în legea scrisă. În sistemul cutumiar, femeia era considerată
inferioară bărbatului, iar inegalitatea dintre cele două sexe era evidentă într-o serie de manifestări
cu caracter public. Pravilele din secolul al XVII-lea, sub influenŃa principiilor religioase,
consacrau poziŃia inferioară a femeii şi lipsa ei de drepturi, făcând apologia supunerii ei absolute
faŃă de bărbat. Pravila admite, în anumite cazuri, violenŃa asupra femeii. SoŃul putea, de
asemenea, să-şi pună soŃia în fiare şi să o închidă sau să o repudieze fără judecată. Datorită stării
de inferioritate şi a capacităŃii diminuate, femeia beneficia de o responsabilitate redusă în caz de
vinovăŃie.
• Tutela
Tutela incapabililor era încredinŃată, în sistemul cutumiar, rudelor apropiate, în speŃă,
părinŃilor sau bunicilor asupra copiilor minori, fraŃilor mai mari asupra celor mai mici şi asupra
surorilor pe care aveau datoria să le şi înzestreze dacă rămâneau orfane. Instituirea tutorelui se
poate face de către un părinte, la moartea lui, chiar dacă celălalt părinte supravieŃuieşte, iar în
cazul în care nu există o asemenea instituire, domnul poate numi el tutorele. Membrii clerului
puteau fi şi ei numiŃi tutori.
Îndatoririle tutorelui erau să îi îngrijească pe minori şi să administreze bunurile acestora.
În situaŃia în care tutorii furau din averea minorilor, erau obligaŃi să restituie dublul valorilor
furate. PărinŃii care se purtau violent cu copiii erau decăzuŃi din dreptul de tutori legali.
În mod normal, tutela înceta odată cu împlinirea vârstei de 14 ani pentru băieŃi şi de 12
ani pentru fete, când se făcea lichidarea socotelilor tutelei, după care, tutorele sau fiul său se
puteau căsători cu persoana care a fost în grija sa.
• Curatela
Curatela era, în Transilvania, acea modalitate juridică de ocrotire a intereselor unei
persoane incapabile, care s-a aplicat faŃă de minorii puberi (în vârsta de peste 12 ani), de
risipitori, alienaŃi şi absenŃi. DistincŃia pe care o stabileşte Tripartitul lui Werboczi între tutela şi
curatela nevârstnicilor este următoarea: tutela se acordă impuberilor, fără a fi necesar
consimŃământul acestora, în timp ce curatela se acordă puberilor la cererea acestora, cu excepŃia
cazului puberilor alienaŃi mintal, cărora ea se acordă fără consimŃământul acestora, ca şi tutela
impuberilor. Unul dintre scopurile curatelei era şi reprezentarea incapabililor în diverse acte
juridice patrimoniale, iar răspunderea curatorilor era aceeaşi cu cea a tutorilor. Statutele
municipale săseşti pretindeau curatorilor şi tutorilor aceeaşi diligenŃă cu privire la administrarea
bunurilor incapabilului, pe care trebuia să o aibă un tată de familie faŃă de propriile lucruri – cu
bună-credinŃă.

3. INSTITUłIA FAMILIEI
În concepŃia românească, căsătoria reprezenta o componentă obligatorie a ciclului vieŃii.
Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de dreptul canonic ortodox. Dreptul
cutumiar constată existenŃa şi consecinŃele juridice care decurgeau din căsătorie: se recunoştea o
anume egalitate între soŃi, în sensul că ambii exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar
soŃia supravieŃuitoare putea deŃine singură tutela asupra copiilor minori, fără asistenŃa consiliului
de familie sau supravegherea tribunalului. De asemenea, părinŃii nu aveau un drept absolut
asupra copiilor şi nici nu-i puteau vinde.
3.1. Logodna
Căsătoria era precedată de logodnă (promisiunea de căsătorie). Logodna se încheia, de
obicei, prin intermediul părinŃilor băiatului care trimiteau „peŃitori” la familia fetei, pentru a se
încredinŃa că aceştia din urmă sunt de acord cu cererea în căsătorie. În cadrul familiilor boiereşti,
logodna se făcea cu aprobarea domnitorului. Având valoarea unei promisiuni de căsătorie,
logodna se desfăşura în faŃa preotului. Cu această ocazie, se schimbau inelele, urma o petrecere
organizată de părinŃii fetei, iar, uneori, logodnicul oferea fetei sau familiei acesteia o sumă de
bani ce avea valoarea unei „arvuni”, menite să garanteze încheierea căsătoriei. De aceea, dacă
logodna se desfăcea, arvuna se restituia.
După încheierea logodnei, se făceau anunŃurile de căsătorie, care erau „strigate” în
localităŃile de domiciliu ale viitorilor miri, trei săptămâni la rând, astfel încât orice persoană care
ar fi avut un interes, să poată face opoziŃie la căsătorie.
3.2. Vârsta încheierii căsătoriei
Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, îndreptarea legii reglementează vârsta minimă
de 14 ani, pentru băieŃi, şi 12 ani, pentru fete. În practică, vârsta la care se căsătoreau tinerii era
de 14-15 ani, pentru fete, şi 19-20 de ani, pentru băieŃi.
Căsătoria nu se putea încheia dacă între viitorii soŃi existau unele impedimente ca:
- piedici de ordin politic şi social: tinerii cu statut politic şi juridic diferit nu se puteau
căsători (boierii nu se puteau căsători decât cu fete ce aveau un statut juridic asemănător). Era
oprită căsătoria între persoane libere şi robi. Dacă totuşi căsătoria s-a înfăptuit, cel liber devenea
rob;
- rudenia: persoanele înrudite pe cale naturală (prin sânge) nu se puteau căsători. Se
urmărea, astfel, evitarea degenerării urmaşilor şi asigurarea unor descendenŃi viguroşi. Căsătoria
era oprită între rude până la gradul opt. Rudenia artificială, creată prin adopŃie, constituia un
impediment la căsătorie, ca şi rudenia spirituală rezultată din botez;
- afinitate: rudele unui soŃ nu se puteau căsători cu rudele celuilalt soŃ (un bărbat nu putea
lua în căsătorie, succesiv, două surori);
- diferenŃa de confesiune: era interzisă căsătoria între creştini şi necreştini sau între
ortodocşi şi catolici;
- răpirea fetei constituia caz de nulitate a căsătoriei, deoarece se considera că lipsea
consimŃământul acesteia de a încheia căsătoriei.
3.3. Dota şi regimul dotal
Dota reprezenta totalitatea bunurilor aduse de femeie sau din partea ei pentru sarcinile
familiei nou întemeiate prin căsătorie. Dota putea avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi cele
imobile, în special, suprafeŃe de teren (moşii); aceste bunuri dotale deveneau proprietatea soŃiei:
în timpul căsătoriei, femeia putea face diferite acte de dispoziŃie cu privire la aceste bunuri. În
dreptul feudal românesc, dota era cunoscută sub denumirea de zestre. După celebrarea cununiei
religioase, se dădea citire foii de zestre, adică inventarului bunurilor pe care femeia le aducea în
noua familie.
Prima parte a foii de zestre, trusoul, este împărŃită astfel:
a) Scule şi bijuterii.
b) O altă categorie de bunuri din lada de zestre sunt veşmintele.
c) Cea de-a treia subdiviziune a trusoului se referă la activitatea conjugală a tinerei soŃii.
d) A patra subdiviziune a foii de zestre se referă la activitatea domestică a tinerei şi la
locul pe care aceasta trebuie să-l ocupe în bucătăria familiei.
Moşiile, animalele şi Ńiganii formează partea a doua a zestrei. Raportul între domeniile pe
care le primeşte o fată ca zestre şi cele care îi revin fiului sub formă de moştenire se dovedeşte a
fi inegal în dreptul feudal român. Fiica primeşte câteva moşii, care nu constituie nucleul
patrimoniului familial, de regulă fiind achiziŃionate foarte recent de către tată. În ceea ce priveşte
clasele sociale inferioare, zestrea îşi schimbă imediat structura, cantitatea, calitatea, consistenŃa.
Raportat la clasa din care provine viitoarea mireasă, foaia de zestre nu vine decât să oglindească
poziŃia socială şi starea economică a grupului pe care îl reprezintă.
3.4. Desfacerea căsătoriei
Ca în dreptul modern, desfacerea căsătoriei în epoca feudală avea loc prin moartea unuia
dintre soŃi, prin divorŃ sau prin anularea căsătoriei.
Motivele de divorŃ cele mai cunoscute în practica judiciară erau: adulterul, repudierea soŃiei
pentru fapte de imoralitate, comportament violent faŃă de soŃ şi copii, erezia, călugărirea, lipsa de
virginitate sau relele tratamente.
Odată cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau împărŃite, fie
pe cale amiabilă, fie în faŃa instanŃelor de judecată. Dacă divorŃul era pronunŃat din vina ambilor
soŃi, femeia îşi reŃine dota, cu excepŃia sporului de valoare adus fondului dotal de către soŃul său.
În cazul în care divorŃul de pronunŃa din vina soŃiei, aceasta nu avea dreptul la restituirea zestrei.

4. INSTITUłIA MOŞTENIRII
Moştenirea era reglementată unitar, atât pentru proprietarii feudali, cât şi pentru Ńăranii
liberi, orăşenii şi negustorii ale căror proprietăŃi se deosebeau doar din punctul de vedere al
valorii lor. Succesiunea se deschidea la moartea titularului patrimoniului, în primul rând, în
favoarea descendenŃilor care au contribuit la formarea şi dezvoltarea averii familiale.
Transmiterea bunurilor mortis causa se făcea pe două căi:
- pe cale legală (moştenirea legală), în cazul în care lipsea manifestarea de voinŃă a
decedatului (de cujus);
- pe cale testamentară, în cazul în care decedatul lăsase prin testament voinŃa sa cu privire
la moştenire.
Prima clasă a moştenitorilor aparŃine descendenŃilor. Specific instituŃiei moştenirii
este coexistenŃa în dreptul feudal roman a privilegiului masculinităŃii cu principiul egalităŃii
sexelor. În acest temei, băieŃii moşteneau moşia părintească, iar fetele urmau să fie înzestrate de
părinŃi sau, după moartea acestora, de către fraŃi. După înzestrare, fiicele nu mai aveau dreptul să
aibă pretenŃii asupra patrimoniului lăsat de către defunct. Foarte utilizată a fost practica înfrăŃirii
pe moşie, când părintele înfrăŃea fetele cu băieŃii, creându-se, astfel, un drept egal şi de
necontestat la succesiunea părinŃilor şi o vocaŃie succesorală reciprocă între cei înfrăŃiŃi.
În cazul în care nu erau moştenitori de sex masculin, succesiunea revenea fetei sau
fetelor. Atunci când la succesiune veneau mai mulŃi băieŃi, cel mai mic dintre aceştia dobândea
moşia părintească. Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se
împărŃea conform regulilor descrise mai sus, între toŃi copii lui, iar cei înfiaŃi se bucurau de toate
drepturile descendenŃilor legitimi.
A doua clasă de moştenitori, după descendenŃi, era formată din ascendenŃi, care erau
chemaŃi la moştenirea copiilor lor numai în lipsa descendenŃilor. Dacă nu existau nici
descendenŃi, nici ascendenŃi, succesiunea revenea colateralilor privilegiaŃi (fraŃi şi surori).
SoŃia supravieŃuitoare era considerată moştenitor legal numai în cazul în care avea copii
din căsătoria cu defunctul.
În lipsa oricărui moştenitor, averea defunctului revenea domnului în baza principiilor care
guvernau instituŃia dominium eminens.
Pentru ca o persoană să poată veni în calitate de moştenitor la succesiunea defunctului,
trebuia să fie „demnă” de moştenire. În caz de nedemnitate, un individ avea posibilitatea de a
dezmoşteni o anumită persoană. Cazuri frecvente de dezmoşteniri erau întâlnite între defunct şi
prima clasă de moştenitori. Părintele putea să îi dezmoştenească şi pe cei mai apropiaŃi
descendenŃi.
Moştenirea testamentară a cunoscut extindere ca urmare a influenŃei bisericii, care îi
îndemna pe credincioşii cu avere să lase danii lăcaşurilor de cult bunuri de valoare, terenuri etc.
în schimbul iertării păcatelor sau a promisiunii unei vieŃi viitoare. Testamentul era cunoscut în
documentele Evului Mediu sub numele de carte, zapis sau diată.

5. REGIMUL JURIDIC AL OBLIGAłIILOR ŞI CONTRACTELOR

Cele mai folosite contracte în perioada feudalismului, care se regăsesc şi în dreptul
modern, erau:
a) Principalul contract în dreptul feudal era donaŃia, donatorul putând fi domnul Ńării sau
diferiŃi particulari, iar beneficiarii aparŃinând de asemenea diferitelor categorii sociale. O
categorie specială de donatari erau mănăstirile sau alte lăcaşuri de cult, dreptul de ctitorie
constituind o modalitate de condiŃionare a proprietăŃii feudale. Actul de donaŃie care avea drept
obiect bunuri imobile şi era încheiat între particulari, trebuia confirmat de către domn, în virtutea
lui dominium eminens.
b) Contractul de vânzare-cumpărare – este un contract consensual, translativ de
proprietate, care are ca elemente esenŃiale: consimŃământul contractanŃilor, obiectul şi preŃul.
Legea łării considera nul contractul în care consimŃământul era viciat.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare trebuia să-l constituie un bun apt a fi
înstrăinat, respectiv aflat în circulaŃie, în sfera comerŃului. Întrucât principala bogăŃie în această
perioadă era pământul, numeroase astfel de contracte aveau ca obiect înstrăinări de fonduri
funciare.
PreŃul vânzării, ca element al contractului, era menŃionat atât în bani, cât şi în natură – de
obicei, în produse, care, în perioada respectivă, aveau caracter de monedă (sare, ceară, animale
de muncă, vin, miere). În asemenea situaŃii, contractul de vânzare-cumpărare capătă caracter de
contract de schimb. PreŃul se plătea integral în momentul convenŃiei sau în rate, situaŃie în care
se fixa un termen pentru plata preŃului restant (soroc).
Contractul de vânzare-cumpărare era îngrădit de unele interdicŃii, astfel:
- moşia nu putea fi vândută fără Ńăranii dependenŃi;
- se interzicea vânzarea bunurilor furate sau a robilor domneşti.
Contractul de vânzare-cumpărare se încheia atât în formă scrisă, în cazul unor bunuri de
valoare (moşii), cât şi în formă verbală. În ambele cazuri, învoiala se făcea în prezenŃa martorilor
şi cu prezentarea unor garanŃii. Pentru asigurarea publicităŃii unor contracte de vânzare-
cumpărare, în special, cele încheiate în târguri, se folosea „aldămaşul”. Acesta presupunea
organizarea unei mici petreceri cu băutură la care participau părŃile şi cei prezenŃi la încheierea
actului. PreŃul aldămaşului era plătit de vânzător.
c) Contractul de împrumut – avea ca obiect sume de bani pe care creditorii le acordă
debitorilor, cu obligaŃia restituirii lor la un anumit termen, denumit „zi” sau „soroc”. Pentru
împrumuturile în bani se percepeau dobânzi, uneori extrem de împovărătoare pentru debitori.
Când restituirea sumei nu se făcea la termenul stabilit, debitorul era pasibil de executare silită
prin plata în natură, în special, prin cedarea de către debitor creditorului a unor parcele din
terenuri agricole sau de altă natură ori a unor bunuri mobile de valoare (animale de muncă). De
regulă, împrumuturile erau asigurate cu diverse garanŃii reale sau personale. Trebuie precizat
faptul că împrumuturile băneşti şi celelalte tipuri de contracte erau întărite cu garanŃii personale
sau reale pe care debitorul le oferea creditorului drept asigurare a executării la termen a
obligaŃiilor asumate. Principalul mijloc legal practicat pentru a garanta obligaŃiile izvorâte din
contracte a fost „zălogul”. Acesta era creat ca o clauză contractuală, în temeiul căreia debitorul
încredinŃa creditorului bunuri mobile sau imobile (pământ), garantând cu acestea îndeplinirea
obligaŃiilor asumate prin contract. Pentru dovada contractului de împrumut se obişnuia să se
redacteze acte fie sub semnătură privată, fie în faŃa autorităŃii, de obicei, în faŃa boierilor feudali,
a dregătorilor, a juzilor, a pârgarilor sau în faŃa domnitorului.
d) Contractul de arendare – avea ca obiect cedarea folosinŃei unor terenuri agricole, vii,
cârciumi, iazuri, livezi etc. Este des utilizat în perioada dezvoltării marilor averi boiereşti, când
proprietarii, care deŃineau şi dregătorii înalte, arendau moşiile unor persoane specializate în
administrarea bunurilor, pe bază de contracte, în care erau stipulate în detaliu drepturile şi
obligaŃiile părŃilor, elemente ale răspunderii contractuale şi delictuale.
În afara acestor contracte, în Ńările române, în perioada Evului Mediu, erau încheiate şi
contracte de depozit, contracte de asociere pentru realizarea unor lucrări agricole, de construcŃii,
amenajări de terenuri etc.