Sunteți pe pagina 1din 8

CURSUL X

DREPTUL PENAL

1. Caracteristici generale
În dreptul penal feudal, constituia infracŃiune fapta considerată periculoasă de către pătura
privilegiată şi sancŃionată de puterea publică cu pedeapsă penală. Între infracŃiune şi pedeapsă legătura
este indisolubilă.
În dreptul feudal român, infracŃiunea a avut următoarele denumiri: „faptă”, „faptă rea”, „greşală
mare”, „vină”, „vinovăŃie” sau „păcat”. Dintre toate, cea mai gravă din punct de vedere penal era fapta
considerată „vină”. NoŃiunile de infracŃiune („vină”) şi pedeapsă penală au existat în Ńările române şi
înainte de constituirea lor în state feudale. Obştile săteşti au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin
obicei.
După constituirea statelor feudale, instituŃia domniei s-a substituit în drepturile obştilor, preluând,
treptat, dreptul de a judeca şi de a pedepsi. Judecătorii domneşti aveau competenŃa să judece şi să
pedepsească oamenii din sate nu numai pentru fapte grave – ca tâlhăria şi furtul –, dar chiar şi pentru
unele fapte mai puŃin grave, ca, de exemplu, „loviturile cu vânătăi”. După constituire, până la destrămarea
obştilor (secolul al XVIII-lea), domnia a colaborat cu obştea chiar şi în materie penală. JustiŃia obştii era
tot o justiŃie socială, care nu poate fi confundată cu justiŃia privată. Cu toate acestea, se întâlnesc şi în
statele feudale româneşti resturi de justiŃie privată. Acestea au fost compoziŃiunea, instituŃie de largă
aplicaŃie, şi răspunderea penală colectivă, redusă la două cazuri: răspunderea familială în materie de
hiclenie şi răspunderea solidară a obştii pentru nedescoperirea infractorului (duşegubina).
CompoziŃiunea este înŃelegerea dintre vinovat şi victimă sau rudele victimei, prin care vinovatul
îşi răscumpără vina prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pământ etc.). În Ńările
române, compoziŃiunea a fost practicată ca instituŃie de drept consuetudinar încă înaintea constituirii
statelor feudale. CompoziŃiunea îl salva pe vinovat de la pedeapsa capitală, aplicându-se inclusiv
infracŃiunii de furt.
Răspunderea penală colectivă reprezintă supravieŃuirea instituŃiilor cutumiare, când oamenii,
strâns solidari grupului social căruia aparŃineau, găseau firesc să răspundă pentru vina altuia din acelaşi
grup. La români, avem două forme de supravieŃuire a acestei practici:
a) răspunderea penală familială, aplicată excepŃional şi abuziv de către unii domni care, în
cazurile de hiclenie, extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat. Nici pravilele, nici obiceiul
pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.
Dimpotrivă, Sintagma lui Matei Vlastares avea un text precis: „Copiilor, care n-au săvârşit nimic rău,
delictele părinŃilor nu le vatămă; nici părinŃilor, ale copiilor. Căci crimele urmăresc persoana”.
b) răspunderea penală colectivă a satului (obştii) pentru omorul sau furtul săvârşit pe
teritoriul acestuia. Ca organizaŃie relativ autonomă, obştea avea obligaŃia să identifice şi să sancŃioneze
infractori. După întemeiere, statul feudal, în interesul menŃinerii ordinii, dar şi pentru a obŃine venituri
suplimentare, a păstrat în sarcina obştii obligaŃia de a descoperi şi prinde pe marii infractori, iar, în caz de
nereuşită, obligaŃia obştii de a plăti o amendă consistentă (duşegubină). Pentru săteni, această sarcină era
o sarcină împovărătoare, pe care o numeau „năpastă”.

Caracteristicile generale ale pedepselor în dreptul feudal român erau:


a) având drept scop intimidarea persoanei şi a societăŃii, ele erau, în general, expiatorii, lipsindu-
le finalitatea corectivă, proprie dreptului modern; pedepsele educatorii, privative de libertate, erau rare;
b) pedepsele aplicate nu erau limitate la cele prevăzute de pravile, domnul având dreptul să aplice
pedepse şi peste pravilă;
c) cumulul de pedepse era admis;
d) pedepsele erau diferenŃiate în funcŃie de statutul social al persoanei vinovate, existând, în acest
sens, pedepse diferite pentru aceeaşi faptă;
e) majoritatea pedepselor puteau fi stabilite de către judecător, această aptitudine fiind
reglementată destul de des în cadrul pravilelor;
f) pedepsele erau producătoare de venituri atât pentru domn, cât şi pentru dregătorii care judecau;
g) răzbunarea sângelui nu a existat, ca pedeapsă legală, în Ńările române, dar există indicii în
cazuri izolate despre faptul că acest tip de pedeapsă a fost aplicat. Cea mai importantă menŃiune o
constituie compoziŃiunea, răspândită în toată Europa.
Ideea personalităŃii pedepselor, a intransmisibilităŃii lor asupra altor persoane (cu excepŃia
transmiterii prin moştenire a pedepselor pecuniare), s-a impus abia în timpul feudalismului dezvoltat. În
perioada feudalismului timpuriu însă, unele pedepse s-au aplicat, în cazurile limitativ prevăzute de lege, şi
asupra altor membri ai familiei infractorului, ceea ce constituia o reminiscenŃă a orânduirii gentilice.
Răspunderea penală se năştea, de regulă, ca urmare a săvârşirii unei fapte. Tentativa, în majoritatea
cazurilor, nu se pedepsea (fiind, în general, lipsită de rezultat material). Existau infracŃiuni ca, de
exemplu, cele îndreptate împotriva domnului, în legătură cu care era pedepsită foarte aspru şi tentativa.
IntenŃia şi lipsa acesteia au dus, încă din legislaŃia timpurie, la diferenŃieri în pedepsirea
infracŃiunilor. Legitima apărare înlătura răspunderea penală şi scutea de pedeapsă. Recidiva a constituit o
cauză de agravare a pedepsei în cazul săvârşirii aceluiaşi tip de infracŃiune; dispoziŃii legale exprese au
fost elaborate, spre exemplu, în materie de vrăjitorie, furt sau blasfemie.
2. InfracŃiuni
A. Abateri de la dogmele religioase
a. Erezia este abaterea conştientă de la dogma bisericii dominante printr-o faptă sau o convingere
mărturisită ca reprezentând adevărata credinŃă. Fapta era considerată de biserică drept „păcat mare” şi
pedepsită de pravilă ca infracŃiune, după constatarea ei de către cler. Pedeapsa prevăzută de pravile pentru
erezie era „moartea cumplită”. Toate confesiunile noi şi toate sectele religioase, în momentul apariŃiei lor,
au fost considerate de către biserică şi chiar de către popor ca fiind erezii. Cu toate acestea, în Ńările
române nu se întâlnesc erezii sancŃionate. Dimpotrivă, toleranŃa faŃă de confesiuni şi secte religioase este
largă şi veche.
b. Apostasia este lepădarea călugărului de cinul călugăresc şi reintrarea în viaŃa laică.
Vinovatul era pedepsit întâi canonic: era afurisit, iar, dacă într-un an de la afurisenie nu revenea la
mănăstire, acesta era bănuit de erezie, cercetat, supus la munci (tortură) şi afurisit a doua oară. Dacă
persista în hotărârea lui, era predat justiŃiei laice care avea posibilitatea să îi aplice pedeapsa penală lăsată
de pravilă la voia judecătorului. Averea lui rămânea mănăstirii de la care a fugit.
c. Ierosilia reprezenta profanarea lăcaşelor de cult, furtul obiectelor sfinŃite din loc sfinŃit. Aceste
fapte erau pedepsite în mod expres în pravile cu moarte cumplită.
B. InfracŃiuni împotriva domnului
a. Înalta trădare a avut denumirile de hiclenie, cu variantele viclenie, vicleşug, precum şi hainie.
„Hainie” era denumită, cu precădere, infracŃiunea de trădarea faŃă de Imperiul Otoman. InfracŃiunea a
prezentat o importanŃă deosebită pentru efortul domniei de a realiza centralizarea statului şi era săvârşită
foarte des din cauza luptelor pentru domnie. Ca în alte state feudale, trădarea consta în încălcarea datoriei
de credinŃă faŃă de domn şi, implicit, faŃă de statul pe care acesta îl reprezenta. NecredinŃa faŃă de domn şi
Ńară era reglementată sub diferite forme: pretenŃia la tron, ridicarea armelor împotriva domnului, refuzul
de a răspunde la chemarea domnului, închinarea către un pretendent la tron, fuga supuşilor peste hotare
(pribegia). Aceasta din urmă era cea mai frecventă formă de hiclenie. Prin extinderea noŃiunii, au fost
uneori asimilate cu hiclenia alte infracŃiuni, precum furtul, delapidarea sau neascultarea. Pedeapsa pentru
hiclenie, după obiceiul pământului şi după pravile era moartea şi confiscarea averii. În fapt, domnul aplică
pedeapsa cu moartea în forma cea mai severă; chiar boierii erau spânzuraŃi sau traşi în teapă, pedeapsă
rezervată de obicei claselor defavorizate. Domnul putea judeca singur cazurile de hiclenie. Prin abuz,
uneori domnul extindea pedeapsa şi la membrii familiei celui vinovat.
b. Lezmajestatea, infracŃiune deosebită de trădare, dar înrudită cu ea, reprezintă insulta adusă
domnului de către un supus. Ea era numită de pravile „sudalmă”, iar pedeapsa era lăsată la aprecierea
judecătorului. Nu erau pedepsiŃi cei care vorbiseră de rău împotriva domnului din cauza nebuniei sau a
beŃiei.
c. Calpuzănia (falsificarea monedei). Având dreptul de a bate monedă şi turnătorii proprii,
domnii aveau interesul şi dreptul de a reprima falsificarea. Pravilele din secolul al XVII-lea au prevăzut
pentru calpuzani pedepsele din pravilele bizantine: decapitarea urmată de arderea cadavrului şi
confiscarea bunurilor. Niciun document nu atestă aplicarea pedepsei aspre prevăzută de pravilă.
C. InfracŃiuni contra persoanei
a. Omorul, denumit iniŃial „moarte de om” şi, mai târziu, „ucidere”, a fost considerat crimă şi
pedepsit penal chiar înainte de constituirea statelor feudale de către justiŃia obştii. În statul feudal, fiind
socotit infracŃiune gravă („faptă mare”), judecata lui a fost preluată de domnie. Pravilele au cerut, pentru
existenŃa infracŃiunii, pe lângă faptul material al uciderii şi intenŃia de a ucide. Uciderea unui rob era
crimă, deoarece în feudalism, în Ńările române, robul era socotit om, nu lucru. Moartea de om era
„grabnică”, adică spontană (de exemplu, din mânie), sau „vajnică” (cu premeditare). Mobilurile cele mai
frecvente erau: jaful, duşmănia faŃă de clasa privilegiată şi dragostea. Multe omoruri erau săvârşite de
autori necunoscuŃi. În acest caz, răspunderea materială era colectivă. Pedepsele prevăzute de pravile erau
moartea, mutilarea, tortura, ocna, închisoarea, confiscarea, surghiunul şi gloaba. Dar, după obiceiul
pământului, practicat în justiŃia obştii şi păstrat în vigoare, ucigaşul îşi putea răscumpăra vina de la rudele
victimei şi de la dregător prin compoziŃiune („plata capului”). În fapt, pedeapsa cea mai frecventă era
gloaba.
b. Paricidul. După pravile, paricidul consta în uciderea părinŃilor, copiilor, fraŃilor proprii sau a
fraŃilor soŃiei (soŃului). Pedeapsa tradiŃională pentru paricid era arderea de viu. Cartea românească de
învăŃătură şi Îndreptarea legii prevedeau „moartea mai cumplită” pentru paricizi, dar lăsau modalităŃile de
punere în executare a pedepsei cu moartea la aprecierea judecătorului.
D. InfracŃiuni contra patrimoniului
a. Tâlhăria, infracŃiune ce constă în furt însoŃit de violenŃă, era cunoscută în vechiul drept sub
denumirile de: jac, jăcuire, jaf, tâlhuşag şi tâlhărie. Pedeapsa prevăzută de pravile era moartea prin
spânzurătoare, atât pentru tâlhari, cât şi pentru gazdele lor. Pentru tâlharii care atacau drumurile
neînarmaŃi, pravila prevedea numai surghiunul. Norma consuetudinară era mai aspră: tâlharii, fără
deosebire, trebuiau spânzuraŃi. CompoziŃiunea se aplică şi în materie de tâlhărie. La intervenŃia boierilor,
tâlharii dovediŃi scăpau cu viaŃă prin „plata capului”.
b. Furtul era infracŃiunea care consta în însuşirea pe nedrept şi pe ascuns a lucrului altuia. Altă
denumire era „furtişag”, iar în Moldova, „furtuşag”. În orânduirea feudală, furtul a fost una dintre
infracŃiunile cel mai des săvârşite. Pravilele secolului al XVII-lea au consacrat normele dreptului
consuetudinar, prevăzând spânzurătoarea drept pedeapsă. Furtul era „mare”, calificat astfel fie din cauza
valorii, fie din cauza săvârşirii lui prin spargere, prin neidentificarea făptuitorului sau prin repetarea lui a
treia oară. Furtul, oricât de mic, repetat de trei ori, era pedepsit cu spânzurătoarea. Furtul de fructe din vie
sau livezi nu se pedepsea. Pravilele secolului al XVII-lea, urmând legile agrare bizantine şi obiceiul
pământului, au consacrat această normă, reglementând faptul că nu se pedepsea furtul de fructe, dacă
omul culegea numai atâta cât mânca („furtul cu burta”). Pe lângă pedeapsa cu moartea, furtul mai putea fi
pedepsit cu ocna, mutilarea, surghiunul, bătaia, gloaba, plata valorii duble a lucrului furat sau confiscarea.
Când hoŃul era necunoscut sau fugea, răspunderea era colectivă. Satul pe teritoriul căruia se săvârşise
furtul trebuia să indice urma răufăcătorului până la ieşirea din sat. Satul în care urma „se înfunda” trebuia
să plătească gloaba.
E. InfracŃiuni contra integrităŃii corporale
Rănirea şi lovirea au constituit infracŃiuni chiar înainte de constituirea statelor feudale, fiind
reprimate în cadrul obştii. În concepŃia domniei, aceste infracŃiuni, deşi uşoare, erau considerate
infracŃiuni publice.
a. Pentru rănirile simple, pravilele prevedeau o pedeapsă lăsată la aprecierea judecătorului.
Pentru rănirile grave („de moarte”) vinovatul era pedepsit ca pentru omor. Pedeapsa aplicată era, de
obicei, amenda: „gloaba” sau „hatalmul”.
b. Lovirile simple („cu palma sau cu toiagul”) erau pedepsite, după pravile, tot la aprecierea
judecătorului, iar în practică, tot cu amendă. Pravilele şi obiceiurile scuteau de orice pedeapsă bătaia
aplicată „cu măsură şi pre vină”, în anumite condiŃii: de tată, feciorului; de fratele mare, fratelui mic; de
bărbat, soŃiei; de dascăl, ucenicului; de egumen, călugărului; de stăpân, robului sau salariatului său. De
asemenea, nu era pedepsit boierul care lovea o persoană dintr-o categorie socială inferioară, care 1-ar fi
insultat. Datorat mentalităŃii feudale, lovirile practicate de funcŃionarii domneşti se bucurau, de obicei, de
impunitate.
F. InfracŃiuni contra proprietăŃii
a. Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, însuşirea, mutarea nesocotirea hotarelor sau
semnelor de hotar. Încălcarea hotarelor constituia o infracŃiune reprimată de obiceiul pământului şi de
pravile. Normele dreptului bizantin privitoare la strămutarea hotarelor se regăsesc, cu adaptările necesare
societăŃii româneşti, în pravilele din secolul al XVII-lea. Pe lângă sancŃiunea civilă care consta în
pierderea muncii, a seminŃei şi a roadei pentru cel care ară şi seamănă pe pământul altuia, pravilele prevăd
pedepse penale pentru cei care încalcă hotarele: plata hatalmului, dacă strămutarea hotarului se făcea pe
ascuns, şi, pe lângă hatalm, se aplica şi o pedeapsă corporală, dacă strămutarea se făcea cu violenŃă. Atât
bătaia, cât şi hatalmul erau lăsate de pravile la aprecierea judecătorului.
b. Incendierea. Pedepsirea acestei infracŃiuni cuprinsă în legea agrară bizantină a fost încorporată
în pravilele din secolul al XVII-lea. Acestea prevedeau pedeapsa cu moartea numai pentru incendiatorii
de case, holde sau fân, din răzbunare. Pentru cei care ardeau gardul viei sau pomii, pedeapsa era înfierarea
la mâini, bătaia şi plata îndoită a pagubei. Din documente rezultă însă că, pentru justiŃia domnească,
scopul principal era repararea pagubelor. Uneori, domnul poruncea plata despăgubirilor (simplă, nu
dublă), fără să pronunŃe şi o pedeapsă.
G. Răpirea de fecioară (sau de femeie), seducŃia, sodomia, desfrânarea
a. Răpirea de fată (sau de femeie) a constituit o infracŃiune gravă atât în dreptul feudal român,
cât şi în sistemul de drept al popoarelor vecine. Întemeindu-se pe pravilă, domnia a considerat răpirea ca
fiind o vină gravă („faptă mare”), a cărei judecată a rezervat-o domnului, pedeapsa putând fi moartea.
Pravila hotăra că „răpitura” era mai gravă când se răpea o fată de boier mare. Aceeaşi pravilă cerea pentru
existenŃa infracŃiunii întrunirea cumulativă a două condiŃii: 1) transportarea răpitei dintr-un loc în altul şi
2) necinstirea ei prin violenŃă. Când răpirea se făcea cu voia femeii, răpitorul era sancŃionat cu o pedeapsă
stabilită de judecător. Deşi pedeapsa obişnuită era gloaba, domnia păstra dreptul de a aplica pravila cum
considera de cuviinŃă.
b. SeducŃia. Pravilele deosebeau răpirea cu violenŃă de ademenirea cu „dezmierdăciune şi cu
zburdăciuni şi cu dări şi cu făgăduinŃe”, care constituiau elementele constitutive ale seducŃiei, pedepsită
mai uşor decât răpirea, cu pedeapsă aleasă de către judecător.
c. Sodomia consta în legătura sexuală între persoane de acelaşi sex. Pedeapsa prevăzută în
dreptul bizantin receptat era moartea, iar împreunarea cu animalele constituia infracŃiune asimilată cu
sodomia, pedeapsa fiind tăierea membrului bărbătesc. În Ńările române, cazurile de sodomie au fost rare.
Pe lângă pedeapsa pe latură penală, prevăzută de stat, această infracŃiune era sancŃionată şi de biserică,
prin pedepse canonice.
d. Desfrânarea. Orice legătură sexuală dintre un bărbat şi o femeie în afara căsătoriei, se numea
curvie sau desfrânare (desfrâu). Pravilele din secolul al XVII-lea priveau concubinajul ca o căsătorie de
fapt, la graniŃa moralei, dar nu imoral: concubina care avea relaŃii cu un alt bărbat era pedepsită ca
adulteră, iar bărbatul care, după ce viola o fată, continua o relaŃie de concubinaj cu aceasta, nu era
pedepsit. Totuşi, în practică, orice relaŃie sexuală în afara căsătoriei era condamnată şi pedepsită atât de
biserică, cât şi de domnie, cu gloabă mare. O faptă gravă era considerată naşterea unui copil în afara
căsătoriei, iar pedeapsa era denumită „şugubina de muieri” sau „gloaba pântecului”.
H. Amestecarea de sânge (incestul) şi adulterul
a. Incestul, relaŃia sexuală între două persoane de sex diferit între care căsătoria era oprită prin
lege, se numea, în dreptul feudal, „amestecare de sânge” sau „sânge amestecat”. Pravilele prevedeau
pedepse cu moartea, tăierea nasului sau bătaia. Pedepsele obişnuite erau cele canonice, dar şi gloaba.
Incestul, fiind asimilat faptelor grave, era pedepsit cu o gloabă mare.
b. Adulterul, denumit în epocă „preacurvie”, era vina soŃiei, mai târziu, şi vina soŃului, care avea
o legătură sexuală în afara căsătoriei. Vina era pedepsită atât de dreptul canonic, cât şi de cel laic, de
pravile şi de obiceiul pământului. După obiceiul pământului, femeia putea fi pedepsită cu moartea.
Pravilele din secolul al XVII-lea prevedeau că bărbatul care prindea pe femeie în flagrant de adulter, dacă
o omora, nu era pedepsit ca ucigaş. Tot pravilele dădeau dreptul bărbatului care descoperă adulterul soŃiei,
fără să recurgă la justiŃie, să o pună pe aceasta în fiare sau în temniŃă. Femeia vinovată de adulter îşi
pierdea zestrea în favoarea soŃului.
I. Defăimarea
Defăimarea, echivalând cu denunŃarea calomnioasă, consta în atribuirea unei persoane, verbal
sau în scris, o vină neadevărată, care, dacă ar fi fost întemeiată, ar fi atras asupra ei o pedeapsă.
Denumirea sub care apare în pravilă această infracŃiune este „sudalma mare”. Ea era socotită foarte gravă,
deoarece multe erori judiciare se datorau denunŃurilor calomnioase. Pravilele din secolul al XVII-lea,
urmând linia generală a dreptului bizantin, prevedeau pentru sudalma mare sancŃiuni care puteau ajunge
până la pedeapsa capitală. Sudalma era mare când se săvârşea în împrejurări considerate grave: de
exemplu, învinuirile erau adresate unui dregător, unui cleric, unei femei sau, în scris, către domnie. Altfel,
când învinuirile erau adresate unei persoane obişmuite, constituiau sudalmă mică.
J. Falsul
Falsul, denumit în epocă „vicleşug” sau „înşelăciune”, era infracŃiunea care consta în plăsmuirea
unui document sau alterarea voită a adevărului în documente sau în alte instrumente juridice (unităŃi de
măsură, semne de hotar). Aceasta apărea frecvent în documentele privind stăpânirea pământului. Uzul de
fals era şi el pedepsit cu mustrare sau gloabă. O dovadă a faptului că obiceiul pământului practica
indulgenŃa în reglementare este faptul că, la alcătuirea pravilelor secolului al XVII-lea, nu s-a prevăzut
falsul ca o infracŃiune distinctă. Singura dispoziŃie, provenită din legea agrară bizantină, era aceea care
pedepsea cu bătaia pe cei care foloseau „măsuri hiclene”.
K. Alte infracŃiuni
a. Neascultarea consta în fapta unei persoane, din orice categorie socială, de a nu se supune
poruncii domneşti sau hotărârii judecătoreşti ori în fapta săvârşită de Ńăranii dependenŃi de a nu da
ascultare stăpânilor lor de moşie. Această infracŃiune a existat în practica statelor feudale româneşti încă
de la constituirea lor, represiunea ei fiind esenŃială pentru conservarea orânduirii feudale. În lipsa unor
texte, pedepsele aplicate în cazurile de neascultare, sunt foarte variate: de la pedeapsă capitală, până la cea
mai uşoară: simpla ameninŃare cu o pedeapsă, uneori nedeterminată. Pedeapsa frecvent aplicată pentru
neascultare era gloaba. Bătaia era aplicată mai ales în cazurile de nesupunere din partea Ńăranilor la
obligaŃiile de muncă faŃă de stăpânii de moşii. Dar şi boierilor li se putea aplica bătaia, însă numai
personal, de către domn. Domnul îi pedepsea uneori pe cei vinovaŃi de neascultare cu temniŃă sau cu
închisoarea, unde erau aduşi în butuci.
b. Jurământul mincinos consta în vina de a mărturisi fapte neadevărate şi de a le întări prin
jurământ ca adevărate. Această infracŃiune apare sub următoarele denumiri: „jurământ mincinos”,
„jurământ strâmb”, „mărturie strâmbă” sau „limbă strâmbă”. Pravilele româneşti din secolul al XVII-lea
nu au un text general care să definească şi să pedepsească infracŃiunea, obiceiul pământului a stabilit
gloaba ca pedeapsă pentru această infracŃiune. Aceasta se plătea, de obicei, în boi. În pricinile cu jurători,
dacă mărturia lor era infirmată de un număr dublu de jurători, fiecare dintre primii jurători era globit cu
câte trei boi. Gloaba se aplica nu numai jurătorilor, ci şi oricărui martor mincinos.
c. Vrăjitoria. Procedeele oculte de magie populară practicate spre a stăpâni forŃele naturii într-un
scop vătămător (magie neagră) sau binefăcător (magie albă) constituiau, majoritar, infracŃiunea de
vrăjitorie, pedepsită aspru de pravile şi mai blând, de obiceiul pământului. Ele purtau diferite denumiri:
„vrajă”, „farmece”, „descântece”, „fapt” sau „făcătură” şi iniŃial erau pedepsite cu moartea, dacă vrăjitorii
erau oameni de rând, şi cu surghiunul, dacă erau de rang nobil. Erau pedepsiŃi şi ghicitorii, prezicătorii
etc. Pravilele secolului al XVII-lea pedepseau numai cu pedepse canonice magia neagră, în timp ce magia
albă nu era pedepsită.
3. Pedepse
Sistemul sancŃionator din perioada feudală s-a caracterizat prin următoarele trăsături:
- urmărea intimidarea;
- pedepsele nu erau limitate prin lege, domnul având posibilitatea să aplice sancŃiuni şi „peste
pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau stabilite şi aplicate în mod discreŃionar, în raport de clasa socială din care făcea
parte infractorul;
- în marea lor majoritate, pedepsele erau stabilite de judecător. Foarte puŃine infracŃiuni aveau
pedepsele reglementate în cuprinsul pravilelor;
- multe dintre pedepse aveau caracter pecuniar, producând, în acest fel, venituri pentru domni şi
dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală în dreptul feudal românesc. Pedepsele
aveau, în general, caracter expiatoriu.
3.1. Pedepse corporale
A. Pedeapsa cu moartea
a. Spânzurătoarea. Era cea mai frecventă modalitate de executare a pedepsei capitale. Ca în
Occident, obiceiul pământului prevedea ca oamenii de rând să fie spânzuraŃi; iar boierii, decapitaŃi.
Pravila a confirmat norma consuetudinară. Spânzurarea se făcea, de obicei, într-un loc destinat târgului,
supranumit „locul de pierzare”. Pravila cerea uneori ca spânzurarea celui vinovat de săvârşirea infracŃiunii
să se facă la locul crimei.
b. Decapitarea, denumită şi „tăierea capului”, era modalitatea de executare a pedepsei cu
moartea rezervată boierilor, chiar după ce pravila stabilise regulă că boierii vinovaŃi de trădare vor fi
executaŃi prin spânzurătoare.
c. Tragerea în Ńeapă, denumită şi „înŃeparea”, era considerată cea mai crudă modalitate de
punere în executare a pedepsei cu moartea. Era o modalitate împrumutată de la turci şi de la tătari.
d. Arderea de viu era o pedeapsă de origine bizantină, fiind prevăzută de pravile ca „moarte mai
cumplită”, pentru vini foarte grele: paricid, ierosilie sau răpire de femei. Arderea pe rug era prevăzută în
statutul Făgăraşului pentru erezie, ierosilie sau sodomie. Era o pedeapsă rar aplicată în łara Românească
şi în Moldova.
e. Înecarea, modalitate frecvent aplicată la turci, a fost rar folosită: în Tara Românească, de
Mihnea cel Rău, şi în Moldova, de Vasile Lupu.
f. Îngroparea de viu era, de asemenea, rar folosită.
g. Sugrumarea, foarte frecventă la turci, a fost aplicată unor boieri de către Mihnea III Radu, în
1659, şi de Gheorghe Duca, în 1674.
B. Mutilarea
Denumită şi „sluŃire”, a fost introdusă în legislaŃia Ńărilor române prin influenŃa BizanŃului, unde
se practicase datorită contactului cu Orientul. Mutilarea constă în scoaterea ochilor (sau a unui ochi),
tăierea mâinilor, a picioarelor, a limbii, a urechilor, a nasului, a organului sexual. Atât pravila, cât şi
practica foloseau „însemnarea” la nas (tăierea vârfului nasului), ca mijloc de identificare a celor vinovaŃi.
C. Înfierarea
Prin intermediul acestei pedepse, vinovatul era însemnat cu fierul roşu pe obraz, pe frunte sau pe
mână, ca semn al infamiei. Alte denumiri ale acestei pedepse au fost: „îmbourarea”, „pecetluirea” şi
„însemnarea”. Pedeapsă specific medievală, înfierarea a fost practicată în Ńările române, precum şi în
întreaga zonă carpato-dunăreană, fiind intrată în obiceiul pământului şi în pravile. Ea era prevăzută de
pravilă ca pedeapsă aplicată incendiatorilor şi unor categorii de hoŃi, dar, pe baza dreptului consuetudinar,
ea era aplicată uneori marilor criminali, recidiviştilor şi chiar boierilor vinovaŃi de hiclenie. Constantin
Brâncoveanu, înainte de a-i trimite la ocnă pe boierii necredincioşi, i-a înfierat.
D. Bătaia
Era pedeapsa cea mai frecventă, aplicabilă mai ales vinilor uşoare. Pravila o mai numea şi
„certare trupească”. Aplicarea ei frecventă a făcut ca, în secolul al XVIII-lea, cuvintele „certare” (care,
din punct de vedere juridic, însemna pedeapsă) şi „bătaie”, să devină sinonime. Bătaia era folosită des ca
mijloc de constrângere a Ńăranilor ca să-şi execute obligaŃiile faŃă de stăpânii de moşii, adică drept
pedeapsă pentru neascultare. Bătaia era combinată cu alte pedepse (confiscarea, surghiunul) sau, în cazuri
excepŃionale (de exemplu, la vinovaŃii nevârstnici), era prevăzută de pravile chiar pentru fapte grave, ca
incestul, bigamia sau furtul. Caracteristic acestei pedepse era că putea fi aplicată numai oamenilor de
rând; boierii şi clericii erau apăraŃi de bătaie prin reglementările pravilelor.
Bătaia era de mal multe feluri:
a) simplă, cu toiagul, cu nuiele, cu biciul pe corp sau la spate. Chiar prin bătaia simplă se putea
executa indirect pedeapsa cu moartea;
b) pe uliŃă, pe toate uliŃele, prin târg sau prin tot târgul, când vinovatul era purtat gol până la brâu
şi bătut, uneori călare pe un măgar;
c) la tălpi, pedeapsă introdusă de Grigore Ghica, după obiceiul turcesc, ceea ce a determinat şi
crearea instrumentului pentru punerea ei în executare, falanga;
d) cu buzduganul sau topuzul, personal de către domn, pedeapsă rezervată boierilor, după
obiceiul pământului, păstrat până în perioada domniilor fanariote. Primul care a poruncit să fie bătuŃi trei
boieri, la scară, înaintea divanului cu 200 de toiege, a fost Nicolae Mavrocordat.
3.2. Pedepse privative de libertate
A. Ocna pe viaŃă sau pe timp limitat era, în dreptul feudal, pedeapsa care consta în muncă silnică
executată de condamnaŃi în saline, tăind sare. După pedeapsa cu moartea, era pedeapsa cea mai grea, fiind
prevăzută de pravile pentru crime ca: bigamia, tâlhăria la drumul mare, răpirea de femei sau fecioare şi
violul.
B. TemniŃa era închisoarea cu regim mai puŃin sever decât ocna, dar diferită, fiind închisoarea
pentru arestaŃii preventiv sau debitorii rău platnici. Pravilele din secolul al XVII-lea prevedeau pedeapsa
cu temniŃa pentru unele vini ca: omorul, siluirea unei văduve sau furtul în anumite împrejurări. TemniŃe
pentru executarea pedepselor existau în fiecare Ńinut. Pedeapsa cu închisoarea se execută chiar după
prevederile pravilei la o mănăstire, de către clericii vinovaŃi de anumite infracŃiuni sau de către boierii
vinovaŃi de hiclenie, cărora domnul nu le aplica pedeapsa capitală.
C. Grosul era o închisoare destinată arestului preventiv pentru oamenii de rând, boierii fiind
închişi preventiv, de obicei la visterie sau la cămară. Grosul putea servi uneori şi la executarea unei
pedepse, pravila reglementând distinct între gros şi temniŃă.
D. Varta era închisoarea destinată debitorilor, ca măsură de constrângere pentru executarea
datoriilor. Ea era pusă sub comanda vătafului de aprozi. În mod excepŃional, erau închişi în vartă, din
porunca domnului, şi unii boieri bănuiŃi de uneltiri.
E. Surghiunul consta în izgonirea, cu caracter definitiv sau temporar, a vinovatului din reşedinŃa
lui (sat, târg, oraş sau moşie), drept pedeapsă şi, eventual, obligarea lui să aibă o anumită reşedinŃă, de
exemplu, la o mănăstire. Denumirea „surghiun” apare târziu, către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Până
atunci, se foloseau expresii ca „izgonirea din sat”, „izgonirea de pe moşie”, atât în pravile, cât şi în
documente. Pravilele din secolul al XVII-lea au pedepsit cu surghiunul multe infracŃiuni de drept comun:
omorul (săvârşit de un cleric sau un copil), amestecarea de sânge, defăimarea etc.
3.3. Pedepse pecuniare
A. Duşegubina
Duşegubina, reglementată de obiceiul pământului, iniŃial a avut sensul de „faptă pierzătoare de
suflet”, adică, în primul rând, moarte de om. Ulterior, s-a extins şi la tâlhărie şi la furt, moartea de om
rămânând duşegubina mare, iar în feudalismul dezvoltat, şi la infracŃiuni privind morala sexuală: incestul,
adulterul şi dragostea în afara căsătoriei („şugubina de muieri”). În secolele XV-XVII s-au schimbat atât
denumirea instituŃiei (duşegubina, deşugubina), cât şi sfera noŃiunii, care a cuprins şi alte infracŃiuni. Mai
mult, s-a schimbat şi sensul noŃiunii care, la început, însemna „infracŃiune”, iar în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, ajunge să desemneze pedeapsa colectivă (gloabă).
Satul răspunzător era exonerat dacă dovedea că făptaşul, fugind, a intrat în hotarul altui sat.
Răspunderea era împărŃită între mai multe sate din jurul locului crimei, numite, cu termen generic,
„împrejuraşi”, după mai multe variante: a) între două sate, când cadavrul fusese găsit „între hotare”; b)
între trei sate: „pe trii hotară”; c) între opt sate; d) între 10 şi 12 sate din jurul sau între 12 sate dimprejur,
cum a stabilit hrisovul din 15 mai 1741, reînnoit de Constantin Mavrocordat în 1742, în baza unui obicei
mai vechi.
B. Confiscarea
Pedeapsa constă în pierderea bunurilor vinovatului, în tot sau în parte, în folosul domniei, al
victimei sau al rudelor ei. Pentru crime de drept comun, confiscarea se aplică celor vinovaŃi de omor,
incest, sodomie, calpuzănie, răpire, defăimare sau viol. Ea se aplica mai ales boierilor vinovaŃi de
hiclenie, caz în care bunurile reveneau domnului. Săvârşirea infracŃiunii de hiclenie îl îndreptăŃea pe
domn să ia înapoi moşiile celui vinovat, printr-un „retract de hiclenie”. Fiind grav afectată de aplicarea
acestei pedepse, boierimea a luptat pentru desfiinŃarea confiscării sau, cel puŃin, pentru atenuarea ei prin
restrângerea efectelor acesteia, numai asupra bunurilor provenite din danii domneşti.
C. Gloaba
Ca pedeapsă penală, gloaba reglementată în dreptul feudal era amenda plătită domniei de către
vinovat în numerar sau în natură (boi, cai sau ocine). Gloaba era prevăzută de pravile şi aplicată drept
pedeapsă multor fapte de natură penală şi nu numai: moarte de om, tâlhărie, furt, răpire de fată, viol, răni
sângeroase, bătaie, infracŃiuni împotriva moralei sexuale etc. CompoziŃiunea a extins aplicarea gloabei
unor infracŃiuni grave, ca moartea de om sau furtul mare. Astfel, odată cu despăgubirea victimei sau
rudelor ei, vinovatul trebuia să plătească şi gloaba către domnie. Cuantumul gloabei nu era, în general,
fixat de pravilă, fiind lăsat la aprecierea judecătorului. În practică, cuantumul pedepsei era mare din cauza
lăcomiei dregătorilor. Se făcea totuşi distincŃie între gloabe mici, pentru vini uşoare, care se plăteau cu
vaci sau porci, şi gloabe mari, pentru vini grele (de exemplu, tâlhăria). Când gloaba mare depăşea puterea
de plată a vinovatului, acesta, „ca să-şi răscumpere gâtul”, ceda domniei propria ocină sau îşi vindea
libertatea, devenind Ńăran dependent.
Considerate tot amenzi (gloabe), au existat unele pedepse pecuniare cu caracter special: hatalmul,
osluhul, tretina şi pripasul.
Hatalmul a fost, începând din secolul al XV-lea, amenda aplicată pentru distrugerea sau
strămutarea de hotare; hatalmul se lua, de obicei, în vite, cel mai adesea constând în 12 boi.
Osluhul a fost, la origine, amenda aplicată celor vinovaŃi de neascultare.
Tretina, ca pedeapsă, a funcŃionat în Moldova până către sfârşitul secolului al XV-lea, când i-a
fost redus cuantumul, de la o treime la o zecime, şi şi-a pierdut denumirea, care venea de la tretinus,
cuvânt din latina vulgară, derivat din tres, însemnând o treime. Ea a fost o amendă egală cu o treime din
valoarea bunului furat sau litigios. În secolul al XVI-lea, regula existentă era în sensul că, la bunurile
furate înapoiate proprietarului, vinovatul trebuia să plătească o amendă egală cu o zecime din valoarea
acelor bunuri.
Pripasul a fost gloaba aplicată pentru vitele găsite păscând pe locuri străine de către dregătorii
domneşti special desemnaŃi, numiŃi „pripăşari”, iar mai târziu, „vornici”. Se consideră faptul că amenda
era însăşi vita care trecea pe pământul domnului sau al stăpânului de moşie.
3.4. Pedepse accesorii
A. Tortura a fost, în primul rând, un mijloc de cercetare penală, denumită „strânsoare”,
„strâmtorare”, „trudire”, „caznă”, „munci”, fiind aplicată celor bănuiŃi de către armaşi, pentru smulgerea
mărturiei de vinovăŃie, uneori chiar în faŃa divanului domnesc. Dar în afară de această situaŃie, tortura a
constituit, în dreptul penal feudal, şi o pedeapsă propriu-zisă, aplicată vinovatului dovedit, odată cu
pedeapsa principală cu moartea sau cu ocna.
B. Degradarea civică era o pedeapsă accesorie care consta în pierderea onoarei, urmată de
anumite incapacităŃi aplicate celor vinovaŃi de infracŃiuni grave, ca bigamia, sodomia, apostazia sau
sudalma mare. Denumirile sub care apare în pravile şi în documente sunt: „pierderea cinstei”, „rămânerea
fără cinste”, „de ocara şi ruşinea acestei lumi” sau „ruşinarea”. IncapacităŃile cuprinse în această pedeapsă
erau: pentru boieri, pierderea drepturilor politice; pentru toŃi, incapacitatea de a fi martor, de a contracta,
de a face testament şi de a sta în justiŃie. În cazul crimei de omor prin otrăvire, pedeapsa trecea şi asupra
urmaşilor celor pedepsiŃi.
C. Raderea bărbii, în condiŃiile în care barba era podoabă şi semn de cinste. Raderea sa silnică
era socotită „ocară mare” sau, când era hotărâtă de instanŃa de judecată, o pedeapsă. Deşi neprevăzută
expres de pravilă, această pedeapsă se aplica adesea pentru următoarele infracŃiuni: jurământul mincinos,
neascultare etc.