Sunteți pe pagina 1din 33

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI ARHIEPISCOPIA

CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE TÂRGOVIȘTEI


NAȚIONALE

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX ,,SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR”


TÂRGOVIȘTE

CULTUL MOZAIC ÎN VECHIUL TESTAMENT

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ELEV:


PR. PROF. BADEA MARIAN GHEORGHICEANU MARIUS VIOREL

TÂRGOVIȘTE
2020
Cuprins

Argument
Introducere
CapitolulI :Cultul Mozaic -Considerații generale
Capitolul II. Locașurile de cult la evrei
II. 1CortulSfânt
II. 2Templul lui Solomon
II. 3Templul lui Zorobabel
II. 4Sinagogile
Capitolul III. Acțiuni de Cult
III.1. Jertfele
III.2. Rugăciunea
III.3. Acțiunide cult extraordinare
Capitolul IV.Preoția Cultului Mozaic
IV.1. Preoția până la profetul Moise
IV.2. Slujireapreoțeascădupălegeamozaică
CapitolulV. Influențe ale cultului mozaic cu privire la locașurile de cult, persoanele liturgice și
obiecte sacre, regăsite în creștinism
Concluzii

2
Introducere

Cuvântul „cult” vine de la termenul latin „collo, -ere” = a lucra pământul, a îngriji, a cinsti,
a onora, el fiind ,,acţiunea de cinstire a lui Dumnezeu, cultivarea sentimentului de cinstire a
divinităţii, ideea de divinitate fiind sădita în inima omului”1.
Primii oamenii îşi manifestau cultul prin supunerea faţă de poruncile divine. Cultul divin
este format din formă internă şi forma externă (exprimată după cădere). Prin actele externe se
dovedeşte adorarea fiinţei supreme. Cain şi Abel aduc jertfe dar Dumnezeu aştepta şi o angajare
internă a sufletului omului. Partea externă (formală) este desăvârşită de forma internă (sentimentul
religios interior). Oamenii au fost dintotdeauna religioşi dar au avut o formă externă diferită.
,,Urmaşii lui Cain au trecut la idolatrie şi sacrificii umane, Dumnezeu fiind confundat cu creaţia şi
trecându-se astfel de la monoteism la politeism”2.
Avraam este ales pentru păstrarea religiei şi cultului divin adevărat şi pentru pregătirea
omenirii pentru venirea Mântuitorului. În timpul patriarhilor cultul avea forme simple, sacrificii şi
invocări ale numelui divin. În locul teofaniilor se ridicau altare din piatră necioplita şi pământ pe
care se săvârşeau jertfele. Partea pentru Dumnezeu se mistuia prin foc, omul consumând cele
rămase ca semn al comuniuniii cu divinitatea. Se practica şi înălţarea unor stâlpi comemorativi pe
care se turnau materiale lichide pentru jertfă (untdelemn, vin), ceea ce se numeşte libaţiune. ,,Prin
jertfe se manifestă credinţa şi se păstra legătura cu Dumnezeu”3.
De asemnea, este cunoscut faptulcă Vechiul Testament pune bazele pentru învăţătura
şi evenimentele găsite în Noul Testament şi că în Sfânta Scriptură este o revelaţie progresivă. Dacă
săriţi peste prima parte a unei cărţi bune şi încercaţi s-o terminaţi de citit, va fi greu să înţelegeţi
personajele, intriga, subiectul şi încheierea. În acelaşi mod, religia creştină formată după învăţătura
Noului Testament este înţeleasă în întregime atunci când este văzută ca o împlinire a evenimentelor,
personajelor, legilor, sistemului sacrificial, legămintelor şi a promisiunilor din Vechiul Testament.
Dacă am fi avut doar Noul Testament, am fi început să citim Evangheliile şi nu am fi ştiut de
ce Iisus era asteptat ca Mesia (Un rege salvator). „Fără Vechiul Testament, nu am fi înţeles de ce a
venit acest Mesia (Isaia 53) şi nu am fi avut capacitatea de a-L identifica pe Iisus din Nazaret cu
Mesia, pentru că ne-ar fi lipsit numeroasele şi detaliatele profeţii făcute cu privire la El”4.
1
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1955, p. 124
2
Ibidem, p. 125
3
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1992, p. 87
4
Pr. Prof. Mircea Chialda, Raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1981), nr.
5-6, p. 543;
3
Astfel, Vechiul Testament ne oferă o bază pentru credinţa monoteistă, fiind destinat să-i
pregătească pe evrei pentru venirea lui Mesia care Se va aduce pe Sine Însuşi ca jertfă pentru
păcatele întregii lumi (1 Ioan 2, 2). Noul Testament mărturiseşte despre viaţa lui Iisus Hristos. Apoi
priveşte la ceea ce a făcut El, la modul în care să răspundem la darul Lui de viaţă veşnică şi să ne
trăim viaţa în recunoştinţă pentru tot ce a făcut El pentru noi (Romani 12). Amândouă Testamentele
revelează acelaşi Unic Dumnezeu, plin de îndurare şi drept care trebuie să condamne păcatul, însă
doreşte să aducă la El rasa umană căzută, prin iertarea posibilă doar prin jertfa de ispăşire a lui
Hristos. „În ambele Testamente, Dumnezeu ni Se descoperă pe Sine Însuşi, cât şi modul în care să
venim la El prin Iisus Hristos. În amândouă Testamentele, găsim tot ce avem nevoie pentru viaţa
veşnică şi trăirea unei vieţi de evlavie (2 Timotei 3, 15-17)”5.

5
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Valoarea spirituală a Vechiului Testament, în „Mitropolia Ardealului”, XVI (1966), nr.
9-10, p. 575;
4
Cultul Mozaic – considerații generale

Legătura dintre cultul şi religia mozaica este oglindită în Vechiul Testament, unde se
întâlnesc pe lângă ideile religioase şi formele de cult în evoluţia lor de la creaţia primilor oameni şi
până la venirea Mântuitorului Hristos. Religia mozaică aşa cum reiese din scrierile Vechiului
Testament este monoteistă. Credinţa într-un Dumnezeu, atotdrept, atotputernic, inefabil, şi apoi
raportul omului faţă de Dumnezeu, s-a reflectat în mod deosebit în formele de cult ale poporului
evreu.
,,Cultul poporului evreu s-a dezvoltat în două perioade principale: prima perioadă a fost
înainte de Moise, iar a doua perioadă după Moise, perioada care a precizat cultul cu toate
amănuntele lui”6.
În prima perioadă urmaşii protopărinţilor neamului omenesc aduc lui Dumnezeu sacrificii
din produsele ocupaţiilor lor. Astfel, cum am amintit, Cain şi Abel aduc jertfe lui Dumnezeu din
cele mai bune roade ale lor (Gen. 4, 3-5) apoi, Enoh nepotul lui Adam (Gen. 5) a început să invoce
numelelui Dumnezeu, la care s-au adăugat rugăciuni şi sacrificii. ,,Cele două manifestări ale
adorării lui Dumnezeu, adică invocarea numelui divin sau rugăciuni de laudă, mulţumire, cerere şi
jertfe, că semne şi simboluri ale recunoaşterii atotputerniciei lui Dumnezeu, n-au fost invenţii ale
primilor oameni”7. Ele sunt de origine dumnezeiască, pentru că se întemeiază pe raportul stabilit la
creaţie, între Dumnezeu şi om şi sunt rezultatul creşterii şi .conducerii dumnezeieşti, de care au avut
parte primii oameni. În această perioadă Avraam este chemat de Dumnezeu să fie purtătorul
Revelaţiei divine în scopul mântuirii neamului omenesc. ,,El şi urmaşii lui aveau să păstreze
cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu până la venirea Mântuitorului promis”8.
Cultul simplu al patriarhilor nu era suficient pentru fiii lui Israel, care s-au înmulţit după
eliberarea din robia egipteană. De aceea, după încheierea Legământului pe Muntele Sinai, Moise,
din porunca lui Iahve organizează instituţii şi forme de cult. Cultul introdus de Moise avea să
completeze şi să perfecţioneze cultul patriarhilor, pentru ca să corespundă exigenţelor israelitilar, ca
popor ales de Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Cu Moise începe a doua perioadă a
cultului mozaic, perioada în sare sunt definite toate momentele esenţiale pentru un cult deplin,
adică: locaşul de cult, persoanele cultului, actele sfinte şi timpurile sfinte. Aceste momente esenţiale

6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. IIBMBOR, Bucureşti,
1994, p. 182
7
Gheorghe Bogdaproste, Elemente din cultul mozaic în cultul creştin, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 9-10/1979, p. 726
8
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 102
5
stau întreolaltă în corelaţie, formând un tot organic. Acest cult trebuia să aibă caracterul adorării
adevărate a lui Dumnezeu, deoarece Moise l-a stabilit (conform Revelaţiei divine, Iahve fiind
adevăratul Dumnezeu al lui Israel). ,,Menirea acestui cult a fost că prin el poporul întinat de păcate
să crească în frică şi drdragostea de Dumnezeu şi să se pregătească pentru împăcarea cu El, care
urma să se împlinească prin Hristos, în Noul Legământ”9.
Importanta cultului constă în special din sacrificiile sângeroase şi nesângeroase care se
aduceau la templu. Fiecărui sacrificiu îi era întipărit un caracter triplu: cel latreutic, pentru că
sacrificiul se aducea pentru adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu ; cel euharistic pentru că se
aducea drept mulţumire pentru binefacerile primite de la Creator; cel de cerere, pentru obţinerea de
binefaceri şi daruri de la Dumnezeu. După căderea omului în păcat s-a adăugat şi caracterul
expiator: căci din cauza păcatului, omul vinovat faţă de Dumnezeu, stăruia de a se împacă cu El, ca
să ajungă la starea din care căzuse. De aceea, toate sacrificiile în urma păcatului au caracterul unei
înfrânări şi renunţări pline de căinţă10.
La Templu se aducea un cult zilnic ce constă din jertfă unui miel de un an ca olocaust şi
jertfe de faină, vin, untdelemn şi tămâie. În sâmbetele şi în zilele de sărbătoare jertfele zilnice erau
sporite. Permanent ele erau însoţite de cântări de psalmi, de rugăciuni, de citirea unor părţi din
Sfânta Scriptură şi de explicarea lor.
Mai târziu, din imposibilitatea de a participa toţi evreii la cultul de la templu, s-a născut
cultul sinagogii, care pe la începutul veacului VIII (î.d.Hr.) s-a practicat numai în diasporaua
iudaica, ca apoi să se extindă şi în toată Palestina. În sinagogi nu se aduceau jertfe sângeroase că la
templu. Adunările de cult aveau loc în dimineaţa şi în după amiază sâmbetelor şi sărbătorilor.
Adunarea de dimineaţă era cea mai însemnată şi constă din următoarele momente: o binecuvântare,
lectura din Lege, lectura din profeţi, psalmi, optsprezece biinecuvantari, rugăciunea generală pentru
toţi rostită de unul singur, la care cu toţii răspundeau amin, binecuvântarea unui preot şi rugăciunea
pentru popor. Cultul sinagogii a dat posibilitatea iudaismului să facă din ideile şi practicile lui
religioase, un element capabil să convingă marile mase de credincioşi, nu numai câţiva cărturari.
Sabatul la evrei a avut întotdeauna caracterul unei zile de sfinţire nu numai de repaus11.
Slujitorii cultului au fost arhiereul, preoţii şi leviţii; preoţia la evrei fiind ereditară. Toate
treptele ei se primeau de candidaţi printr-o sfinţire specială. După încheierea legământului preoţii au
fost aleşi din seminţia lui Levi, aşa după cum a poruncit Dumnezeu (Num. 3, 1-14; 8, 18-24; 18, 6-8

9
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1978, p. 158
10
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 124
11
Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 727
6
etc.). Dar la săvârşirea acţiunilor de cult nu toţi membrii seminţiei lui Levi participau în mod egal.
În această privinţă există o organizaţie exactă, o deosebire şi separare cu totul strictă. Funcţia
preoţilor leviţi era întreita. Ei săvârşeau serviciul cultic,la templu şi sinagogă; aveau rolul de
mijlocitori ai poporului la Dumnezeu; învăţau şi tălmăceau Sfânta Scriptură. Pentru a se face
distincţie fiecare treaptă a slujitorilor avea veşminte speciale, pe care cei din treaptă respectivă le
îmbrăcau în timpul serviciului divin12.

12
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 91
7
Locașurile de cult la evrei. Cortul Sfânt

In iudaism ca şi în alte religii lăcaşul de cult nu este tot atât de vechi precum cultul, care îl
precede. Referirile la locurile rezervate cultului sacrificial, ulterior la altarele ridicate pe înălţimi
sunt numeroase în Sfânta Scriptură. De obicei ele se înfiinţau în urma unor teofanii sau evenimente
deosebite (Noe construieşte un altar după potop (Facere 8 20); Iacov la întoarcerea din
Mesopotamia a înălţat un jertfelnic numit ,,El-Elohei-Israel’’ (El, Dumnezeul lui Israel) (Facere 53
18-28), dar a adus sacrificii şi la Beer-Seba unde a avut o teofanie, localitate unde şi tatăl său, Isaac,
înălţase un jertfelnic pentru că acolo primise o reconfirmare a făgăduinţei făcute lui Avraam (Facere
26, 24). Ştiri despre existenţa unor locuri sfinte sau spaţii cultice în Egipt nu avem, iar motivul
plecării în pustie pentru a aduce jertfe era în faţa faraonului nu existenţa unui anume loc cultic situat
în deşert, ci ,,faptul că în Egipt vitele nu puteau fi jertfite întrucât erau considerate sfinte”13.
Primul lăcaş închinat Domnului după ieşirea din Egipt a fost Cortul Mărturiei (Ohel
Moed).El era mobil, şi în cadrul său nu avea loc decât dialogul lui Moise cu Dumnezeu, deci aici nu
se desfăşura un cult sacrificial. ,,Interesant este şi faptul că el era situat în afara taberei, datorită
căderii în idolatrie a poporului, în urma episodului cu viţelul de aur, adică era cu alte cuvinte
separat, despărţit de comunitate şi de păcatele acesteia”14.
Ulterior a fost înlocuit cu Cortul Sfânt sau Cortul Domnului, care va fi centrul religios şi
cultic al evreilor până la construcţia templului. Există în Sfânta Scriptură mai multe informaţii
despre modul în care el a fost construit şi împodobit. În linii mari reţinem că avea două încăperi:
Sfânta (în partea de răsărit) şi Sfânta Sfintelor (în partea de apus), despărţite printr-o perdea cu
chipuri de heruvimi15.
Noul edificiu deşi era şi el mobil, era mult mai somptuos, fiind înconjurat şi de o curte unde
se aduceau sacrificii. Fiecărei încăperi îi corespundeau o serie de obiecte (în curte: altarul
holocaustelor şi lavoarul pentru spălările rituale, în Sfânta: altarul tămâierii, mesele punerii înainte,
menora, iar în Sfânta Sfintelor: chivotul). Cortul Sfânt a fost prin excelenţă casa Domnului, prototip
al templului şi prefigurare a bisericii creştine, dar şi un factor de coeziune al comunităţii iudaice şi
de păstrare a monoteismului. Caracterul său de casă a Domnului în care este aşezată amintirea
numelui său (Ieşire 20 24) a făcut ca observarea datoriilor cultice să fie legată în special de el.

13
Etienne Charpentier, Să citim Vechiul Testament, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, 1998, p. 53
14
Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 113
15
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 160
8
Prezenţa divină nu era redusă la Cortul Sfânt, căci rugăciunea putea fi făcută oriunde, totuşi
aici slava divină se manifesta cu pregnanţă. Comunitatea iudaică apare oarecum dependentă de
Cortul Sfânt care era purtat în fruntea convoiului ce rătăcea în pustiu şi era aşezat primul la orice
popas. ,,Chivotul situat în Sfânta Sfintelor şi Cortul Sfânt sunt simbolurile poporului ales în timpul
călătoriei spre Canaan şi vor rămâne aşa până la construcţia templului”16.

16
Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 162
9
Templul lui Solomon

David Proorocul a dorit să dea importanţă religioasă Ierusalimului prin aducerea aici a
Cortului Sfânt. Apoi el a vrut să construiască aici o casă lui Dumnezeu, dar proorocul Natan îl
avertizează că nu este el persoana potrivită să ridice Templul. David face planurile Templului,
adună materialele, cumpăra ţarina în care avea să fie construit Templul (a lui Aravna iebuseul) iar
fiul său, Solomon, începe construirea Templului. Lemnul a fost adus din Fenicia, piatra a fost luată
din carierele vecine Ierusalimului iar mâna de lucru a fost asigurată de localnici şi de meşteri
fenicieni.
Templul a fost construit după modelul Cortului Sfânt, în formă dreptunghiulară. Era format
din trei încăperi, vestibulul (Ulam), Sfânta (Heical) şi Sfânta Sfintelor (Debir). În mijloc se afla o
uşă din lemn de măslin ornamentată care avea o lăţime de 4 coţi. Exista o perdea care era trasă tot
timpul şi nu permitea să fie văzut înăuntrul Sfintei Sfintelor. Acoperişul era plat şi făcut din grinzi
de cedru, din scândură şi dim marmură. Înălţimea lui diferea, vestibulul şi Sfanta având 30 de coţi
înălţime iar Sfânta Sfintelor avea 20 de coţi înălţime. Mai exista o incaperee în care se păstra
tezaurul Templului. În faţa intrării erau două coloane de bronz, înalte de 9m, prevăzute cu capiteluri
din bronz. Pe trei laturi Templul era înconjurat de o clădire etajată, care era loc de depozitare şi loc
de întâlnire a Sinedriului
Templul era înconjurat de două curţi:
- curtea interioară, a preoţilor, mai înaltă, înconjurată de un zid şi de grinzi, pardosită cu
piatră şlefuită, având porţi ferecate în aramă.
- curtea poporului, mai joasă, înconjurată cu zid şi prevăzută cu porţi. Aici existau
apartamente pentru preoţii care slujeau cu saptamana.
Templul era dispus în terase, pe muntele Sion, pe colina Moria. El a reprezentat apogeul
culturii şi religiei iudaice. În locul pe care odată se înălţa Templul astăzi dăinuie moschea lui Omar.
Obiectele Cortului Sfânt au fost preluate în Templu. În Sfânta Sfintelor erau doi heruvimi
din salcâm aurit, înalţi de aproximativ 5m, cu aripile întinse. În Sfanta se aflau Altarul Tămâierii,
din lemn de cedru, Masa punerii înainte și 10 candelabre.
În curtea interioară se afla Marea de Aramă, mai mare decât cea de la Cort şi aşezată pe
spinarea a 12 tauri.

10
Întreţinerea Templului era responsabilitatea regelui. În 597 î.Hr. Templul este jefuit de
Nabucodonosor, capturile fiind duse în Babilon, cu această ocazie pierzându-se urma Chivotului
Legii. În 585 î.Hr. Templul este distrus din temelie.

11
Templul lui Zorobabel

În 538 i.Hr. regele Cyrus al perșilor dă voie evreilor să se întoarcă în Ierusalim şi să


reconstruiască templul. Primii evrei reîntorşi din robia babilonică au construit un altar pe locul celui
vechi, şi au degajat terenul de dărâmături. Samarinenii şi dezinteresul evreilor au dus la
întreruperea lucrărilor. În 520 i.Hr. lucrările la Templu se reiau sub principele Zorobabel şi arhiereul
Iosua şi sub îndemnurile proorocilor Zaharia şi Agheu. În 515 are loc sfinţirea Templului.
Dimensiunile Templului au fost stabilite de către Cyrus (Ezdra VI, 3). Pereţii sunt construiţi
dintr-o alternanţă de grinzi, piatra şi lemn. Clădirile laterale au fost reconstruite, dar Templul nu mai
avea măreţia celui dintâi. Lipseau Chivotul Legii, norul slavei dumnezeesti, focul sfânt, uleiul sfânt,
sorţii Urim şi Tummim şi Cortul Sfânt. În locul Chivotului se afla o piatră pe care arhiereul ardea
tămâie (Yom Kipur).
În Sfânta se aflau Masa punerii înainte, Altarul tămâierii şi un candelabru, iar în curte erau
amplasate altarul holocaustelor şi lavoarul. Existau două curţi, una interioară şi altă exterioară, cea
din urmă având ziduri foarte înalte. Cu timpul Templul începe să primească odoare (donaţii). În
anul 169 i.Hr. este jefuit de Antioh IV Epifanes, care ia Altarul Tămâierii (aur), Masa punerii
înainte, candelabrul, podeaua şi tot tezaurul. În 167 acelaşi Antioh IV Epifanes interzice cultul,
punând în Templu statuia lui Zeus. În 164, Iuda Macabeul recucereşte Ierusalimul, recondiţionând
Templul şi instituind sărbătoarea de curăţire a Templului.
În anul 63 î.Hr. Ierusalimul este cucerit de romani, generalul Pompei respectând cultul
iudaic, dar păstrând pentru sine tezaurul. În anul 56 î.Hr., Crasus, imperatorul Siriei, ia tezaurul,
care constă din poleială de aur din interiorul Templului, aproximativ 8000 de talanţi. Din 37 î.Hr.,
Irod cel Mare, devine rege al Palestinei. El începe reconstruirea Templului în anul 20 î.Hr. și îl
renovează până la temelii în doar 18 luni, dar abia în anul 64 d.Hr. întregul ansamblu arhitectonic al
templului va fi complet restaurat.
Iosif Flaviu descrie Templul destul de amănunţit în lucrările sale: acesta era construit în
terase, zidurile interioare fiind adevărate bastioane. Intrarea se făcea prin coridoare; zidurile erau
placate cu marmura albă. Privit de pe Muntele Măslinilor, Templul strălucea, părând un munte de
zăpadă. Pe lungimea curţilor se desfăşurau pridvoare din marmură albă, cu coloane de 12 m
înălţime. Pardoseala pridvoarelor era din pietre colorate, iar acoperişul era din lemn de cedru.
Pridvorul din partea de est era ”Pridvorul lui Solomon”, aici făcându-se schimburi de bani şi
negustorie cu animale mici. Curtea interioară era formată din curtea bărbaţilor la Vest şi curtea
12
femeilor la Est, despărţite printr-un zid. Mai sus de această curte se afla curtea preoţilor,
acestea două fiind despărţite printr-un grilaj.
Altarul Sacrificiilor avea lungimea şi lăţimea de 15 m şi înălţimea de 7 m, la sud de acesta se
află lavoarul, care nu mai era portabil. La Nord Vest Irod construieşte fortăreața Antonia, care
funcţiona ca locuință personală dar și punct de observaţie asupra templului.
În anul 70 d. Hr. întreaga construcţie este distrusă. Obiectele interioare au fost purtate pe
calea triumfului lui Titus la Roma. Împăratul Adrian construieşte mai târziu aici un templu pentru
Zeus Capitolinus, în locul Sfintei Sfintelor tronând o statuie ecvestră a împăratului.
În anul 363 Iulian Apostatul dorea să reconstruiască templul, iar în prezent pe locul fostului
templu evreiesc se află Moscheea lui Omar, a doua ca importantă după Mecca pentru musulmani.

Sinagogile
Sinagoga are o origine obscură, majoritatea cercetătorilor considerând că a apărut la plecarea
evreilor în exil. În acele timpuri, evreii se adunau în case pentru rugăciune, citeau din cărţile sfinte
şi ascultau de învăţăturile mai mărilor. Astfel, ei se adunau în zi de Sabat în anumite case pentru un
cult latreutic. Aceste sinagogi nu au apărut spontan, ci progresiv, şi au avut ca principale acţiuni
conştientizarea unităţii sanctuarului iudaic şi importanţa studierii Legii. La întoarcerea din robie,
evreii au păstrat acest obicei de întrunire în sinagogă devenind principala lor modalitate de întâlnire
cu Yahve.

13
Acțiuni de Cult

Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Istoria


religiilor ne dovedeşte că la toate popoarele ideea şi jertfa în sine, constituie centrul
întregii vieţi religioase. Ideea de jertfă îşi are temeiul în sentimentul religios şi s-a
născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de mulţumire şi îndeosebi de
expiere a păcatelor.Astfel, jertfa apare ca „prima, cea mai generală, mai importantă şi
mai veche expresie a adoraţiei religioase", şi este totodată cea mai înaltă formă a
cultului extern, prin care credinciosul recunoaşte, atotputernicia lui Dumnezeu şi
dependenţa sa faţă de Creator.
Ca act în sine, jertfa n-a fost impusă omului credincios de ceva din exterior, ci a
izvorât ca un simţământ de exteriorizare a sentimentului religios care a fost sădit de
Dumnezeu în fiinţa omului la creaţie. Acest sentiment, necesitat de legătura dintre om
şi Dumnezeu presupune o lucrare din partea omului, la o activitate în sensul de a se
conforma acestui sentiment şi de a-1 spori 17. Ideea de jertfă a fost exprimată în chip
diferit. Interpretând-o din exterior, unii au văzut în ea un simplu „dar ritual” o „masă
sacră” calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-i mai întâi, şi
consumând mai apoi în onoarea Lui, bunuri necesare vieţii.
După alţii, drept expresia „cea mai aleasă aceea a vrea să fie religia prin darul
oferit, jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, cu toată
distanţa datorată contingenţei şi mai ales păcatul omului, pentru a găsi la Dumnezeu
ascultare, bunăvoinţă, fericire”, sau cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L
provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea şi voinţa dreaptă de a pedepsi, şi
să se arate blând, dispus şi împăcat 18.
După căderea în păcat, însă, jertfa va suferi în ea însăşi unele metamorfoze.
Persoana nu se va mai jertfi direct printr-o autodăruire ci prin înlocuitor, care va
reprezenta pe om. Jertfa va pierde prin aceasta din adâncimea şi din generalitatea ei şi
se va reduce foarte adesea la o practică rituală formală.
Căderea omului în păcat va altera şi unitatea fiinţei şi fiinţa însăşi a actului
jertfei. Dar în simbol, în rit, jertfa totuşi va păstra pe mai departe sensul

17
Ibidem
18
Pr. Constantin N. Galeriu, Jertfă şi Răscupărare, Bucureşti, 1991, p. 10
14
întregului.Jertfele sunt acţiunile cultice rezervate exclusiv lui Dumnezeu şi ele pornesc
dintr-un sentiment lăuntric al omului de a preamări, a cere şi a mulţumi lui
Dumnezeu.Denumirile sacrificiilor variază în funcţie de materialul de jertfă şi de
scopul acestora.

15
Jertfele

Omul şi-a exprimat dintotdeauna dependenţă faţă de Dumnezeu. Astfel, jertfele erau acţiuni
sfinte prin care omul se arata supus divinităţii. Cuvântul jertfă, sacrificiu provine din latinescul
„sacrificium”, care însemna ,,a face ceva sfânt”19.
Cain şi Abel şut primii care aduc jertfă. Apoi Set este primul care invoca numele divin într-o
rugăciune. Din aprecierea jertfelor celor doi, ale lui Cain şi Abel, reiese că Dumnezeu priveşte doar
la jertfele aduse din toată inima. ,,Păcatul însă se manifestă în Cain, care aduce jertfă din
obligaţie”20.
Jertfă este o intenţie de substituire a omului, care trebuie să plătească pentru păcatul sau ca
să nu fie pedepsit cu moartea. Unele civilizaţii au ajuns chiar la sacrificii umane, considerând că nu
există altă posibilitate de substituire. Jertfele sunt acţiuni cultice pornite din credinţa în Dumnezeu şi
urmăresc oferirea omului spre Dumnezeu ca act de recunoştinţă sau smerenie, prin substituirea lui
sub diferite forme (animale, produse etc.). Astfel, ,,jertfa exprima dăruirea omului sub aspectul
trupului şi al sufletului”21.
Jertfă are două caractere: unul simbolic (substituirea omului cu jertfă) şi unul prefigurativ
(toate jertfele Vechiului Testament prefigurează jertfa Mântuitorului în intenţia de a obţine iertarea
totală şi împăcarea cu Dumnezeu). Deci, ,,toate jertfele Vechiului Testament au fost prefigurări ale
jerfei Mântuitorului”22.
În Legea Mozaică jertfele au fost acţiuni obişnuite cu caracter latreutic (de adorare),
imperativ (de cerere), euharistic (de mulţumire) şi expiator (de curăţire). Scopul jertfelor era de a
curăţi sufletul omului, adică purtătorul vieţii. Obiectivul jertfei era de a şterge păcatele iar subiectul
era curăţirea păcatelor din inima omului. ,,Jertfele din antichitate diferă de jertfele mozaice, aceasta
fiind o diferenţă de fond. În cultele păgâne nu exista ideea de păcat, care împiedică sufletul să se
ridice la divinitate”23. De aceea, jertfele Vechiului Testament nu sunt o copie a celor păgâne şi nici
o dezvoltare a cultului egiptean, aşa cum susţin unii. Formalismul actului cultic trebuia îndepărtat,
pentru că el se practică doar în păgânism.

19
John Douglas, Dicţionar biblic, Ed.Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 231
20
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 161
21
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 126
22
Diac.Gheorghe Papuc, Sensul Jertfelor după profeţii Vechiului testament, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, nr.5-6/1957,
pp. 429-430
23
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Valoarea religios - morală a jertfelor, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 2-3/1977, p. 747
16
Dragostea faţă de Dumnezeu şi actul de dăruire faţă de divinitate sunt caracteristice jertfelor
Vechiului Testament. Însă a-ţi pune viaţa pentru prieteni (Ioan XV, 13)este cel mai înalt grad de
jertfă, de aceea jertfă Mântuitorului este Jertfă Supremă24.

24
Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 730
17
Rugăciunea

Este menţionată în Vechiul Testament în urma jertfelor (Enos, fiul lui Set). Este întâlnită la
patriarhi, care chemau numele divin. Era unită cu jertfă şi este o parte indestructibila a religiei.
Rostirea solemnă a rugăciunii se făcea i locuri speciale, publice sau particulare. Chiar termenul de
sinagogă înseamnă adunare, rugăciune.
Psalmii Vechiului Testament nu sunt altceva decât rugăciuni de laude, de cerere sau de
mulţumire. Rugaciuile solemne de la sărbători aveau rânduiala specială, leviţii cântând psalmi.
Rugaciuile priveau atât pe cei vii cât şi pe cei morţi, şi, după cum se spune la II Macabei XII,
44rugăciunea putea ajuta pe cei plecaţi. Ea reprezenta vorbirea minţii cu Dumnezeu, iar evreii
rosteau rugăciuni de trei ori pe zi, dimineaţa (ceasul III), la prânz (ceasul VI) şi seara (ceasul IX).25
În timpul rostirii rugăciunilor, evreii stăteau în genunchi sau în picioare cu capul plecat, sau
cu tot corpul la pământ. În cazul rugăciunilor particulare, evreii se rugau pe acoperişurile caselor
sau pe locuri înalte26.
În perioada de după exil rolul rugăciunii creşte, evreii purtând la ei tot timpul bucăţi de
papirus pe care erau scrise anumite rugăciuni (totafot=bijuterie). Rabinii le numeau „tefilim” sau
filacterie. Foloseau de asemenea şi un veşmânt special, talit, o bucată de pânză dreapta cu ciucuri la
colţuri, care se purta la rugăciunea de seară de către un membru important al Sinedriului.
Credincioşii simpli puteau folosi talitul doar la rugăciunea de dimineaţă27.

25
Ibidem
26
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 127
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 186
18
Actiuni extraordinare

Acţiunile de cult extraordinare se împart şi ele în:


- acţiuni de cult care s-au săvârşit o singură dată în viaţa (circumciderea, sacrificiul de pe
Muntele Sinai, sacrificiul consacrării primilor preoţi şi leviţi)28.
- acţiuni de cult care se săvârşesc rar (sacrificiul legământului, sacrificiul mielului pascal,
jertfă împăcării, jertfă curăţirii celui lepros, jertfă nazireului, jurământul de zelotipie şi sacrificiul
vacii roşii).
Circumciderea este un act de cult extraordinar, instituit de Dumnezeu ca semn al
legământului cu Avraam. Nerspectarea circumciziunii aducea cu sine pedeapsa cu moartea.
Circumciziunea se făcea i ziua a VIII-a, când se punea şi numele. Era practicată în antichitate la mai
multe popoare (egipteni, fenicieni), dar în nici un caz la scara naţională29.
Pentru evrei, circumciziunea reprezeta semnul credinţei monoteiste, înfrânarea senzualităţii
prin extirparea unei părţi din trup. Cei din alte neamuri care voiau să se alăture comunităţii evreilor
trebuiau să se circumcidă. Cei care se circumcideau erau numiţi prozeliţii dreptăţii iar cei care
respectau doar anumite precepte ale Legii se numeau prozeliţii porţii. Aceştia nu consumau sânge,
animale sugrumate şi mortăciuni.
Sacrificiul Legământului era făcut în amintirea primirii Legii şi a faptului că Moise a adus
jertfă la poalele Muntelui Sinai. Sângele era considerat sediul vieţii, iar vărsarea lui reprezenta
implicarea sufletului. Prin această jertfă s-a făcut intrarea în teocraţie30.
Sacrificiul vacii roşii se făcea i cazul stării de necurăţie, când cineva se atingea de cadavre,
de leproşi, sau în cazul împreunărilor sexuale. Petru curăţire se folosea cenuşă de la sacrificiul vacii
roşii. Ritualul sacrificiului era următorul:
- se alegea o vacă roşie tânără, neinjugata şi fără defecte.
- aceasta era jertfita la marginea oraşului de un preot.
- preotul aruncă în foc cedru, isop, fire de lână roşie, după ce stropea mai întâi cu sânge de
şapte ori înspre Templu.
- preotul era considerat necurat întreaga zi.
- cenuşa era adunată şi depozitată în afara taberei.

28
Ibidem, p. 187
29
Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 732
30
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 162
19
De la Moise şi până în anul 70 d.Hr. se consideră că s-au sacrificat noua vaci roşii. În Noul
Testament, la Evrei IX, 13se aminteşte de cenuşă curăţitoare. Culoarea roşie simboliza viaţa
nestricăcioasa, cedrul simboliza durabilitatea viţii curate, isopul purificarea omului iar lana roşie
simboliza viaţă care biruie moartea.
Sacrificiul vacii roşii preinchipuie jertfa de pe Golgota, prin care sângele Mântuitorului a
purificat sufletele de păcate31.

Preoția Cultului Mozaic


31
Ibidem
20
I.1. Preoţia până la profetul Moise
Având în vedere faptul că din studiile făcute asupra religiilor lumii, s-a constatat că nici o
religie n-a existat fără preoţie, adică „fără persoane destinate a sluji ca intermediari între
credincioşi şi divinitate”32, vom prezenta mai jos trăsăturile preoţiei vechi-testamentare,
săvârşitoare a cultului liturgic iudaic.
În limba ebraică, „noţiunea de preoţie este exprimată prin termenul kechuna, care
înseamnă reprezentant al cuiva, înlocuitor al cuiva, slujitor sau preot”.33
Vorbind despre preoţia Vechiului Testament, gândul ne duce în primul rând la preoţia
levitică, preoţia prin excelenţă a poporului ales, legată indisolubil de numele profetului Moise. Cu
toate acestea se poate vorbi de existenţa preoţiei la evrei şi mai înainte de Moise, dar nu ca o
instituţie organizată şi permanentă. Astfel, slujirea preoţească anterioară preoţiei levitice a fost
împlinită prin aducerea de jertfe de către persoane ca Abel şi Cain (Facere 4, 3-4), Noe (Facere 8,
10) şi în general de capul familiei şi de întâi-născuţii de sex bărbătesc. Mai târziu, după Legea
mozaică, tot cel întâi-născut trebuia să fie închinat slujirii la templu, ca recunoştinţă faţă de Iahve,
Care a salvat pe cei întâi-născuţi la eliberarea din robia Egiptului (Ieşire 8, 2; 14, 9; 22, 26). În ce
constă slujirea acestora nu se poate preciza după cum nu se ştie nici dacă erau organizaţi şi
alcătuiau o instituţie deosebită de popor. De aceea, este greu de precizat dacă ei îndeplineau o
funcţie preoţească propriu-zisă sau erau numai ajutători ai capilor de seminţie.
În Pentateuh, Moise arată că poporul evreu beneficia de prerogativele speciale ale unei
preoţii generale, universale, preoţie însă fără slujire sacramentală. Astfel, potrivit cuvintelor: Îmi
veţi fi Mie o împărăţie de preoţi, un neam sfânt (Ieşire 19, 6), poporul întreg şi fiecare israelit
putea să aducă jertfe şi să îndrepte către Iahve rugăciunile sale.
Pe lângă aceste forme de preoţie, Vechiul Testament mai vorbeşte de o preoţie existentă în
afara poporului evreu. În vremea patriarhatului Avraam reprezentantul acesteia a fost
Melchisedec, preotul-rege din Salem. Acesta are o apariţie meteorică în Vechiul Testament, dar
de o mare însemnătate, căci prin el se vesteşte concepţia despre Mesia preot-rege. „ Preoţia sa este
universală, iar din analiza numelui său înţelegem că preotul trebuie să fie un om al dreptăţii şi un
vestitor al păcii, căci el este chemat să împace cerul cu pământul şi să fie el însuşi drept ”.34

32
Pr. Prof. Ene Branişte, Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în „Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 5-6,
p. 483;
33
Drd. Emil Corniţescu, Profeţii Vechiului Testament despre preoţie, în „Studii Teologice”, XIX (1967), nr. 7-8, p. 482;
34
Pr. Prof. Nicolae Neaga, Preoţia în lumina Vechiului Testament, în „Mitropolia Banatului”, XXVII (1977), nr. 7-9, p.
511;
21
Melchisedec este cu atât mai important cu cât unii dintre Sfinţii Părinţi, precum Ioan Gură
de Aur35sau Sfântul Chiril al Alexandriei 36 au văzut în persoana lui tipul desăvârşit al
Mântuitorului Iisus Hristos, iar în darul de pâine şi vin adus de el patriarhului Avraam,
prefigurarea jertfei euharistice nou-testamentare.
Anterior instituirii preoţiei levitice, Vechiul Testament mai face menţiune şi de alte nume
de preoţi, precum Ietro, socrul profetului Moise, dar aceştia nu pot fi socotiţi deopotrivă cu
Melchisedec, ci intră mai degrabă în rândul preoţilor păgâni.
Preoţia pre-mozaică, neavând pecetea instituirii divine, cu vremea nu a mai corespuns voii
lui Dumnezeu, nici cerinţelor religioase ale poporului, astfel că prin Moise, Dumnezeu a ales
seminţia lui Levi, care s-a dovedit plină de zel în păstrarea credinţei monoteiste şi respingerea
idolatriei; în sânul acestei seminţii s-a constituit şi organizat o preoţie specială, sacramentala,
sfântă.
În acest sens, interesant de remarcat în legătură cu preoţia la poporul ales este faptul că ea
nu a fost exercitată de conducătorii statului, ca la multe popoare din antichitate, ci exclusiv de
preoţi sfinţiţi în acest scop, cu toate că uneori şi regii lui Israel au adus jertfe, dar nu în calitate de
preoţi.
Dumnezeu a ales numai o seminţie pentru serviciul divin, pentru „ ca prin unitatea
sanctuarului şi a sacerdoţiului să se păstreze unitatea religiei şi unitatea poporului ”37. Cauza
principală pentru care această seminţie a fost destinată de Dumnezeu slujirii preoţeşti nu a fost
numai meritele personale ale acesteia, ci mai ales alegerea liberă a lui Dumnezeu. Din seminţia lui
Levi un rol privilegiat l-a căpătat familia lui Aaron, fratele lui Moise, căci acesteia i-a fost
încredinţată slujirea în Cortul Sfânt. Această alegere a stârnit în rândul celorlalte seminţii
nemulţumiri şi chiar revolte pedepsite de Dumnezeu. „Pentru a înlătura orice dubiu în privinţa
dreptului leviţilor la exercitarea misiunii preoţeşti, Dumnezeu a confirmat alegerea pe care a
făcut-o prin minunea înverzirii toiagului lui Aaron, în împrejurarea în care toiegele tuturor celor
douăsprezece seminţii au fost depuse de Moise în cortul sfânt”38.

I.2. Slujirea preoţească, după legea mozaică

35
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în vol. Scrieri. Partea a II-a, trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1982, p. 108;
36
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a II-a – Glafire, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1992, p. 51;
37
Pr. Prof. Dumitru Abrudan şi Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.
227;
38
Ibidem, 229;
22
Instituirea preoţiei Vechiului Testament în persoana lui Aaron şi a fiilor săi este descrisă
amănunţit în capitolul al VII-lea al cărţii Levitic. Din această descriere sunt foarte interesant de
reţinut câteva amănunte analoage cu ritualul corespunzător al hirotoniei din cultul creştin, în care
se păstrează, de altfel, multe reminiscenţe formale ale vechiului cult iudaic. Astfel, „ trebuie
subliniat faptul că actul ungerii se săvârşeşte de către Moise, ca organ sau reprezentant al lui
Dumnezeu însuşi, în urma mandatului expres primit de la El”39.
Tot Moise este acela care formulează şi reglementează cu amănunţime în cărţile Levitic şi
Numeri tot ceea ce aveau de făcut preoţii şi leviţii, drepturile materiale şi obligaţiile lor
sacramentale la săvârşirea jertfelor aduse pentru ei înşişi în diverse ocazii.
Cu prilejul odrăslirii toiagului lui Aaron, Moise reînnoieşte mandatul preoţiei acestuia şi
trasează, în termeni generali, îndatoririle lui sacerdotale: „Apropie de tine pe fraţii tăi, seminţia
lui Levi, neamul tatălui tău, ca să fie pe lângă tine şi să-ţi slujească; iar tu şi fiii tăi, împreună cu
tine, veţi fi la cortul adunării. Leviţii să păzească cele rânduite de tine şi să facă slujbă la cort,
dar să nu se apropie de lucrurile locaşului sfânt şi de jertfelnic, ca să nu moară şi ei şi voi... Iar
tu şi fiii tăi să vă îndepliniţi preoţia voastră în toate ce ţin de jertfelnic şi ce se află înăuntru,
după perdea şi să săvârşiţi slujbele darului vostru preoţesc, iar altul străin de se va apropia să
fie omorât”. (Numeri 18, 2-3, 7). Aceste ultime cuvinte subliniază străşnicia cu care era oprită
apropierea şi imixtiunea în lucrurile sfinte a celor ce nu făceau parte din tagma preoţească. „ La
rândul său, Levi trebuia să asculte de Iahve şi să se teamă de El (Maleahi 2, 5), adică să aibă
faţă de Dumnezeu o permanentă atitudine de teamă, de cinstire şi de dragoste, cum se cuvine
acelora care doresc apropierea de Dumnezeu”40.
Moise accentuează o altă latură a personalităţii preotului vechi-testamentar, prin ideea că
acesta, în calitatea sa de săvârşitor al cultului, este un factor indispensabil în viaţa poporului şi un
mijlocitor al ispăşirii dorite şi cerute de popor de la Dumnezeu: Şi preotul va face pentru el
ispăşirea înaintea Domnului şi i se va ierta oricare ar fi fost greşeala de care se va fi făcut
vinovat (Lev.VI, 7).
În curtea locaşului sfânt preoţii întreţineau focul neîntrerupt pe altarul de jertfă, curăţau
altarul de cenuşă, aduceau aşa numitul sacrificiu perpetuu, care consta din arderea pe jertfelnic a
câte unui miel dimineaţa şi seara, pentru întreg poporul; rosteau binecuvântarea zilnică asupra
poporului, aduceau toate sacrificiile sângeroase, cele festive, publice şi particulare. „ Datoria lor

39
Pr. Prof. Ene Branişte, Op. Cit., p. 486;
40
I. V. Georgescu, Legământul Meu este un legământ de viaţă şi de pace, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII
(1964), nr. 5-6, p. 477;
23
principală în curtea cortului era vărsarea la baza altarului a sângelui victimei, ungerea
jertfelnicului cu sânge, arderea victimelor şi a părţilor menite altarului ”41.
În afară de îndeplinirea funcţiunilor cultului, care constituia îndatorirea primă şi esenţială a
preoţilor Vechiului Testament, ei aveau şi datoria de a învăţa pe fiii lui Israel poruncile Legii date
lor de Dumnezeu, prin Moise (Levitic 10, 10-11). Aceasta este, cu alte cuvinte, funcţia
învăţătorească pe care trebuia să o îndeplinească preoţii, instruind poporul în Legea Domnului,
după cuvintele Scripturii: „Ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele curate de cele
necurate, şi ca să învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile, pe care le-a poruncit lor Domnul prin
Moise”. (Levitic 10, 10-11)
În pasajul scripturistic în care se relatează momentul instituirii preoţiei levitice, nu se
specifică dacă preoţii au ca obligaţie expresă aceea de a fi învăţători ai mulţimilor. Însă, acest
lucru reiese din poruncile lui Iahve, consemnate la Levitic X, 9-11, unde se spune ca Aaron şi fiii
săi să nu bea vin sau alte băuturi prin care se puteau ameţi în timpul când slujeau ca preoţi, pentru
a putea deosebi între cele sfinte şi cele profane, între cele necurate şi cele curate şi să înveţe pe fiii
lui Israel toate poruncile pe care prin gura lui Moise, El le vestise lor. Din acestea concluzionăm
fără nici o îndoială că între îndatoririle preoţilor leviţi era şi aceea de a funcţiona ca învăţători ai
poporului.
De asemenea şi istoria evreilor mărturiseşte că preoţii întotdeauna erau socotiţi învăţători
ai poporului şi datorită acestui fapt se bucurau de mare autoritate.
Este total eronată părerea conform căreia în timpurile în care au existat profeţi în Israel
funcţiunea învăţătorească a preoţilor ar fi fost desfiinţată. În nici un loc al Vechiului Testa ment nu
găsim o opoziţie a profeţilor faţă de misiunea învăţătorească a preoţilor. Dimpotrivă, una dintre
condiţiile subliniate de profeţi pentru păstrarea legământului preoţiei consta în respectarea
îndatoririi de a învăţa poporul Legea lui Dumnezeu.
Profetul Maleahi consideră pe preot sol al lui Dumnezeu, căci „dingura lui se aşteaptă
învăţătura” (Maleahi II, 7), ca astfel poporul să poată deosebi ceea ce este sfânt de ceea ce nu este
sfânt. Sol este preotul în calitate de mijlocitor între credincioşi şi Dumnezeu, întrucât îl roagă pe
Dumnezeu pentru omul credincios şi pe de altă parte comunică acestuia voia lui Dumnezeu,
pentru ca să-l determine a o împlini. 42
În decursul istoriei poporului ales preoţii s-au achitat, în general, de această îndatorire, dar
au existat şi abateri care au fost sancţionate adesea de către profeţii biblici în cuvântările lor.
41
Pr. Prof. Dumitru Abrudan şi Pr. Prof. Emilian Corniţescu, Op. Cit.,p. 236;
42
Pr. Prof. Nicolae Neaga, Preoţia în lumina...., p. 513;
24
Bunăoară, proorocul Osea mustra pe preoţi că s-au abătut de la îndatorirea învăţătorească, cu
cuvintele: „poporul Meu piere din lipsa de cunoştinţă. Fiindcă ai trecut cu vederea cunoaşterea
Domnului, Eu te voi lepăda şi nu îmi vei mai fi preot” (Osea 4, 6).
Preoţilor le revine, deci, şi îndatorirea de a păstori poporul lui Israel, îndrumându-l spre
viaţa de dreptate şi frăţietate. Ca reprezentanţi ai teocraţiei şi soli ai lui Dumnezeu în mijlocul lui
Israel, preoţii trebuiau să predice în mijlocul poporului dreptatea şi bunătatea: Învăţaţi să faceţi
binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă , îi
îndeamnă profetul Isaia 1, 17. 43
O altă îndatorire de mare importanţă a slujitorilor altarului şi care îi privea atât din punct
de vedere personal, cât şi în calitate de căpetenii religioase ale poporului, este aceea de a respecta
sfinţenia preoţiei, fără de care slujirea preoţească nu poate fi concepută şi care era condiţia
esenţială în împlinirea misiunii de a mijloci între popor şi Dumnezeu.
Potrivit poruncilor Legii, se cerea ca slujitorii să aibă anumite calităţi intelectuale şi
morale. Era necesară cunoaşterea desăvârşită a Legii dar se stăruia în acelaşi timp şi asupra
moralităţii preoţilor. Demnitatea preoţiei cerea de la slujitorii ei curăţia vieţii pe toată durata
slujirii lor. Această condiţie a unui profil moral adecvat se adaugă la aceea a obligativităţii
descendenţei aaronite şi la aceea a integrităţii fizice. Mai existau şi altele, tot cu conţinut moral,
legate de condiţiile căsătoriei preotului sau de moralitatea familiei sale; o ultimă condiţie ar fi
vârsta minimă pentru intrarea în preoţie.
Întrucât preoţia cerea de la slujitorii ei curăţia vieţii pe toată durata slujirii lor, faptul că
unii dintre ei săvârşeau uneori abateri, îi determina pe profeţii contemporani lor să-i mustre cu
asprime pentru nelegiuirile prin care se abăteau de la legea sfinţeniei. Astfel, profetul Iezechiel
face cunoscut preoţilor că nu vor scăpa de pedeapsa divină nici atunci când vor fi duşi în robie de
alte neamuri, căci conştiinţa lor se va trezi şi îi va mustra pentru toate păcatele săvârşite şi atunci
vor cunoaşte că Dumnezeu nu în zadar le-a trimis avertismente şi ameninţări prin profeţii Lui:
„Aceia din voi care vor scăpa îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi duşi în
robie... şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul şi că nu în zadar i-am ameninţat că le voi trimite toate
aceste rele” (Iezechiel 6, 9-10).
Viaţa virtuoasă era o necesitate pentru preoţii Vechiului Testament, fiindcă ducând o viaţă
păcătoasă ei nu mai păstrau raportul de filiaţie cu Dumnezeu, raport care pretindea din partea lor
respectarea poruncilor divine, întocmai după cum fiii adevăraţi respectă întru totul poruncile

43
Drd. Emilian Corniţescu, Profeţii în Vechiul Testament...., p. 487;
25
părinţilor lor. Iată că, încă din perioada Vechiului Testament se cereau păstori „ cu credinţă şi
pricepere” (Ieremia 3, 15).44
Într-o societate tehnocratică, dominată de dorinţa dramatică a omului de a intra în
comuniune cu Dumnezeu prin intermediul sacrificiilor, preoţii aveau ca îndatorire de căpetenie
săvârşirea cu evlavie a actelor de cult. Se cerea de la preoţi „respectarea Legământului încheiat
de Dumnezeu cu seminţia lui Levi şi împlinirea lui în tot timpul, dar mai ales în cadrul slujirii
liturgice”45. Cultul datorat adevăratului Dumnezeu trebuia săvârşit numai de către preoţi, fiind
totodată însoţit de sentimente curate, de adorare şi dăruire sinceră lui Dumnezeu pentru a nu se
reduce la un formalism rigid şi sterp.
Preoţii îşi desfăşurau activitatea la locaşul sfânt, care nu era numai un loc de jertfă, o
simplă clădire pentru adăpostirea cultului, ci însăşi casa lui Dumnezeu (Isaia 56, 17). Dumnezeu
fiind sfânt, „locaşul Său adăposteşte la rându-i sfinţenia şi respinge fărădelegea, întrucât la
templu Dumnezeu primeşte numai jertfe aduse din cuget curat şi nu din formalism religios ”46.
Preoţii trebuiau să aibă respect atât faţă de templu, cât şi faţă de obiectele şi veşmintele pe care le
foloseau în slujire.
În afara sanctuarului, pe lângă funcţia învăţătorească, preoţii aveau şi alte îndatoriri prin
care erau direct implicaţi în viaţa de zi cu zi a poporului. Ei anunţau prin sunetul trâmbiţelor de
argint sărbătorile, cercetau pe cei leproşi spre a constata atât boala, cât şi vindecarea lor, preţuiau
cele ce se aduceau la templu, eliberau pe nazirei, după ce aceştia îşi îndeplineau făgăduinţa,
cercetau dacă se observă în popor legile purificărilor rituale şi împreună cu leviţii aveau
îndatorirea de a păzi locaşul sfânt. Tot ci săvârşeau şi ritualul zelotipiei asupra unei femei bănuite
de bărbatul ei de infidelitate. 47
Tagma preoţească s-a bucurat de mare cinste la poporul ales. Prin activitatea desfăşurată
atât în sanctuar, cât şi în afara lui, în mijlocul poporului, ei au fost adevăraţi luminători spirituali
ai unui popor adesea înclinat a se abate pe căile idolatriei, după modelul popoarelor din jur.
În decursul veacurilor preoţia mozaică a fost tot mai vizibil cuprinsă de decadenţă. „ Una
din cauzele principale ale acestei degenerări a constituit-o caracterul ereditar al preoţiei
mozaice”48, căci fiind rezervată exclusiv unei seminţii şi transmiţându-se ca un drept moştenit din
tată în fiu şi din neam în neam, ea revenea de multe ori şi unor nevrednici sau incapabili, care nu

44
Arhid. Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoţească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 3-4, p. 295;
45
Drd. Emilian Corniţescu, Profeţii în Vechiul Testament..., p. 487;
46
Ibidem, p. 488.
47
Ibidem, p. 489;
48
Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria religiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 310;
26
aveau alte merite decât acelea de a fi din seminţia lui Aaron şi nu se simţeau datori să facă eforturi
pentru a o câştiga prin merite sau virtuţi personale.
Odată cu trecerea timpului preoţii Vechiului Testament au început să-şi piardă conştiinţa
adevăratei lor misiuni, uitându-şi obligaţiile pentru care iniţial fuseseră investiţi în demnităţile lor,
uneori chiar „transformându-şi slujirea într-un simplu izvor de câştig material şi de lux
personal, exploatând şi împilând fără milă poporul, pe care aveau datoria de a-l conduce spre
mântuire cu ajutorul Legii”49.

Influențele cultului mozaic cu privire la locașurile de cult, persoanele litrugice și


obiectele din cultul creștin

Îndeplinirea principalelor forme de cult e legată de un anumit loc destinat pentru acest
scop. Atât cultul mozaic cât şi cultul creştin se desfăşoară în locaşul de cult. Însuşi Dumnezeu a
poruncit să I se facă locaş de închinare, pentru că mediul în care se realizează comuniunea cu El să
fie demn de slava Sa. Astfel, Moise a construit Cortul Sfânt, iar Solomon templul din Ierusalim în
care s-a săvârşit cultul. Pe acesta din urmă însuşi Mântuitorul l-a cinstit numindu-l chiar "casa
Tatălui Meu" (Luca2, 48) şi tot El mărturiseşte prezenţa lui Dumnezeu în templu (Matei 23, 24).
49
Asist. Drd. Adrian Vasile, Misiunea sfinţitoare şi învăţătorească a preoţiei levitice în mijlocul poporului ales, în
revista de teologie „Sfântul Apostol Andrei”, Constanţa, I (1997), nr. 1, p. 110;
27
Primii creştini recrutaţi dintre iudei au continuat şi ei să cinstească templul şi sinagogă, dar
Sfântă Euharistie o săvârşeau în case particulare 50. Cu timpul creştinii şi-au avut locaşurile lor de
cult. De aceea, între părţile componente ale templului iudaic şi cele ale bisericii, există unele
asemănări. Cele trei părţi ale edificiului bisericii, pronaos, naos şi altar, corespund cu partea
exterioară a templului, adică curtea cu partea de mijloc - Sfântă - şi cu Sfântă Sfintelor. Că şi la
templu, vechile biserici creştine aveau un portic în faţă edificiului, format din coloane legate între
ele şi acoperite. În special în vestibulul vechilor basilici creştine se află un vas cu apa în care
credincioşii îşi spălau mâinile înainte de a intră. Este o moştenire a spălărilor rituale din cultul
mozaic. Folosirea amvoanelor în Bisericile creştine se pare că vine de la bancă înălţată în sinagogă,
pe care se aşezau rabinii, la origine fiind consacrată numai pentru citirea cărţilor sfinte.
Altarul este locul unde se săvârşeşte jertfa cea fără de sânge în cultul creştin, spre deosebire
de altarul mozaic, unde se săvârşeau jertfele sângeroase, el fiind aşezat în curtea templului. Între
altarul creştin şi Sfântă Sfintelor există totuşi şi o asemănare. După cum pe Sfântă Masă, la Sfântă
Liturghie se află prezent Domnul Hristos cu Trupul şi Sângele Sau, şi pe tronul sfânt din Sfânta
Sfintelor după Sfântă Scriptură era prezent totdeauna Dumnezeu (Ieș. 15, 30-38; Lev.9, 23-24).
Între locaşurile de cult mozaice şi creştine există o legătură mai mult simbolică şi tipică, deoarece,
atât cortul sfânt cât şi templul sfânt sunt tipul Bisericii creştine. Unii cercetători afirmă că templul
iudaic ar stă la originea Bisericii creştine, şi că între sinagogă iudaică şi edificiul bisericilor creştine
există o strânsă legătură în ce priveşte formă de construcţie. Totuşi, originea formelor de construcţie
ale basilicilor şi bisericilor creştine nu le aflăm numai în templu sau sinagogi 51. În planul acestora s-
au întâlnit diverse influenţe, printre care putem să menţionam şi pe cele mozaice. Persoanele
liturgice constituie condiţia şi mijlocul necesar prin care se îndeplineşte cultul divin. Funcţia
persoanelor cultului mozaic are unele deosebiri faţă de cea a persoanelor liturgice din cultul creştin.
Astfel, în treptele ierarhice ale cultului mozaic slujitorii erau aleşi numai din seminţia lui Levi;
( Lev. 8, 1-32; 10, 1-20). Ei nu aveau o preoţie harică şi nici nu împărtăşeau darul Sfântului Duh
prin acţiunile lor. De asemenea, ei aduceau pentru popor în special jertfe sângeroase ( Lev. 8, 15-23;
9, 6-24; 10 ; 12-20 etc.) ceea ce nu se face în cultul creştin, în care jertfă sângeroasă a fost adusă o
singură data pentru totdeauna de Mântuitorul Hristos (Matei 27, 25-26; Marcu 15, 20-47; Luca 23,
27-56; Ioan 19, 16-42).

50
Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p.350
51
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 185
28
Între ierarhia mozaică şi cea creştină sunt totuşi şi unele asemănări. Ambele ierarhii sunt de
origine divină. Cele trei trepte ale ierarhiei creştine corespund arhiereului, preoţilor şi leviţilor din
Vechiul Testament.
Ca şi în cultul mozaic şi în cultul creştin, primirea cuiva într-o treaptă ierarhică se face
printr-o sfinţire specială, solemnă - hirotonia -. Slujitorii cultului mozaic, erau socotiţi ca şi cei
creştini mijlocitori între oameni şi Dumnezeu ( Lev. 8, 1-36 etc.). Funcţia preoţiei mozaice că şi a
preoţiei creştine era întreită: împlinirea serviciului liturgic, conducerea poporului şi explicarea
Sfintei Scripturi. Arhiereul era unul singur pentru popor, după cum îşi astăzi episcopul este pentru o
singură eparhie. Serviciul leviţilor era asemănător cu cel al diaconilor. Că şi diaconii, ei nu aveau
voie să se atingă în timpul serviciului religios de anumite obiecte şi ei se introduceau în serviciul
cultic printr-o sfinţire deosebită ( Num. 3, 13 ; Deut. 10, 8 etc.), şi îndeplineau lucrări inferioare la
templu după dispoziţia data de preoţi, fiind mijlocitori între preoţi şi popor (Num. 4, 23, 35-39 ;
Deut. 31, 25 etc.). Dintre persoanele liturgice inferioare, amintim psalţii şi citeţii, care aveau
atribuţii similare în ambele culte.
Ca şi slujitorii creştini slujitorii cultului mozaic purtau veşminte speciale. Amintim aici
câteva din veşmintele cultului mozaic care au corespondenţă cu cel creştin. Astfel, efod-ul marelui
preot (arhiereului) ( Jud.8I, 27 ), sau mahrama pe care iudeii şi-o puneau pe cap în vremea
participării lor la cultul public, corespunde după unii cercetători biblici cu orarul pe care diaconii, îl
poartă la slujbele religioase din cultul creştin. Brâul sau cingătoarea este amintit în Vechiul
Testament printre veşmintele lui Aaron şi simboliza semnul demnităţii şi al puterii preoţeşti. Acelaşi
lucru îl simbolizează şi brâul folosit de preoţi în cultul creştin 52. Mitra care simboliza puterea şi
chemarea specială data de Dumnezeu celui ce o purta, are acelaşi simbolism, pe care îl are şi mitra
arhiereului în creştinism. În general însă, veşmintele folosite în cultul creştin sunt în majoritate de
origine creştină. De asemenea, unele obiecte ce se folosesc azi în cultul creştin îşi au originea în
cultul mozaic ori au un simbolism legat de Vechiul Testament. Cădelniţa, îşi are originea probabil
în căţuia folosită pentru tămâierea ce se făcea la templu. Linguriţă, simbolizează cleştele cu care
serafimul a atins buzele profetului Isaia, curăţindu-l, de păcate şi învrednicindu-l să vestească
cuvintele lui Dumnezeu (Isaia 6, 6). Elementele şi obiectele care se pare că au fost împrumutate de
cultul creştin din cultul mozaic, au căpătat în creştinism o întrebuinţare şi semnificaţie cu totul
deosebită şi mult superioară faţă de Vechiul Testament.

52
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p. 55

29
Concluzii

Rostul cultului mozaic este acela de a trezi în conştiinţa israeliţilor ideea că omul din cauza
păcatului este separat de Dumnezeu şi în mod simbolic el aduce jertfe pentru a se curaţi de tina
fărădelegilor care stau în calea reluării legăturii cu divinitatea. Aducerea jertfelor simbolizează
iertarea păcatelor cât şi pregătirea oamenilor în viitor pentru adevăratul sacrificiu al Fiului lui
Dumnezeu prin care se va realiza împăcarea deplină cu Dumnezeu şi se vor ierta păcatele personale

30
şi cel strămoşesc. În acest fel sacrificiile Legii vechi au o dublă însemnare — simbolică şi tipică,
cea de a doua lipsind la popoarele păgâne.
Religia mozaică a ţinut mereu trează conştiinţa păcatului, cât şi dorinţa după un Mântuitor,
de aceea acţiunile culticc au o însemnare simbolică şi tipică specifice Vcchiului Testament.
Acţiunile cultice se desfăşoară în aşa fel încât ele nu sunt reduse numai la una din aceste însemnări
şi ele trebuie considerate laolaltă.
Cultul divin mozaic se deosebeşte radical de cele păgâne, deoarece acesta are la bază
credinţa monoteistă şi nu puzderia de credinţe care divinizează creaţia. Acestora lipsindu-le
caracterul tipic, rămân doar simple manifestări ale sentimentului religios pervertit în păcat. La ele se
poate observa numai formalismul şi superficialitatea credinţei în cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă
cultul mozaic are la baza Revelaţia supranaturală, manifestările religioase ale lumii păgâne se
opresc la o religie naturală, lipsită de girul inspiraţiei.
În cultul mozaic există dubla însemnare simbolică şi tipică. Prima are întâietate faţă de a
doua, care-i urmează şi pe care se bazează, iar acest raport ii deducem din prioritatea temporală a
primului legământ faţă de cel de al doilea.
Atât însemnarea simbolică, cât şi cea tipică, au o valoare egală, deoarece ambele, pun
simboluri, şi-au aflat împlinirea şi desăvârşirea în Noul Testament. Legătura strânsă dintre ele o
confirmă exact şi cu multă clraritate cele consemnate în Noul Testament.
Cultul liturgic în Vechiul Testament era public şi privat. Cel public se aducea la templu iar
mai apoi şi la sinagogă. Cultul privat sau particular, se îndeplinea de către fiecare iudeu în familia
sa. Elementul principal al cultului Vechiului Testament era jertfa care avea rostul să acopere, dar
mai ales să şteargă vinovăţia omului, care greşise înaintea lui Dumnezeu. Primul motiv al
instituirii jertfelor a fost acela de a da lui Dumnezeu cultul care I se cuvenea, de a da posibilitate
omului să-şi recunoască inferioritatea faţă de Dumnezeu şi de a arăta măreţia Lui faţă de întreaga
creatură. Sacrificiul era tocmai limba simbolică a mărturisirii vinovăţiei sale. Sacrificiile
sângeroase erau socotite cele mai eficace în acest scop, căci prin punerea mâinilor omu lui pe
capul animalului jertfit, acesta avea conştiinţa că păcatele sale au fost nimicite o dată cu jertfirea
animalului. Jertfele erau sângeroase şi nesângeroase, iar acestea la rândul lor se subîmpărţeau într-
o mulţime de categorii, după natura lor şi după ocaziile cu care se aduceau. Desigur, sângele
ţapilor şi al taurilor nu putea să şteargă păcatele, dar mulţimea jertfelor de animale mărturisea
indirect dorinţa omului de a se împăca cu Dumnezeu. Cu timpul, în Vechiul Testament, ritualul
aducerii jertfelor a devenit un formalism sever, dar fără nici un conţinut.

31
De asemenea, putem afirma că în mare parte, cultul creştin a împrumutat o mulţime de
elemente din cel mozaic. Dar acest împrumut nu a înlăturat cu nimic fondul spiritual creştin al
cultului, întrucât priveşte mai mult partea formală.
Existenţa elementelor mozaice în cultul creştin este uşor explicabilă, deoarece primii
creştini au fost iudei convertiţi, care nu s-au despărţit deodată de practicile iudaice, iar primele
comunităţi creştine s-au înfiinţat în plin mediu iudaic. Aceasta nu înseamnă că, cultul creştin este
dependent de cel mozaic. Dimpotrivă, în creştinism, elementelor mozaice, Biserică le-a dat o
semnificaţie deosebită cu un important înţeles spiritual. Elementele de fond, care constituie
conţinutul cultului creştin sunt de origine şi natură pur creştină.

Bibliografie

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Pre Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, București, 2005
2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Corniţescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologie biblică, Ed.
IIBMBOR, Bucureşti, 1994

32
3. Bogdaproste, Gheorghe, Elemente din cultul mozaic în cultul creştin, în rev. ,,Studii Teologice”, nr.
9-10/1979
4. Charpentier, Etienne, Să citim Vechiul Testament, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din
Bucureşti, 1998
5. Chirilă, Pr. Prof. Dr. Ioan, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006
6. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1978
7. Corniţescu, Drd. Emil, Profeţii Vechiului Testament despre preoţie, în „Studii Teologice”, XIX
(1967), nr. 7-8.
8. Douglas, John, Dicţionar biblic, Ed.Cartea Creştină, Oradea, 1995
9. Negoiţă, Pr. Prof. Dr. Athanase, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
10. Idem,Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1992
11. Papuc, Diac. Gheorghe, Sensul Jertfelor după profeţii Vechiului testament, în rev. ,,Mitropolia
Ardealului”, nr.5-6/1957
12. Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1955
13. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001
14. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Valoarea religios - morală a jertfelor, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 2-
3/1977
15. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a II-a – Glafire, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în vol. Scrieri. Partea a II-a, trad. Pr. D. Fecioru,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982.
17. Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Rus, Prof. Dr. Remus, Istoria religiilor, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1991.
18. Vasile, Asist. Drd. Adrian, Misiunea sfinţitoare şi învăţătorească a preoţiei levitice în mijlocul
poporului ales, în revista de teologie „Sfântul Apostol Andrei”, Constanţa, I (1997), nr. 1.

33