ELEMENTE DE DREPT POLIŢIENESC

1.CAPITOLUL I DREPTUL DE POLIŢIE AL STATULUI

Noțiuni Introductive
Statutul juridic al organelor cu atribuții polițienești în stat, în special ale poliției, a
fost și este o problemă capitală de care depinde caracterul democratic sau totalitar al unui
stat. Funcționarea democratică a statului de drept nu poate fi concepută în afara unui
cadru normativ care să coordoneze comportamentul indivizilor conform conduitei tip
statornicite în societate.
Pornind de la premisa conform căreia fenomenul infracțional este anormal din punct
de vedere moral și totuși normal din punct de vedere sociologic, trebuie să acceptăm ideea
că aceasta a existat și va continua să existe, problema punându-se doar în legătură cu
ponderea și structura sa.
În orice societate și în orice perioadă istorică impactul cel mai puternic asupra
oricărui individ, fie că apare în postura de victimă sau doar ca spectator, îl prezintă
săvârșirea unei fapte ilicite, cu toate consecințele ce decurg, mergând de la urmările
socialmente periculoase ce se produc și până la sancțiunile ce sunt aplicate de organele
abilitate ale statului, în contextul realizări actului de justiție.
Profundele schimbări democratice produse după decembrie 1989, la nivelul întregii
societăți, au deschis calea spre instaurarea unui stat de drept. Măsurile întreprinse de
forțele publice polițienești și organele din componența acestora, funcțiile specifice statului
de drept au determinat inițierea unui amplu proces de restructurare, democratizare și
profesionalizare a organelor respective.
Protecția socială pe care trebuie să o asigure statul prin organele sale cu atribuții
polițienești, mai ales în condițiile existenței reale a statului de drept este o problemă
fundamentală ce trebuie soluționată atât printr-un cadru legislativ corespunzător cât și prin
măsuri de organizare a activității la nivelul diverselor organe ce pun în aplicare dreptul de
poliție al statului.
Printre organele cu atribuții polițienești în stat, un rol deosebit de important îl are
Poliția Română, ea fiind instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind
apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și
publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în
condițiile legii. Activitatea acestei instituții constituie serviciul public specializat se
realizează în interesul persoanei, al comunității, precum și în sprijinul istituțiilor statului,
exclusiv pe baza și în executarea legii.
Demilitarizarea poliției, a însemnat un pas înainte în lupta contra infracționalității, o
activitate mai calificată și mai responsabilă a polițiștilor la toate nivelele.
Trecera polițiștilor din structura militară în cea civilă nu înseamnă doar dispariția
gradelor militare, ci înseamnă o creștere a competenței profesionale și a responsabilității
polițiștilor față de lege și comunitate.
Eliberată de presiuni și influențe politice poliția se supune doar legii și adevărului,
polițistul neavând alt judecător decât legea și conștiința sa. Prin adoptarea Legii nr.
360/2002 privind statutul polițistului, s-au stabilit drepturile, îndatoririle și resticțiile pe
care le au polițiștii în îndepliniea atribuțiilor conferite de legea de organizare a poliției.
Cele două acte normative adoptate înscriu o pagină nouă în istoria poliției române,
ridicând această instituție la starea juridică a unui serviciu public fundamental ce
funcționează pe baza unor principii de drept unanim recunoscute în toate statele.
 2. Secțiunea I Supremația principiului de ordine în stat
Orice societate există și evoluează pe baza unor norme și reguli (economice,
morale, politice, religioase, filozofice, sociale, juridice etc.) care în întregul lor formează
un sistem normativ. Acest sistem normativ are rolul de a reglementa raporturile sociale
care iau naștere între membrii societății și între aceștia și organismele sociale.
Necesitatea ordinii ca și a autorității în viața publică, nevoia de a respecta valorile
sociale importante, viața, libertatea, demnitatea, bunurile, private sau publice s-a făcut
simțită din cele mai vechi timpuri în orice societate. Și în țara noastră acest lucru a apărut
odată cu nașterea relațiilor sociale dintre indivizi și comunitățile umane, relații care s-au
diversificat și amplificat pe măsura evoluției societății.
Un vechi dicton latin spune că ‘’ordo est anima rerum” adică ”ordinea este sufletul
lucrurilor”. Într-adevăr, orice comunitate umană implică în mod necesar o viață de relații
reciproce, de raporturi foarte diversificate. Prin firea sa omul este predispus acțiunii, iar
nevoile sale materiale și spirituale îl pun în situația de a acționa, intrând în relații cu
semenii săi, ori cu anumite structuri instituționale din cadrul societății. Fiecare individ
fiind supus acestui imperativ natural este firesc ca acțiunile sale să se încrucișeze,
armonizându-se sau ciocnindu-se cu acțiunile altor membrii ai comunității sociale în care
trăiește. În acest cadru de raporturi sociale, acțiunile fiecărui individ sunt apreciate și
evaluate de ceilalți membrii ai colectivității sociale ca fiind corecte sau incorecte pentru ei
sau grupul social, după cum comportarea acestuia se conformează sau vine în contradicție
cu interesele celorlalți indivizi.
Acțiunile neconvenabile fiind vătămătoare sau periculoase pentru interesele
individuale sau grup, provoacă, în mod firesc, o reacție din partea celor nemulțumiți sau
lezați în drepturile lor. Această reacție dacă este exagerată, poate fi considerată la rândul
ei neconvenabilă și va provoca o contradicție. În felul acesta fiecare conflict devine o
sursă permanentă de nesiguranță pentru individ sau grupul respectiv în care apare.
Această stare de lucruri ar duce la situația ca relațiile de conviețuire socială să se
deterioreze, să se transforme în dispute nesfârșite, în stări conflictuale. Este o ipoteză
teoretică care poate oricând exista. Practic însă, aceleași forțe care sădesc în om nevoia de
sociabiliate, au rolul de a inspira majorității indivizilor și simțul respectării ordinii,
făcândui să înțeleagă că în interiorul comunității sociale în care trăiesc, acțiunile și
interesele lor trebuie să se armonizeze cu cele ale celorlalți și cu interesul general.
Cuvântul ”ordine” vine din limba latină, de la ”ordo,inis”și evocă ideea de
dispoziție sau de succesiune regulată cu caracter temporar, logic, moral, estetic iar în
asociere cu alte expresii (juridic, public, drept, stat, constituție, etc) a dobândit o
semnificație juridică, vorbindu-se despre noțiuni ca: ordine constituțională, ordine de
drept, ordine publică etc.
În limba franceză prin ordine se înțelege în primul rând ideea de organizare (exp.
Ordinea alfabetică, ordinea cronologică, ordinea de zi etc.).
Categoria socială de ordine se compune din:
- Ordine socială, ordine de drept și ordine publică.
a.) Ordinea socială, presupune o stare de fapt a funcționării societății în ansamblu și în
subsistemele sale, în funcție de normele sociale existente, în acea societate, iar asigurarea
ei nu trebuie apreciată prin raportare la gradul de concordanță a respectivei stări de
normalitate existentă
Conviețuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o anumită ordine socială, căreia
trebuie să i se conformeze fiecare individ în parte și toți laolaltă. Ordinea creează
coeziunea necesară între indivizi, dă naștere, susține și dezvoltă societatea.
Această ordine socială necesară în cadrul societății implică statornicirea și respecatrea
unor norme de conduită care să indice fiecărui individ ce îi este îngăduit să facă și ce nu-i
este permis, adică ce conduită trebuie să aibă în raporturile sale cu ceilalți și cu
organismele sociale.
Ordinea socială presupune deci, un ansamblu de reguli care stabilesc comportamentul
indivizilor în societate, cât și măsurile pe care societatea este în drept să le ia atunci când
aceste reguli de conduită socială nu sunt respectate.
Rezultă că, ordinea socială impune membrilor societății să aibă o asemenea conduită încât
realizarea intereselor personale să nu lezeze interesele celorlalți sau interesul general,
deoarece apare reacția acestora și armonia socială este periclitată.
Pentru crearea unei armonii sociale și prevenirea anarhiei,a stărilor conflictuale între
indivizi, societatea este în drept să se apere și să ia măsuri prin organele sale, stabilind
reguli de conduită pentru toți membri săi, iar obligativitatea respectării lor, spre deosebire
de normele morale, să fie asigurată prin sancțiunile prevăzute a se aplica, la nevoie, de
forța coercitivă a statului. Menirea indirectă a ordinii sociale este ca să îngrijească, ca
strea de echilibru, de armonie socială să fie realizată pe linia exigențelor sistemului de
ordine universală
b.) Ordinea de drept, este strâns legată de ordinea socială, fiind constituită nu doar din
ansamblul regulilor de conduită cuprinse în legislația unui stat ci și din relațiile sociale
caracterizate prin desfășurarea raporturilor juridice, în strictă conformitate cu normele
juridice. Deci avem de a face cu o ordine de drept normativă și cu o ordine de drept
efectivă.
Ordinea de drept mai este denumită și ordine de stat, și presupune respectarea legilor și
celorlalte acte normative de către toate categoriile sociale, respect impus și asigurat de
însăși autoritatea de stat investită cu această prerogativă.
În literatura juridică au fost avansate mai multe accepțiuni ale ordinii de stat. Astfel, după
A. Pillet ”ordinea de stat este un aranjament regulat, normal, durabil și combinat de așa
manieră că fiecare urmărește respectarea drepturilor esențiale și creșterea securității
tuturor facultăților atât fizice cât și psihice”.
După Planiol ”ordinea în stat este așezarea instituțiilor și rânduirea regulilor neapărat
necesare funcționării statului”.
Într-o altă accepțiune ordinea de stat se referă la totalitatea relațiilor caracteristice pentru
o stabilă stare și funcționare a tuturor elementelor orânduirii de stat (relațiile dintre stat,
societate și individ, sistemul organelor puterii și administrației publice, structura
administrativ-teritorială etc.).
O altă opinie consideră că acest concept cuprinde totalitatea regulilor prin care se
definește statutul juridic al conducătorilor și menține această distincție cu toate efectele
sale asigurându-se pentru toți existența armonioasă și progresul, potrivit cu nevoile
sociale.
Ordinea de stat sau ordinea de drept presupune cooperarea tuturor factorilor, a tuturor
indivizilor și categoriilor sociale a structurilor și instituțiilor din stat, pentru atingerea
scopului comun care este bun general.
Ordinea socială și cea de stat, împreună cu ordinea naturală, care este anterioară primelor
două, formează la un loc ordinea publică care constituie o sinteză a acestora. Și cu privire
la această noțiune s-au formulat mai multe accepțiuni.
Potrivit prof. D. Alexandresco, dacă cuvântul ”ordine” în sensul său gramatical înseamnă
așezarea lucrurilor, în relațiile lor respective, unele în raport cu altele, iar cuvântul
”public” înseamnă ceea ce aparține societății, atunci ordinea publică înseamnă
organizarea societății.
Vasile Barbu menționa în lucrarea sa ”Introducere în dreptul polițienesc român unificat”
publicată în 1927 că: ”ordinea este acolo unde atât persoanele cât și lucrurile sau
evenimentele sunt grupate, nu însă la voia întâmplării ci în mod conștient, într-o
conexiune strânsă, pentru atingerea unui anumit scop”.
După definiția dată de dicționarul Larousse ”ordine publică” este un ansamblu de
dispoziții legale ale căror particularități nu pot, în stipulațiile lor, să-și suprime între ele
efectele.
În literatura juridică de specialitate se atribuie noțiunii de ”ordine publică” un conținut
mai restrâns sau mai larg. Astfel potrivit Dicționarului Enciclopedic Român din 1965
”ordine publică sau obștească” este denumirea folosită pentru a desemna normala
funcționare a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor, respectarea drepturilor
acestora și a avutului obștesc.
După micul dicționar enciclopedic român din 1972 ”ordinea publică” înseamnă ordinea
politică, economică și socială dintr-un stat care se asigură printr-un ansamblu de norme și
măsuri, deosebite de la o orânduire la alta și care se traduce în fapt prin normala
funcționare a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor, respectarea drepturilor
acestora și a avutului obștesc.
Unii autori atribuie un caracter mai complex acestei noțiuni de ordine publică incluzând
în cuprinsul ei atât apărarea regimului politic, apărarea cetățenilor împotriva calamităților
naturale, menținerea liniștii publice, măsurile asigură executarea legilor și a hotărârilor
judecătorești, buna conviețuire în societate, precum și buna funcționare a serviciilor
organizate de stat.
În doctrina noastră prof. Paul Negulescu se oprește la următoarea definiție: ”ordinea
publică este starea de fapt materială și exterioară pe care legiuitorul o garantează și
autoritatea administrativă o protejează împiedicând orice tulburare ce i s-ar putea aduce”
arătând în continuare că în sfera acesteia intră:
-Liniștea publică, regimul politic, organizarea și funcționarea serviciilor publice,
siguranța persoanelor și a bunurilor, salubritatea publică (în sensul de sănătate publică).
O altă accepțiune se referă la faptul că ”ordinea publică este o ordine a regulilor de
conviețuire socială csre s-au impus din îndelungata conviețuire a oamenilor în societate.
Aceste reguli de conviețuire socială fiind cuprinse în norme juridice, noțiunea de ordine
publică este o noțiune juridică, ordinea publică fiind o parte a ordinii de drept”.
În noțiunea de ordine publică este cuprinsă și noțiunea de ordine legală, adică supremația
legii, sau altfel spus principiul legalității care asigură funcționarea vieții publice în statul
de drept.
Asigurarea ordinii legale în stat impune cooperarea tuturor forțelor sociale în vederea
apărării valorilor fundamentale din societate.
Considerăm că diversitatea de concepții privind noțiunea de ordine publică este numai
aparentă și că ea privește buna desfășurare a vieții în societate, un anumit mod în care
trebuie organizate relațiile sociale pentru a nu se produce perturbări sau anarhie în
societate.
Din punct de vedere polițienesc prin ordine publică se înțelege starea de fapt materială și
exterioară pe care legiuitorul o garantează și pe care autoritatea de stat o protejează,
împiedicând orice tulburări care i s-ar putea aduce.
Noțiunea de ordine publică are un caracter complex care include o varietate de reguli ce
se referă la situații de fapt care trebuie realizate, mijloacele ce trebuie puse în acțiune
pentru a proteja drepturile și interesele cetățenilor, avutul public și privat, precum și
celelalte valori sociale.
Datorită importanței ordinii publice pentru societatea noastră, Ministerul Afacerilor
Interne a elaborat ”Doctrina națională a ordinii publice”, potrivit căreia definirea ordinii
publice românești a fost făcută în sensul că aceasta reprezintă o parte componentă a
siguranței naționale și ordinii publice europene și constă în starea de legalitate, de
echilibru și de pace socială prin care se asigură liniștea publică, siguranță persoanei, a
colectivității și a bunurilor, sănătatea și morală publică și a cărei menținere se realizează
prin măsuri preventive și de constrângere specifice.

3. Secțiunea a II-a Exercitarea dreptului de poliție al statului

Statul, ca forma cea mai înaltă de organizare a societății, pentru a-și îndeplini
menirea sa de armonizare a nevoilor individuale și colective, de asigurare a conviețuirii
sociale, trebuie să fie călăuzit de politica ordinii și autorității. Pe parcursul evoluției
sociale s-a ajuns la asigurarea ordinii publice înăuntrul fiecărui stat. La această realizare
au concurat de-a lungul timpului, obiceiurile (ordinea cutumiară, trdițiile), perceptele
religioase, morale (ordinea etică sau morală) și rânduielile dreptului impuse de stat, adică
normele juridice.
În timpurile moderne, statul a ajuns la un înalt grad de organizare, conducându-se prin
norme prestabilite și puse în aplicare de organele sale abilitate. Caracteristic este că în
statul modern, care este un stat de drept, normele create de autoritatea suverană obligă nu
numai pe cetățeni, ci dimpotrivă și pe stat.
Normele juridice în sistemul lor, sunt sancționate ori substituite de stat în vederea
ocrotirii atât a intereselor colective, cât și a celor individuale.
Conviețuirea pașnică și cooperarea armonioasă, fără lezarea drepturilor și intereselor
membrilor societății este scopul sacru și în același timp sublim al normelor juridice al
legilor în general.
Unul din atributele esențiale ale suveranității statului în general, îl constituie consacrarea
dreptului de constrângere pe care statul îl are în raport cu cetățenii săi, cu ceilalți indivizi
(cetățeni străini, apatrizi) și față de diversele grupuri sociale, inclusiv față de persoanele
juridice.
Acest drept al statului a fost consacrat și este cunoscut în literatura juridică sub denumirea
de drept de poliție.
Dreptul de poliție este o parte a dreptului ce îl are statul de a intervenii pentru respectarea
de către cetățeni a îndatoririlor ce le revin, iar pe de altă parte, este un drept al fiecărui
individ de a cere sprijinul organelor polițienești pentru apărarea drepturilor ce le sunt
conferite de stat și înlăturarea piedicilor ce li s-ar pune în exercitarea acestor drepturi
recunoscute de lege.
De dreptul de poliție statul se poate folosi atât în scop preventiv cât și eventual represiv.
Sub primul aspect dreptul de poliție al statului se manifestă ca un drept de pază, de
ocrotire, iar sub al doilea aspect ca un drept de represiv, de aplicare a constrângerii,
inclusiv a celei fizice.
Deci dreptul de poliție este dreptul suveran al fiecărui stat de a-și apăra existența legală și
materială , ordinea publică și privată, propietatea și drepturile cetățenilor prin acțiuni
polițienești, preventive sau punitive.
Dreptul de poliție al statului, este exercitat de către organele executive ale statului
(centrale sau locale) abilitate să pună în aplicare legile și celelalte acte de putere, în
diverse domenii de activitate. Astfel există o poliție militară, de siguranță, de ordine,
administrativă, sanitar-veterinară, de frontieră, de pașapoarte, silvică etc.
Acest drept de poliție constituie o funcție a statului de supraveghere, de prevenire și
combatere a încălcării legilor de către persoanele fizice și juridice și în același timp un
drept al statului în virtutea suveranității sale de a folosi forța de constrângere pentru
apărarea ființei și intereselor sale.
Statul în virtutea acestui drept, poate îndeplini pe lângă activitatea preventivă și o acțiune
de poliție represivă pe care și-a rezervat-o numai lui cu drept de exclusivitate. Rezultă că
dreptul de poliție al statului exclude justiția privată (legea talionului) ori alte acțiuni
necontrolate ale indivizilor care doresc să-și facă dreptate când le sunt lezate drepturile și
interesele legitime.
Persoanele fizice sau juridice lezate își pot revendica drepturile lor și cere stabilirea
situației juridice anterioare, ori repararea prejudiciului cauzat numai apelând la organele
competente ale statului.
Voința statului se manifestă prin intermediul organelor sale sub forma legilor, decretelor,
hotărârilor, a ordonanțelor, regulamentelor, statutelor, ordinelor etc.
Numai legea, însă ,înțeleasă ca act normativ, în general, este aceea care stabilește
condițiile și formele în care organele statului își desfășoară activitatea de punere în
aplicare a acestui drept de poliție, precum și situațiile în care își pot exercita drepturile în
conduita lor publică.
Forța de constrângere, ca element al puterii publice, este organizată de către legiuitor și se
pune în aplicare de puterea executivă.
Forțele publice abilitate acționează în baza dreptului de poliție generală a statului, drept
izvorât din nevoia de apărare a ființei sale, întrucât statul trebuie să asigure chiar cu forța
ordinea și liniștea în societate.
În acest sens organele statului au atribuții pe linia asigurării respectării legii și ordinii
publice dispun de mijloace adecvate și operează cu elemente de tehnică și metodică a
constrângerii polițienești.

4. Secțiune a III-a Originile și sensurile noțiunii de poliție

Noțiunea de ”poliție” a devenit o expresie familiară tuturor oamenilor. Noțiunea de
”poliție” derivă din cuvântul grecesc ”polis” care are semmnificația de oraș. După Eugen
Bibanu, această noțiune derivă din cuvântul grecesc ”politeia” și înseamnă ”activitatea de
ordine în stat”.
Potrivit autorilor lucrării ” vocabularul juridic” editat în 1987 în Franța cuvântul ”poliție”
provine din latinescul ”politia” care reprezintă ”organizare politică și administrativă”,
precum și din grecescul ”politeia”care înseamnă cetate.
Într-adevăr, în antichitate orașele se confundau cu cetățile, erau adevărate state, iar
serviciile publice se realizau de o anumită clasă de funcționari, slujbași ai cetății (polis) și
de aici denumirea de polițiști, care în timpurile moderne s-a păstrat pentru o anumită
categorie de slujbași publici.
Trecând peste organizarea polițienească cea mai primitivă a paznicilor de noapte, care a
existat din timpurile cele mai străvechi existând și astăzi în localitățile rurale, în orașele
grecești apare o organizare superioară a poliției. Anumite denumiri ca: ”efhor”
”archonte”, ”strateg”, indică funcționari cu atribuții polițienești.
 În Roma Antică erau stabilite anumite funcții de slujbași ai cetății care îndeplineau
atribuții cu caracter polițienesc astfel:
-Magistrații superiori, erau numiți din rândul decurionilor pe termen de un an și exercitau
atribuții de ordin executiv și judiciar;
-Edilii (acdiles) erau magistrați municipali având rolul de a asigura poliția orașelor,
aprovizionarea piețelor și întreținerea clădirilor;
-Questorii, conduceau administrarea finanțelor și bunurilor orașelor;
-Prefectus Urbi etc.
În timpul împăratului Augustus, paza liniștii publice era asigurată de 7 000 vigili.
În țara noastră termenul de poliție s-a împământenit în epoca Fanariotă, sub puternica
influență grecească. În sec. XVII și XVIII găsim referiri în documentele vremii la
cuvântul poliție cu înțelesul de ”activitate de stat”. De precizat că această noțiune s-a
referit în primul rând la activitatea domnitorului și a ”oblăduitorului țării”.
Astfel monarhia feudală, toate puterile erau concentrate în mâinile suveranului. Domnul
era și șeful puterii executive. În exercitarea prerogativelor sale el avea dreptul și misiunea
de a asigura ordinea internă, de a lua orice măsuri pentru menținerea ordinii și securității
sociale. Prin dregătorii domnești el impunea plata dărilor, constrângerea țăranilor să
execute muncile datorate domniei și stăpânilor de moșii, executarea hotărârilor
judecătorești în special a ”condamnărilor capitale”, reprimarea răzvrătiților, urmărirea
răufăcătorilor etc.
Prima definiție clară și completă a noțiunii de poliție o întâlnim în Codul delictelor și
pedepselor din 1795 din Franța, potrivit căruia ”poliția este instituită pentru a menține
ordinea publică și asigură liberatatea, proprietatea și siguranța individuală”.
În ceea ce privește dezvoltarea poliției în statele europene ea a avut o evoluție diferită.
Așa de exemplu, în perioada interbelică în statele europene polițiile s-au dezvoltat pe cale
deductivă pe când în Regatul Unit al Marii Britanii poliția s-a dezvoltat pe cale inductivă.
Pentru prima dată în Franța a fost cea care și-a organizat poliția sa la nivelul întregii țări.
Astfel în anul 1667 Ludovic al XIV-lea a creat la Paris funcția de ”locotenent general de
poliție” iar cu începere din 1669 s-au creat și în departamente subunități teritoriale de
poliție. Această organizare a fost considerată o experiență reușită deoarece se stabileau
responsabilități ierarhice, forțe de intervenție și auxiliari civili.
În Anglia instituția poliției a avut o dezvoltare aparte. La început comunele au fost obligat
să se îngrijească de ordinea și liniștea publică pe teritoriul lor.
După cel de al II-lea război mondial, în statele din occidentul continentului european a
continuat perfecționarea organizării și modernizării poliției, îndeosebi prin depolitizarea
acesteia.
Dimpotrivă în țările din estul Europei, organele de ordine au fost înregimentate, sub o
formă sau alta, în slujba partidelor comuniste, partide de guvernământ, devenind brațul
înarmat al acestora.
După revoluția din decembrie 1989 s-au produs schimbări fundamentale în organizarea și
funcionarea poliției române.
Rolul poliției în societatea românească este astăzi altul. Poliția în calitate de organ
specializat al puterii publice executive trebuie să asigure liniștea publică, să apere
societatea de orice fel de convulsii care pot apărea în viața socială, să prevină și să
neutralizeze acțiunile contrare ordinii sociale și de drept.
Poliția ca instituție de apărare a ordinii în stat are menirea de a fi în slujba poporului și a
legii, fapt ce a făcut ca una din primele măsuri după revoluție să fie schimbarea denumirii
și depolitizarea acesteia, măsură menită să impulsioneze procesul de integrare a ei în noile
structuri democratice ale statului.
Organizarea unui aparat de poliție de mare eficiență, bine pregătit și dotat după ultimile
realizări în domeniul luptei împotriva criminalității, care trebuie să afirme ca un veritabil
factor de stabilitate și echilibru, de protecție socială, un garant al drepturilor și libertăților
cetățenilor, constituie neîndoielnic un imperativ al instaurării statului de drept.
În ceea ce privește sensurile noțiunii de poliție, însă de la începutul secolului XIX Behr în
lucrarea ”Polizeiwissenshaft” amintește 24 definiții ale cuvântului politic. De asemenea
Gustav Zimmertman în lucrarea sa de circa 80 definiții.
Dicționarul limbii române moderne, reține următoarele sensuri sau accepțiuni ale noțiunii
de poliție:
-Organ administrativ însărcinat cu menținerea ordinii publice;
-locul în care este instalat acest organ administrativ;
-organul care desfășoară activitate de pază, supraveghere, control;
-polițistul ca persoană (în sensul a venit poliția).
Vocabularul juridic editat în Franța în 1987 deosebește următoarele sensuri ale noțiunii de
poliție:
-accepțiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea interesului
comun
-ansamblul regulilor impuse de autoritatea publică cetățenilor în vederea întronării
domniei ordinii, liniștii și securității în stat;
-forța publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliție. Se mai face dinstincția
între poliția administrativă și cea judiciară.
-La rândul său prima e divide în poliție administrativă generală și poliție
administrativă specială.
Poliția administrativă generală este însărcinată cu menținerea securității, liniștii și
salubrității publice.
Poliția administrativă specială se aplică uneia sau alteia din activități ca de exemplu în
sectorul căilor ferate.
Poliția judiciară se referă la activitatea acelor funcționari ce au ca atribuții de serviciu
constatarea faptelor antisociale, identificarea autorilor acestora, precum și administrarea
de probe în vederea tragerii lor la răspundere juridică.
După Vasile Barbu, poliția se prezintă sub 2 ipostaze:
-Poliția ca organizare prin care se înțelege poliția urbană, rurală, jandarmeria. Deci
organismul care execută toate măsurile necesare în vederea realizării scopului pentru care
a fost creată.
-Poliția sub aspectul de funcțiune, care desfășoară activitatea necesară în vederea
apărării și menținerii ordinii publice.
Din punct de vedere al timpului în care își execută activitatea poliția se împarte în poliție
preventivă și represivă.
Eugen Bianu deosebește poliția administrativă, judiciară și poliția de siguranță sau
informativă.
Trebuie să precizăm că în prezent potrivit uzanțelor internaționale, termenul de polițist
sau polițiști, include pe toți oamenii legii numiți sau aleși, care exercită puteri polițienești
îndeosebi puterea de a aresta și reține. Aceasta este accepțiunea pe care o întâlnim în art. 1
din Codul de conduită pentru polițiști adoptat în decembrie 1979 de Adunarea Generală a
ONU.
Totodată se stipulează că în țările în care puterile polițienești sunt exercitate de autorități
militare, în uniformă sau nu, ori de către forțe ale securității statului, definiția ”polițiști”
va fi considerată ca incluzând membrii acestor servicii.
Deci termenul de ”poliție” include nu doar organele de poliție propriu-zise afiliate în
subordinea IGPR (Inspectoratul General al Poliției Române), ci pe toți funcționarii
publici care au atribuții polițienești în domeniul apărării statului, a organismelor politice,
economice și sociale, a cetățenilor și care pot folosi la nevoie, forța de constrângere
potrivit legii.

5. Secțiunea a IV-a Funcțiile sociale ale poliției

Rolul și necesitatea existenței forțelor de poliție, ca parte constitutivă a forței publice, își
găsește justificarea în existența și manifestarea contradicțiilor sociale, în necesitatea
satisfacerii unor cerințe ale vieții sociale și în reprimarea unor manifestări și tendințe
deviante de ordin individual sau colectiv.
Existența și evoluția societății nu poate fi concepută fără asigurarea menținerii ordinii și
liniștii publice, fără recunoașterea și respectarea menținerii ordinii și liniștii publice, fără
recunoașterea și respectarea demnității umane, atribute fundamentale ale oricărei
comunități omenești.
Principalele funcții ale poliției constau în:
-Prevenire ceea ce este fundamental în statul de drept;
-și eventual în represiune pentru restabilirea situației anterioare.
Dacă analizăm varietatea atribuțiilor generale și specifice ce revin poliției moderne, se
evidențiază foarte clar caracterul social al funcției poliției. Acest lucru rezultă, în primul
rând, din îndatorirea generală a poliției de asigurare a menținerii și restabilirii ordinii și
liniștii publice, prin care se urmărește salvarea interesului general. Totodată și prin
apărarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor poliția servește tot interesul
general. Activitatea poliției se desfășoară în beneficiul conviețuirii umane și împotriva
indivizilor cu manifestări antisociale.
Prin activitatea sa directă poliția contribuie la menținerea și consolidarea echilibrului
social național și indirect cooperează la realizarea echilibrului general al armoniei
universale.
Analizând structura activității poliției Eugen Bibanu observă că ea se prezintă pe de o
parte ca o funcție regulatoare și coercitivă, iar pe de altă parte ca o funcțiune auxiliară și
proteguitoare.
Aceste directive predominante ale profesiei de polițist se pot rezuma la a domina și a
servi. Expresia desemnează toate acțiunile preventive și represive ale poliției.
Rezultă că măsurile preventive de preîntâmpinare a perturbării ordinii și liniștii publice ca
și măsurile represive de restabilire a acesteia pentru împiedicarea continuării
comportamentului antisocial, denotă cu prisosință același caracter social al activității
poliției.
Și activitatea poliției are limite, cele impuse de normele sociale și de stat, de respectul
legii, libertății indivizilor. Într-adevăr poliția nu își poate desfășura activitatea decât în
cadrul legii. Ea nu poate încălca dispozițiile legi care a creat-o și care se întemeiază.
Într-un stat de drept, constituțional, unde domnește dreptul și ordinea de drept, acestea
determină limitele puterii polițienești.
Funcțiile sociale ale poliției se rezumă la umătoarele activități:
-activitatea de informare (culegerea de informații);
-activitatea de ordine și pază;
 -activitatea de prevenire;
-activitatea de restabilire a situației juridice anterioare (restituțio ad integrum);
-activitatea represivă de coerciție, de sancționare;
-activitatea de orientare, îndrumare, direcționare, inclusiv informarea opiniei
publice și a puterilor din stat.
Într-un stat de drept poliția este investită cu autoritatea statului având menirea de a servi
comunitatea, de a asigura ordinea și liniștea publică, apărând societatea de orice convulsii
în viața socială, să prevină și să combată criminalitatea.

6. CAPITOLUL II ISTORIA DREPTULUI POLIȚIENESC ROMÂN

Secțiunea I Dreptul polițienesc român de la origini până la unirea Principatelor
Române
1.Evoluția instituțiilor polițienești
Poliția este o instituție importantă a statului contemporan de drept, având menirea
asigurării ordinii interne, a siguranței naționale, a liniștii publice și de a veghea la
respectarea prevederilor legale în vigoare.
Ea are rădăcini adânci în istorie, apărând în perioada descompunerii orânduirii gentilice și
de trecere la organizarea statală. Purtând diferite denumiri, ea a apărut ca o instituție de
ordine distinctă în statele egiptean, persan, indian, chinez și în alte părți ale lumii antice.
La greci, în orașul – stat Atena, ea a apărut sub numele de ”Politeia”, având un rol
important în asigurarea ordinii interne și a pazei pe timp de noapte.
Bucurându-se de o atenție deosebită, personalități proeminente ale vieții politice și
culturale, ca Platon, Aristotel, Demostene, Epaminonda, Plutarh și alții au fost membrii ai
poliției ateniene.
Instituția poliției va cunoaște o continuă dezvoltare în Imperiul Roman, în vremea
împăratului Augustus și apoi în Imperiul Bizantin, sub Constantin cel Mare și Justinian.
Preluând de la perși și romani toate realizările pe linia asigurării ordinii publice, arabii au
realizat o adevărată poliție, care îndeplinea și sarcinile unui serviciu de informații și
contrainformații.
Începând cu epoca renașterii, poliția va devenii instituția principală în asigurarea ordinii
interne în țări ca: Franța, Anglia, Germania, Spania, Italia, Austria etc. Nevoia organizării
unei poliții a fost simțită și de biserica catolică. Ea va deveni cu timpul o poliție politică,
de informații și de contrainformații. După victoria revoluției franceze din 1789, s-a
înființat un Minister al Poliției, care i-a fost de mare utilitate împăratului Napoleon
Bonaparte. În cadrul Ministerului Poliției, un rol important îl deținea poliția secretă a lui
Fouche, care se întindea pe întreg teritoriul Franței și în străinătate, unde urmărea de
aproape toate planurile emigranților, regaliștilor și la curțile monarhilor, prin agenți
diplomatici, cunoscând orice proiect de rezistență sau agresiune contra împăratului.
Fouche a fost de un real folos lui Napoleon Bonaparte, comunicându-i de multe ori
informații mai presus decât cele ale Ministrului Afacerilor Străine. În subordinea
Ministerului Poliției se aflau Garda Imperială, Jandarmeria, Prefectura Poliției Paris și
altele. În anul 1871, în Franța s-a creat poliția de Siguranță de Stat.
Servicii polițienești moderne s-au constituit, îndeosebi, după 1848 în Marea Britanie,
Germania, Spania, Italia, Belgia, Olanda, Austro-Ungaria, S.U.A., Grecia, Japonia etc.
În Rusia, în vremea lui Ivan cel Groaznic s-a creat în 1565 Opricinia, străbună poliției
politice de pe vremea lui Lenin și Stalin.
În vremea lui Petru cel Mare, cunoscut ca un țar care a modernizat Rusia, a fost înființată
la sfârșitul secolului al XVII-lea Preobrajenski Prikaz, poliție menită să combată crima
politică.
Mai târziu s-a înființat Cancelaria secretă și Secția a III-a a Cancelariei Imperiale, care a
înăbușit revoluția din 15 decembrie 1825, iar sub țarul Alexandru al II-lea s-a înființat
Ohrana și Jandarmeria.
După preluarea puterii politice de către bolșevici în Rusia, printr-un decret din 7
noiembrie 1917, semnat de Lenin, s-a instituit ”Comisia extraordinară panrusă pentru
combaterea contrarevoluției și a sabotajului”, cunoscută sub numele de CEKA.

2.Începuturile dreptului polițienesc român

În țara noastră, evoluția și rolul Poliției se împletește strâns cu istoria poporului și statului
roman.
Nevoia de ordine și autoritate, de respect al vieții și demnității umane s-a făcut simțită
încă de la apariția relațiilor gentilice, amplificându-se pe măsura dezvoltării și
diversificării raporturilor interumane.
Existența și evoluția societății omenești nu poate fi concepută fără asigurarea liniștii și
ordinii publice, fără recunoașterea și respectarea personalității umane, atributele
fundamentale ale oricărei comunități omenești.
Până la apariția unor organe specializate, ca poliția și armata, conviețuirea socială a fost
asigurată cu concursul întregii colectivități. Potrivit normelor morale ale gintei, oamenii
erau datori să-și acorde reciproc ajutor și să nu lase nerăzbunate ofensele aduse de un
străin.
În ceea ce privește protecția personală, individul se baza pe ocrotirea obștii. La
începuturile existenței formelor organizate ale conviețuirii umane, au existat instrumente
obștești care au slujit pe planul activităților de natură polițienească, cu mijloacele lor
modeste, diverse interese: siguranța și pacea societății, integritatea obștii și a persoanelor
componente. Atât din punct de vedere juridic, cât și social, organele cărora le era
încredințată păstrarea ordinii publice, îndeosebi conducătorii oștii, aveau menirea să
orânduiască viața comunității, să-i asigure traiul cotidian, ordinea și liniștea necesară.
Regulile simple de comportare care se împleteau cu activitatea materială a comunității
erau impregnate de aspectul mistic religios. Asigurarea respectării lor erau date de
motivații interne moral – religioase, cât și de măsurile sancționării luate de colectivitate și
conducători (șefii familiilor, conducătorii ginților sau triburilor).
Către sfârșitul orânduirii comunei primitive, mijloacele de muncă se îmbunătățesc și se
perfecționează, conducând la transformarea produselor în mărfuri, la apariția schimbului,
a banilor și a proprietății private, elemente care au făcut posibilă afirmarea unor noi
realități economice și sociale.
Normele de conduită au evoluat și ele, perfecționându-se și adaptându-se stadiului
dezvoltării sociale. De exemplu, dacă inițial sancțiunea ce se aplica de către comunitate
pentru violarea gravă a normelor de conviețuire era răzbunarea sângelui (legea
talionului, ,,ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), treptat s-a trecut la sancțiunea
expulzării din gintă sau trib, pentru ca apoi, odată cu apariția unui surplus de produse
peste nevoile de consum, să se introducă forma răscumpărării materiale.
Se poate aprecia că între aceste norme apar și germenii normelor juridice (dreptului), care
încep să se diferențieze de celelalte norme, mai ales prin natura obligativității respectării
lor, recurgându-se la forța coercitivă a puterii publice ce se instituie distinct față de
autoritatea morală a șefului familiei.
Pe fondul acestor prefaceri și în scopul soluționării noilor imperative ale progresului
uman apare cea mai complexă suprastructură a societății, și anume statul.
În vederea conservării unității și integrității statale s-a creat o instituție specializată,
armata, iar pentru asigurarea ordinii și liniștii în societate au fost înființate poliția, justiția
și închisorile.
Statul geto-dac din timpul lui Burebista și Decebal a avut astfel de organe. De aceste
organisme răspundeau persoanele ce aveau atribuții de control asupra ordinii interne,
legate de supravegherea lucrărilor publice, de strângerea impozitelor, de lupta împotriva
răufăcătorilor.
În plan coercitiv, măsurile polițienești vizau asigurarea ordinii interne și respectarea
poruncilor regale, iar pe de altă parte, împreună cu armata, vizau apărarea statului, a
ființei sale.
După retragerea administrației romane, organismele ce aveau atribuții polițienești nu au
dispărut,chiar dacă s-au modificat structural și și-au diminuat competența.
Putem spune că întreg mileniul I după retragerea romană din Dacia, serviciile polițienești
au revenit întregii obști deoarece a avut loc trecerea de la un sistem social-economic urban
la un sistem cu un pronunțat caracter rural, astfel încât obștile sătești au devenit elemente
de bază pentru apărarea împotriva criminalilor, cotropitorilor și celorlalți răufăcători.
Funcționarii publici însărcinați cu paza, straja sau priveghiul în localități erau juzii, și
aceștia aveau calitatea de militari. Pe măsura formării de uniuni obștești, comanda militară
și ordinea au căzut în sarcina cnezilor, a voievozilor sau jupanilor, iar mai târziu, în aceea
a domnitorilor.
În concluzie, se poate afirma că istoria poliției românești este stâns legată de viața,
obiceiurile și legile poporului român.

3.Organizarea poliției după formarea statelor feudale românești

Integrându-se în cerințele dezvoltării generale europene, societatea feudală românească,
care s-a confundat cu migrația popoarelor barbare și cu politica expansionistă a marilor
imperii ale vemii, a simțit nevoia dezvoltării ei într-un climat de ordine și siguranță, a
statornicirii unor norme juridice.
După formarea statelor feudale românești, ordinea publică, siguranța persoanelor și
apărarea avutului erau încredințate comandanților de oști, neputând fi vorba despre o
organizare polițienească propriu-zisă, așa cum există în prezent.
Domnii Țării Românești și Moldovei, precum și voievodul Transilvaniei trebuiau să se
ocupe și de asigurarea ”siguranței, liniștii și ordinii dinăuntru”.
Activitatea polițienească de asigurare a ordinii publice și siguranței s-a realizat în cele trei
țări române prin intermediul unor importante dregătorii, care au apărut și s-au dezvoltat,
treptat, în secolele al XIV-lea și al XV-lea.
Cel mai important dregător al celor două țări române era Marele Vornic, care era
judecătorul personalului curții și mai marele judecător al întregii țări. Numai el putea
judeca pricinile de omor și numai el putea pronunța pedeapsa cu moartea în pricinile
criminale.
Marele vornic era, totodată, capul poliției și siguranței statului, fiind precursorul de mai
târziu al ministrului de interne, și cumula și atribuțiile Curții de Apel a țării.
El era ajutat de cel de al doilea și al treilea VORNIC. Slujitorul care avea obligația directă
de a supraveghea păstrerea ordinii publice purta denumirea de VĂTAF DE VÂNĂTORI.
La început acestuia îi revenea paza curți domnești, iar mai târziu atribuțiile sale s-au
extins având grijă de paza domnitorului, de suprevegherea oamenilor fără căpătâi, a celor
turbulenți și a hanurilor. Tot în sarcina vătafului de vânători era și obligația de a procura
vânatul necesar la masa domnitorului.
Primul vătaf de vânători, cunoscut în Țara Românească a fost Neagoe Basarab, viitor
domn, care a îndeplinit această funcție în timpul lui Radu cel Mare. Mai târziu în secolul
XVI, influența tot mai mare a puterii otomane asupra desfășurării tuturor treburilor țării a
determinat modificări și în organizarea administrativă. După luptele cu Radu de la
Afumați, Aga-lele cu însoțitorii ce veneau să ridice tributul, se adresau autorităților
românești cu termenii ce desemnau la ei în țară funcția respectivă. Astfel vătaful de
vânători va deveni AGĂ.
La sfârșitul secolului al XV-lea, atribuțiile Marelui Vornic s-au limitat numai la Muntenia
propriu-zisă, Marele Ban. Ordinea publică, siguranța persoanelor și apărarea avutului erau
încredințate comandanților de oști care se ocupau de paza ordinii și liniștii interne.
Comisarul de poliție Nicolae Turcu preciza în lucrarea sa ”Manualul Polițienesc”, tipărită
în 1935, că în Moldova șeful poliției era Hatmanul, iar în Muntenia, Marele Spătar. Ei
aveau în subordine ispravnici, pârcălabi privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraș și de
margine (frontieră), polcovnicii de poteră, șeimenii, armașii, zapcii și străjerii.
Spătarul în Muntenia avea rangul de boier, făcând parte din Divanul țării, fiind al doilea
după Marele Logofăt și purtătorul spadei domnești. El îndeplinea atribuțiile de ministru de
război și era căpitan al oastei de călărașii curieri oficiali, iar de el mai depindeau trupele
mercenare de șeimeni și lefegii.
Marele Spătar răspundea de realizarea ordinii în Țara Românească, precum și la periferia
orașului București. În secolul XVII și începutul secolului XVIII marele Agă era
comandantul dorobanților (al doilea comandant de oști) primul fiind marele spătar care îi
avea în subordine pe călărași.
Hatmanul era considerat în Moldova comandantul armatei, în timp de pace și război, și
avea sub comanda sa trupele de mercenari, de șeimeni, drăgani și lefegii.
Șeimenii asigurau paza domnitorului, străjerii păzeau orașele pe timpul nopții, iar călăreții
asigurau drumurile. Toți acești slujbași aveau ca atribuții polițienești prinderea
răufăcătorilor, a celor care tulburau liniștea și puneu în pericol siguranța persoanelor sau a
bunurilor.
Paza și ordinea polițienească în București și Iași o avea în responsabilitate Agia, organ
care va deveni cu timpul o instituție polițienească importantă în Moldova și Muntenia.
Activitatea polițienească în București și Iași era încredințată câte unui ”Agă”, demnitate
înființată în 1620 de către domnitorul Radu Mihnea. Agia avea în subordine străji în
mahalale și la barierele celor două capitale, o închisoare specială și un tribunal. Aga a
devenit mai târziu Prefectul de Poliție al Capitalei.
Aga și ispravnicii aveau în paza lor liniștea și ordinea publică,supraveghind și pe toți cei
care au fost eliberați din închisori pentru a nu săvârșii noi fapte. Denumirea de Agă s-a
păstrat pentru București până în anul 1848, ultimul ”agă” fiind Scarlat Crețulescu, iar
primul șef al poliției capitalei devenind C.A. Rosetti, tot în 1848.
În județe, activitatea polițienească era încredințată ispravnicilor, care erau ajutați de
zapcii. Până la domnia lui Alexandru Ipsilanti, ispravnicii erau și administratorii județului,
nu asigurau numai ordinea ci și siguranța publică în județele care le erau încredințate. Pe
lângă zapcii s-au înființat și așa-zișii polcovnici (căpitanii care asigurau paza în plăși,
unități administrativ-teritoriale subordonate județelor).
Paza județelor mai era asigurată și de căpitanii de margine, care colaborau cu polcovnicii
din interiorul județului în scopul menținerii ordinii publice și a siguranței bunurilor.
La 1 septembrie 1782, Vodă Nicolae Caragea a dat un pitac domnesc prin care a interzis
conversațiile pe teme politice în cafenele, iar pentru a opri ieșirea din țară a celor
nemulțumiți, care ar fi putut să se plângă împotriva lui peste hotare, a înființat
”pasusulul”, adică pașaportul. Totodată, de teama răzmerițelor, el a interzs portul ilegal de
arme și uniforme. În această perioadă s-au mai dat și alte dispoziții polițienești cu caracter
edilitar, sanitare, privind problema drumurilor, a localurilor publice și a străinilor.
În timpul lui Vodă Mihai Șuțul s-au dat o serie de instrucțiuni pentru prevenirea
infracțiunilor, precum și avertismente de sancționare a neglijenței organelor executive.
Tot în acestă perioadă, mai precis în anul 1784, s-a dat primul pitac domnesc care prevede
cenzura tiparului.
Prima lege care stabilea organizarea poliției românești în orașe și județe este
Regulamentul Organic, pus în aplicare în Muntenia în anul 1831 și în Moldova în ianuaie
1832. Acesta legifera ” straja pământească”, care exista în Moldova încă din anul 1774.
Poliția orașelor București și Iași era condusă de un Vel aga. Orașul București era împărțit
în cinci ”vopsele”, (sectoare) iar Iașul în cvartaluri. Poliția acestor diviziuni era condusă
de un comisar.
Atribuțiile de pază ale poliției erau asigurarea liniștii, a siguranței persoanelor și
bunurilor, a ordinii de zi și de noapte în orașe, târguri, comune, asigurarea circulației pe
drumurile publice, paza instituțiilor publice, controlul străinilor, eliberarea pașapoartelor.
Există, de asemenea, poliția sanitară, poliția incendiilor și a măsurilor de prevenire a
focului, combaterea speculei etc.
Regulamentul organic a înființat, pe lângă tribunalele județene, tribunalul de poliție în
București și Iași. Acest tribunal se pronunță asupra ”calomniilor, certurilor de prin
cârciumi, găinăriilor și a altor vini mărunte aplicând ca pedeapsă ”poprirea la arestul
poliției și bătaia”.
La 9 ianuarie 1850 sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica, apare o culegere de reguli
privind organizarea poliției în Moldova denumită ”Cronica Polițienească” care cuprindea
158 de articole fiind opera lui C. Sturza, Iancu Cantacuzino, avroghenii și alții. ”Cronica
Polițienească” cuprindea reguli pentru poliția generală, municipală și judiciară și făcea
deosebire între ” înalta poliție” și ”obișnuita poliție”.
”Înalta poliție” se ocupa de siguranța statului (în principatul Moldovei), a domniei și a
guvernului fiind reprezentată chiar de puterea cârmuitoare, iar ”obișnuita poliție” avea în
competență ordinea și siguranța în Iași și în ținuturi.
Deasemenea s-a înființat și un corp de jandarmi care era pus la dispoziția poliției
generale. În Muntenia, serviciile polițienești au fost reorganizate atât ca număr cât și ca
atribuții sub domnia lui Vodă Gheorghe Bibescu (1847) și Barbu Dimitrie (1852).

7. Secțiunea a II-a Dreptul polițienesc între Unirea Principatelor și instaurarea

dictaturii regale
1.Dreptul polițienesc până la Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului
În anul 1864, prin legea comunală a lui Alexandru Ioan Cuza se crează poliția comunală a
lui Alexandru Ioan Cuza se crează poliția comunală pe lângă primării, primarul fiind și
șeful acestei poliții. În orașele care aveau peste 3000 de locuitori, poliția era condusă de
un funcționar numit Prefect de Poliție. Agenții poliției comunale erau salarizați din
bugetul comunei respective, ceea ce a făcut ca această poliție să fie independentă de
poliția administrativă. De aici au apărut disensiuni în sensul că poliția administrativă
refuza adesea să ajute comunele pe motivul că acestea aveau agenții lor speciali. Trebuie
menționat faptul că în Condica de procedură criminală de la 2 decembrie 1864, agenții
poliției comunale nu erau recunoscuți ca ofițeri de poliție și din această cauză nu puteau
constata infracțiunile și nici să încheie procese-verbale ”cu putere de lege”, fapt care a
condus la un conflict de atribuții între poliția comunală și cea administrtivă.
Instituția Poliției judiciare a fost reglementată, ca atare, pentru prima dată, în Codicele de
procedură penală din 1864. Astfel, conform art.13 din acest codice, Poliția judiciară avea
ca atribuții descoperirea crimelor, delictelor și contravențiilor, de a aduna probele în
legătură cu aceste fapte și de a-i da pe făptuitori în judecata tribunalelor însărcinate cu
aplicarea pedepselor. Poliția judiciară era exercitată sub autoritatea Curților de Apel de
către:
-Comisarii și subcomisarii de poliție;
-Ministerul Public de pe lângă tribunalele corecționale sau județene;
-Ofițerii și subofițerii de dorobanți și jandarmi;
-Judecătorii de instrucție;
-Primarii și ajutorii lor;
-Subprefecții și ajutorii lor.
Cu excepția judecătoriilor de instrucție, toți cei menționați erau ofițerii de poliție auxiliari
ai procurorului, care supraveghea activitatea desfășurată de poliția judiciară.
Cât privește pe ofițerii și subofițerii de jandarmi, aceștia erau auxiliari ai procurorilor
curților sau tribunalelor în circumscripția cărora își exercitau funcția. Ofițerii de poliție
judiciară aveau obligația de a-l informa pe procuror și de a-i trimite fără întârziere actele
întocmite, iar procurorul putea face orice act atribuit Pliției judiciare, sau putea însărcina
pe unul din ofițerii poliției auxiliare să facă o parte din actele ce erau în competnța sa.
Din anul 1876 se mărește numărul personalului polițienesc din Capitală și se înființează
pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea infractorilor.
În același an se elaborează legea pentru înființarea poliției judiciare în București, iar în
1879 se introduce funcția de inspector de poliție.
Prin legea din 12 iunie 1878 lui Ion C. Brătianu a fost acoradată tuturor agenților
comunali calitatea de ofițeri de poliție judiciară, cu dreptul de a constata contravențiile,
curmându-se astfel conflictul de atribuții între poliția comunală și cea administrativă.
Pevederile acestei legi acordă Bucureștiului și tuturor comunelor urbane dreptul de a avea
o poliție municipală, iar primarilor, ajutoarelor lor, comisarilor și inspectorilor municipali
calitatea de a constata contravențiile.
Legea din 1887, votată tot sub guvernarea lui Ion C. Brătianu obligă poliția administrativă
să execute măsurile de poliție comunală cerute de primar sau ajutoarele lui.
Prin legea din 23 iulie 1894 a lui Lascăr Catargiu au fost făcute următoarele precizări:
-Poliția comunală se exercită de agenții poliției administrative;
-Orașele pot opta pentru o poliție comunală specială;
-Se recunoaște faptul că agenții poliției comunale au calitatea de a constata
contravențiile polițienești ca ofițeri ai poliției judiciare.
Prima lege care organiza poliția pe baze moderne a fost cea din 1 aprilie 1903 intitulată
Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului. Cel care a contribuit la
elaborarea ei și a luptat ca ea să fie aprobată a fost Vasile Lascăr, despre care se poate
afirma că a fost părintele și organizatorul poliției române. Această lege prevede o serie de
principii care se refereau la stabilitatea în funcții a polițiștilor, unitatea de conducere și
execuție, prevăzând ca o condiție obligatorie de admitere în instituția poliției, deținerea
tilului de doctor, licențiat în drept și diplomă de bacalaureat.
a) Primul principiu consacrat ca urmare a acestei legi este acela al unității de
conducere și de execuție. Poliția generală a statului a fost pusă sub autoritatea directă a
Ministerului de Interne, iar execuția ei în sarcina ofițerilor și agenților polițienești, sub
conducerea prefectului de poliție în Capitală, iar în celelalte județe a prefecților de județ.
Pe teritoriul plășilor care erau subordonate județelor, polițiștii erau sub autoritatea
subprefectului și revizorului comunal, iar în comunele rurale sub conducerea primarului.
Toate aceste organe și diferite servicii au format un singur corp polițienesc asigurându-se
o bună circulație a informațiilor și ordinelor ceea ce a dus la o executare mai promtă a
acestora.
b) Un alt principiu se referea la admisibilitate (adică la selecționarea personalului
din poliție). Legea lui Vasile Lascăr prevedea recrutarea personalului superior polițienesc
pe bază de titluri academice (doctorat, licență în drept și pe baza examenului de
capacitatae și pregătire profesională). Personalul inferior se recruta din rândul persoanelor
cu studii inferioare, care dădeau un examen de capacitate și aptitudini. Pentru pregătirea
acestui personal de poliție s-a înființat o școală specială de poliție cu disciplină și
organizare militară.
c) Principiul stabilității, înscris pentru prima dată în activitatea organelor
polițienești, presupunea ca poliția să devină stabilă, ferită de fluctuațiile politice, iar
polițiștii să fie menținuți pe funcțiile lor.
La începutul secolului XX deosebirile dintre poliția administrativă și cea juridică rezultau
în mod clar din legislația procesuală penală și din cea privind organizarea și atribuțiile
poliției (Legea Poliției Generale a Statului din 01.04.1903) acestea fiind următoarele:
a) Poliția Administrativă trebuia să prevină infracțiunile, de aceea se numea și
poliția preventivă, în timp ce poliția judiciară intervenea după comiterea infracțiunilor,
având atribuții de a identifica pe făptuitori și de a administra probe care să dovedească
vinovăția lor, de unde și denumirea de poliție represivă.
b) Ofițerii Poliției Administrative erau supuși ierarhic controlului și disciplinei
Ministerului Afacerilor Interne și organelor sale, în timp ce ofițerii de poliție judiciară
erau auxiliari ai Ministerului Public, fiind puși sub controlul și supravegherea procurorilor
generali ai Curților de Apel.
c) Ofițerii de poliție judiciară erau singurii care aveau beneficiul de jurisdicție, în
sensul că atunci când erau acuzați că ar fi comis o infracțiune, în îndeplinirea serviciului
de agenți ai Poliției judiciare, erau judecați direct de Curtea de Apel, după urmărirea
directă a procurorului general al Curții.
Legea luI Grigore Cantacuzino din iunie 1905 a modificat profund aspectul Legii din
1903 a lui Vasile Lascăr, înlăturând principiul admisibilității, pentru a se permite
reintrarea în poliție a vechilor polițiști experimentați, care au servit un an în poliție și au
trecut examenul de capacitate.
Legea din 15 martie 1907 a lui I.C.Brătianu a dispus suspendarea principiului stabilității
funcționarilor polițienești și administrativi prevăzând pentru numirea și înlocuirea lor ca
formalitate – Decretul legal.
Legea din 25 martie 1908 prevedea trecerea Siguranței Generale a Statului în sarcina
Poliției și Siguranței Generale. Tot prin această lege s-a mai creat și un Inspectorat
General de Poliție, iar polițiile de frontieră și porturi au fost puse sub conducerea
Ministerului de Interne.
Legea Take Ionescu din 20 iunie 1913 a dispus o stabilitate și o îmbunătățire a atribuțiilor
polițienești, nepermițând revocarea și disponibilizarea acestora fără hotărârea autorității
disciplinare.
În anul 1916 a fost dată o lege excepțională care a prevăzut posibilitatea angajării în
poliție a sergenților majori, a sergenților-instructori, fără nici o condiție de îndeplinit, iar
în anul 1925, prin legea privind statutul funcționarilor publici, s-a dat stabilitate multor
elemente care au intrat în poliție începând cu anul 1905, respectiv în perioada de declin a
principiuluui admisibilității.
Legea administrației publice din 1925 prevedea că plășile ca unități administrativ-
teritoriale ale județului,erau conduse de către pretori,care erau agenți locali ai
administrației centrale, având printre alte atribuții de șefi ai Polițiilor Administrative și de
ofițeri ai Polițiilor judiciare.

2.Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului

Această lege promulgată din inițiativa ministrului de interne Alexandru Vaida Voievod la
21 iulie 1929 este una din legile fundamentale de stat, în baza ei statul exercitându-și
dreptul de dispoziție (jus imperium), bazat pe forța constrângerii ca atribut al al
suveranității sale. Noua lege a poliției a pus definitiv bazele unui drept polițienesc și a
unei proceduri polițienești române.
Legea pentru organizarea poliției generale a statului din 21 iulie 1929 cuprindea
următoarele principii fundamentale: unificarea, specializarea și colaborarea; stabilitatea;
intelectualizarea și încadrarea; ablațiunea; responsabilitatea personală a polițistului;
despoliticianizarea (depolitizarea poliției).
a) Unificarea este principiul de bază al legii, realizat prin crearea unei poliții cu o
conducere unitară, cu atribuții speciale și exclusive, bine încadrată ca organism cu
atribuții, legată printr-o colaborare armonioasă și un țel unic – ordinea și siguranța
publică.
b) Stabilitatea este un principiu recucerit de polițiști, ca un mijloc de înlăturare a
transferărilor și detașărilor abuzive sau din interese politice.
c) Principiul intelectualizării promovează competența profesională și reprezintă
baza încadrării și funcționării diferitelor categorii de polițiști.
d) Ablațiunea constă în acordarea dreptului pentru ofițerii și angajații de poliție de a
constata contravențiile de simplă poliție și de a încasa amenzile recunoscute și plătite de
contravenienții prinși în flagranta contravenție. În cazul în care contravenientul nu
plătește, polițistul încheie un proces verbal de constatare pe care-l va înainta judecătoriei
competente.
e) Un principiu foarte important al acestei legi este cel al intelectualizării care a pus
accent pe competență profesională a polițiștilor, impunând condiții speciale de numire în
funcții a polițiștilor.
f) Legea consacră și principiul responsabilității personale a polițistului, ca o
garanție contra arbitrariului și abuzului de drept polițienesc legat de forța de constrângere.
Potrivit acestui principiu, se recunoștea polițistului dreptul de a cere ordin scris și de a nu
executa ordinele vădit ilegale.
De menționat faptul că, în perioada interbelică a existat o împărțire a competenței
materiale a ofițerilor de poliție judiciară, bazată pe specializarea profesională a acestora
(art. 50-52 din Legea pentru organizarea poliției generale a statutului din 21 iulie 1929).
Legea de organizare a poliției din 1929 prevedea și următoarea împărțire a ofițerilor de
poliție auxiliari ai Ministerului Public:
-Ofițeri ai poliției de siguranță care investigau crimele și delictele contra siguranței
statului;
-Ofițeri ai poliției administrative, care puteau lua numai măsuri urgente de pază și
măsuri pentru ca urmele infracțiunii să nu dispară, anunțând pe ofițerii poliției judiciare;
 -Ofițerii poliției judiciare, care aveau competență de a constata și instrumenta
crimele, delictele, precum și contravențiile, în condițiile prevăzute de lege, fiind obligați
să aibe cunoștiințe de poliție științifică.
De asemena, ofițerii poliției judiciare aveau atribuții de descoperire a autorilor, de
efectuare a primelor cercetări și de urmărire și trimitere a făptuitorilor în judecata
instanțelor însărcinate cu aplicarea legii penale.
Aceste atribuții nu se exercitau cumulativ ci erau împărțite între diferitele categorii de
ofițeri ai Poliției judiciare:
-Ofițerii inferiori din poliția judiciară aveau sarcina de a efectua primele cercetări și
de a strânge dovezile necesare;
-Procurorii erau însărcinați cu urmărirea infractorilor;
-Judecătorii de instrucție erau cei care efectuau instrucția penală.
Rezultă că ofițerii de poliție judiciară erau de două categorii: ofițeri de poliție magistrați
(membrii Ministeruluui Public și judecătorii de instrucție) și ofițerii de poliție judiciară
auxiliari ai Ministerului Public (agenți ai poliției adiminstrative care aveau calitatea de
ofițeri ai poliției judiciare).
Această lege a reorganizat instituția poliției române înființându-se Direcția Generală a
Poliției Statului care făcea parte din Ministerul de Interne și avea în structură serviciile
centrale polițienești fiind condusă de un director general, ajutat de un subdirector general.
Ea exercita autoritatea asupra tuturor serviciilor de poliție, fiind principalul organ de stat
însărcinat cu îndrumarea, coordonarea și realizarea activității de ordine și informații pe
întreg teritoriul urban al țării.
Pentru a-și îndeplinii atribuțiile de asigurare a ordinii și siguranței statului Direcția
Generală a Poliției a fost organizată pe trei direcții respectiv:
-Direcția poliției administrative care avea în competență apărarea proprietății,
siguranța persoanelor și a drepturilor recunoscute prin Constituție și legi;
-Direcția poliției judiciare căreia îi reveneau atribuții privind constatarea și
cercetarea oricăror infracțiuni și trimiterea făptuitorului în fața justiției;
-Direcția poliției de siguranță (informativă) care avea atribuții pe linia culegerii de
informații, de instrumentare și aducere la cunoștiința autorităților superioare a tuturor
informațiilor și indiciilor privitoare la fapte sau stări de fapt contra ordinii publice și
siguranței statului.
Din anul 1940 Direcția Generală a Poliției Statului mai cuprinde un Inspectorat al
Gardienilor Publici și un Birou al Jandarmeriei.
Serviciile exterioare ale poliției generale a statului erau în ordine ierarhică:
-Prefectura poliției municipiului București;
-Inspectoratele regionale de poliție;
-Chesturile de poliție din municipii;
-Comisariatele sau detașamentele de poliție pentru orașele nereședință, puncte de
frontieră, porturi, gări,comune suburbane, comune rurale.
Serviciile exterioare de poliție rurală ale direcției generale a poliției erau organizate astfel:
inspectoratele, legiunile, secțiile și posturile de jandarmi care erau organizate și
funcționau în cadrul și după dispozițiile legii jandarmeriei rurale din 1929 și regulamentul
legii și statutul jandarmeriei rurale din 1931.
Codul de procedură penală din 1936 prevedea că poliția judiciară se exercită de către
Ministerul Public, de către judecătorii de pace în circumscripțiile lor, cu respectarea
anumitor condiții, de către judecătorii de instrucție atunci când în caz de crime și delicte
grave au fost sesizați de procuror, precum și de toți funcționarii cărora diverse legi
speciale le conferă această calitate.
În cadrul Ministerului Public pe lângă fiecare parchet al tribunalului, funcționau (numiții
deteașați) ofițerii de poliție judiciară care efectuau cercetările ordonate de parchet, și al
căror număr era la aprecierea Ministerului Justiției, de acord cu Ministerul de Interne.

8. Secțiunea a III-a Dreptul polițienesc român în perioada dictaturii

1. Dreptul polițienesc în perioada dictaturii regale
În februarie 1938, prin proclamarea dictaturii regale, se instaurează în România un regim
autoritar. Principala caracteristică a noului regim o constitue drepturile și libertățile
democratice, renunțarea la unele principii clasice ale democratismului burghez. Din punct
de vedere al dreptului această perioadă se distinge printr-o intensă activitate de codificare
și introducerea unor principii și instituții noi.
La 27 februarie 1938 intra în vigoare o nouă Constituție, care repezintă un pas înapoi în
ceea ce privește viața democratică în România.
În timpul regimului de autoritate monarhică, organele teritoriale ale Direcțiunii Generale
a Poliției, Inspectoratului General al Jandarmeriei și cele ale administrației, au trebuit să
corespundă prevederilor privind noua împărțire administrativă a țării în 10 ținuturi,
stabilită prin Constituția din 27 februarie 1938. În acești ani organele Ministerului de
Interne s-au bucurat de o atenție deosebită din partea guvernului român, fiind dotate cu
camionete, mașini blindate și armament modern pentru a face față unei eventuale încercări
complotiste din partea Gărzii de Fier de a prelua puterea politică prin forță.
Totodată, în această perioadă de timp s-a acordat atenție și organelor cu caracter
administrativ din Ministerul de Interne.
Din punct de vedere al dreptului polițienesc este promulgată, la 18 iunie 1938, Legea
pentru trecerea poliției urbane din județe sub conducerea comandamentului legiunii de
jandarmi. Această lege a fost abrogată la 1 martie 1939, considerându-se că o astfel de
subordonare nu este eficientă.
La 29 martie 1939 intra în vigoare Legea pentru înființarea judecătoriilor de contravenții
flagrante în Municipiul București. Instanța își avea sediul în Palatul Prefecturi Poliției
Municipiului București.
La 3 octombrie 1939 printr-un Decret-Lege se înființează Ministerul ordinei Publice și
Ministerul Propagandei Naționale.
Ministerul ordinei publice avea în atribuțiile sale conducerea poliției generale a statului și
jandarmeriei. La 23 octombrie 1939 acest minister este desfințat, iar atribuțiile respective
revin autorităților Ministerului de Interne.
Prin decretul – lege nr. 2370 din 13 iulie 1940, Direcția Generală a Poliției se unește cu
Corpul de Jandarmi Prefectura Municipiului București, sub denumirea de Direcția
Generală a Polițiilor și Siguranței Statului denumire sub care va funcționa până în anul
1949 când își va schimba denumirea în ”Miliție” după modelul sovietic.
Această direcție avea în subordine:
-Direcția siguranței, cu atribuții de informații în materia siguranței statului și de
poliție judiciară;
-Direcția ordinei, având ca atribuții măsuri de ordine și aplicarea măsurilor contra
infractorilor care nu intrau la lit.a;
-Serviciul de informații.
Direcția Siguranței avea în subordine Serviciul de informații și serviciul judiciar. Direcția
Ordinei cuprindea Corpul de Jandarmi și gardienii publici, Serviciul Poliției
Admnistrative și a personalului.

2. Dreptul polițienesc în perioada dictaturii militare

Prin decretul regal nr. 3052 din 8 septembrie 1940, a fost suspendată Constituția din 1938
se dizolvă Parlamentul guvernarea țării făcându-se fără o constituție, la baza noului regim
constituțional găsindu-se decrete-legi din septembrie 1940. În această perioadă se
desăvârșește unificarea legislativă a țării, prin lichidarea ultimilor diferențe care mai
existau în Transilvania față de ansamblul dreptului.
La 6 septembrie 1940, generalul Ion antonescu adresează o Proclamație către țară prin
care anunța că ia conducerea țării.
După instaurarea dictaturii antonesciano-legionare, la 6 septembrie 1940, Ministerul de
Interne a funcționat în aceeași structură organizatorică. În fruntea sa se aflau un ministru,
ajutat de doi secretari de stat, dintre care unul pentru poliție iar altul pentru administrație.
Regele Carol al II-lea a abdicat la 7 septembrie 1940 în favoarea fiului său Mihai. Prin
decretul regal din 8 septembrie 1940, regele Mihai I îl investește pe președintele
Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri pentru conducerea
statului.
În acest context, are loc o reorganizare masivă a aparatului represiv (poliția, jandarmeria,
dar mai ales siguranță). Astfel prin decretul-lege nr. 3118 din 13 septembrie 1940 cu
privire la funcționarea Serviciilor de poliție generală a statului se abroga decretul-lege nr.
2370 din 12 iulie 1940 referitor la contopirea Direcției Generale a Poliției cu Corpul de
Jandarmi și Prefectura Poliției Capitalei. Acest act normativ abroga și decretul--lege nr.
2254 din 2 iunie 1939 asupra organizării jandarmeriei.
Sunt repuse în vigoare Legea de organizare a Poliției Generale a Statului din iulie 1929,
cu modifocările ei ulterioare, și legea pentru organizarea jandarmeriei rurale din 23 martie
1929, respectiv legea pentru statutul jandarmilor și personalului civil al jandarmeriei din
29 iulie 1929. Prin decretul-lege nr. 3801/13 sep. 1940 sunt interzie întrunirile sau
manifestările care urmăresc o acțiune cu caracter de uneltire împotriva ordinii sociale
existente în stat. În acest decret la art.1 se prevedea că cei care determină sau iau parte la
întruniri ori manifestații cu caracter politic vor fi internați într-un lagăr de muncă sau li se
va fixa domiciliul obligatoriu.
Alte acte normative de interes polițienesc în această perioadă au fost decretul-lege nr.
3912 pentru reprimarea unor infracțiuni contra ordinii publice și intereselor statului, iar
din 28.11.1940 și dcretul-lege di 6 februarie 1941 referitor la existența și interesele
statului din 6 februarie 1941.

3. Dreptul polițienesc în perioada dictaturii comuniste

După 23 august 1944, prin înlăturarea regimulul de dictatură militară condus de mareșalul
Ion Antonescu, ruperea relațiilor cu Germania hitleristă și cu celelalte state ale axei și
alăturarea României la Națiunile Unite, statul român a pășit din nou pe calea democrației
și libertății.
În această perioadă, dreptul a contribuit la desfășurarea proceselor economice, politice și
sociale care au fost impuse de puterea sovietică și aduse la îndeplinire de noile autorități.
Trăsătura fundamentală a dreptului acestei perioade o constitue abrogarea legislației din
perioada dictaturii militare.
Cu unele rezerve au fost repuse în vigoare prevederile Constituției din 1866, cu
modificările ulterioare, inclusiv ale Constituției din 1923, ceea ce a constituit un fapt
pozitiv.
După alegerile din noiembrie 1946 se instalează la putere regimul comunist. În cadrul
Ministerului de Interne, cu ocazia reorganizării acestuia, se delimitează activitatea
administrativă de cea privind ordinea și siguranța statului.
În septembrie 1946 a fost elaborat Statutul funcționarilor publici, care avea drept scop
purificarea administrației publice de acei funcționari, inclusiv din poliție care incomodau
noul regim.
În aprilie 1948 este votată o nouă Constituție, care consacra abolirea monarhiei. În această
perioadă se desfășoară un amplu proces de restructurare a organelor statului, astfel încât
funcționarea acestuia să răspundă orientărilor venite de la răsărit. În 1948 la 30 august se
desființează Siguranța Statului și ia ființă Direcția Generală a Securității poporului.
Prin decretul nr.102 din 9 martie 1949 se organizează Ministerul Afacerilor Interne, iar în
iunie 1949 se înființează miliția populară și se desființează poliția și jandarmeria.
Conform art. 5 și 7 din acest decret, ofițerii și subofițerii de miliție aveau competența
generală de a urmării și cerceta infracțiunile de a-i identifica și trimite parchetului pe
infractori. Activitatea și organizarea miliției a fost reglementată ulterior prin alte acte
normative. Până în 1968 cadrele de milițieau avut un caracter de personal militarizat și nu
militar.
În anul 1968 a fost reglementată organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor
Interne, care avea în subordine miliția, pompierii,trupele de pază, penitenciarele și
arhivele statului. Tot în acest an se dă un decret privind înființarea, organizarea și
funcționarea Consiliului Securității Statului, care devine independent de Ministerul de
Interne. (decretul nr.295 din 1968 publicat în Monitorul Oficial nr.43/1968).
Legea nr.21 din 18 noiembrie 1969 privind organizarea și funcționarea miliției
accentuează subordonarea organelor de ordine partidului comunist.
Principiul de bază care a guvernat activitatea polițienească până în decembrie 1989 a fost
conducerea acestor organe de către partidul comunist.

4.-Dreptul polițienesc după revoluția din decembrie 1989

Primul decret-lege nr.1 /1989 a abrogat o serie de acte normative care nu mai
corespundeau noii democrații astfel:
-Decretul nr.98/1983 privind regimul aparatelor de multiplicat și al mașinilor de
scris;
-Decretul nr.770/1996 privind interzicerea întreruperii sarcinii;
-Art. 185-188 din codul penal privind infracțiunea de avort.
După decembrie 1989 locul și rolul organelor de ordine în noua societate românească au
fost radical schimbate și adaptate după modelul statelor democratice.
Imediat după revoluție s-a schimbat denumirea acestor organe din ”miliție” în cea de
”poliție” prin decretul-lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind organizarea consiliului
Frontului Salvării Naționale și s-au adoptat o serie de acte normative noi astfel:
a) În vederea depolitizării poliției a fost adoptat decretul nr. 8/1989 care în art.5 a
prevăzut că : ”militarii și personalul cvil din Ministerul de Interne nu pot face parte din
partidele politice”. De asemenea, în Constituția din 1991 la art.37 alin.3 se stipula că : ”nu
pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, avocatul poporului,
magistrații, cadrele din armată, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite
prin lege organică”.
 b) Decretul-lege nr.41/1990 pentru asigurarea unui climat de ordine și legalitate;
c) Decretul-lege nr. 88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organelor de stat, a
instituțiilor publice, a sediilor partidelor și formațiunilor politice, a ordinii de drept;
d) Legea nr.40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor
Interne
e) Legea nr.41/1990 prvind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării
Naționale, abrogată ulterior prin Legea nr.389 din 2001;
f) Legea nr.60/1991 privind regimul juridic de desfășurarea a adunărilor publice;
g) Legea nr.61/1991 prvind sancționarea contravențiilor ce lezează conviețuirea
socială, ordinea liniștea publică, modificată și actualizată;
h) Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
i) Legea nr.360/2002 privind Statutul Polițistului român cu modificările ulterioare;
j) Ordonanța Guvernului nr.2/2001 modificată și aprobată prin legea nr. 180/2002
privind egimul juridic al contravențiilor în România;
k) Legea nr.180/2002 de aprobare și modificare a OUG nr.2/2001 privind regimul
contravențiilor;
l) Legea nr.604/2003 modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 30/2007 prin care s-
a reglementat noua organizare și funcționare a Ministerului Internelor și Reformei
Administrative.

9. CAPITOLUL III ȘTIINȚA DREPTULUI POLIȚIENESC

Secțiunea I Dreptul polițienesc ca știință

1. Noțiunea de știință a deptului polițienesc și părțile acesteia
Știința dreptului polițienesc cercetează normele juridice, raporturile juridice și instituțiile
polițienești.
Această disciplină a științelor juridice cuprinde un sistem de cunoștiințe referitoare la
normele și raporturile juridice de drept polițienesc, despre cauzele care determină nașterea
acestor raporturi și despre legile de dezvoltare care acționează în domeniul dreptului
polițienesc. Știința dreptului polițienesc nu se confundă însă cu dreptul polițienesc care
este o totalitate, un ansamblu de norme juridice privind organizarea, funcționarea și
competențele poliției. Știința dreptului polițienesc reprezintă totalitatea ideilor și
conceptelor despre aceste norme juridice.
Dreptul polițienesc ca totalitate de norme juridice se găsește înscris în legi, decrete,
hotărâri și ordonanțe ale guvernului și alte acte normative emise de organe ale statului, pe
când știința dreptului polițienesc se regăsește în cărți, cursuri, manuale, studii și articole.
Obiectul de studiu al științei dreptului polițienesc este însăși această disciplină și normele
juridice ce o compun. De cele mai multe ori se folosește însă o singură denumire atât
pentru ansamblul de norme juridice cât și pentru știința despre aceste norme și anume,
denumirea de drept polițienesc.
După conținutul lor majoritatea științelor cuprind o parte generală și o parte specială, fapt
valabil și pentru numeroasele ramuri ale științelor juridice. Și știința dreptului polițienesc
are o parte generală și una specială. Partea generală studiază noțiunile și principiile
fundamentale de organizare și funcționare a organelor polițienești, locul și rolul acestor
organe în cadrul puterii executive, componentele și competențele acestor organe.
Partea specială are un caracter dinamic, supunând studiului activitatea propriu-zisă
desfășurată de organele statului cu atribuții polițienești, în practica curentă de prevenire și
combatere a fenomenului infracțional. Dispozițiile legate cuprinse în partea specială a
dreptului polițienesc fac obiectul de studiu al disciplinelor de specialitate și se aplică în
cauze penale, explicând concret reglementările cuprinse în partea generală. De aici rezultă
necesitatea cunoașterii în strânsă interdependență a ambelor părți ale științei dreptului
polițienesc.

2. Metodele de cercetare în știința dreptului polițienesc

Orice disciplină științifică, după ce își delimitează obiectul sau aria fenomenelor de
cercetare trebuie să-și stabilească și metodele de studiu. Metoda înseamnă acea ordine în
care se face studierea și învățarea unei științe. Metodele diferă în funcție de natura
fenomenului cercetat.
Știința dreptului polițienesc trebuie de asemenea să-și stabilească metodele sale de studiu.
Din rândul acestora știința dreptului polițienesc folosește metoda logică, istorică,
comparativă, statistică, cantitativă și sociologică.
a) Metoda logică. Dreptul polițienesc este o știință deductivă, deoarece atât în
conceptele sale teoretice cât și în practica polițienească necesitatea argumentării constituie
o cerință sine qua non.
În sens restrâns logica juridică privește logica normelor, iar în sens larg, are în vedere
elementele constructive de argumentere juridică. În dreptul polițienesc se folosec categorii
juridice logice cum sunt: funcționar de poliție, competențele organelor polițienești,
statutul juridic al polițiștilor etc.
Metoda logică dezvăluie conținutul logic rațional al categoriilor juridice ce compun
dreptul polițienesc.
O normă procedură de drept obligă pe cel care face o afirmație în fața instanței să o
dovedească stabilind și regulile ce alcătuiesc tehnica dovezii.
b) Metoda istorică, se împletește strâns cu istoria dezvoltării societății.
Pentru juriști este foarte importantă dezvăluirea sensului evenimentelor trecute, a regulilor
ce concură la succesiunea acestora și care își exercită influența asupra dreptului
determinând modificări în conținutul reglementărilor juridice și în fizionomia specifică a
instituțiilor polițienești.
Metoda istorică de studiere a dreptului polițienesc dezvăluie substratul istoric și social al
categoriilor juridice cu care operează dreptul polițienesc.
c) Metoda sociologică, constituie o direcție de cercetare cu reale foloase pentru
cunoașterea realității juridice. Existența dreptului, în general este strâns legată de viața
socială, întrucât toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale. În cercetarea
sociologică juridică se întâlnesc documentări solicitate de organele cu competență
normativă, investigații privind modul de administrare al justiției, cunoașterea legilor,
investigații privind desfășurarea procesului de prevenire și combatere a criminalității etc.
Rezultatele cercetării sociologice stau la baza adoptării unor măsuri legislative cum ar fi:
conceptul de faptă antisocială, activitatea de prevenire a comiterii de infracțiuni, strategia
activității de cunoaștere a normelor juridice etc.
d) Metoda cantitativă, are o largă aplicație în practica dreptului.
Ipotezele științifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării
fenomenului juridic în strânsă corelație cu scenariile dezvoltării economico-sociale.
Descrierea, explicarea propunerea de măsuri și prognoze se bazează pe aprecieri teoretice
argumentate prin experiența dobândită din studiul cauzelor singulare. În cercetarea prin
metoda cantitativă se folosesc calculatoarele care permit optimizarea și fundamentarea
unor decizii. Informatica judiciară îmbunătățește procesul decizional și asigură rapiditate
în efectuarea diferitelor activități polițienești (evidența populației, evidențele speciale,
cazier judiciar etc).
e) În ceea ce privește metoda statistică, ajută la evaluarea în timp a activităților de
cunoaștere a stării și dinamicii infracțiunilor și contravențiilor, mișcarea populației și alte
date cu care operează organele polițienești.
f) Metoda comparativă, constă într-o operație ce urmărește să constate elemente
identice sau divergente la două fenomene și în domeniul dreptului polițienesc se folosește
metoda comparării instituțiilor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor și instituțiilor
polițienești, a normelor juridice.
Specificul științei polițienești nu constă deci în folosirea unor metode de cercetare
neîntâlnite la alte științe, ci în modalitățile particulare în care acestea sunt folosite în
cercetarea polițienească.

10. Secțiunea a II-a Definiția, obiectul, caracterele, atributele și elementele

constitutive ale dreptului polițienesc
1. Definiția și obiectul dreptului polițienesc
Ideea unui drept polițienesc în țara noastră a fost formulată în perioada interbelică, atunci
când s-au afirmat și și-au găsit roadele normele juridice instituite de Constituția din anul
1923.
O primă definiție a dreptului polițienesc român a fost dată de Vasile Barbu, în lucrarea sa
din anul 1927 ”introducere în dreptul polițienesc român unificat”. Potrivit autorului,
dreptul polițienesc cuprinde totalitatea normelor de drept pe care se bazează și din care
derivă organizarea, competența și acțiunile poliției.
Vasile Barbu era de părere că dreptul polițienesc nu este o ramură independentă de drept,
că el este o parte distinctă a dreptului administrativ.
Ulterior, dreptul polițienesc s-a afirmat din ce în ce mai mult ca ramură a științelor
juridice, desprinsă din dreptul administrativ și implicit din cel public. Într-adevăr, după
apariția Legii generale de organizare a poliției, din anul 1929, Iuliu Pascu în lucrarea sa
”Dreptul polițienesc român”vol.I din 1929 și mai apoi Eugen Bibanu în lucrarea ”Ordinea
Obștească” au demonstrat caracterul autonom al dreptului polițienesc în cadrul ramurilor
dreptului public.
La rândul nostru, considerăm că ideea de stat de drept precum și principiile sale de
funcționare fundamentează statul de drept.
În mod paradoxal, tocmai în statul de drept care este opusul statului polițienesc, dreptul
polițienesc își capătă importanța sa de ramură a dreptului.
Deci în prezent problema nu constă în dovedirea autonomiei dreptului polițienesc, acest
lucru existând prin ființarea unei categorii juridice distincte, cu trăsături proprii, de relații
sociale, obiect de reglementare al dreptului polițienesc și a unei legislații autonome care
reglementează aceste relații sociale – ci ca știință juridică interdisciplinară, care să
reușească în cel mai scurt timp elaborarea unei doctrine proprii dreptului polițienesc
român.
În contextul celor afirmate, deosebit de important este să se determine sfera relațiilor
sociale care să constituie, științific fundamentat, obiect de reglementare a acestei ramuri
de drept.
Practic este necesar ca în loc să se plece de la teza preconcepută că ar exista această
ramură de drept și apoi să încercăm să-i conturăm obiectul de studiu, deci de la teorie la
practică, este mai bine să încercăm o grupare a normelor dreptului polițienesc pe
domeniile sale de manifestare. Normele dreptului polițienesc au la bază o serie de
principii care le dau caracter special, fapt ce determină gruparea lor într-o ramură distinctă
a sistemului nostru de drept.
Încercând să definim această ramură putem afirma că: dreptul polițienesc reprezintă
ansamblul normelor juridice, referitoare la organizarea, funcționarea și competențele
poliției.
Deci această ramură de drept cuprinde acele dispoziții legale care se referă la activitatea
poliției și care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul activității
polițienești.
Primul element al definiției date constă în faptul că dreptul polițienesc este constituit
dintr-o totalitate de norme juridice, întocmai ca întregul drept al României și ca orice
ramură a sa. Bineînțeles că aceste norme nu trebuie să fie un conglomerat, ci un sistem cu
toate caracterele pe care le implică această noțiune.
Cel de al doilea element al definiției dreptului polițienesc constă în faptul că normele
juridice care formează această ramură de drept, sunt doar cele care reglementează o
anumită categorie de raporturi sociale, respectiv acele raporturi care formează obiectul
activității realizată conform normelor de organizare a poliției în îndeplinirea sarcinilor
sale.
Referitor la obiectul dreptului polițienesc trebuie arătat că știința acestei ramuri de drept
se ocupă de studierea dreptului poliției ca ramură a sistemului nostru de drept.
Orice știință, inclusiv din domeniul juridic se justifică în măsura în care are un obiect
propriu de studiu și folosește metode specifice în cercetarea fenomenului.
Obiectul dreptului polițienesc îl constituie acele raporturi sociale care se înscriu în
perimetrul activității poliției, realizate conform normelor legale în vigoare, de către
organele polițienești competente.

2. Caracterele dreptului polițienesc

a) Dreptul polițienesc este o disciplină autonomă a dreptului
Întemeietorii dreptului polițienesc și-au pus întrebarea dacă această disciplină este o
ramură distinctă de drept sau aparține dreptului administrativ. Și în prezent cu privire la
această problemă există opinii controversate. Într-adevăr dreptul polițienesc este într-o
strânsă interdependență cu dreptul administrativ, al cărui obiect îl constitue reglementarea
raporturilor juridice ce iau naștere între diferitele organe ale administrației publice pe de o
parte și organizații sau cetățeni pe de altă parte.
Deși raporturile sociale reglementate de dreptul polițienesc, fac parte în majoritate din
dreptul administrativ, totuși ele au un specific aparte, fapt ce face ca dreptul polițienesc să
constituie o disciplină de drept distinctă. Mai mult există unele norme juridice care
reglementează activitatea poliției care nu pot să facă parte din dreptul administrativ, cum
sunt de exemplu tezele constituționale privind funcționarea poliției sau normele legale
privind interzicerea dreptului la grevă pentru polițiști, prevăzute în legea conflictelor de
muncă.
Rezultă că această disciplină cuprinde o serie de norme juridice autonome ce nu se
întâlnesc în alte ramuri de drept, fiind specifice doar dreptului polițienesc. Într-adevăr
activitatea poliției are o profundă importanță socială, dacă avem în vedere munca de
prevenire a faptelor antisociale care este o manifestare juridică ce derivă din normele de
drept polițienesc și care se întreprinde în vederea aplicării acestora. Pe de altă parte,
normele dreptului polițienesc ocrotesc de multe ori interese care nu sunt ocrotite de nici o
altă ramură de drept. Spre exemplu, el conține anumite reguli de conduită care nu se
regăsesc în alte norme juridice.
 b) Aparține dreptului public
Teoria generală a dreptului împarte dreptul în două mari diviziuni; dreptul public și
dreptul privat, încadrând toate ramurile de drept în una din aceste diviziuni.
Referindu-se la guvernanți ca la dreptul privat, dreptul public include și dreptul
polițienesc.
c) Dreptul polițienesc aparține dreptului intern
O altă diviziune mare a dreptului este în drept intern și drept internațional. Deși dreptul
polițienesc conține unele raporturi juridice privind cooperarea polițienească pe plan
internațional, această ramură își păstrează caracterul său de drept intern, toate normele
sale fiind adoptate de către legiuitorul român și au aplicare doar pe teritoriul țării.
d) Dreptul polițienesc are un caracter complex
Acest caracter rezultă din faptul că dreptul polițienesc interesează toate sferele de
activitate politică, economică și socială. Structurile și funcțiunile acestei ramuri de drept
afectează sau intereseaază orice domeniu de activitate din aceste sfere. Practic nu există
ramură a dreptului care să nu fie legată de a poliției.
Spre exemplu, măsura preventivă a reținerii sau arestării este reglementată de dreptul
procesual penal sau faptul că interdicția pentru polițiști de a declara grevă este
reglementată de Legea confictelor de muncă, obiect al Dreptului muncii și protecției
sociale, interdicția violării domiciliului de către dreptul constituțional, interdicția torturării
celor cercetați de organele poliției, de către dreptul penal etc.
e) Dreptul polițienesc are un caracter dinamic
Acest caracter rezultă din faptul că normele juridice de drept polițienesc sunt în
permanentă schimbare, iar dinamismul său este mai pronunțat față de majoritatea
ramurilor dreptului și îndeosebi dreptul penal, civil și constituțional. Reglementările
cuprinse în dreptul polițienesc sunt supuse unor schimbări mult mai rapide, în funcție de
etapele evoluției societății. După revoluția din decembrie 1989 o serie de reglementări au
vizat tocmai perfecționarea instituțiilor polițienești în statul de drept, atât în ceea ce
privește organizarea cât și în ceea ce privește funcționarea și modul de acțiune al acestora
și în alte ramuri de drept au intervenit schimbări dar nu de esență, spre exemplu dreptul
penal, dreptul civil etc.
f) Dreptul polițienesc are un caracter unitar
Acest caracter rezultă din existența unor norme juridice valabile pentru întreaga țară,
norme stabilite în mod egal pentru fiecare organ polițienesc și pentru orice funcționar ce
îndeplinește atribuții cu caracter polițienesc.
De asemenea, cetățenii sunt supuși fără discriminare acelorași norme de conduită, din
punct de vedere al dreptului polițienesc.

3. Atributele dreptului polițienesc

Dreptul polițienesc pentru a se putea implica în activitatea practică polițienească trebuie
să întrunescă o serie de atribute, promovate de stat prin organele polițienești. Aceste
atribute constau în:
-Capacitatea de a dispune prin intermediul normelor generale de drept;
-Facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete;
-Capacitatea de a mobiliza voința statului, precum și deciziile organelor sale;
-Dreptul de a constata fapte antisociale. Spre exemplu, dreptul de a constata
contravenții și de a aplica sancțiunile legale sau de a lua unele măsuri
complementare față de făptuitor, iar când fapta constituie infracțiune, de a constata,
administra probe și de a propune procurorului măsurile legale.
 -Dreptul de a pune în mișcare forța armată, atunci când ordinea constituțională în
stat este periclitată, sau în alte situații grave.
Aceste atribute ale dreptului polițienesc sunt la dispoziția statului pentru a le folosi în caz
de nevoie. În scopul de a evita exagerările în exercitarea acestor atribute, în raport cu
drepturile și libertățile individuale, se impune ca acțiunile dreptului polițienesc să fie
executate de organe diferite. Astfel, capacitatea de a dispune prin norme generale de drept
se exercită de către organe deliberate, iar facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete
de către organele ierarhice polițienești, altele decât cele care le execută în teren.

4. Elementele constitutive ale dreptului

Potrivit lui Eugen Bibanu, dreptul polițienesc are următoarele elemente constitutive:
-Dreptul polițienesc de siguranță;
-Dreptul polițienesc administrativ;
-Dreptul polițienesc judiciar;
-Dreptul polițienesc contravențional;
-Dreptul de procedură polițienească.
Aceste părți componente ale dreptului polițienesc se deosebesc din punct de vedere al
rațiunii juridice, al obiectului și chiar al izvoarelor de drept.
a) Dreptul polițienesc de siguranță, este dreptul statului de a-și apăra nevoile cu
forța, existența legală și materială contra oricăror pericole interne sau externe. Din
examinarea acestei afirmații se poate deduce că avem de aface cu un drept defensiv, chiar
de apărare armată a țării contra tulburărilor siguranței și ordinii publice, și a domeniului
public, care alcătuiesc obiectul dreptului de siguranță.
Dreptul polițienesc de siguranță devine ofensiv, deci un drept de constrângere numai după
producerea tulburării în scopul reparării prejudiciilor aduse valorilor fundamentale ale
societății.
b) Dreptul polițienesc administrativ sau de ordine, este dreptul statului de a
veghea permanent la buna funcționare a organizării statale și a vieții sociale, menținând cu
ajutorul organelor polițienești, ordinea publică și bunele moravuri și apărând drepturile și
libertățile fundamentale ale indivizilor, avutul public și totodată dreptul statului de a cere
cetățenilor să-și respecte îndatoririle.
c) Dreptul polițienesc judiciar, este dreptul statului de a asigura prevenirea și
combaterea infracțiunilor prin intermediul oragnelor polițienești, îndrituite prin lege să
descopere aceste fapte, să-i prindă pe infractori, să instrumenteze dosarele penale și să le
prezinte procurorului, precum și să pună în executare hotărârile judecătorești.
d) Dreptul polițienesc al contravențiilor, este dreptul statului ca prin organele sale
să constate contravențiile și să aplice sancțiunile legale.
e) Dreptul de procedură polițienească, este dreptul statului de a fixa normele și
mijloacele legale pentru organizarea și funcționarea poliției, cât și a condițiilor și
atribuțiilor legale de exercitare a funcțiilor polițienești.

11. Secțiunea a III-a Normele juridice și raporturile de drept polițienesc

1. Caracterul și clasificarea normelor juridice de drept polițienesc
1.1Noțiunea și caracterul normelor juridice de drept polițienesc
Știința dreptului (științele juridice) ocupă un loc bine determinat în vastul tablou al
științelor sociale, datorită specificității obiectului său de cercetare care este realitatea
juridică, ca parte componentă a realității sociale. Societatea în ansamblul său este
confruntată cu o infinitate de fenomene, de mutații esențiale pe toate planurile: economic,
politic, social și spiritual. Fiecare societate este pusă în situația de a organiza viața
membrilor săi și a societății în general în toate domeniile și totul trebuie introdus în tiparul
normelor juridice. Această funcție de reglementare revine dreptului. Știința dreptului este
chemată să studieze, să cerceteze legile existenței și evoluției statului și dreptului, viața și
evoluția instituțiilor politice și juridice, modalitățile concrete în care aceste instituții
influențează societatea și sunt influențate de aceasta.
Dreptul este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem unitar într-o
societate dată. Prin natura lor acțiunile oamenilor se cer a fi normate. Normele juridice nu
înlătură ci se alătură celorlalte categorii de norme care acționează în societate, și își
împletesc acțiunea cu aceasta.
Ca element constitutiv al dreptului norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită
cu caracter general și obligatoriu, instituită sau recunoscută de puterea de stat în scopul
de a asigura ordinea în stat și a cărei respectare este realizată la nevoie, prin forța
coercitivă a statului.
Scopul normelor juridice corespunde finalității dreptului și anume asigurarea unei
normale conviețuiri sociale potrivit etalonului de comportament statornicit în cadrul
societății.
Normele de drept polițienesc sunt acele norme juridice care reglementează raporturile
sociale ce fac obiectul activității polițienești a statului îndeplinită de organele abilitate,
conform actelor normative în vigoare.
Normele juridice de drept polițienesc se disting față de celelalte norme de drept instituite
de organul legislativ, prin acest obiect specific de reglementare a activității polițienești în
stat.
După conținutul, structura și sfera lor de aplicare normele juridice de drept polițienesc
sunt de două feluri: norme generale și norme speciale.
Normele generale conțin reglementări comune tuturor sau majorității organelor cu
atribuții polițienești în stat. Astfel sunt norme generale de drept polițienesc toate acele
reguli cu caracter de principii cum ar fi: principiul legalității, principiul prevenirii faptelor
antisociale, principiul echidistanței politice, normele juridice ce reglementează statutul
personalului din cadrul organelor polițienești, răspundere juridică a acestuia etc.
Normele speciale de drept polițienesc conțin reglementări specifice fiecărui domeniu de
competență a organelor polițienești.
Deosebirea calitativă dintre cele două categorii de norme juridice determină împărțirea
dreptului polițienesc în două părți:
-Partea generală care cuprinde normele juridice generale aplicabile tuturor
organelor ce desfășoară activități polițienești în stat;
-Partea specială care reunește normele juridice speciale aplicabile anumitor domenii
ale activității polițienești.
Pe de altă parte, privit de știință, dreptul polițienesc, partea specială are ca obiect studiul
normelor speciale, putând vorbi în acest sens de un drept polițienesc de siguranță, de
ordine, de prevenire și stingere a incendiilor, de control a trecerii frontierei, de pașapoarte,
de ocrotire a sănătății publice, a mediului etc. Partea specială a dreptului polițienesc este
mult mai întinsă decât cea generală, numărul normelor speciale fiind mult mai mare, ele
fiind abordate atât din perspectiva teoretică cât și practic-aplicativă.
Dreptul polițienesc, partea generală analizează îndeosebi latura teoretică urmând ca cea
practic-aplicativă să facă obiectul altor discipline precum Criminalistica și disciplinele
formative de specialitate (Teoria și tactica polițienească, Combaterea criminalității
economico-financiare, Poliție criminală, Antidrog etc).
Disciplina de drept polițienesc abordează o sferă limitată de probleme cu caracter
polițienesc, respectiv studierea și aprofundarea normelor juridice ce reglementează dreptul
de poliție al statului și exercitarea autorității polițienești, principiile fundamentale ce îl
guvernează, procedura de constatare și sancționare a contravențiilor, sistemul organelor cu
atribuții polițienești în stat și competențele acestora, deontologia polițiștilor, statutul
juridic și răspunderea juridică a polițiștilor.
Normele juridice de drept polițienesc au, la fel ca și celelalte norme de drept, un caracter
general, impersonal și obligatoriu.
a) Caracterul general constă în aceea că norma de conduită prescrisă pentru a fi
etalon de comportament și opozabilă în mod egal și continuu, fiecărui individ trebuie să se
adreseze în general, tuturor destinatarilor săi. Deci normele juridice de drept polițienesc se
referă la un număr nedeterminat de subiecte de drept și se aplică repetat în timp ori de câte
ori sunt întrunite condițiile vizate de ele. Aceste norme stabilesc drepturile și obligațiile
participanților la viața juridică, a subiectelor raporturilor de drept polițienesc la modul
general.
Prescriind o conduită tipică generică, norma de drept polițienesc este menită să se aplice,
în principiu, la un număr nelimitat de cazuri. Spre exemplu, normele juridice privind
conviețuirea socială, ordiniștea și liniștea publică (legea 61/1991) sau cele privind
circulația rutieră, evidența populației, regimul armelor și munițiilor etc. Toate au un
caracter general adresându-se tuturor cetățenilor.
b) De asemenea norma juridică de drept polițienesc are un caracter impersonal, în
sensul că ea nu se adresează unor anume persoane prestabilite și individualizate ca atare.
Caracterul impersonal nu înseamnă însă, că fiecare normă juridică vizează absolut pe
toată lumea. Unele norme pot viza pe toți cetățenii, altele vizează numai o anumită
categorie de persoane, spre exemplu, pe cei care au un statut special (funcționari publici,
polițiști, propietari, chiriași, alegători etc).
Desigur există și cazuri în care normele de drept polițienesc au un caracter individual,
spre exemplu dispozițiile legale care stabilesc obligațiile personale ale cadrelor de poliție
(un ordin de numire în funcție, un ordin sau decret de avansare în grad, un ordin de
retragere, de detașare etc.).
Caracterul general și impersonal al normei de drept polițienesc impun următoarele
precizări:
-Prin faptul că norma este generală și impersonală nu înseamnă că ea se va aplica de
fiecare dată pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații. Există norme juridice
care vizează părți determinate ale teritoriului (zona de frontieră, domeniul silvic, unități
administrativ-teritoriale), precum și norme ce se referă la anumite categorii de subiecți de
drept (străini, militari, comercianți, consumatori etc.).
În altă ordine de idei generalitatea și impersonalitatea unei norme juridice nu presupun
cuprinderea tuturor situațiilor ori ipostazelor în care se poate afla un subiect.
Există norme juridice care reglementează drepturi și obligații deci conduite pentru unele
organe unipersonale (ministrul de interne, șeful I.G.P.R., ministrul apărării, al justiției).
Acest lucru nu înseamnă că ele derogă de la caracterul lor general și impersonal, deoarece
ele nu vizează o anume persoană fizică care ocupă la un moment dat acea funcție ci se
adresează instituției, funcției ca atare.
c) Caracter obligatoriu
Toate normele juridice indiferent de frecvența aplicării lor au același caracter obligatoriu,
obligativitatea fiind o trăsătură ce caracterizează orice normă juridică. Norma juridică
trebuie să aibă caracter obligatoriu deoarece ea reglementează domeniile cele mai
importante ale societății care privesc guvernarea acesteia, ordinea socială și de drept,
drepturile și lbertățile fundamentale ale cetățenilor. Tocmai importanța acestor domenii
determină ca norma juridică să conțină prevederile care nu sunt lăsate la libera apreciere a
individului, ci ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalități în mod imperativ
(specific dreptului penal și dreptului administrativ) într-o manieră permisivă specifică
dreptului privat (civil, comercial etc.) sau într-o manieră prohibitivă.Obligativitatea
normei juridice rezultă și din faptul că ea se aplică imediat din momentul intrării în
vigoare, continuu și necondiționat.

1.2 Clasificarea normelor juridice de drept polițienesc

Normele juridice de drept polițienesc în funcție de natură și specificul lor se clasifică în
următoarele categorii:
a) Norme care se referă la alcătuirea organelor polițienești, legătura dintre aceste
organe, constituirea lor în sistem și modul cum este organizată exercitarea competenței
polițienești. Tot în această categorie se înscriu și normele referitoare la accesul în funcțiile
din cadrul poliției, modalitățile de exercitare a acestora și responsabilitățile ce revin
cadrelor ce îndeplinesc aceste funcții.
b) Norme care reglementează relațiile sociale ce se formează cu prilejul exercitării
competenței organelor polițienești. În această grupă intră toate normele juridice care
prevăd atribuțiile concrete ale acestor organe, precum și unele norme juridice care prevăd
responsabilitatea funcționarilor ce compun organele polițienești.
c) Normele juridice care reglementează procedura activității polițienești, sau mai
precis toate normele care arată forma în care se desfășoară activitățile realizate de
organele polițienești, în interiorul lor față de alte organe polițienești, precum și de
celelalte categorii de organe ale statului și alte subiecte de drept.
d) Norme de drept polițienesc care reglementează drepturile și obligațiile
persoanelor fizice sau juridice în raporturile acestora cu organele polițienești.
În această categorie distingem normele care garantează cetățenilor și persoanelor juridice,
respectarea tuturor drepturilor și intereselor legale, dându-le posibilitatea să apeleze la
organele poliției în cazul încălcării lor.

2. Structura normei juridice de drept polițienesc

Pentru a putea fi mai ușor receptat mesajul cuprins în norma juridică, ea trebuie să
răspundă unor cerințe de organizare interioară (logica internă a normei), care trebuie să
țină cont de logica acțiunii.
Pentru a îndeplinii aceste cerințe legiuitorul va prescrie în norma juridică o anumită
conduită (unele drepturi și obligații), conduită ce i se impune subiectului de drept într-un
anumit context (condiții, împrejurări) și în legătură cu care este fixată o sancțiune.
Analiza structurii normei juridice de drept polițienesc se face în general dintr-o dublă
perspectivă:
-Structura logico-juridică a normei (internă)
-Structura tehnico-legislativă a normei juridice (externă).
a) Structura logico-juridică a normei se aplică normei de drept polițienesc ce
alcătuiește partea internă și stabilă a acesteia.
În analiza structurii logice a normei se pleacă de la premisa că norma de drept nu trebuie
să se contrazică prin inadvertențe logice, ci are o organizare logică indiferent care ar fi
formularea ei textuală sau ramura de drept.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice norma este alcătuită din trei elemente:
ipoteza, dispoziția și sancțiunea, deci o structură trihotomică.
Ipoteza normei de drept polițienesc este acea parte a normei care stabilește condițiile,
împrejurările sau faptele în prezența cărora se aplică dispoziția, precum și categoria
subiecților de drept la care se referă prevederile dispoziției.
Cu alte cuvinte în ipoteză sunt descrise împrejurările în care intră în acțiune dispoziția sau
sancțiunea normei respective. Tot în ipoteză poate fi definită calitatea subiectului
(conducător auto, cetățean străin, turist, soț, soție, comerciant, consumator etc.).
Ipotezele care stabilesc exact condițiile de aplicare a dispoziției normei juridice se
numesc ipoteze determinate, iar cele care nu fac acest lucru sunt relativ determinate.
Când ipoteza are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția este o ipoteză
simplă, iar când are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în
parte pot determina aplicarea dispoziției este complexă.
Dispoziția normei de drept polițienesc este acel element al normei care prevede conduita
subiectelor de drept vizate de acea normă, drepturile și obligațiile acestora. Ea constituie
miezul normei juridice formând conținutul acesteia.
Dispoziția normei juridice poate să ordone (să impună) o anumită conduită și în acest caz
norma juridică este onerativă (exp. Obligația cetățenilor români ca înainte cu 15 zile de a
împlinii 14 ani să se prezinte la organele de poliție pe raza căruia își are domiciliul pentru
a i se elibera un act de identitate).
Dispoziția normei juridice poate prevedea obligația persoanei de a se abține de la
săvârșirea unei fapte, să interzică o anumită conduită caz în care norma juridică este
prohibitivă (exp. Interdicția conducătorului auto de a conduce în stare de ebrietate sau sub
influența alcoolului, sau interdicția de a practica acte de comerț fără autorizație).
Dispoziția poate de asemenea, să lase la aprecierea persoanei alegerea unei variante de
comportament, poate da permisiunea să se comporte într-un anumit fel, caz în care
normele juridice sunt permisive (ex. Legea 26/1990 privind Registrul comerțului prevede
în art.38 că ”Dobânditorul, cu orice titlu, al unui fond de comerț va putea să continuie
activitatea”).
În funcție de modul cum este formulată dispoziția poate fi determinată (când stabilește
categoric fără nici o posibilitate de abatere conduita subiecților vizați) sau relativ
determinată (când se prevăd variante ori limite ale conduitei, urmând ca subiecții să
aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite să aleagă conduita dorită).
Sancțiunea este al treilea element al normei juridice de drept polițienesc și ea indică
urmările nefavorabile care survin când subiectul nu respectă dispoziția sau ipoteza normei
juridice. Sancțiunea este deci o prelungire a ipotezei și dispoziției, iar mijloacele de
constrângere apar ca auxiliare care garantează existența și respectarea normelor juridice.
În funcție de natură raporturile sociale reglementate, de importanța valorilor și intereselor
sociale apărate, de periculozitatea socială a actelor de încălcare a normelor și de ramura de
drept în care intervin distingem sancțiunile penale, civile, administrative, disciplinare,
financiare, contravenționale, materiale.
După gradul lor de determinare sancțiunile pot fi:
-Absolut determinate (când sancțiunea este precis stabilită și nu încape pe nici o altă
interpretare sau deviere de la ea) relativ determinate (cazul sancțiunilor penale unde
instanța poate aprecia cuantumul ei);
-Alternative (când cel care o aplică are de ales între închisoare și amendă);
 -Cumulative (când organul ce o aplică trebuie să dea două sau mai multe sancțiuni
cu închisoare, confiscarea averii, interzicerea exercitării profesiei de medic sau amendă și
retragerea autorizației de funcționare a unui agent economic).
b) Structura tehnico-legislativă, formează structura externă și dinamică a normei de
drept. Normele juridice nu sunt elaborate și nu apar într-o formă distinctă, de sine
stătătoare – ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, decret, hotărâre,
dispoziție, ordonanță, regulament etc. Acest act normativ la rândul său este structurat pe
capitole, secțiuni, articole, aliniate, litere. Structura tehnico-legislativă a normei juridice
are în vedere modul cum sunt enunțate normele juridice în cadrul actelor normative.
Articolul ca element structural de bază al actului normativ conține în principiu o
prevedere de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită.
Într-un articol pot fi cuprinse mai multe reguli de conduită sau poate conține doar un
element al normei.

3. Necesitatea codificării normelor de drept polițienesc

Dreptul polițienesc cuprinde normele juridice ce reglementează relațiile sociale ce se
formează în legătură cu organizarea și exercitarea competențelor polițienești. Aceste
norme sunt cuprinse în acte normative disparate, ceea ce crează dificultăți în activitatea de
aplicare a lor.
Lipsa de codificare a normelor dreptului polițienesc are consecințe negative și în
activitatea de elaborare și aplicare a dreptului. Dispersarea normelor dreptului polițienesc
în diferite acte normative face extrem de dificilă elaborarea dreptului în această ramură, în
sensul păstrării unei coeziuni, pe baza principiilor care trebuie să fundamenteze normele
ce alcătuiesc această ramură de drept. De aceea se impune codificarea acestuia și
elaborarea unui cod polițienesc care să asigure sistematizarea tuturor normelor sale.

4. Raporturile juridice de drept polițienesc

Prin reglementarea relațiilor sociale din sfera instituțiilor polițienești iau naștere raporturi
juridice de drept polițienesc, ce fac obiectul activității poliției.
Raporturile respective formând o categorie aparte prezintă unele trăsături caracteristice,
ce le dau un nume specific.
Raporturile juridice de drept polițienesc se împart în raporturi juridice interne și externe.
a) Cele interne se stabilesc în interiorul fiecărui organ de poliție, iar cele externe,
între organele polițienești și alte organisme sociale, politice, economice sau persoane
fizice.
Raporturile juridice interne pot fi analizate într-un sens restrâns și într-un sens mai larg. În
sens restrâns se referă la relațiile ce se stabilesc în cadrul aceluiași organ între comandanți
(șefi) și subalterni, deci (de colaborare).
Raporturile juridice interne în sens larg sunt raporturi ce iau naștere între diverse unități
de poliție și formațiunile de specialitate din cadrul lor sau între funcționarii acestora în
virtutea cooperării în muncă pentru îndeplinirea atribuțiilor legale.
b) Raporturile juridice externe sunt acele raporturi de cooperare care iau naștere
între instituțiile polițienești și alte organisme sociale, politice, economice sau cu
persoanele fizice și juridice.
În sens restrâns putem vorbi de raporturi extreme între organele de poliție și alte organe
din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (cu poliția de frontieră, unitățile de pompieri,
jandarmi, arhivele statului, protecția civilă etc.) sau în sens larg cu organele de
procuratură, justiție, Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații,
Serviciul de Protecție și Pază etc.
Tot raporturi externe sunt și cele care iau naștere în cadrul cooperării polițienești cu alte
state membre ale OIPC Interpol și Europol.

12. Secțiunea a IV-a Izvoarele dreptului polițienesc

Prin izvor de drept în sens formal înțelegem forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instruire sau recunoaștere de către puterea de stat a normelor juridice în
procesul de cercetare a dreptului.
Izvorul principal al dreptului polițienesc derivă de la puterea legiuitoare sub forma legilor
organice sau ordinare, generale sau speciale.
1.Din punct de vedere politic, conceput ca un apanaj al suveranității statului, dreptul
polițienesc își găsește fundamentul său juridic în Constituția țării, ca principiu esențial de
organizare a statului și a instituțiilor sale autonome. Constituția stabilește și garantează
drepturile și libertățile fundamentale individuale și prin ea se organizează puterile statului
și se fixează raporturile dintre ele.
Constituția României adoptată în 1991 și modificată în 2003, vizează implicit activitatatea
organelor polițienești, reglementând drepturile cetățenilor la viață și la integritatea fizică
și psihică (art.22), libertatea individuală (art.23), dreptul la apărare (art.24), viața intimă,
familială, privată (art. 37) etc., dreptul la libera circulație (at. 25), la inviolabilitatea
domiciliului (art.27) etc. Toate aceste drepturi și libertăți fundamentale trebuie respectate
și apărate de către organele polițienești.
Astfel, în art.40 alin.3 se prevede că polițiștii nu pot face parte din partidele politice.
2.Un alt izvor important considerat drept sursă generală a dreptului polițienesc este
legea, în acest sens se pot enumera: Legea 61/1991 privind sancționarea contravențiilor ce
lezează conviețuirea socială, ordinea și liniștea publică; Legea nr.218/2002 privind
organizarea și funcționarea poliției române; Legea nr. 360/2002 privind statutul
polițistului; Legea nr.371/2004 privind organizarea și funcționarea Poliției Comunitare.
3.Hotărârile și Ordonanțele Guvernului României: hot. Guv. Nr. 196/2005 de
aprobare a Strategiei de Acțiune a M.A.I. pentru realizarea ordinii și siguranței publice și
prevenirea criminalității stradale, Hot. Guv. Nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor etc.
4.Ordinele, instrucțiunile ministrului afacerilor interne.
5.Convențiile și tratatele internaționale la care România este parte: Declarația
Universală a Drepturilor Omului aprobată de adunarea generală a ONU la 10 decembrie
1948; Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană, a
Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, în care se arată că ”forțele militare și
politice trebuie plasate sub controlul autorităților civile, în fața căreia sunt răspunzătoare”;
Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la
New York la 15 noiembrie 2000; Convenția Unică asupra Stupefiantelor din 1961;
Convenția privind substanțele psihotrope din 1971; Convenția privind interzicerea torturii
etc.
6.Codul de conduită – comportare pentru polițiști, aprobat prin Rezoluția Adunării
Generale a ONU la 17 decembrie 1979.
7.Statutul Organizației Internaționale de Poliție Criminală – INTERPOL. România
fiind unul dintre membrii fondatori al acestui organism.
8.Convenția de înființare a EUROPOL din 1995.
 9.Un alt izvor de drept polițienesc îl constitue sursele laterale, constând din
dispoziții răzlețe, împrăștiate prin diferite legi speciale. Ele sunt surse directe și indirecte
(ex. Codul de procedură penală prevede în art. 55 că organele poliției sunt organe de
cercetare penală, iar la art. 159 că aceste organe pot face percheziții domiciliare cu
autorizarea judecătorului). Sursele indirecte sunt dispoziții care fără a se ocupa direct,
totuși au repercusiune asupra activității polițienești (exp. Legea Electorală).
10.Statutul juridic al polițistului român.

13. Secțiunea a V-a Legătura dreptului polițienesc cu alte ramuri de drept și alte
științe

1. Legătura dreptului polițienesc cu morala

Dreptul polițienesc trăiește în armonie cu morala, el intrând în cadrul acestia și fiind
apărătorul ei. Dreptul polițienesc nu poate veni în conflict cu morala epocii sale. Însă nu
toate principiile moralei intră în domeniul dreptului polițienesc.
2 .Legătura cu dreptul constituțional
Dreptul constituțional fiind depozitarul principiilor pe care se bazează organizarea
puterilor în stat și care reglementează exercițiul suveranității statului, este firesc ca
izvoarele și principiile dreptului polițienesc să le extragă din dreptul constituțional.
Izvorul principal al dreptului polițienesc din orice țară derivă de la puterea legiuitoare prin
legea fundamentală a statului – Constituția. Într-un stat de drept ce se vrea a fi România, a
cărei guvernare are la bază principii democratice, nu poate exista un drept polițienesc
arbitrar și reacționar.
Dreptul constituțional cuprinzând principii fundamentale pe care se întemeiază toate
ramurile dreptului, prevede și principiile dreptului polițienesc.
3. Legătura cu Dreptul Administrativ
Vasile Barbu – spunea că dreptul polițienesc are cele mai intime legături cu dreptul
administrativ, deoarece nu poate exista nici un eveniment în administrația publică, în viața
sa, care să nu aibă nevoie de poliție. Dreptul polițienesc s-a desprins și își are izvorul în
dreptul administrativ ca ramură a dreptului public.
Dispozițiile, ordinile și măsurile administrative nu ar avea nici o valoare și nici un efect
practic dacă nu ar exista poliția care să facă ca ele să fie împlinite și respectate de toți.
Dreptul administrativ ca și cel polițienesc formează cele două elemente principale ale
puterii publice.
4. Legătura cu Dreptul penal și Dreptul procesual penal
Ca ramură a dreptului public intern, dreptul penal reprezintă totalitatea normelor juridice
ce reglementează infracțiunile care pun în pericol interesele statului, ale cetățenilor și
ordinea de drept.
Polițiștii trebuie să cunoască ce fapte constituie infracțiuni și ce atribuții le revin pentru
prevenirea și combaterea lor.
5. Legătura cu Dreptul internațional public
Dreptul internațional public este unul din marile diviziuni ale dreptului care
reglementează ansamblul normelor ce stabilesc raporturile juridice între state. Dar între
state ca și între indivizi iau naștere raporturi juridice, și trebuie să existe cooperare în
combaterea faptelor antisociale (Interpol, extrădare etc.).
6. Legătura cu criminalistica și criminologia
Criminalistica are drept obiect elaborarea metodelor tehnico-științifice și procedeelor
tactice de descoperire, fixare, ridicare, examinare, și explorare a urmelor infracțiunii
având strânse legături cu dreptul polițienesc.
Rezultatele obținute prin metodele și procedeele criminalistice de specialiștii poliției sunt
de un real folos pentru documentarea faptelor comise de infractori.
Poliția în sens larg, ca instituție de apărare a ordinii în state, are menirea de a servi
comunitatea în ansamblu și pe fiecare cetățean.
De aceea trebuie să se reconsidere menirea civică și socială a organelor polițienești care
trebuie să se afirme ca un veritabil factor de stabilitate și echilibru, de protecție a
comunității, de garant al tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
7 .Legătura cu Tactica polițienească
Atât dreptul polițienesc cât și tactica polițienească, ca discipline înrudite, servesc
interesului statului (interes general) care își exercită dreptul său de poliție împotriva celor
care încalcă legea. În baza originii lor comune aceste discipline se identifică atât cu
interesele statului emanând din puterea publică ca atribut al suveranității, cât și cu
drepturile și interesele legale ale cetățenilor pe care, prin organele sale, trebuie să le apere.
Dreptul polițienesc reglementează cadrul legal al intervenției organelor executive ale
statului investite cu dreptul de poliție, iar tactica polițienească stabilește modul concret și
amănunțit în care se face acest lucru (metode, mijloace, procedee și reguli tactice).

14. CAPITOLUL IV PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

POLIȚIENESC

Secțiunea I Noțiunea și importanța principiilor dreptului polițienesc

Activitatea complexă și variată prin care statul își exercită dreptul său de poliție,
precum și întregul arsenal de mijloace, metode și procedee de acțiune folosite de organele
sale abilitate să pună în aplicare acest drept, se încadrează în limitele unor principii
fundamentale prevăzute în legi, ordine și instrucțiuni interne de muncă.
Dreptul polițienesc și sistemul său sunt constituite pe baza unor principii care le
fundamentează și în temeiul cărora se stabilesc raporturile juridice ce formează obiectu
acestei ramuri de drept.
Principiile dreptului polițienesc reprezintă acele orientări generale care călăuzesc și
pe care se fundamentează întreaga activitate a organelor polițienești, în vederea realizării
atribuțiilor ce le sunt stabilite de actele normative în vigoare. Ele sunt reguli de conduită
maximă generalitate și stau la baza organizării și funcționării instituțiilor polițienești și a
activității cadrelor de poliție. Caracterul lor de reguli fundamentale decurge din faptul că
aceste principii își găsesc consacrarea expresă sau implicită în Constituție și în celelalte
legi organice ce reglementează activitatea acestor organe polițienești. Din acest motiv ele
sunt opozabile tuturor, cu forța juridică superioară față de orice alte reglementări.
Aceste principii definesc activitatea poliției și îi dau fizionomia generală, iar
cunoașterea lor prezintă importanță atât teoretică cât și practică.
Din punct de vedere teoretic, aceste principii stabilesc trăsăturile caracteristice ale
întregului sistem de instituții ce desfășoară activități polițienești, dezvăluind concepția
politico-juridică a statului de drept asupra activității organelor polițienești.
De asemenea, ele dau orientarea necesară pentru explicarea doctrinară a normelor
juridice de drept polițienesc, luate în ansamblul lor sau fiecare în parte.
Din punct de vedere practic aceste principii servesc organelor polițienești la
aplicarea corectă conform atribuțiilor legale ce le revin, a normelor juridice de drept
polițienesc, atât în cadrul raporturilor sale interne cât și în cadrul raporturilor pe plan
extern ce se stabilesc în sfera lor de activitate.
Principiile fundamentale ale dreptului polițienesc au ca trăsătură principală
democratismul ce rezultă din faptul că ele exprimă voința legiuitorului, interesele
societății și al cetățenilor și au drept scop asigurarea ordinii și liniștii publice.
Aceste principii care guvernează organizarea și funcționarea structurilor polițienești
trebuie privite în strânsa lor legătură și interdependență, constituind un tot unitar în care
diferitele cerințe se completează și se condiționează reciproc asigurând desfășurarea
activității în spiritul obligațiilor și exigențelor puse în fața poliției la ora actuală.
Având o determinare obiectivă, principiile dreptului polițienesc trebuie respectate
atât în elaborarea actelor normative ce reglementează raporturile polițienești cât și în
procesul aplicării acestora.
În complexul acestor principii distingem ca o premisă indispensabilă și în același
timp o sinteză a lor celor trei mari principii: respectarea drepturilor omului, a legalității și
principiul prevenirii faptelor antisociale.

15. Secțiunea a II-a Principiul protecției drepturilor omului

Constituie un principiu guvernant al dreptului nostru intern și el stă la baza întregii
activități polițienești de aplicare a legii și de asigurare a ordinii publice în stat. Revoluția
din decembrie 1989 a deschis calea ca și în țara noastră drepturile omului să poată fi
recunoscute, garantate și exercitate potrivit concepției care postulează că ele sunt inerente
ființei umane, că sunt naturale, sacre și inviolabile și trebuie să fie ocrotite de lege.
Drepturile omului au constituit de-a lungul vremii una din preocupările importante
ale filozofilor și juriștilor.
Încă din antichitate au apărut idei care susțineau o relativă ” egalitate naturală a
oamenilor”, chiar dacă în plan economic sau juridic nu exista un suport concret al acestui
mod de a gândi.
În evul mediu s-a produs un eveniment care avea să constituie baza unui întreg șir de
teorii privind drepturile omului, eveniment ce îl constituie celebra ”Magna Charta
Liberatum” apărută în anul 1215 semnată prin constrângere de regele englez Ioan Fără de
Țară și în care printre altele se stipula că ”Nici un om liber nu va fi arestat, deținut sau
deposedat de bunurile sale, declarat ”în afara legii” ori exilat, sau lezat de orice manieră și
noi nu ne vom îndrepta împotriva lui și nu vom trimite pe nimeni împotriva lui fără o
judecată loială, conform legii țării”.
O contribuție importantă în acest sens o au și lucrările lui Thomas Hobbes, în care autorul
afirmă că în esență oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale și
că această egalitate trebuie să fie recunoscută prefațându-se astfel cele două teorii ale
drepturilor omului din acea epocă și anume: teoria dreptului natural și cea a contractului
social.
Revoluția franceză din 1789, a beneficiat de o adevărată pregătire ideologică datorată lui
Montesquieu, care a fost primul filozof ce a afirmat că lumea este supusă unor legi
obiective, ce constituie raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor și deci tot ce
există are legile sale.
Nu se poate vorbi despre o istorie a dreptului omului fără a sublinia contribuția majoră
adusă de un alt filosof Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea sa ”Contractul social”
susținea că ” omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”. Pentru apărarea
persoanei el preconiza existența contractului social, prin care omul pierde libertatea sa
naturală, și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează, câștigând în schimb
libertatea civilă și proprietatea asupra a ceea ce posedă.
Am amintit aceste idei de început în domeniul conștientizării drepturilor omului, pentru
că ele au constituit temelia a numeroase concepții materializate în documentele
internaționale prin care sunt ocrotite drepturile omului ca de exemplu:
-Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de
Adunarea Generală ONU:
-Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale din 1950:
-Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
din 1965;
-Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale din 1966;
-Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor din 1979;
-Convenția împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude , inumane sau
degradante din 1984;
-Convenția Națiunilor Unite privind combaterea Traficului ilicit de stupefiante și
substanțe psihotrope din 1988;
-Convenția privind drepturile copilului din 1989;
-Codul de Conduită și comportare pentru polițiști adoptat de Adunarea Generală a
ONU în 1979.
Pentru ca aceste drepturi și libertăți să se poată realiza conform substanței pe care le-o
conferă reglementările internaționale, conceptele și instituțiile de drept ce le definesc, ele
își găsesc o adevărată consacrare în Constituția țării în legile ce guvernează societatea
noastră democratică.
Ca atare guvernului,organelor și instituțiilor statului de drept, funcționarilor publici, le
revine obligația să realizeze efectiv garantarea acestor drepturi, intervenind ori de câte ori
ele sunt nesocotite sau încălcate.
În societățile democratice poliția se situează într-un punct de echilibru, pe de o parte
având obligația de a asigura respectarea drepturilor omului și pe de altă parte de a exercita
puterea legală, dreptul de poliție al statului în scopul protejării intereselor statelor și
instituțiilor sale.
Principiul protecției drepturilor omului presupune că polițiștii trebuie să trateze ființa
umană, în spiritul respectului față de viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea,
demnitatea și proprietatea acesteia.
Pentru realizarea acestui deziderat, major se impune cu necesitate ca organele polițienești
să-și îndeplinească în permanență atribuțiile ce le revin conform legii, servind
comunitatea și să asigure protecția tuturor cetățenilor împotriva actelor ilegale ce le
încalcă aceste drepturi și libertăți fundamentale.
În societatea democratică cetățenii având o percepție mult mai acută a demnității
individuale și a drepturilor omului, analizează, mult mai critic și exigent comportamentul
polițiștilor formulând și înaintând plângeri, vis-a-vis de acest comportament, organelor în
drept. De aceea activitatea polițiștilor trebuie să fie conformă cu legea și cu cerințele
societății. Aceasta explică în parte creșterea exigenței dreptului și procedurii interne din
fiecare țară precum și adoptarea de către ONU și Consiliul Europei a unor rezoluții
privind controlul comportamentului polițiștilor în îndeplinirea atribuțiilor legale. În
viziunea acestor reglementări conduita polițiștilor trebuie să se bazeze pe înțelegerea și
acceptarea principiilor etice în aplicarea legii nu ca scop în sine, ci ca un mijloc de a
asigura un tratament echitabil tuturor oamenilor fără nici un fel de discriminare.
Polițistul este obligat să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului,
Constituția și legile țării, prevederile regulamentelor de serviciu și să îndeplinească
dispozițiile legale ale șefilor ierarhici referitoare la activitatea sa profesională. El răspunde
în condițiile legi pentru modul în care își exercită atribuțiile de serviciu.
Legea prevede că polițistul își desfășoară activitatea profesională în interesul și sprijinul
persoanei, comunității și instituțiilor statului cu respectarea principiilor imparțialității,
nediscriminării și gradualității.
Exercitarea atribuțiilor polițienești presupune și impunerea normelor legale față de acele
persoane care le încalcă sau le nesocotesc. Această aplicare însă nu poate fi făcută oricum
ci numai respectând demnitatea umană. Chiar dacă o persoană a încălcat legea și pentru
aceasta urmează să suporte consecințele stipulate în norma juridică, ea trebuie tratată ca
oricare altă perosană fără a i se leza demnitatea umană. Totodată limitările drepturilor
omului sunt justificate doar în măsura în care sunt autorizate expres prin prevederile
legale motiv pentru care regulile de tactică polițienească trebuie necondiționat să fie în
strictă concordanță cu spiritul legii și normelor procedurale.
Un alt aspect al principiului respectării drepturilor omului se referă la folosirea forței de
către polițiști. Pe de o parte nu se poate concepe îndeplinirea atribuțiilor poliției în afara
posibilității de a folosi forța, iar pe de altă parte nu se poate concepe respectarea
drepturilor omului în condițiile folosirii necontrolate a forței.
Folosirea forței trebuie făcută, de persoanele investite cu puteri polițienești, numai dacă
aceasta este strict necesară și numai dacă nu pot fi folosite alte mijloace sau metode care
să determine întreruperea activității delictuoase și îndepărtarea pericolului creat.
Din conținutul principalelor documente internaționale și interne ce se referă la protecția
drepturilor omului rezultă că sunt susceptibile a fi lezate prin acțiunile abuzive ale
organelor polițienești sau ale altor organe de stat următoarele drepturi:
-Dreptul la viață, libertate și securitate personală;
-Dreptul de a nu fi supus la torturi, pedepse sau tratamente inumane, crude ori
degradante;
-Dreptul la egalitate în fața legii și la protecția acesteia fără nici o deosebire;
-Dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat, în mod arbitrar;
-Dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovăție (până când vinovăția sa nu a
fost stabilită în mod legal, în cadrul unui proces public);
-Dreptul de a nu fi condamnat pentru fapte ce nu erau încriminare legal în
momentul comiterii lor;
-Dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor
unui stat;
-Dreptul la libertatea de a-și exprima opiniile, la întrunire și asociere pașnică;
-Drepul la neimixtiuni în viața sa privată, de familie, la inviolabilitatea domiciliului
și a corespondenței. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui
drept, decât în măsura în care acest amestec este permis de lege și dacă constituie o
măsură necesară pentru siguranța statului, securitatea publică, a economiei țării, apărarea
ordinii, prevenirea infracțiunilor, protejarea drepturilor și libertăților altor persoane;
-Dreptul de a părăsi țara;
-Dreptul la proprietatea privată;
-Derptul de a fi tratat cu umanitate și respectarea demnității;
 -Dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, de
motivele arestării sale și de orice acuzație împotriva ei.
Nerespectarea limitei firești între dreptul polițiștilor de a aplica legea și obligația
cetățeanului de a o respecta conduce în mod inevitabil fie la abuz din partea polițistului fie
la încălcarea legii și suportarea consecințelor de către cetățean care în mod voit nu dorește
să respecte legea și o încalcă.
În vederea prevenirii încălcării acestor drepturi și reducerii posibilității cadrelor de poliție
de a comite abuzuri în aplicarea legilor în cadrul Ministerului Afacerilor Interne au fost
instituite structuri care s-au concretizat prin înființarea Comitetului pentru Drepturile
Omului și Drept Umanitar; primul organism de acest gen din țară, precum și a unor
compartimente în cadrul direcțiilor centrale, a unor comitete și comisii la celelalte nivele.

16. Secțiunea a III-a Principiul respectării legii (legalitatea)

Într-adevăr, romanii spuneau: ” Filat Lex, pereat mundi” (Să piară lumea, dar să se facă
dreptate). Principiul legalității constituie un principiu fundamental al statului și dreptului
și constă în obligativitatea tuturor organelor statului, partidelor și organizațiilor politice,
economice și sociale, a tuturor persoanelor fizice și juridice de a respecta și aduce la
îndeplinirea întocmai a prevederilor legale.
În același timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele sale abilitate, a
drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice.
Nu se poate vorbi de un stat de drept fără o întronare fermă a principiului legalității și
ordinii publice. Ca expresie a ordinii și libertăților sociale ca emanație a puterii instituită
de popor – legea stabilește norme permisive și prohibitive în toate domeniile vieții sociale.
Legea este inflexibilă și trebuie respectată întocmai, neținându-se seama că unui individ îi
vine mai ușor sau altuia mai greu să-i îndeplinească prevederile, conform dictonului latin
”dura lex sed lex” (legea e aspră dar e lege).
Nimeni niciodată nu va putea invoca o anumită procedură situată în afara prevederilor
legale, sub pretextul necesității punerii în aplicare a unei norme juridice, cu excepția
situațiilor expres prevăzute tot de către lege.
Atâta timp cât legea, ca normă cu caracter obligatoriu este apărată și aplicată întocmai de
către stat, prin organele sale, democrația constituțională este asigurată.
Totodată legalitatea presupune ca organele abilitate ale statului, în activitatea lor de
punere în aplicare a prevederilor legale trebuie să acționeze numai în conformitate cu
spiritul acestora.
În conformitate cu acest principiu întreaga activitate polițienească trebuie să se desfășoare
potrivit legii și în vederea aplicării întocmai a acesteia, respectarea legii și a celorlalte
acte normative fiind o cerință esențială care decurge din organizarea democratică a
statului.
Polițistul este investit cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu
îndeplinirea atribuțiilor publice, pe timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de
serviciu, în limitele competențelor stabilite prin lege, însă autoritatea funcției nu o poate
exercita în mod arbitrar și în interes personal.
Legalitatea presupune obligativitatea polițiștilor de a respecta legea atât în conduita pe
care o manifestă în activitatea de prevenire și descoperire a infracțiunilor sau de
îndeplinire a altor atribuții specifice cât și în calitatea sa de simplu cetățean. Ca om al legii
polițistului nu i se tolerează nici cea mai neînsemnată încălcare a legii nici un fel de
arbitrariu sau compromis în aplicare prervederilor ei.
Respectarea acestui principiu în activitatea polițiștilor se impune sub două laturi
principale;
a) De a veghea la aplicarea întocmai a legii și a interveni făcând uz de prevederile ei
atunci când a fost încălcată, indiferent de persoana și poziția ei socială; de a depune toate
diligențele pentru ca cei vinovați să fie descoperiți și trași la răspundere;
b) De a nu face abuz de calitatea ce o au, de a nu denatura și exagera în aplicarea
prevederilor legii.
Conceptul de supremație a legii presupune existența poziției dominante a legii în raport cu
orice alte reglementări juridice referitoare la organizarea și funcționarea statului, legea
fiind actul normativ cu valoare și forță juridică superioară. În acest sens orice alt act
normativ, inclusiv dispozițiile șefilor ca reglementări interne se vor emite numai pe baza
și în vederea executării legii.
În acest context, șeful este răspunzător de dispozițiile date, de executarea lor și de
consecințele acestora. În cazul când îl însărcinează pe un subordonat să acționeze în locul
său, responsabilitatea revine în întregime șefului și ce dispune asupra acțiunilor pe care
subordonatul le execută în mod regulamentar, în cadrul funcției sale și a dispoziției
primite. Subordonatul este obligat să execute dispozițiile primite exceptând cazul când
dispoziția dată este ilegală și de natură să afecteze grav un interes public. În asemenea
situație el este obligat să raporteze obiecțiile sale șefului care a dat dispoziția respectivă,
arătând în mod expres natura ilegală a acestuia.
Șefii ierarhici din Poliția Română răspund pentru legalitatea dispozițiilor date
subordonaților. Ei sunt obligați să verifice dacă acestea au fost transmise și înțelese corect
și să controleze modul de îndeplinire a lor.
O altă problemă pe care o ridică aplicarea principiului legalității în activitatea
polițienească este aceea a dreptului de apreciere a polițiștilor în adoptarea unora sau altora
dintre măsurile prevăzute de lege și a severității acestora. Acest drept de apreciere decurge
din independența operativă a organelor polițienești, ca și din însăși natura activității pe
care aceștia o înfăptuiesc. Într-adevăr nu s-ar putea vorbi de o independență operativă a
organelor polițienești dacă ele ar fi doar niște organisme de executare mecanică a
dispozițiilor altor organe, fără a avea posibilitatea să aprecieze ce măsură să ia, în ce
situație, și cum să o aducă la îndeplinire.
Puterea discreționară se definește pentru polițiști prin libertatea de apreciere, de acțiune și
decizie în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, acest lucru însă nu presupune
arbitrariul, iar acțiunile întreprinse de fiecare polițist trebuie să fie în limitele prevederilor
legale.
Activitatea polițienească implică o mare responsabilitate. Recunoașterea dreptului de
apreciere pentru organele polițienești, are ca scop valorificarea competenței profesionale a
acestora și implicit aplicarea legii în raport de situațiile și condițiile concrete. Acest drept
de apreciere nu este însă nelimitat, deoarece polițistul nu poate decide în contradicție cu
prevederile legii. Orice act polițienesc este supus la minimum două condiții impuse de
normele juridice și anume:
-Condiția referitoare la autoritatea polițienească competentă să-l emită;
-Condiția referitoare la scopul ce trebuie realizat, și care este în mod necesar
interesul public, al comunității.
În statul de drept nu trebuie să existe acte polițienești în întregime discreționare, scăpate
de sub orice control jurisdicțional.
Principiul legalității este strâns legat de apărarea drepturilor omului. În actuala societate
democrația și legalitatea sunt fețele aceleași medalii. Nu poate exista democrație. Sunt
însă mulți indivizi care înțeleg în mod greșit libertățile democratice, acceptând ideea că
pot face ce vor, chiar să încalce legea, iar atunci când poliția intervine aplicând
prevederile legii, invocă încălcarea drepturilor omului blamând acțiunile polițiștilor.
Democrația, puterea poporului nu se poate exercita într-un cadru haotic, anarhic, ea
trebuie să respecte normele legale de comportament statornicite în societate. Cel care
încalcă legea trebuie să înțeleagă că răspunde în fața legii și nu a polițistului.
Acest principiu care guvernează întreaga activitate polițienească presupune, de asemenea,
cunoașterea temeinică, interpretarea judicioasă și aplicarea întocmai de către toți polițiștii
a tuturor legilor și actelor normative ce le stabilesc atribuții și drepturi, un autocontrol
permanent în acțiunea de aplicare a acestora, promovarea consecventă a cultului legii,
adevărului și dreptății.

17. Secțiune a IV-a Principiul echidistanței politice

Fără a face abstracție de faptul că statul face parte din suprastructura politică, iar dreptul
din cea juridică, între stat și drept există o legătură indisolubilă, ideologia politică și
juridică exprimându-se inexistența statului și dreptului, între toate elementele
suprastructurii politico-juridice existând relații de interdependență Politica forțelor
dominante, determină atât conținutul cât și formele reglementărilor juridice. Statul, ca
organizație politică a clasei dominante, nu-și poate realiza funcția sa socială decât prin
intermediul dreptului, care la rândul său își are eficacitatea numai prin existența statului.
O premisă obiectivă în funcționarea poliției, în statul de drept, o constituie imparțialitatea
și neutralitatea acesteia în raport cu toate forțele politice din societate. Menirea poliției
este servirea comunității, iar satisfacerea acestei cerințe presupune autonomie în raport cu
forțele politice ale societății.
După cum se știe regimul comunist a politizat în totalitate poliția pe care a subordonat-o
mecanismelor de decizie ale unui regim totalitar. După decembrie 1989 printre primele
măsuri ale statului de drept a fost depolitizarea poliției, fapt ce a însemnat desprinderea
acestei instituții importante a statului de influiența forțelor politice și realizarea unui pas
important pe linia profesionalizării ei.
Fiind o componentă a puterii executive a statului poliția se subordonează doar legilor țării
și adevărului, nefiind implicată în competiția pentru putere a partidelor și celorlalte forțe
politice.
Potrivit acestui principiu, organele de siguranță și ordine ale statului rămân echidistante
nefiindu-le permis să desfășoare politici partizane vis-a-vis de una sau alta din
formațiunile sau partidele politice și ca atare este și trebuie să fie un organism care nu
poate fi manipulat politic.
Totodată, în conformitate cu normele legale în vigoare, cadrele Ministerului Afacerilor
Interne ,Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Justiției și Serviciul Român de
Informații nu pot face parte din nici un partid sau organizație politică.
Totuși prin natura și specificul activităților desfășurate, prin misiunile ce le revin organele
de siguranță și ordine publică trebuie să apere valori fundamentale ale statului de drept,
valori care pornesc din sfera economicului și se transpun în sfera socialului și politicului,
a oricărui domeniu al vieții publice.
Poliția și siguranța statului au o oarecare implicare în viața politicului, prin natura
atribuțiilor de serviciu, ele intră în raporturi directe cu oamenii politici, apără instituțiile
politice, asigură paza sediilor partidelor politice, asigură măsurile de ordine în cadrul
manifestărilor publice și în timpul campaniilor electorale.
Cu privire la denumirea acestui principiu sunt utilizate mai multe expresii ca de exemplu:
”neutralitate politică”, ”apolitism”, ”apartidism”, ”conduită depolitizată” etc. Considerăm
că cea mai corectă expresie, care desemnează statutul polițistului român, este cea de
echidistanță politică. Nu putem spune că polițistul este neutru din punct de vedere politic,
deoarece el participă la viața politică a țării, dacă ne gândim numai la dreptul la vot pe
care îl exercită ca orice cetățean. De asemenea polițistul nu poate fi neutru față de patidele
politice, deoarece are obligația de serviciu să le asigure normala existență. El trebuie să fie
echidistant politic, adică să manifeste aceeași atitudine față de orice partid sau grupare
politică, făță de orice cetățean indiferent de convingerile politice ale acestuia. Totodată
polițiștii pot avea anumite afinități față de un partid sau altă forță politică, dar acestea nu
le poate face publice, atât în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, cât și în afara orelor
de program.
Dreptul cetățenilor de a se asocia liber în partide politice prevăzut de Constituție la art.40
presupune că și polițistul poate deveni membru al unui partid politic și să facă politică în
acest sens, dar în prealabil el trebuie să demisioneze din funcția pe care o deține.
Totodată polițiștii în întreaga lor activitate trebuie să fie imparțiali atât în raporturile cu
oamenii politici cât și față de fiecare cetățean, indiferent de poziția ce o are în ierarhia
socială, toți fiind egali în fața legii.
Atitudinea nonpartizană a polițiștilor nu exclude însă posibilitatea ca ei să participe la
activitățile unei asociații profesionale și să fie membru, al acesteia, cum este de pildă
Uniunea Juriștilor democrați din România, sau Societatea Națională de Criminologie și
Criminalistică, Asociația criminaliștilor din România.

18. Secțiunea a V-a Principiul prevenirii faptelor antisociale

1. Noțiunea și scopul prevenirii
Protecția socială pe care trebuie să o asigure statul de drept este o problemă fundamentală
ce trebuie soluționată atât printr-un cadru legislativ corespunzător, cât și prin măsuri
întreprinse la nivelul diverselor instituții cu atribuții anti-infracționale sau de ordin
educativ.
În preocuparea și concepția tuturor factorilor sociali cărora le revin atribuții pe linia
combaterii fenomenului criminalității, elementul principal, obiectivul esențial și prioritar
îl reprezintă prevenirea.
Experiența demonstrează că organizarea unei eficiente activități preventive, ori câte
eforturi ar impune, este incomparabil mai ușor de realizat și mai eficientă decât activitatea
de descoperire și combatere a faptelor antisociale.
În fiecare societate exista o criminalitate reală formată din totalitatea faptelor antisociale
comise la un moment dat. De asemenea, există o stare latentă sau potențială ce cuprinde
un mare număr de indivizi și care din cauza factorilor criminogeni (interni și externi) sunt
pretabili să comită fapte antisociale. Instituțiile polițienești luptă în egală măsură atât
împotriva delicvenței reale, cât și contra celei latente, această luptă având caracterul unei
acțiuni de profilaxie socială.
Câmpul în care se poate desfășura această acțiune de profilaxie socială este imens: măsuri
de igienă socială care să combată alcolismul, drogurile, bolile; măsuri de ordin economic
care să asigure un trai decent membrilor societății; măsuri de ordin educativ, legislativ și
politic, menite să asigure dreptatea, liniștea și progresul.
Conceptual, prevenirea este o strategie ”ante-delictum”, care a devenit o necesitate de
stringentă actualitate în toate statele. În cadrul strategiei antedelictum se cuprind toate
inițiativele și acțiunile care pot opri, altfel decât prin coerciția aplicată ”post factum”,
evoluția fenomenului criminalități.
În sens general, prevenirea faptelor antisociale poare fi definită ca ”un ansamblu de
măsuri economice, sociale, politice, educative, juridice și administrative menite să ducă la
buna desfășurare a relațiilor sociale și la înlăturarea cauzelor și condițiilor ce favorizează
fenomenul infracțional”.
Din punct de vedere al activității polițienești putem defini prevenirea ca ”totalitatea
măsurilor întreprinse de aceste organe pentru împiedicarea comiterii de infracțiuni și alte
fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului persoanelor pretabile să încalce
legea, pentru pregătirea antiinfracțională a populației și sprijinirea instituțiilor publice și
private în asigurarea pazei bunurilor pentru înlăturarea cauzelor și condițiilor ce
favorizează săvârșirea faptelor ilegale.
Activitatea de prevenire a criminalității face parte dint-o sferă mai largă de preocupări ale
statului de drept incluzând în primul rând prevenirea încălcării regulilor morale de
conviețuire socială (a acelor reguli neinstituționalizate în acte normative) iar în al doilea
rând activitatea de prevenire a încălcării legii în general și în cadrul acestei legi penale în
special.
Noțiunea de prevenire este folosită și de alte ramuri de drept. Astfel știința dreptului penal
folosește termenii de prevenție generală și prevenție specială, când se referă la efectul
preventiv al legii penale (efect pe care legea penală îl exercită asupra conduitei cetățenilor
prin încriminările pe care le cuprinde și sancțiunile ce le prevede).
a) Prevenția generală se referă la efectul ce se exercită asupra tuturor cetățenilor
unui stat chiar de la adoptarea legii penale, prin evidențierea consecințelor la care le
expun în caz de nerespectare a prevederilor ei (regula de conduită se desprinde indirect
din descrierea faptei incriminate).
b) Prevenția specială există atunci când se exercită asupra persoanei care a încălcat
legea, stabilind condițiile tragerii sale la răspundere penală și sancțiunile ce urmează să i
se aplice. În acest caz ceea ce se previne este repetarea faptei comise.
Politica penală este o parte a politicii generale a statului și se referă la măsurile și
mijloacele ce trebuie adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea fenomenului
infracțional într-o anumită țară și într-o perioadă determinată. Desigur că apărarea
valorilor sociale nu se realizează exclusiv prin mijloace juridice ci și prin mijloace
extrajuridice de ordin economic, social, cultural, educativ ca și prin intermediul normelor
juridice extrapenale de drept administrativ, de drept comercial, de drept al muncii etc.
Acționând asupra factorilor cauzali ai criminalității, activitatea de prevenire urmărește să
reducă treptat efectul lor negativ și prin aceasta, să contribuie la micșorarea numărului și
gravității faptelor de încălcare a legii.
Scopul și conținutul strategiei activității de prevenire îl constituie orientarea pe baze
științifice a acestei activități, în raport cu necesitatea socială, stabilind metode și mijloace
de acțiune. Totodată scopul activității de prevenire îl constituie și cunoașterea cauzelor și
condițiilor favorizante care determină sau înlesnesc săvârșirea infracțiunilor.
1. Formele activității de prevenire
Activitatea de prevenire se înfățișează, în esență, ca o succesiune de acte susceptibile să
declanșeze un proces cauzal autentic, îndreptat spre stabilirea și anihilarea factorilor
potențiali contributivi ai criminalității.
În practica activității polițienești de prevenire se conturează două forme principale:
 a) Prevenirea preinfracțională (antedelictum), care se referă la activitățile ce
trebuie desfășurate de aceste organe specializate ale statului în combaterea fenomenului
infracțional în toate ipostazele sale de manifestare și care vizează următoarele probleme:
-Cunoașterea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor de natură să determine ori
să favorizeze săvârșirea faptelor ilegale;
-Identificarea persoanelor din a căror comportare, anturaj și mod de viață
rezultă că sunt predispuse să comită fapte contrare legii;
-Atenționarea lor asupra consecințelor la care se expun (fără a se aștepta ca
persoana să cadă în greșeală);
-Depistarea și destrămarea unor grupuri cu intenții și preocupări ce pot
degenera în comiterea de infracțiuni;
-Participarea, alături de alte organe ale statului la educarea juridică a
cetățenilor pentru cunoașterea și respectarea prevederilor legale;
-Cunoașterea minorilor și tinerilor cu comportament deviant, a celor lipsiți de
supraveghere ori care provin din familii dezorganizate, medii infracționale, a celor
care au abandonat școala și duc o viață parazitară, a copiilor străzii etc, și sprijinirea
lor pentru a nu deveni infractori;
-Pregătirea antiinfracțională a populației, printr-o gamă variată de mijloace,
în primul rând pentru a evita încălcarea legislației în vigoare și în al doilea rând
avertizarea persoanelor (pentru a nu deveni victime potențiale) asupra modalităților
prin care se pot apăra ori evita să devină subiecte pasive ale unor fapte penale;
-Informarea permanentă a populației prin mijloacele mass-media cu unele
cazuri de încălcare a legii și consecințele lor, în vederea creării unei opinii publice
împotriva celor care încalcă legea;
-Desfășurarea unei eficiente activități de constatare și sancționare a faptelor
contravenționale din diferite domenii de activitate pentru ca aceasta să nu
degenereze în infracțiuni.
b) Prevenirea postinfracțională (post facturm), se desfășoară de către organele
poliției în colaborare cu alte organe de stat abilitate în acest sens și are drept scop evitarea
recidivei prin determinarea și sprijinirea celor care au comis infracțiuni, să se integreze
rapid și deplin în viața socială.
O măsură importantă și eficace pe această linie o are cunoașterea activității celor liberați
din penitenciare după executarea pedepsei și inițierea unor măsuri eficace pentru
destrămarea grupurilor de infractori.
În realitate această a doua formă de prevenire nu este, propriu-zis o prevenire stricto-
senso, deoarece ea nu se situează înainte de săvârșirea infracțiunii, urmărind doar să evite
comiterea altor fapte în viitor ceea ce ține tot de prevenirea criminalității.
Deosebit de aceste forme în care se manifestă activitatea preventivă, datorită specificului
muncii, diversității mijloacelor prin care se acționează, poliția și alte organe judiciare
(procuratura și justiția) execută o activitate preventivă prin însăși descoperirea operativă a
faptelor ilegale, identificarea, prinderea, cercetarea și tragerea la răspundere a
făptuitorilor.

2. Caracterele activității de prevenire

Activitatea de prevenire are un conținut complex întrunind următoarele trăsături
caracteristice:
a) Caracterul umanitar și social
Prin conținutul și finalitatea sa prevenirea asigură integritatea valorilor sociale și
individuale, afirmarea personalității indivizilor în cadrul raporturilor sociale, exercitarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor.
Activitatea de prevenire este menită să-i sprijine pe cetățeni să se integreze în conduita tip
statornicită în societate, să respecte legile și normele de conviețuire socială din
convingerea intimă că acest lucru este obiectiv necesar atât pentru apărarea intereselor
generale cât și a celor individuale.
Totodată prevenirea are drept scop să-i împiedice pe oameni să cadă sub influențe
dăunătoare, să încalce legea devenind infractorii și să-i ajute să se reintegreze social când
au comis fapte penale.
b) Caracterul continuu și dinamic al prevenirii, rezultă din necesitatea apărării
permanente a valorilor fundamentale ale societății, a drepturilor și intereselor persoanelor.
Prevenirea nu poate avea eficiență dacă se defășoară sporadic, în salturi, impulsionată
doar de unele analize ce constată o criminalitate în creștere, în anumite perioade. Această
activitate nu poate fi nici o sarcină de campanie, ci una permanentă continuă.
Munca de prevenire, prin însăși natura ei, presupune o stare de alertă continuă a organelor
polițienești, dar nu numai a acestora, ci ea trebuie să fie în atenția tuturor factorilor sociali
cu atribuții în domeniu.
Îndeosebi, organele polițienești trebuie să cunoască în orice moment, starea și dinamica
fenomenului infracțional, din orice domeniu, pentru a întreprinde cele mai eficace măsuri
de a preveni comiterea faptelor ilegale.
Prevenirea presupune de fapt acțiune, organele polițienești trebuie să se afle întodeauna
cu un pas înaintea comiterii infracțiunii, să oprească declanșarea ei, prevenindu-l pe cel
care ar intenționa să o săvârșească, asupra consecințelor negative ale acesteia și a
sancțiunilor ce le va suporta.
Un alt aspect se referă la activitatea organelor polițienești în sensul menținerii
concordanței între sistemul legislativ existent la un moment dat în societate și dinamica,
evoluția și mutațiile fenomenului criminalității (să cunoască noile forme de eludare a
legii, sau de acțiune în anumite domenii în care legislația nu are prevederi, ori acestea sunt
depășite, dând posibilitatea unor indivizi să lezeze interesele societății și membrilor săi
fără a fi trași la răspundere juridică).
c) Caracterul multilateral al prevenirii
Prevenirea se desfășoară în toate domeniile de activitate unde se pot comite încălcări ale
prevederilor legale. În al doilea rând prevenirea se realizează printr-o multitudine de
activități politice, sociale, economice, educative, juridice, administrative și de altă natură,
inclusiv prin folosirea forței coercitive a statului. În acest sens este necesară elaborarea și
perfecționarea permanentă a cadrului legal prin care ea să prevină fenomenele negative și
perturbările de orice fel. De asemenea crearea și perfecționarea permanentă a structurilor
instituționale prin care să se acționeze eficient împotriva comiterii de infracțiuni.
Se impune de asemenea cunoașterea evoluției, cauzelor și condițiilor care generează sau
favorizează fenomenul infracțional în diverse domenii de activitate și propunerea de
măsuri urgente factorilor competenți pentru îmbunătățirea sau completarea legislației.

3. Importanța socială a activității de prevenire

O succintă trecere în revistă a efectelor imediate, pe care le produce activitatea
polițienească de prevenire condusă și desfășurată continuu pe toate planurile,
demonstrează importanța și semnificația deosebită pe care o are această activitate.
În acest context precizăm că prin prevenire se realizează:
 a) Împiedicarea unor persoane de a deveni contravenient sau infractor și de a
suporta rigorile legii;
b) Evitarea producerii de prejudicii materiale, fizice sau morale, cu consecințe greu
sau uneori imposibil de reparat;
c) Crearea unui climat de liniște și siguranță membrilor societății, a convingerii că
viața, integritatea lor corporală și bunurile le sunt apărate, că organele polițienești își fac
datoria;
d) Împiedicarea destrămării sau dezorganizării vremelnice a unor familii cu
implicații nedorite atât pentru cei care suportă sancțiunea legală cât și pentru copiii
acestora care din lipsă de grijă și supraveghere, din lipsa mijloacelor de existență ale
părinților, pot săvârșii la rândul lor fapte ilegale;
e) Reducerea volumului de muncă al organelor de poliție, procuratură, justiție și a
cheltuielilor ce se fac pentru cercetarea penală, judecată și executarea pedepselor în
penitenciare.
La acest aspect mai trebuie menționate tracasajul, timpul pierdut și munca depusă de alte
persoane solicitate în activitatea procesuală ca: martori, experți, revizori contabili etc.
Activitatea de prevenire se realizează de organele polițienești prin forțe proprii în
cooperare cu celelalte unități ale Ministerului Afacerilor Interne, cu alte organe de stat cu
sprijinul cetățenilor.

19. Secțiunea a VI-a Principiul păstrării secretului profesional

Potrivit art.31 din Constituția României revizuită în 2003, orice persoană are acces la
informațiile de interes public. În acest sens, autoritățile publice sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes
personal. Spre deosebire de accesul la informațiile de interes public care este garantat prin
lege, accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile și condițiile pevăzute
de legea nr. 182/2002 referitoare la protecția acestor informații prin care se înțelege orice
document, date, obiecte sau activități care nu pot fi făcute publice, constituind secrete de
stat sau de serviciu.
Principiul păstrării secretului profesional impune asigurarea secretului activităților
specifice ce se execută sau urmează să fie efectuate de organele polițienești, pentru ca
persoanele care au încălcat legea, ori sunt în atenția poliției, fiind suspectate de comiterea
unor fapte contrare legii, să nu cunoască metodele și mijloacele concrete folosite de aceste
organe, ori măsurile întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se
sustragă cercetării penale sau judecății ori să îngreuneze aceste activități de aflare a
adevărului în cauză. În acest scop cei în cauză caută sa afle prin orice mijloace, dacă sunt
în atenția poliției, ce probe există împotriva lor, ce metode și mijloace, tehnici și evidențe
folosesc organele poliției, stadiul cercetărilor în cauzele penale și alte aspecte care să-i
ajute să scape de răspundere pentru faptele comise.
Practica juridică scoate în evidență faptul că infractorii nu se dau în lături de la încercări
de corupere, intimidare, compromitere, șantaj, amenințări etc. La adresa polițiștilor,
pentru a afla datele secrete ce-i interesează și nu rareori studiază chiar personalitatea
polițiștilor, pentru a le cunoaște și exploata slăbiciunile, pasiunile, viciile și greșeliele
acestora.
Din practica operativă rezultă că cele mai multe secrete sunt deconspirate nu din rea
credință, ci din ușurință, neglijență, comportament superficial, naivitate sau chiar
incapacitate de a sesiza intențiile bine disimulate, ale unor infractori.
Polițistul trebuie să păstreze secretul profesional, fiindu-i interzis să divulge probleme de
serviciu care, prin natura lor sau potrivit unei dispoziții legale expres, trebuie să rămână
secrete. Deasemenea trebuie să dea dovadă de discreție profesională în legătură cu faptele,
informațiile sau documentele de care ia cunoștință cu ocazia exercitării atribuțiilor de
serviciu.
Polițistul trebuie să păstreze secretul acțiunilor pe care el sau organul din care face parte
le întreprinde. Totodată, el trebuie să păstreze secretul problemelor de natură confidențială
pe care prin natura sarcinilor de serviciu le primesc, le culeg sau intră în contact cu ele și
care au legătură cu viața privată a unor persoane, informații ce sunt susceptibile să le
afecteze interesele sau reputația, motiv pentru care ele trebuie păstrate cu grijă, putând fi
aduse la cunoștință numai în interesul instituției sau procesului penal.
Legat de acest principiu, polițistului îi este interzis să divulge dispozițiile primite din
partea șefilor profesionali, să nu difuzeze sub nici o formă, nimănui ceea ce se discută și
se hotărăște de conducerea instituției, să facă aprecieri publice despre șefi, colegi sau alți
funcționari ai autorităților publice cu care intră în contact.
La deconspirarea unei acțiuni polițienești se poate ajunge nu numai prin pălăvrăgeală,
lăudăroșenie sau neglijență, ci și prin nepregătirea temeinică a acestei acțiuni ori
nerespectarea măsurilor stabilite pentru reușita ei. De exemplu, pânda organizată pentru
prinderea unui infractor periculos poate eșua prin destăinuirea acțiunii respective, unei
alte persoane care l-ar putea anunța pe cel în cauză, sau printr-o defectuasă organizare și
executare a acesteia (deplasarea neacoperită spre locul de pândă, fumat, discuții cu voce
tare etc.).
Referitor la principiul păstrării secretului profesional în activitățile specifice poliției se
poate vorbi și de o transparență a activității acestei instituții care se manifestă sub două
aspecte și anume:
-Cea față de întreaga activitate a aparatului de poliție în general (categorii de
infracțiuni comise, dinamica fenomenului infracțional, informarea populației cu o serie de
infracțiuni soluționate etc.);
-Cea concretizată într-o atitudine individuală și un comportament deschis față de
cetățeni, creându-se condiții determinate prin mass-media.

20. Secțiunea a VII-a Principiul cooperării în muncă

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe persoane, grupuri, instituții își
organizează activitatea în vederea realizării uni obiectiv comun.
Supranumit și ” principiul spiritului de echipă” el se impune ca o necesitate obiectivă în
activitatea tuturor organelor polițienești. Prin cooperare se realizează de fapt o împletire a
eforturilor, a capacităților organelor chemate să prevină și să combată fenomenul
infracțional.
Problema cooperării trebuie înțeleasă în sensul că fiecare organ, formațiune sau cadru de
poliție trebuie să-și conjuge eforturile pentru realizarea cu maximă eficiență a atribuțiilor
ce revin în ansamblu acestui aparat.
Cooperarea în muncă se realizează atât pe plan intern între polițiștii ce își desfășoară
activitatea în cadrul diferitelor formațiuni de specialitate, cât și între aceste formațiuni și
alte organe de poliție.
Formele cooperării în muncă constau în:
a) Schimbul permanent și reciproc de informații privind fenomenul infracțional
(între polițiști, formațiunile de specialitate și organele de poliție) privind situația operativă
din sectorul de responsabilitate.
 b) Acțiuni, controale polițienești și razii desfășurate în comun de mai multe
formațiuni, organe de poliție sau în colaborare cu alte organe ce îndeplinesc atribuții
polițienești în stat (poliția militară, garda financiară, poliția sanitar-veterinară, poliția
silvică, poliția de frontieră, oficiul de protecție a consumatorului, autoritatea națională a
vămilor etc.);
c) Analize și ședințe comune de lucru privind dinamica stării infracționale și
contravenționale;
d) Activități desfășurate de mai multe organe polițienești pentru prinderea
infractorilor dați în urmărire locală sau generală (cei care se sustrag de la cercetarea
penală sau de la executarea pedepsei, evadații din locurile de reținere sau deținere,
dezertorii etc.);
e) Cooperarea cu alte organe de stat (procuratură, justiție etc.) sau alte organizații
guvernamentale sau neguvernamentale;
Cooperarea polițienească se realizează și pe plan extern la nivelul Europei în cadrul unor
structuri instituționalizate și Europolului sau TISPO (Organizarea Poliției Rutiere din
Europa), SECI (Inițiativa de cooperare Sud-Est), ICE (Inițiativa Central Europeană),
precum și pe plan internațional în cadrul Organizației Internaționale de Poliție Criminală –
INTERPOL, cu toate statele afiliate la această organizație prin intermediul Secretariatului
General al INTERPOL și al Birourilor Centrale Naționale Interpol.

21. Secțiunea a VIII-a Alte principii de drept polițienesc

1. Principiul operativității și oportunității
Elementele infractoare pentru a-și asigura reușita activităților ilegale, acționează cu
abilitate și prudență folosindu-se de condițiile și împrejurările existente pe care le studiază
în prealabil.
Pentru a dejuca planurile acestora, polițiștii trebuie să acționeze cu opotunitate în vederea
realizării surprinderii lor în flagrant. Acest lucru necesită culegerea informațiilor necesare
asupra infractorilor și faptelor ilegale puse la cale de aceștia și acționarea cu operativitate
pentru a-i surprinde în momentul comiterii infracțiunii.
Surprinederea presupune, deci, a organiza și desfășura orice acțiune polițienească la
momentul oportun când infractorii se așteaptă cel mai puțin șiu când se pot administra cât
mai multe probe privind fapta comisă. Înfăptuirea acestui principiu oferă polițiștilor două
avantaje principale:
a) În cazul infractorilor periculoși, dispăruți și urmăriți de poliție, sau care sunt
prinși în flagrant, ivirea surprinzătoare a polițistului, produce acel moment psihologic în
care infractorul, care consideră că și-a luat toate măsurile pentru a nu fi descoperit, este
pentru moment derutat și în bună măsură, incapabil să reacționeze. Exploatarea eficientă a
acestui moment permite imobilizarea și reținerea lui cu mai multă ușurință.
b) Cu ocazia realizării surprinderii poliția intră în posesia unor probe concludente
privind vinovăția infractorului probe pe care acesta nu mai are posibilitatea să le distrugă
ori să le conteste.
Totodată operativitatea în acțiune a poliției duce la surprinderea infractorului în momentul
sau imediat după comiterea faptei înlăturând posibiliatea sa de a fugi, de a se ascunde ori
de a valorifica bunurile provenite din infracțiune, de a-și crea un alibiu și a face să dispară
probele ce îl învinovățesc. Operativitatea în cercetarea locului faptei, în administrarea
probelor, în identificarea și prinderea autorului, în tragerea sa la răspundere juridică are și
un pronunțat rol preventiv, atât față de cel în cauză cât și față de alte persoane pretabile să
încalce legea.
De asemenea această operativitate a poliției permite ascultarea și redarea cu obiectivitate,
de către martorii oculari, a unor amănunte esențiale instrumentării cauzei.
2. Principiul conlucrării permanente cu poliția
În îndeplinirea sarcinilor profesionale instituțiile polițienești colaborează cu o multitudine
de factori sociali și se sprijină pe concursul larg al populației.
Contribuția cetățenilor la desfășurarea activităților polițienești îmbracă diferite forme și
modalități care permit aflarea și probarea aspectelor concrete ale săvârșirii faptelor
antisociale și îndeosebi prevenirea comiterii acestora.
Cele mai multe forme și modalități de conlucrare cu cetățenii sunt reglementate prin
norme juridice, ordine și instrucțiuni interne de muncă (exemplu: activitatea cu grupele de
sprijin, responsabilii cărților de imobil, personalul de pază, colaboratorii, activul voluntar
de conducători auto etc.). există și o legătură neinstituționalizată care se realizază spontan
la inițiativa cetățenilor. Această colaborare și sprijinul pe care populația îl acordă
organelor polițienești își are suportul în interesul ce îl prezintă pentru cetățeni, pentru
fiecare instituție și organism social, fenomenul infracțional, precum și pe faptul că înțeleg
rolul social și importanța activității acestor organe în prevenirea și combaterea
criminalității în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, a avutului public și
privat.
Acest sprijin al populației în îndeplinirea atribuțiilor ce revin organelor polițienești nu se
realizează de la sine, ci el depinde de o multitudine de factori dintre care cel mai
important îl constituie competența profesională și comportamentul polițiștilor. În
concluzie, conlucrarea dintre poliție și populație depinde de eforturile, răspunderea,
conștiinciozitatea și solicitudinea manifestate de fiecare polițist, de comportarea lor în
societate, în viața personală pentru a constitui un factor de influență pozitivă în rândul
cetățenilor.
3. Principiul continuității
În sensul că serviciul public al poliției funcționează permanent, polițistul fiind în
activitate 24 ore din 24. Nu putem vorbi de perioade de respiro sau de un program fix,
deoarece și infractorii comit fapte ilegale în orice moment.
4. Principiul egalității și imparțialității
Polițiștii trebuie să trateze egal orice persoană, indiferent de poziția sa socială, de originea
sa, de etnia căreia îi aparțin, de cetățenie, sex, rasă sau religie. Ei trebuie să fie imparțiali
deoarece toți cetățenii sunt egali în fața legii.
5. Principiul oficialității și rolul activ al organelor polițienești
Caracterul oficial îl îmbracă toate activitățile legal desfășurate de către instituțiile ce pun
în aplicare dreptul de poliție al statului, fiecare în domeniul lor de activitate. Rolul activ al
acestor organe polițienești este considerat ca esențial pentru punerea în aplicare a actelor
de putere emise de stat, și implicarea acestor organe pentru lămurirea cauzelor aflate în
cercetare, sub toate aspectele.

22. CAPITOLUL V SISTEMUL INSTITUȚIILOR CU ATRIBUŢII

POLIŢIENEŞTI DIN ROMÂNIA

Secţiunea 1 Noţiunea şi clasificarea forţelor publice poliţieneşti

Este indiscutabil ca în actualele condiţii când asistăm la o recrudescenţă a criminalităţii pe
toate planurile, se impune mai mult ca oricând întărirea autorităţii, forţelor publice care
pun în aplicare dreptul de poliţie al statului. Realizarea acestui deziderat presupune
următoarele măsuri pe care trebuie să le ia statul de drept:
 a) O reglementare juridică corespunzătoare, care să asigure şi să garanteze siguranţă
cetăţenilor, a avutului public şi privat, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetățenilor;
b) O dotare adecvată a forţelor de ordine, astfel încât acestea să fie în măsură să
urmărească, să reţină şi să tragă la răspundere pe cei care încalcă legea;
c) Trebuie statuat un regim de executare a pedepselor, care să fie simţit de infractori
ca un act de coerciţie şi nu ca un "loc de odihnă", preferat de unii infractori, stării de
libertate (bineînţeles cu respectarea drepturilor omului).
d) Întărirea autorităţii presupune competenţă profesională, un comportament demn,
responsabil şi corect, conform exigenţelor legale în vigoare, din partea tuturor celor
chemaţi să apere ordinea publică, siguranţă naţională, liniştea şi avutul cetăţenilor,
unitatea, integritatea, suveranitatea şi independenţa ţării.
Orice stat din lume functionează datorită institutiilor sale fundamentale. Acestea se
constituie în sisteme, fiecare având atribuţii specifice, dar în acelaşi timp interacţionând
permanent. Unele dintre sisteme au atribuţii în ceea ce priveşte dezvoltarea economică,
altele în ceea ce priveşte educaţia etc.
Sistemul instituţiilor cu atribuţii poliţieneşti are rolul de apărare a valorilor
fundamentale ale statului român (viaţa, integritatea oamenilor, avutul, independenţa şi
indivizibilitatea teritoriului etc.).
În momentul încălcării legii, se exercită constrângerea bazată pe o putere faptică
irezistibilă, superioară din punct de vedere al legitimităţii faţă de orice putere individuală.
Se poate vorbi astfel, despre dreptul de poliţie al statului. Reamintim că nu trebuie
confundată noţiune a de poliţie ca instituţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cu
poliţie ca activitate de menţinere a ordinii în stat.
Sistemul organelor politieneşti constituie un ansamblu de elemente ale forței publice deci
ale puterii executive a statului care îşi desfăşoară activitatea în scopul punerii în aplicare a
dreptului de poliţie al statului. Aceste organe nu acţionează la întâmplare, ci într-un sistem
organizat denumit sistemul organelor poliţieneşti (sistemul unitate al statului). Toate
aceste organe sunt structurate pe criteriul teritorial şi al funcţionalităţii în diferite domenii
de activitate, asigurându-se astfel unitate a de acţiune dar şi cooperarea corespunzătoare
între aceste elemente ale sistemului.
Organele ce formează acest sistem prezintă următoarele trăsături caracteristice:
-sunt organizate pe principiul teritorialităţii având competenţă la nivelul unităţilor
teritorial-administrative unde funcţionează;
-conducerea organelelor centrale şi teritoriale de profil dă autonomie forţelor
poliţieneşti pe plan local;
-au o structură suplă manifestând operativitate în acţiuni;
-sunt părţi ale unui sistem ierarhizat bazat pe principiul subordonării;
-au continuitate în îndeplinirea misiunilor şi atribuţiilor ce le revin conform legii,
fiind permanent angajate în menţinerea ordinii publice;
-formează o unitate, în sensul că din punct de vedere organizatoric, are loc
subordonarea organelor poliţieneşti din treaptă în treaptă până la organul central,
care la rândul său, se subordonează Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
-în îndeplinirea misiunilor ce le revin există o strânsă cooperare între toate
categoriile de forţe publice, cu respectarea regulilor privind compartimentarea
muncii şi păstrarea secretului acţiunilor concrete.
Aceste organe ce compun sistemul forţelor publice le sunt conferite prin lege următoarele
competenţe:
 a) Competenţa materială care se referă la sfera atribuţiilor unui organ poliţienesc şi
care este stabilită de legi organice, legi ordinare sau alte acte normative;
b) Competenta teritorială, care desemnează limitele în spaţiu, în care pot fi
exercitate atribuţiile conferite de lege acestor organe. Organele poliţieneşti centrale
îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul ţării, iar cele locale, de regulă, numai
într-o anumită unitate administrativ-teritorială;
c) Competenţă funcţională, este dată de funcţiile specifice conferite diferitelor
organe poliţieIieşti în raport de diferitele faze sau etape ale actelor pe care le
execută.
d) Competența personală se raportează la sfera atribuţiilor conferite unui poliţist
ce ocupă o anumită funcţie.

Vom enumera, aceste instituţii, cu precizarea că, le vom detalia numai pe cele care
intersectează în mod curent activitatea de punere în aplicare a dreptului de poliţie al
statului:
1 - Consiliul Suprem de apărare a Ţării (C.S.A.T.) - coordonează activitatea de
apărare a ţării şi siguranţa naţională;
2 - Ministerul Afacerior Interne (M.A.I.) - este principala instituţie care, prin
componentele sale, asigură protecţia civilă, menţinerea şi restabilirea ordinii şi liniştii
publice, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, avutul public sau privat,
precum şi paza frontierelor de stat;
3 - Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informatii Externe şi Direcţia
Generală de Informaţii a Armatei
- sunt instituţiile care au ca principale atribuţii siguranţa naţională,
obţinerea de date referitoare la acţiunile teroriste, de spionaj, diversiune, subminare
a economiei naţionale etc.
4 - Serviciul de Protecţie şi Pază (S.P.P) - este instituţia specializată în asigurarea
protecţiei demnitarilor români şi străini, precum şi a familiilor acestora, pe timpul
şederii în România, asigurarea pazei sediilor şire şedinţelor acestora.
5 - Administraţia Naţională a Penitenciarelor - face parte din Ministerul Justiţiei şi are
ca atribuţie principală asigurarea regimului de executare a pedepselor rămase
definitive prin hotărâre judecătorească;
6 - Ministerul Apărării Naționale- este instituţia care apără unitatea, integritatea,
suveranitatea şi teritoriul României în cazul unei agresiuni interne sau externe;
7 - Poliţia Locală - este o instituţie care, alături de poliţie şi jandarmerie are ca
atribuţii menţinerea ordinii şi liniştii publice şi alte atribuţii pe teritoriul municipiilor
şi oraşelor;
8 - Jandarmeria. organ de asigurare a pazei unor obiective a ordinii şi liniştii publice.
9 - Serviciul de comunicaţii speciale (S.T.S) - Este organul central de specialitate,
cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfăşoară, controlează şi coordonează
activităţile in domeniul telecomunicaţiilor speciale pentru autorităţile statale (Parlamentul,
Preşedinţia şi Guvernul României) precum şi pentru alţi utilizatori cum sunt:
- Instituţiile care desfăşoară activităţi in domeniul apărării, siguranţei naţionale şi
ordinii publice.
- Organele administraţiei publice centrale şi locale;
- Autoritatea judecătorească şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- Ministerul Public;
- Consiliul Superior al Magistraturii;
 - Curtea Constituţională;
- Curtea de Conturi;
Organele de conducere din cadrul organismelor guvernamentale şi al unor organisme
neguvernamentale de interes naţional.
Alte instituţii specializate in diferite domenii de activitate (Garda Financiară, Garda de
Mediu, în domeniul mediului; Poliţia SanitarVeterinară, etc.).

23. Sectiunea a II-a Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

(C.S.A.T)
1. Noţiunea, componenţa şi funcţionarea C.S.A.T.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 415/2002, C.S.A.T este autoritatea
administrativă autonomă investită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea
unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţă naţională.
C.S.A.T este alcătuit dintr-un număr de 13 persoane şi anume:
- un preşedinte, care este Preşedintele României;
- un vicepreşedinte, care este Primul-ministru al Guvernului României;
- 10 membrii care sunt:
- ministrul apărării naționale;
- ministrul afacerilor interne;
- ministrul afacerilor externe;;
- ministrul justiţiei;
- ministrul economiei;
- ministrul finanţelor publice;
- directorul S.R.I;
- directorul S.I.E;
- şeful Statului Major Gener al Armatei;
- consilierul prezidenţial, pentru securitate naţională;
Activitatea instituţiei se desfăşoară pe - baza unui regulament de funcţionare aprobat prin
hotărâre proprie.
C.S.A.T se convoacă de preşedinte, trimestrial sau ori de câte ori este necesar. De
asemenea, poate fi convocat şi la iniţiativa a cel puţin o treime din numărul membrilor săi.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, este necesară prezenţa a cel puţin două treimi din
numărul membrilor. Şedinţele au caracter secret şi sunt conduse de către preşedinte, iar in
lipsa acestuia de către vicepreşedinte. În situaţia în care un membru nu poate participa,
poate fi reprezentat, fară drept de vot, de către înlocuitorul său legal. Cu aprobarea
preşedintelui, pot participa, cu statut de invitaţi, reprezentanţi ai Parlamentului,
administraţiei publice centrale şi locale, ai organizaţiilor neguvernamentale, ai altor
instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei naţionale, precum şi ai
societăţii civile, persoane a căror prezenţă este necesară.
Ordinea de zi se stabileşte de preşedinte cu consultarea vicepreşedintelui, acesta din urmă
avizând propunerile ministerelor, iar hotărrile sunt adoptate prin consens. Este discutabilă
introducerea în lege a cuvântului consens având în vedere faptul că înseamnă " acord sau
înţelegere,,. Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi folosit o sintagmă de genul ... votul majorităţii
simple sau a două treimi din numărul membrilor.
Hotărârile se semnează de preşedinte şi se comunică autorităţilor publice sau instituţiilor
publice la care se referă, integral sau în extras, cu excepţia celor pentru care se hotărăşte
altfel. Cele care au caracter de secret de stat se comunică respectând prevederile H.G nr.
182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate. Hotărârile implică atât răspunderea
celor la care se referă, cât şi a membrilor C.S.A.T.
Secretariatul poate transmite comunicate de presă, al căror conţinut este aprobat de
consiliu.

2. Atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

2.1.-Analizează şi propune. potrivit legii. promovarea:
a) strategiei de securitate naţională a României;
b) strategiei militare a României;
c) strategiei de ordine publică şi siguranţă naţională, în raport cu răspunderea
instituţiilor abilitate;
d) datelor, informărilor şi evaluărilor furnizate de serviciile de informaţii şi de
celelalte structuri cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
2.2.- La solicitarea Preşedintelui. analizează şi propune măsuri pentru:
a) instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele
localităţi;
b) declararea mobilizării generale sau parţiale a forţelor armate;
c) respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării;
d) declararea stării de război şi încetarea sa;
e) iniţierea, suspendarea sau încetarea actiunilor militare;
2.3.- Propune spre aprobare:
a) punerea în aplicare a planului de mobilizare a economiei naţionale şi a execuţiei
bugetului de stat, pentru primul an de război;
b) măsurile necesare pentru apărarea şi întărirea ordinii constituţionale;
2.4.- Avizează proiectele de acte normative initiate sau emise de Guvern referitor la:
a) securitatea naţională;
b) organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în
domeniul securităţii naţionale;
c) organizarea şi funcţionarea C.S.A.T;
d) pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare;
e) propunerile de buget ale instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale;
f) alocaţiile bugetare destinate ministerelor şi serviciilor cu atribuţii în domeniile
ordine publică şi siguranţă naţională;
g) condiţiile de intrare, trecere sau staţionare pe teritoriul românesc a trupelor
străine; .
h) numirea în funcţiile prevăzute în statele de organizare cu grad de general-
locotenent, viceamiral, similare sau superioare acestora;
2.5.- Supune spre aprobare comandantului forţelor armate planurile de întrebuinţare
a forţelor pe timp de pace, în situaţii de criză şi război;
2.6.- Consiliul Suprem de Apărare a Tării aprobă următoarele:
- orientările de bază în domeniul relaţiilor internaţionale privind securitatea
naţională;
- proiectele acordurilor şi tratatelor internaţionale în domeniul securităţii naţionale
ori cu incidenţe în acest domeniu;
- stabilirea de relaţii cu organisme similare din străinătate de către instituţiile şi
structurile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
 - completarea structurilor militare cu efective, potrivit statelor de organizare pe
timp de pace;
- executarea alarmei de luptă pentru structurile militare în starea care să le permită
trecerea, la ordin, la îndeplinirea misiunilor de luptă;
- planurile de acţiune la declararea mobilizării şi la declararea stării de război;
- planurile de acţiune la instituirea stării de asediu şi a stării de urgenţă;
- proiectul planului de mobilizare a economiei naţionale şi proiectul bugetului de
stat, pentru primul an de război;
- planul verificării stadiului pregătirii populaţiei pentru apărare prin exerciţii şi
antrenamente de mobilizare;
- obiectivele de pregătire a teritoriului destinate asigurării nevoilor operaţionale ale
forţelor sistemului naţional de apărare;
- nomenclatorul şi nivelurile de constituire a rezervelor de mobilizare;
- programele multianuale privind înzestrarea forţelor sistemului naţional de
apărare;
- militarizarea, în condiţiile "legii, a agenţilor economici a căror activitate este
legată nemijlocit de asigurarea resurselor necesare apărării. Această se va realiza
numai în cazul declarării stării de război;
- planul comun de intervenţie a unităţilor Ministerului Apărării şi ale Ministerului
Afacerilor Interne pentru limitarea şi înlăturarea dezastrelor pe teritoriul naţional;
- regimul reţelelor şi echipamentelor de telecomunicaţii speciale şi criteriile de
repartiţie a posturilor de abonat pentru utilizatorii acestor reţele;
- structura organizatorică şi atribuţiile Marelui Cartier General (M.C.G - centrul
operaţional şi de comandă al armatei în timp de război);
- înfiinţarea funcţiei de comandant militar subordonat M.C.G şi atribuţiile acestuia
pentru asigurarea conducerii unitare pe timp de război;
- persoanele şi obiectivele care beneficiază de protecţia şi paza S.P.P şi normele
privind protecţia antiteroristă a demnitarilor români şi străini, precum şi ale altor
persoane oficiale;
- rapoartele şi informările prezentate de conducători ai organelor administraţiei
publice, referitoare la securitatea naţională;
- planurile generale de căutare a informaţiilor prezentate de instituţiile şi
structurile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
- principalele direcţii de activitate şi măsurile generale necesare pentru înlăturarea
ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
- structura organizatorică, efectivele şi regulamentele de funcţionare ale S.R.I.,
S.I.E., S.T.S şi S.P.P;
- cheltuielile operative destinate realizării siguranţei naţionale;
- normele privind planificarea, evidenţa, utilizarea, justificarea şi controlul
realizării siguranţei naţionale pentru instituţiile cu atribuţii în domeniu;
- conturile anuale de execuţie bugetară a cheltuielilor operative destinate realizării
siguranţei naţionale, ale instituţiilor cu atribuţii în domeniu, după aprobarea
rapoartelor asupra activităţii desfăşurate de acestea;
- înfiinţarea, desfiinţarea, dislocarea şi redislocarea, în timp de pace, pe teritoriul
naţional, a marilor unităţi militare de la eşalonul de brigadă, inclusiv, în sus;
- propunerile de acordare a gradelor de mareşal, general, amiral şi similare
(chestor-şef.etc.);
2.7.-Coordonează activitatea de integrare în structurile de securitate europene şi
 euroatlantice, monitorizează procesul de adaptare a fortelor armate la cerinţele
NATO şi formulează recomandări_în concordanţă cu standardele Alianţei;
2.8.- Numeşte şi revocă în/din funcţii în cazurile şi condiţiile stabilite de lege;
2.9.- Exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege în domeniul apărării ţării şi al
siguranţei naţionale.

24. Secţiunea a III-a Ministerul Afacerilor Interne

1. Noţiunea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne
Actul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor
Interne este Legea nr. 604/2003 modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
României nr. 30 din 25 aprilie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 309 din 9 mai 2007.
1.1. Noţiunea şi atribuţiile Ministerului Afacerilor Interne
Ministerul Afacerilor Interne este organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică şi cu sediul în Bucureşti.
Ministerul Afacerilor Interne exercită, conform Constituţiei şi legilor ţării, atribuţiile ce
îi revin cu privire la:
a) apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi
private;
b) rea1izarea Programului de guvernare şi a strategiilor în domeniul administraţiei
publice şi ordinii publice şi monitorizarea, în numele Guvernului, a elaborării şi
aplicării programelor de reformă instituţională de către ministere şi celelalte autorităţi
ale administraţiei publice centrale;
c) îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii
Europene şi participarea la procesul de elaborare a politicilor şi actelor normative
comunitare în domeniile sale de competenţă;
d) funcţia publică şi funcţionarii publici;
e) reprezentarea Guvernului pe plan local;
f) respectarea regimului general al autonomiei locale şi principiilor constituţionale ale
descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice;
g) parteneriat cu autorităţile locale şi cu structurile asociative ale autorităţilor publice
locale;
h) activitatea privind parcurile industriale şi zonele defavorizate;
i) activitatea de cadastru, geodezie, cartografie şi publicitate imobiliară;
j) serviciile comunitare de utilităţi publice;
k) administrarea rezervelor de stat;
l) protecţia civilă şi gestionarea situaţiilor de Urgenţă;
m) regimul actelor de identitate şi de stare civilă, al paşapoartelor simple, al permiselor
de conducere şi al certificatelor de înmatriculare/înregistrare a vehiculelor;
n) administrarea şi protecţia Fondului arhivistic naţional;
o) asigurarea aplicării strategiei şi politicii Guvernului în domeniul pregătirii
economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare;
p) asigurarea ordinii publice;
r) paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor şi valorilor;
s) prevenirea şi combaterea faptelor antisociale;
t) respectarea regimului juridic al frontierei de stat;
u) regimul juridic al străinilor, al solicitanţilor de azil şi al persoanelor care au
dobândit o formă de protecţie în România;
 v) apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a populaţiei. şi bunurilor.

1.2. Funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne

Pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de competenţă, Ministerul
Afacerilor Interne exercită următoarele funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care elaborează politicile sectoriale şi strategiile de
punere în aplicare a Programului de guvernare şi a politicilor comunitare în domeniile sale
de competenţă;
b) funcţia de reglementare, prin care asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional în vederea realizării obiectivelor strategice şi a transpunerii acquis-ului
comunitar pentru domeniile sale de competenţă;
c) funcţia de autoritate de stat, prin care asigură punerea în aplicare şi respectarea
reglementărilor legale pentru domeniile sale de competenţă, precum şi monitorizarea
realizării politicilor şi strategiilor în domeniile sale de competenţă;
d) funcţia de reprezentare, prin care asigură, în numele statului sau al Guvernului,
reprezentarea pe plan intern, pe plan extern şi în cadrul instituţiilor şi structurilor Uniunii
Europene pentru domeniile sale de competenţă;
e) funcţia de management public, prin care asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului pentru care statul este responsabil în domeniile sale de
competenţă, precum şi managementul serviciilor şi resurselor financiare şi umane;
f) funcţia de autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial.
Creşterea capacităţii administrative;
g) funcţia de autoritate de management pentru Facilitatea Schengen;
h) funcţia de coordonare a utilizării asistenţei financiare nerambursabile acordate
României de către Uniunea Europeană pentru domeniile sale de competenţă;
i) funcţia de gestionare a creditelor externe, altele decât cele comunitare, pentru
domeniile sale de competenţă.

2. Conducerea şi organizarea Ministerului Afacerilor Interne

2.1. Conducerea Ministerului Afacerilor Interne se exercită de către ministru
care are şi calitatea de ordonator principal de credite.
Ministerul Afacerilor Interne se angajează în raporturile cu celelalte ministere şi
autorităti publice, precum şi cu alte personae fizice şi juridice din ţară sau din străinătate.
În acest scop, poate da împuternicire de reprezentare unor persoane din subordine.
În exercitarea atribuţiilor legale ministrul emite ordine şi instructiuni, care pot avea
caracter normativ sau individual.
In absenţa ministrului, conducerea Ministerul Afacerilor Interne se exercită de către
persoana desemnată prin ordin al acestuia.
Ministrul conduce întreaga activitate şi îl reprezintă în raporturile cu Guvernul, cu
celelalte ministere şi organe de stat. El răspunde de activitatea ce o desfăşoară ministerul
în faţa Guvernului, iar ca membru al Guvernului răspunde în faţa Parlamentului.
În activitatea sa ministrul este ajutat de către secretarii de stat şi secretarul general
care răspund de organizarea şi conducerea structurilor coordonate, potrivit atribuţiilor şi
competenţelor stabilite prin lege, hotărâre a Guvernului sau prin ordin al ministrului
afacerilor interne
Secretarii de stat sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către primul ministru, la
propunerea ministrului afacerilor interne. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin secretarul
general al Ministerului Afacerilor Interne este ajutat de 3 secretari generali adjuncţi.
Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie în
condiţiile legii.
Pe lângă ministrul afacerilor interne funcţionează Colegiul ministerului ca organ
consultativ. Componenţa şi regulamentul de funcţionare ale Colegiului ministerului se
aprobă prin ordin al ministrului.
În faţa autorităţilor jurisdicţionale Ministerul Afacerilor Interne este reprezentat
prin personalul de specialitate, pe baza împutemicirilor acordate pentru fiecare caz în
parte, conform competenţei stabilite prin ordin al ministrului.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, coordonează activităţile din
teritoriu ale Ministerului Afacerilor Interne.

2.2. Organizarea Ministerului Afacerilor Interne.

Ministerul Afacerilor Interne are în structură, în subordine, sau, după caz, în
coordonare aparatul central, unităţile subordonate acestuia, organe şi unităţi centrale de
specialitate, unităţi teritoriale, servicii publice, deconcentrate, precum şi alte componente
constituite în condiţiile legii ca instituţii civile sau militare. Structura organizatorică şi
efectivele Ministerului Afacerilor Interne se aprobă prin Hotărâre a Guvernului
României, iar încadrarea unităţilor pe categorii, organizarea, funcţionarea şi dotarea
acestora se aprobă prin ordin al ministrului.
Ministrul, pe baza consultării Colegiului ministerului, poate înfiinţa, desfiinţa,
disloca şi redisloca unităţi, până la eşalonul de brigadă exclusiv, servicii, secţii, birouri,
compartimente şi subunităţi, în limita posturilor aprobate şi a fondurilor alocate. De
asemenea, ministrul stabileşte prin ordin, dacă legea nu prevede altfel, conducătorii
unităţilor şi subunităţilor din subordine, care au calitatea de ordonator de credite, ele
având şi personalitate juridică.
Din structura funcţională a aparatului central al ministerului fac parte: Corpul de Control
al Ministrului, Direcţia juridică, Direcţia de Management şi Resurse Umane, Direcţia de
Logistică, Direcţia de Integrare Europeană şi Relaţii internaţionale, Direcţia Generală de
Protecţie şi Informaţii, Consiliul Invăţământului Civil sau Militar, după caz, Direcţia
Economico-Administrativă, Direcţia de Audit Financiar, Baza Centrală pentru Asigurarea
Tehnică a Misiunilor şi alte structuri funcţionale care se găsesc şi la alte ministere.
Din cadrul Ministerului Afacerilor Interne fac parte următoarele structuri de
specialitate:
- Poliţia Română;
- Jandarmeria Română;
- Poliţia de Frontieră;
- Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă;
- Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor;
- Autoritatea pentru Străini;
- Oficiul Naţional pentru Refugiaţi;
- Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională;
- Arhivele Naţionale;
- Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date Privind Evidenţa
Persoanelor;
- Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”;
- Direcţia Generală de Paşapoarte;
- Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor;
 - Unitatea Specială de Aviaţie;
- Grupul Special de Protecţie şi Intervenţie “Acvila”;
- Agenţia Naţională Antidrog;
- Instituţia Prefectului;
- Agenţia Naţională a Funcţinarilor Publici;
- Agenţia Naţionala de Cadastru şi Publicitate Imobiliară;
- Institutul Naţional de Administraţie

Direcţiile generale şi direcţiile din aparatul central al Ministerului Afacerilor

Interne
Administrative coordonează, controlează şi monitorizează, potrivit competenţelor în
domeniul lor de activitate, modul de aplicare a prevederilor legale de către structurile
prevăzute la art. 12 alin.l din OUG nr. 30/2007.
Direcţia Generală de Informaţii si Protecţie Internă este structura specializată a
ministerului care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în
vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa
siguranţei naţionale privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate
din cadrul Ministerului Internelor, şi Reformei Administrative (art. 10 alin. 3 din OUG nr.
30/2007).
În cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Direcţia Generală
Anticorupţie care, este structura specializată a ministerului pentru prevenirea şi
combaterea corupţiei în rândul personalului propriu (art. 10 alin.4 din OUG nr. 30/2007).
Tot în cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Corpul Naţional al
Poliţistilor, care este persoană juridică de drept public şi ale cărui atribuţii sunt stabilite
prin lege (art. 12 alin.7 din OUG nr. 30/2007).
Ministerul poate avea în subordine instituţii de învăţământ civil sau militar (licee, şcoli de
subofiţeri, agenţi, Centrul de perfecţionare a cadrelor şi Academia de Poliţie), unităţi de
cultură, cluburi sportive etc.
Ministerul Afacerilor Interne poate constitui sau prelua în administrare sau, după
caz, în coordonare instituţii publice, regii autonome, companii, societăţi comerciale,
unităţi sanitare, amenajări recreativ-sportive, asociaţii, fundaţii, locuinţe de serviciu şi
intervenţie, în condiţiile prevăzute de lege.

2.3. Organizarea Ministerului Afacerilor Interne pe domeniul de activitate

a) În domeniul administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale din subordine a Ministerului Afacerilor Interne sunt:
- Institutul Naţional de Administraţie;
- Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară;
- Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi
Publice;
- Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat;
- Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;
- Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă;
- Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor;
- Direcţia Generală de Paşapoarte;
- Direcţia Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor;
- Arhivele Naţionale;
b) Structurile de ordine şi siguranţă publică din subordine a Ministerul Afacerilor
Interne sunt:
-Poliţia Română;
-Jandarmeria Română;
-Poliţia de Frontieră Română;
-Oficiul Român pentru Imigrări;
-Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională;
-Grupul Special de Protecţie şi Intervenţie "Acvila";
-Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor;
-Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale;
-Inspectoratul. de Aviaţie al Ministerului Afacerilor Interne;
-Agenţia Naţională Antidrog şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane.
Aceste structuri au în compunere unităţi centrale de specialitate, care, după caz, în funcţie
de nivelul de organizare, pot avea în subordine, la nivel teritorial, inspectorate, direcţii
generale, direcţii, servicii, mari unităţi, unităţi şi/sau subunităţi operative, de instrucţie,
medicale şi de învăţământ, precum şi de asigurare a acţiunilor şi suport logistic.
Managementul integrat în domeniul ordinii şi siguranţei publice se realizează de
Departamentul ordine şi siguranţă publică, structură operaţională fără personalitate
juridică, care este condus de un secretar de stat ajutat de un adjunct.
c) In cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Centrul Naţional de
Conducere a Acţiunilor practice de Ordine Publică, structura interinstituţională de suport
decizional, care asigură managementul acţiunilor în situaţii de criza în domeniul ordinii
publice. Organizarea, funcţionarea şi compunerea Centrului Naţional de Conducere a
Acţiunilor de Ordine Publică se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale Ministerul Afacerilor Interne poate utiliza,
în condiţiile legii, serviciile unor consilieri şi consultanţi străini, raporturile cu aceştia
stabilindu-se prin contact individual, pentru fiecare caz în parte.
d) În cadrul Ministerului Afacerilor Interne se înfiinţează Inspectoratul de Aviaţie, ca
structură de specialitate în subordinea ministerului, cu personalitate juridică, prin
reorganizarea unităţii speciale de Aviaţie.
De asemenea, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Imigrări, ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în
subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se stabilesc prin lege.

3. Principalele atribuţii ale Ministerului Afacerilor Interne pe domenii de activitate

3.1. Atribuţii în domeniul Administratiei Publice
-monitorizează aplicarea prevederilor cuprinse în strategiile şi programele de reformă şi
restructurare a administraţiei publice centrale şi locale, elaborate pe baza Programului
de guvernare, în conformitate cu politicile Uniunii Europene şi legislaţia internă şi
asigură realizarea strategiilor şi programelor în domeniul său de activitate;
-îndrumă şi controlează activitatea prefecţilor şi a instituţiilor prefecţilor cu privire la
exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege;
-monitorizează cooperarea structurilor deconcentrate ale administraţiei publice centrale,
de pe plan local, cu autorităţile administraţiei publice locale;
-îndrumă şi sprijină autorităţile publice locale şi aparatul de specialitate al acestora în
aplicarea corectă şi unitară a prevederilor legale şi în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt
conferite prin lege;
-asigură aplicarea în mod unitar a principiilor autonomiei locale şi descentralizării;
-asigură aplicarea unitară pe întreg teritoriul ţării a legislaţiei în vigoare referitoare la
atribuţiile de reprezentare a statului de către aleşii locali;
-asigură aplicarea unitară pe întreg teritoriul tarii a atribuţiilor delegate prin acte
normative, pentru domeniul său de competenţă;
-elaborează, împreună cu celelalte ministere, propuneri privind îmbunătăţirea
organizării administrativ-teritoriale a României, luând măsurile ce se impun pentru
consultarea prin referendum a colectivităţilor locale interesate;
-asigură evidenţa unităţilor administrativ-teritoriale, a satelor şi a celorlalte localităţi
componente ale acestora;
-organizează evidenţa denumirii unităţilor administrativ-teritoriale şi a satelor şi
localităţilor componente;
-asigură evidenţa. aleşilor locali din unităţile administrativ-teritoriale;
-asigură realizarea parteneriatului cu autorităţije administraţiei publice locale, prin
consultarea acestora în vederea perfecţionării cadrului legislativ şi instituţional şi prin
acordarea de asistenţă tehnică în scopul accesării fondurilor Uniunii Europene;
-avizează şi monitorizează acordurile şi convenţiile de cooperare pe care autorităţile
administraţiei publice locale le încheie cu autorităţi ale administraţiei publice locale din
alte ţări;
-elaborează şi monitorizează strategii şi programe de dezvoltare a infrastructurii
unităţilor administrativ-teritoriale cu finanţare internă şi externă, precum şi a serviciilor
publice de interes general;
-sprijină dezvoltarea capacităţii financiare prin elaborarea de politici fiscale şi bugetare
la nivelul administraţiei publice locale;
-dezvoltă o Bază Naţională de date care să asigure un sistem informaţional unitar la
nivelul administraţiei publice locale;
-sprijină realizarea de investiţii locale în infrastructura şi în serviciile publice la nivel
local;
-implementează măsuri pentru înfiinţarea, sprijinirea şi dezvoltarea parcurilor
industriale;
-implementează programe pentru dezvoltarea parcurilor industriale, finanţate din
sumele care se alocă anual din bugetulde stat sau din alte surse atrase;
-îndeplineşte obligaţiile ce îi revin conform legislaţiei în material ajutorului de stat, în
calitate de iniţiator/fumizor, pentru domeniile de competenţă;
-realizează, în domeniul său de activitate, dialogul şi parteneriatul social cu
confederaţiile sindicale şi patronale reprezentative la nivel naţional;
-asigură, prin structurile de specialitate din subordine, aplicarea strategiei şi a
Programului de guvernare în domeniul managementului funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici, formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale specializate în
administraţia publică, activitatea de geodezie, topografie, fotogrametrie, teledetecţie,
cadastru, cartografie şi publicitate imobiliară, activitatea de evidenţă a persoanelor,
precum şi activitatea de prevenire şi gestionare a situaţiilor de Urgenţă civilă;
-constituie si utilizează Sistemul national informatic de evidenţă a persoanelor;
-asigură constituirea, evidenta, selecţionarea, păstrarea, conservarea şi folosirea în
interes public a documentelor din Fondul arhivistic naţional;
-administrează, în condiţiile legii, rezervele de stat;
-îndeplineşte, în condiţiile legii, prin structurile competente, funcţia de Autoritate
Naţională de Reglementare pentru următoarele servicii comunitare de utilităţi publice:
alimentare cu apă; canalizare şi epurarea apelor uzate; colectarea, canalizarea şi
evacuarea apelor fluviale; producerea, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie
 termică în sistem centralizat, cu excepţia activităţilor de producere a energiei termice în
cogenerare; salubrizarea localităţilor; iluminatul public; administrarea domeniului
public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale;
-organizează şi coordonează activitatea de personalizare, emitere şi evidenţă generală a
documentelor de identitate şi a paşapoartelor simple;
-organizează şi coordonează activitatea de emitere şi evidenţă a permiselor de
conducere şi a certificatelor de înmatriculare ale autovehiculelor rutiere;

3.2. Atribuţii in domeniul ordinii, siguranţei publice şi securităţii naţionale:

-stabileşte, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului, precum şi a proprietăţii publice şi private;
-organizează şi desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi
pentru prevenirea şi combaterea terorismului, a criminalităţii organizate, a traficului şi
consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migraţiei ilegale, a criminalităţii
informatice, precum şi a altor fenomene infracţionale şi fapte antisociale;
-coordonează, evaluează şi monitorizează, prin organele de specialitate, la nivel
naţional, aplicarea politicilor în domeniul traficului de persoane, precum şi a celor din
domeniul protecţiei şi asistenţei acordate victimelor acestuia;
-organizează, îndrumă şi coordonează activitatea de protecţie a persoanelor, bunurilor,
obiectivelor şi valorilor şi organizează paza obiectivelor de importanta deosebita date în
competenţă potrivit legii;
-elaborează şi asigură punerea în aplicare a documentelor strategice şi operaţionale
privind întrebuinţarea, planificarea şi realizarea capacităţii operaţionale a forţelor de
ordine şi siguranţă publică pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război;
-desfăşoară, prin structuri specializate, potrivit competenţei, activităţi de prevenire şi
combatere a acţiunilor de nerespectare a regimului juridic al produselor militare şi al
produselor şi tehnologiilor cu dublă utilizare;
-asigură, potrivit competenţelor, desfăşurarea activităţii pentru efectuarea cercetărilor în
legătură cu săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală;
-organizează activitatea de protecţie a martorilor;
-solicită de la autorităţi publice, de la persoane fizice sau juridice informaţii, date şi
documente necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite prin lege şi în limitele
acesteia; poate recompensa persoanele fizice care acordă sprijin ministerului pentru
îndeplinirea atribuţiilor specifice, din fondul repartizat cu această destinaţie, în condiţiile
stabilite prin ordin al ministrului;
-asigură respectarea regimului frontierei de stat a României şi realizează coordonarea
intersemestrială în acest domeniu;
-asigură prin structurile specializate, aplicarea strategiei şi politicii Guvernului în
domeniul pregătirii economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare, în condiţiile
legii;
-constituie şi utilizează Registrul naţional al armelor şi Cazierul judiciar;
-constituie şi utilizează Sistemul naţional de evidenţa a străinilor; asigură respectarea
regimului juridic al străinilor pe teritoriul României;
-implementează politicile României în domeniul azilului;
-organizează şi execută asigurarea medicală şi psihologică a personalului propriu care
participă la misiuni specifice;
-conduce activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate în domeniile sale de
competenţă;
3.3. Alte atribuţii ce-i revin Ministerului Afacerilor Interne
1. Elaborează, avizează şi tine evidenţa proiectelor de acte normative care privesc
activitatea ministerului, a unităţilor din structura sa, a autorităţilor administraţiei publice
locale şi le susţine în faţă Guvernului şi a Parlamentului;
2. Asigură participarea corespunzătoare la procesul de elaborare a politicilor şi
actelor normative comunitare, îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de
stat membru al Uniunii Europene, realizarea strategiilor şi programelor naţionale adoptate
în contextul politicilor Uniunii Europene şi reprezentarea României la Consiliul JAI şi în
comitetele şi grupurile de lucru ale Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene,
pentru domeniile sale de competenţă;
3. Asigură procesul de notificare a legislaţiei naţionale care transpune acquis-ul
comunitar către Comisia Europeană şi informează Comisia Europeană cu privire la
măsurile luate pentru aplicarea directivelor comunitare, în domeniile sale de competenţă;
4. Asigură procesul de evaluare a gradului de compatibilitate a legislaţiei naţionale
în vigoare cu actele normative comunitare şi formulează propuneri în vederea accelerării
procesului de transpunere şi implementare pentru domeniile sale de competenţă;
5. Fundamentează poziţiile României în procedurile precontencioase şi
contencioase în faţa instanţelor şi a instituţiilor comunitare, pentru domeniile sale de
competenţă;
6. Elaborează cadrul instituţional şi normativ necesar pentru accesarea fondurilor
comunitare în domeniul său de competenţă;
7. Elaborează obiectivele şi orientările activităţii internaţionale în domeniul
administraţiei publice şi afacerilor interne, potrivit Programului de guvernare şi
obligaţiilor ce îi revin din strategiile naţionale şi documentele internaţionale la care
România este parte; organizează, coordonează, monitorizează, asigură şi execută, în ţară
şi în străinătate, activităţi de cooperare, reprezentare şi relaţii internaţionale în domeniul
său de competenţă;
8. Elaborează normele de înzestrare, întrebuinţare, întreţinere şi reparare pentru
armament, tehnica militară şi alte bunuri din dotare, precum şi normele de consum pentru
muniţii şi alte materiale; stabileşte normele privind planificarea materială şi financiară,
decontarea, evidenţa şi controlul mijloacelor materiale şi băneşti necesare structurilor
subordonate;
9. Coordonează şi controlează respectarea de către structurile din subordine a
reglementărilor cuprinse în actele normative proprii de organizare şi funcţionare;
10. Realizează managementul resurselor umane din cadrul ministerului;
11. Elaborează proiectul de buget al ministerului, organizează şi controlează
întreaga activitate economico-financiară a ordonatorilor de credite;
12. Realizează managementul logistic;
13. Exercită atribuţiile ce îi revin, potrivit legii, cu privire la activitatea desfăşurată
de societăţile comerciale, precun şi de alte unităţi sau formaţiuni din subordine;
14. Organizează, coordonează şi controlează activitatea proprie de comunicaţii,
informatică, poştă militară, precum şi cea în legătură cu cifrul de stat, secretizarea şi
protecţia comunicaţiilor; administrează spectrul radio electric guvernamental şi
neguvernamental atribuit pentru îndeplinirea misiunilor specifice;
15. Implementează şi administrează sistemele complexe de comunicaţii şi
tehnologia informaţiei atât, pentru asigurarea misiunilor operative proprii, cât şi pentru,
asigurarea nevoilor de cooperare ale structurilor ministerului cu alte instituţii, în calitate
de integrator stabilit prin acte normative specifice ori în alte cazuri stabilite prin lege;
16. Organizează şi asigură prin unităţile de specialitate proprii, asistenţă psihologică
şi medicală profilactică, curativă şi de recuperare pentru personalul în activitate, cel
pensionat, membrii de familie ai acestora şi alte categorii de asistaţi;
17. Asigură protecţia juridică a patrimoniului propriu şi a intereselor sale legitime în
faţa instanţelor de judecata;
18. Organizează, conduce şi controlează, activitatea de transparenţă decizională,
informare publică şi de relaţii cu presa, tradiţii-educaţie, asistenţă religioasă şi sport, de
realizare a publicăţiilor, filmelor, emisiunilor şi materialelor audiovizuale cu privire la
activitatea specifică;
19. Negociază şi încheie contracte de asistenţă de specialitate pentru realizarea
programelor de reformă în domeniul său de activitate;
20. Conduce instituţiile proprii de învăţământ de specialitate;
21. Răspunde, de executarea măsurilor de apărare a ţării, în domeniul său de
activitate, potrivit legii;
22. Asigură desfăşurarea tuturor activităţilor în conformitate cu normele de
protecţie a mediului;
23. Ministerul Afacerilor Interne, îndeplineşte orice alte atribuţii ce îi sunt date
prin lege.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Ministerul Afacerilor Interne cooperează
cu celelalte ministere şi cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale, structurile asociative ale acestora,
patronatele şi sindicatele, asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane
juridice, precum şi cu persoanele fizice, în condiţiile prevăzute de lege.
Ministerul Afacerilor Interne organizează, asigură şi desfăşoară relaţii de cooperare cu
autorităţile specializate din alte state în domeniile sale de competenţă, iar prin ataşaţi de
afaceri interne sau ofiţeri de legătură asigură reprezentarea instituţiei în raporturile cu
autorităţile similare ale statelor cu care România întreţine relaţii diplomatice sau cu
organisme şi organizaţii internaţionale.
La solicitarea Preşedintelui României şi cu aprobarea Parlamentului, Ministerul
Afacerilor Interne participă cu efective şi tehnică din dotare la misiuni internaţionale sau
multinaţionale umanitare şi de menţinere a păcii în afară teritoriului naţional.
Ministerul Afacerilor Interne răspunde în faţa Guvernului, a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării şi a Parlamentului de modul în care aplică prevederile Constituţiei, ale
celorlalte acte normative, precum şi ale tratatelor internaţionale la care România este
parte.

4. Personalul Ministerului Afacerilor Interne se compune din: funcţionari publici,

poliţişti (funcţionari publici cu statut special), cadre militare în activitate, personal
contractual, precum şi soldaţi şi gradaţi voluntari.
Din efectivele Ministerului Afacerilor Interne fac parte şi elevi şi studenţi înmatriculaţi
în instituţiile de învăţământ proprii, în condiţiile legii.
Personalul Ministerului Afacerilor Interne se supune prevederilor legale care îi
reglementează activitatea, poate beneficia, ca măsură de protecţie socială, de înlesniri în
folosirea amenajărilor recreative şi sportive din dotarea ministerului, similare celor
acordate cadrelor militare în activitate, stabilite prin ordin al ministrului.
Ministerul Afacerilor Interne poate desfăşura programe pentru construirea de locuinţe,
proprietate a personalului instituţiei, din fondurile beneficiarilor, pe terenuri disponibile
proprietate publică a statului, aflate în administrarea ministerului.
Personalului Ministerul Afacerilor Interne trimis la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României şi la organismele internaţionale specializate din străinătate,
precum şi ofiţerilor de legătură le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind personalul
trimis în misiune permanentă în străinătate.
Pe timpul participării la misiunile forţelor prevăzute la art. 5, efectivelor Ministerului
Afacerilor Interne le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind personalul trimis în
misiune temporară în străinătate.
Posturile Ministerului Afacerilor Interne se compun din cele ale fostului Minister al
Internelor şi Reformei Administrative, precum şi din cele ale Administraţiei Naţionale a
Rezervelor de Stat, ale Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale şi ale Autori-
tăţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice.
Ministerul Afacerilor Interne asigură personalul propriu şi tehnica din dotare
împotriva riscurilor specifice, precum şi pentru cazuri de răspundere civilă.
Fondurile necesare desfăşurării activităţilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne
se asigură de la bugetul de stat, precum şi din alte surse legal constituite.

25. Secţiunea a IV-a Oficiul Naţional pentru Refugiaţi

A fost înfiinţat în subordinea directă a Ministerului Afacerilor Interne prin Hotărârea
Guvernului României nr. 0490 din 16.06.2007.
Potrivit art. 32 din OUG nr. 102/2000 se stipulează că autoritatea centrală responsabilă cu
implementarea politicilor României în domeniul refugiaţi1or, precum şi cu aplicarea
dispoziţiilor sale este Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne.

1. Organizare şi cooperare
Acest oficiu pentru refugiaţi are în componenţă structuri centrale şi teritoriale, beneficiază
de fonduri bugetare proprii, şeful său având calitatea de ordonator de credite şi poate
utiliza fonduri băneşti sau bunuri materiale provenite din donaţii sau sponsorizări, ori
obţinute în baza unor acorduri interne sau internaţionale.
Scopul înfiinţării Oficiului Naţional pentru Refugiaţi este conform standardelor Uniunii
Europene. In acest sens, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Oficiului Naţional
pentru Refugiaţi, aprobat de Hot. Guv. Df. 737/2001 este actul normativ prin care
Guvernul României stabileşte structura, organizarea şi atribuţiile Oficiului Naţional pentru
Refugiaţi, în domeniul azilului şi ca secretariat tehnic al Comitetului Român pentru
Probleme de Migrări.
Activitatea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi este coordonată de către un secretar de stat
din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, desemnat de ministru.
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi este singura autoritate administrativă abilitată să se
pronunţe asupra cererilor de azil.
Acest oficiu dispune de o structură centrală în care îşi desfăşoară activitatea conducerea
instituţiei şi diferite servicii şi compartimente specializate, precum şi de structuri
teritoriale în care au loc activităţi pe linie de primire, cazare şi procedură privind
persoanele ce fac obiectul activităţii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
Numărul de posturi din structura centrală şi din formaţiunile teritoriale sunt stabilite prin
ordin al ministrului Afacerilor Interne.
În afara structurii centrale Oficiul Naţional pentru Refugiaţi dispune de următoarele
structuri teritoriale:
 - două centre de primire şi cazare a solicitanţilor de azil şi a persoanelor ce au dobândit
o formă de protecţie, ambele în Bucureşti, cu o capacitate totală de 750 de locuri;
- un centru de cazare minori neînsoţiţi, femei şi alte categorii vulnerabile, solicitanţi de
azil, aflat în Bucureşti cu o capacitate de 20 de locuri;
- un centru de tranzit, aflat pe Aeroportul Internaţional "Henry Coandă" din Bucureşti,
cu o capacitate de 20 de locuri;
- două centre de cazare şi procedură, unul la Galaţi (pentru partea de Est a ţării) şi unul
la Timişoara (pentru partea de Vest), fiecare cu câte 250 de locuri.
România a continuat demersurile în vederea dezvoltării capacităţii administrative de
acordarea azilului, la care se adaugă şi măsura descentralizării sistemului de azil, conform
strategiei de dezvoltare a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Pentru punerea în aplicare a
acestei strategii, au continuat activităţile pentru deschiderea, pe viitor a încă două noi
centre de primire şi cazare a azilanţilor, în partea de Nord a ţării.
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi cooperează cu Poliţia de Frontieră, cu Autoritatea
pentru Străini şi Poliţia Română, vizând următoarele obiective:
- accesul la o procedură corectă şi eficientă pentru toţi solicitanţii;
- pregătirea personalului implicat în activităţile din cadrul proce durii de azil.
În cadrul activităţilor ce le desfăşoară Oficiul Naţional pentru Refugiaţi mai colaborează
cu structuri.din:
a) Ministerul Afacerilor Externe care are un rol important în furnizarea unor materiale
de sinteză referitoare la situaţia din ţările de origine ale solicitanţilor de azil, materiale
necesare soluţionării cererilor de acordare a statutului de refugiat;
b) Ministerul Sănătăţii, pentru asigurarea gratuită a asistenţei medicale primare şi
spitaliceşti de urgenţă pentru străinii care solicită acordarea statutului de refugiat;
c) Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, care asigură măsurile necesare în
vederea şcolarizării solicitanţilor de azil şi a celor care au dobândit o formă de protecţie;
d) Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care facilitează integrarea
străinilor ce au obţinut o formă de protecţie în România, pe piaţa forţei de muncă.
Potrivit O.G. nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă
de protecţie în România, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi coordonează activitatea
instituţiilor statului, autorităţilor administraţiei publice locale şi a altor organizaţii
neguvernamentale care au atribuţii pe linia integrării străinilor ce au dobândit o formă de
protecţie în România şi monitorizează cazurile individuale ale acestor persoane.
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi cooperează cu organizaţiile neguvernamentale care
desfăşoară activităţi în problema azilului cum sunt: Fundaţia "Consiliul Naţional Român
pentru Refugiaţi"; Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi; Organizaţia Femeilor
Refugiate din România, etc. Această cooperare se desfăşoară în baza unor Protocoale
anuale în care sunt prevăzute obligaţiile fiecărei părţi, scopul comun fiind asigurarea
tuturor condiţiilor pentru o procedură eficientă în cazul beneficiarilor (solicitanţi de azil
sau cei care au dobândit o formă de protecţie).
Pot fi menţionate şi activităţile de: cooperare, schimb de date şi informaţii cu autorităţile
similare din Statele Uniunii Europene, şi cu organismele Comisiei Europene, cu
organizaţiile internaţionale "ce au competenţe în domeniu şi desfăşoară activitatea în ţara
noastră (Inaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi şi Organizaţia
Internaţională pentru Migraţie).

2. Sarcini ce revin organelor de poliţie pe linia aplicării legislaţiei În problema

refugiaţilor
După decembrie 1989 Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări atât
structurale cât şi în ceea ce priveşte profesionalizarea şi atribuţiile ce îi revin, toate menite
să contribuie la siguranţă persoanelor, a comunităţii, a respectării drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute în legile ţării şi în documentele internaţionale la
care România este parte.
De menţionat documentele programatice, relevante pentru activitatea poliţiei, precum şi
Strategia Naţională privind Migraţia care stipulează principiile generale şi direcţiile de
acţiune ale politicii României privind admisia, şederea şi părăsirea teritoriului de către
străini, imigraţia forţei de muncă şi lupta împotriva imigraţiei ilegale.
Pentru acordarea unei forme de protecţie în România, străinul care solicită se
adresează cu o cerere scrisă Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, sau unităţilor teritoriale
ale Ministerului Afacerilor Interne. Cererea se depune de îndată ce solicitantul s-a
prezentat la un punct de control pentru trecerea frontierei de stat sau a intrat pe teritoriul
ţării noastre. Există şi situaţia când un străin aflat deja pe teritoriul României cu şedere
legală, să depună o astfel de cerere la unităţile din cadrul Ministerului Afecerilor Interne
pentru a nu fi expus unor pericole în ţara sa în cazul în care s-ar întoarce acasă.
Poliţia Română prin unităţile teritoriale subordonate poate primi din partea străinilor
astfel de cereri care trebuie îndreptate de îndată către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi,
emiţând concomitent şi adeverinţele provizorii care ţin loc de documente temporare de
identitate şi asigurând transportul gratuit până la unul din Centrele de primire şi cazare
aflate în subordinea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Rezolvarea unei astfel de situaţii
impune parcurgerea următoarelor etape:
a) La solicitarea făcută de un străin către poliţia locală, pentru acordarea protecţiei,
acesta este sprijinit să întocmească cererea de azil, acordându-i înlesnirile necesare
inclusiv serviciile gra-tuite ale unui interpret calificat. Solicitantul are dreptul la pro-
tecţia datelor personale şi a altor detalii legate de cererea sa;
b) Solicitantul primeşte informaţiile necesare asupra procedurii pe care trebuie să o
urmeze, fie prin interpret, în limba sa natală fie într-o limbă internaţională cunoscută
de el;
c) După completarea cererii tip sau după ce solicitantul a redactat o cerere olografă,
organul local de poliţie o trimite prin fax sau poştă la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi
în vederea examinării, care poate admite sau respinge cererea;
d) Dacă solicitantul are asupra sa documente de călătorie acestea vor fi transmise către
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, iar în schimbul lor va primi o adeverinţă provizorie
care ţine loc de document temporar de identitate în România, asigurându-i-se
transportul gratuit până la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. De regulă solicitantul este
transportat cu trenul având ca însoţitor un cadru de poliţie. .
Poliţia se poate confrunta şi cu rezolvarea unor cazuri privind infracţiunile specifice din
sfera azilului (traficul de persoane, infracţiuni de corupţie, fals şi uz de fals etc.).
Pentru controlul fenomenului de azil, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, ţine un contact
direct cu structurile Poliţiei Române, ale Poliţiei de Frontieră şi cu Autoritatea pentru
Străini.

26. Secţiunea a V-a Serviciul Român de Informaţii

1. Noţiuni introductive
În conformitate cu Legea nr. 14/1992 modificată prin Legea 181/1998, SRI este
instituţia specializată în domeniul informaţiilor care privesc siguranţă naţională a
României. parte componentă a sistemului national de apărare. activitatea sa fiind
organizată si coordonată de CSAT.
Activitatea SRI este controlată de Parlament anual sau când acesta hotărăşte. Directorul
SRI face rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin acestui organ, potrivit
legii.
În vederea executării controlului concret şi permanent se constituie o comisie comună a
celor două camere. Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a controlului se
stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament.
SRI are drept scop organizarea şi executarea activităţii de culegere, verificare şi
valorificare a informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni
care constituie, potrivit legii, ameninţările la adresa siguranţei naţionale.
De asemenea, acest organism asigură apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de
date sau informaţii care, potrivit legii, nu pot fi divulgate. În acest sens, SRI organizează
şi execută transportul corespondenţei oficiale cu asemenea caracter pe întreg teritoriul
ţării.
La cererea conducătorului instituţiei publice, regiei autonome sau societăţii comerciale
SRI verifică şi oferă date cu privire la persoanele care urmează să ocupe funcţii în aceste
unităţi ce presupun accesul la informaţii şi activităti cu caracter de secret de stat sau care
potrivit legii nu pot fi divulgate.
Se exceptează de la aceste prevederi judecătorii, procurorii, funcţionarii publici din
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Justiţiei, Serviciul
de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază, care îşi stabilesc măsuri proprii de
apărare a secretului de stat, potrivit legii. SRI acordă, la cererea persoanelor fizice sau
juridice din sectorul privat, asistenţă de specialitate pentru apărarea secretelor aflate în
posesia acestora şi prevenirea scurgerii de date sau informaţii ce nu pot fi aduse la
cunoştinţă publicului. Această asistenţă se acordă contra cost potrivit tarifelor convenite.
Se acordă gratuit asistenţa celor care execută comenzi pentru stat, în limita şi pe durata
acestora, precum şi celor care desfăşoară activitate de cercetare sau producţie în probleme
de interes naţional.
In îndeplinirea atribuţiilor sale SRI colaborează cu Serviciul de Informaţii Exteme, SPP,
Ministerul Apărării Naționale , Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiţiei,
Ministerul Afacerilor Externe,, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcţia Generală a
Vămilor şi cu alte organe ale administraţiei publice. Cu aprobarea CSAT, SRI poate
stabili relaţii cu organisme similare din alte ţări, în virtutea principiului cooperării
poliţieneşti. SRI este dotat cu armament, muniţie şi tehnică de luptă necesare îndeplinirii
misiunilor de apărare şi intervenţie antiteroristă, transportului corespondenţei secrete, a
pazei proprii şi altor misiuni de serviciu.
Documentele interne de orice fel ale SRI au caracter de secrete de stat, se păstrează în
arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului SRI în condiţiile
legii. Documentele, datele şi informaţiile SRI pot deveni publice numai după trecerea unei
perioade de 40 ani de la arhivare. În raport cu nevoile proprii şi sub control parlamentar,
în cadrul SRI pot funcţiona o regie autonomă, societăţi comerciale, de producţie, unităţi
sanitare, unităţi de învăţământ.
2. Conducerea funcţionarea şi structura SRI
a) Conducerea şi funcţionarea SRI.
SRI este condus de un director cu rang de ministru, numit de Parlament în şedinţa
comună, la propunerea Preşedintelui României.
La numirea în funcţie, directorul depune în faţa Parlamentului un jurământ că va îndeplini
cu bună credinţă şi nepărtinire, conform legii, atribuţiile ce-i revin. În executarea acestor
atribuţii el poate emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni.
Eliberarea din funcţie a directorului se face de Parlament în şedinţa comună, a celor 2
camere, la propunerea Preşedintelui ţării, sau a cel puţin o treime din numărul total al
deputaţilor ori al senatorilor.
Directorul SRI are în subordine un prim-adjunct şi 3 adjuncţi, care au rang de secretari de
stat şi sunt numiţi de Preşedintele ţării la propunerea directorului SRI.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor legale, SRI este condus de Consiliul Director organ
deliberativ, compus din director, prim-adjunct, adjuncţi şi şefii unor unităţi centrale şi
teritoriale. Preşedintele acestui consiliu este directorul SRI iar în lipsa acestuia atribuţiile
sale se îndeplinesc de primul adjunct.
În ceea ce priveşte funcţionarea, Consiliul Director se întruneşte de regulă, trimestrial,
şedinţele fiind convocate de preşedinte. In caz de urgenţă, la cererea a cel puţin 1/3 din
numărul membrilor săi sau la solicitarea preşedintelui Consiliului se întruneşte ori de câte
ori este nevoie.
Consiliul Director îşi desfăşoară activitatea în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul
membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul total al
membrilor.
La şedinţele sale, Consiliul Director poate invita, după caz, reprezentanţii unor ministere
sau alte organe ale administraţiei publice interesate în examinarea problemelor puse în
discuţie.
Pentru conducerea operativă a SRI şi asigurarea hotărârilor Consiliului Director,
funcţionează Biroul Executiv al acestuia, al cărui preşedinte este directorul SRI. Biroul
Executiv se întruneşte bilunar, şedinţele fiind convocate de preşedinte. Activitatea
biroului se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi şi adoptă
hotărâri cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.

b) Structura SRI
În componenţa SRI intră unităţi şi subunităţi, echivalente cu structurile din ministere,
unităţile sale fiind subordonate numai conducerii SRI şi având o structură militară.
Structura, efectivele şi mobilizarea rezerviştilor SRI se aprobă de CSAT.
Biroul Executiv, în funcţie de nevoi, în limitele stabilite de lege şi ale efectivelor
aprobate, poate propune CSAT îmbunătăţirea structurilor SRI şi redistribuirea efectivelor.
3. Atribuţiile SRI
a) Execută activităţi informative şi tehnice de prevenire şi combatere a terorismului.
b) Execută intervenţia antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de terorişti,
în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberării ostatecilor şi restabilirea ordinii
legale. Intervenţia se execută numai cu aprobarea Biroului Executiv al SRI.
c)Asigură protecţia antiteroristă a demnitarilor români şi străini, precum şi a altor
persoane oficiale, conform normelor stabilite de CSAT.
SRI concură la realizarea protecţiei antiteroriste a demnitarilor gradaţi de Serviciul de
Protecţie şi Pază, în situaţia când aceştia sunt vizaţi de ameninţări cu acte de terorism.
SRI poate asigură protecţia antiteroristă şi altor persoane la cererea acestora, potrivit
tarifelor convenite.
d) SRI acţionează pentru descoperirea şi combaterea acţiunilor de iniţiere organizare sau
constituire pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere
siguranţei naţionale, a activităţilor de aderare la acestea, sau de sprijinire a lor sub orice
formă, ori de confecţionare, deţinere şi folosire ilegală de mijloace de interceptare a
comunicaţiilor, precum şi de culegere şi transmitere de informaţii cu caracter secret sau
 confidenţial.
SRI este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea,
verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţă naţională.
e) SRI în cooperare cu alte instituţii specializate desfăşoară activităţi pentru
cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor contra stării de echilibru şi de
stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului
român,menţinerii ordinii de drept şi de exercitare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
4. Personalul SRI
Se compune din cadre militare permanente şi salariaţi civili care îndeplinesc atribuţii
operative şi administrative. Nu pot activa în SRI cei care făcând parte din structurile
represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii şi colaboratorii securităţii,
foştii activişti de partid, vinovaţi de fapte împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
Cadrele militare din SRI au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru militarii
români.
Ofiţerii SRI operativi îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile
de realizare a siguranţei naţionale. SRI va asigura protecţia şi încadrarea în alte unităţi sau
compartimente de muncă a ofiţerilor operativi care, lucrând acoperit, sunt desconspiraţi în
împrejurări care exclud culpa acestora.
Personalul militar se constituie din absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ din sistemul
propriu, cadre militare selecţionate şi transferate de la Ministerul Apărării Naționale sau
Ministerul Afacerilor Interne în baza cererilor nominale ale directorului SRI şi din
specialişti chemaţi în cadrele active.
Selecţionarea, îndrumarea, acordarea gradelor şi funcţiilor, trecerea în rezervă se face
potrivit legii, Regulamentului de funcţionare al SRI, statutelor corpului ofiţerilor şi
subofiţerilor.
Personalul SRI se legitimează cu legitimaţia de serviciu sau cu insigna de serviciu.
Pentru paza proprie şi activităţi auxiliare SRI poate încorpora prin organismele militare
teritoriale militari din trupele de jandarmi.
5. Drepturi şi obligaţii specifice personalului SRI
Situaţiile care reprezintă ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României constituie
temei legal pentru a se solicita procurorului în cazuri justificate cu respectarea Codului de
procedură penală autorizarea efectuării unor acte în scopul culegerii de informaţii
constând in:
-interceptarea comunicaţiilor;
-căutarea unor informaţii, documente, înscrisuri, pentru a căror obţinere este necesar
accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect;
-ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea
informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de
extrase prin orice procedee;
-instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost
depuse, plasate.
Cererea de autorizare trebuie să conţină date şi indicii din care să rezulte existenţa unei
ameninţări la adresa siguranţei naţionale pentru a cărei prevenire, descoperire ori
contracarare este necesară emiterea mandatului; ce activităţi se desfăşoară şi identitatea
persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate (dacă este cunoscută) sau a persoanei
care deţine documentele, obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală a locului unde
se execută activităţile şi durata mandatului.
Actul de autorizare se emite (la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale) de către procurori anume desemnaţi de Procurorul General al României. In
cazul când procurorul constată justeţea cererii emite mandat a cărui valabilitate nu poate
depăşi 6 luni. În cazuri întemeiate Procurorul General poate prelungi la cerere, durata
mandatului, fără a se putea depăşi de fiecare dată 3 luni.
În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţă naţională, se
pot întreprinde activităţi operative şi fără autorizarea prevăzută de lege, acest mandat
urmând a fi cerut când este posibil dar nu mai târziu de 48 ore.

27. Secţiunea a VI-a Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.)

1. Conducerea şi funcţionarea SIE
Conform Legii nr.1/1998 , S.I.E. este autoritatea administrativă autonomă, specializată în
domeniul informaţiilor externe privind siguranța naţională şi apărarea României şi a
intereselor sale. După cum se observă la prima vedere, diferenta dintre S.R.I şi S.I.E.
constă în faptul că, aceasţa din, urmă acţionează în domeniul informaţiilor externe S.I.E.
este parte integrantă a sistemului naţional de apărare, iar activitatea instituţiei este
organizată şi coordonată de către C.S.A.T. şi constituie secret de stat.
Serviciul este condus de către un director cu rang de ministru, numit de C.S.A.T la
propunerea Preşedintelui României. Directorul conduce întreaga activitate a serviciului şi
îl reprezintă în raport cu ministerele, instituţiile publice şi cu alte persoane juridice publice
sau private, precum şi cu instituţii similare din ţară sau străinătate. Directorul SIE aprobă
încadrarea, atribuţiile, dotarea, normele de funcţionare, regulamentele şi structurile
organizatorice ale unităţilor componente.
Adjuncţii au rang de secretar de stat şi sunt numiţi de către C.S.A.T., la propunerea
directorului.
Activitatea SIE este condusă de un organ consultativ denumit Consiliul Director care este
compus din adjuncţii directorului şi şefii unor unităţi. Lucrările Consiliului Director sunt
conduse de către director, iar în lipsa acestuia, de către unul din adjuncţi, desemnat de
acesta.
Componenţa, regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile consiliului
se aprobă de către director. Personalul se compune din cadre militare şi salariaţi civili.
Cadrele militare în activitate, în rezervă sau în retragere, au toate drepturile şi îndatoririle
prevăzute de actele normative aplicabile armatei şi reglementările specifice acestui
serviciu. Selecţionarea, încadrarea, acordarea gradelor şi înaintarea în grad şi funcţii,
transferarea, trecerea în rezervă, încetarea sau desfacerea contractului individual de
muncă, se fac potrivit legii, Regulamentului, privind organizarea şi funcţionarea S.I.E.
statului cadrelor militare și reglementărilor militare precum și altor dispoziții legale.
Salariaţii civili sunt angajaţi în conformitate cu prevederile legale referitoare la
funcţionarii publici şi sunt obligaţi să depună jurământul cu privire la respectarea legilor
ţării şi a reglementărilor specifice. Acestora li se aplică dispoziţiile Codului Muncii,
precum şi reglementărilor specifice şi au un nomenclator propriu al funcţiilor.
Personalul S.I.E. nu poate face parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să
desfăşoare propagandă prin orice mijloace sau alte activităţi în favoarea acestora.
Totodată, are obligaţia de a păstra cu stricteţe secretul datelor cunoscute, inclusiv după
părăsirea, în orice mod a Serviciului. Directorul S.I.E. poate să aprobe, în mod
excepţional comunicarea unor informaţii numai în cazurile autorizate de lege. Cadrele
care îndepliesc atribuţii ce implică excerciţiul autorităţii de stat sunt funcţionari publici şi
au toate drepturile şi îndatoririle ce decug din această calitate. Activităţile specifice se
desfăşoară deschis sau acoperit, în funcţie de necesităţile siguranţei naţionale. În cazul în
care, din împrejurări neimputabile personalul este deconspirat, S.I.E. asigură protecţia şi
încadrarea în muncă.
S.I.E. îşi organizează un sistem propriu de pregătire de specialitate, iar pentru anumite
categorii de personal poate utiliza instituţiile de învăţământ civil sau militar, după caz. De
asemenea, îşi asigură prin organe proprii, activitatea contrainformativă în exterior şi de
protecţie a personalului propriu, în ţară şi în străinătate, precum şi controlul întregii
activităţi operative, de pază, curierat diplomatic, cifru de stat, asigurarea tehnic o-
materială, financiară şi sanitară.
S.I.E. conlucrează cu ministere, instituţii publice şi alte persoane juridice stabilite de
C.S.A.T, în scopul îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin şi pentru asigurarea unei politici
unitare şi coerente a comunităţii informative în plan extern şi le sprijină în vederea
accesului la documentele secrete şi la cifrul de stat.
S.I.E. este autorizat să folosească, în condiţiile legii, metode, să creeze şi să deţină
mijloace adecvate pentru verificarea, evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor şi a
informaţiilor. Sursele nu vor fi dezvăluite niciodată şi în nici o împrejurare faţă de nimeni.
Legea prevede particularităţi în ceea ce priveşte controlul parlamentar asupra S.I.E.,
această datorită specificului activităţii. Astfel, s-a instituit o comisie specială formată din
trei deputaţi şi doi senatori, aleşi din rândul comisiilor pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională ale celor două camere. Parlamentul hotărăşte, organizarea,
funcţionarea şi inodalităţile de exercitare ale controlului, care va avea ca obiectiv
verificarea concordanței activitătii serviciului cu Constituţia României şi cu politica
statului român.

28. Secţiunea a VII-a Serviciul de Protecţie şi Pază

1. Conducerea, organizarea şi funcţionarea S.P.P.
Legea nr. 191/1998, modificată prin O.U.G. nr. 103/2002, prevede că S.P.P. este organ de
stat cu structură militară, parte integrantă a siguranţei naţionale, specializat în protecţia
demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul şederii acestora în România, a
familiilor acestora, în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei sediilor
de lucru şi a reşedinţelor acestora, potrivit C.S.A.T. În afara graniţelor ţării, protecţia
demnitarilor români se asigură în cooperare cu serviciile specializate din ţările respective.
Persoanele îndreptăţite să beneficieze de protecţie, obiectivele a căror pază se asigură de
către serviciu se stabilesc prin hotărâre a Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
S.P.P poate suplimenta, în limita efectivelor aprobate, forţele şi mijloacele destinate prin
lege protecţiei demnitarilor străini, în, timpul şederii în România, contra cost. Cu
aprobarea C.S.A.T, poate asigură, la cerere, contra cost protecţie unor demnitari sau foşti
demnitari, precum şi altor persoane. S.P.P este condus de un director, cu rang de secretar
de stat, numit de Preşedintele României, la propunerea C.S.A.T. Acesta organizează şi
conduce activitatea serviciului şi îl reprezintă în relaţiile cu ministerele şi cu alte organe
ale administraţiei publice, cu instituţii şi organizaţii din ţară, precum şi cu organisme
similare din străinătate. Totodată, angajează serviciul în relaţiile cu persoanele fizice sau
juridice, în acest scop putând să dea împuterniciri şi altor persoane din subordine. Potrivit
legii, emite ordine şi instrucţiuni şi poate aduce modificări structurii serviciului.
Directorul SPP este ajutat de un prim adjunct care este şi şeful statului major şi de un
adjunct, ambii având rangul de subsecretari de stat.
Ei sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea directorului, cu avizul C.S.A.T.
SPP este condus de un organ deliberativ numit Consiliul Director ale cărui hotărâri sunt
îndeplinite de către biroul executiv al acestuia.
Ca element specific, S.P.P are structură proprie de mobilizare şi ţine evidenţa personalului
militar si civil propriu, existent în timp de pace, precum şi a rezerviştilor, conform
legislaţiei în vigoare.

2. Drepturi specifice personalului SPP

Personalul care îndeplineşte atribuţiuni specifice pentru realizarea activităţilor operative
se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă, pe baza criteriilor stabilite prin ordinul
directorului SPP.
Cadrele care execută, conduc sau coordonează, misiuni operative ori contribuie la
realizarea acestora, beneficiază de un spor de, 30% din soldă, respectiv salariul de bază,
prin ordinul directorului.
Echipamentul de protecţie este distribuit gratuit, iar în cazul în care, cu ocazia executării
misiunilor, sunt distruse sau sunt degradate bunuri personale, cadrele au dreptul la
despăgubiri corespunzătoare.
Personalul care participă la misiuni operative a căror durată depăşeşte 4 ore, primeşte
gratuit un supliment de hrană, în echivalentul a 2000 de calorii, pentru fiecare misiune,
iar cadrele care au în primire câini de serviciu, în perioadă respectivă primesc un spor de
5% din solda de bază.
S.P.P. poate pregăti personalul şi să acorde asistenţă de specialitate societăţilor autorizate
care au ca domeniu de activitate protecţia şi paza persoanelor, contra cost şi pregătirea
personalului acestor societăţi. De asemenea, cu aprobarea C.S.A.T, poate efectua aceleaşi
operaţiuni cu personalul instituţiilor din străinătate, contra cost sau pe bază de
reciprocitate. Poligonul din dotare, poate fi pus la dispoziţia persoanelor fizice sau
juridice, pentru efectuarea tragerilor, contra cost. Şi în ceea ce priveşte parcul propriu de
autovehicule, serviciul îşi are propriile reglementări. Astfel, poate executa inspecţii
tehnice sau revizii în staţii proprii, autorizate conform legii. Acelaşi serviciu îl poate
presta şi altor persoane fizice sau juridice, pe baza unui plan tarifar, aprobat de către
director. Veniturile obţinute din toate aceste servicii prestate revin integral S.P.P ca
fonduri extrabugetare şi se utilizează pentru finanţarea cheltuielilor materiale şi de capital.
Disponibilul se reportează anul viitor în acelaşi scop.
Un element important îl constituie faptul că prejudiciile rezultate din avarierea
autovehiculelor din parcul propriu, ale căror conducători auto se află în misiune de
protecţie şi pază, nu angajează răspunderea materială a acestora, fiind suportate de către
serviciu.
În situaţia în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod permanent sau temporar
de către serviciu sunt în pericol ori atunci când există informaţii că se intenţionează
organizarea unor acţiuni care le-ar pune în pericol, acesta, împreună cu autorităţile publice
şi alte organe de specialitate care, potrivit legii, au competenţe în domeniu, stabileşte zone
de protecţie, delimitate cu semne vizibile, în imediata apropiere, în care,
la nevoie, poate interzice accesul .
Personalul poate să legitimeze şi, după caz, să imobilizeze persoanele care pătrund ilegal
în zonele cu acces interzis sau limitat, predându-le de urgenţă organelor competente,
împreună cu actul de constatare. În aceste situaţii, cadrele trebuie să se legitimeze. În
acelaşi mod se mai poate acţiona şi atunci când se constată infracţiuni flagrante, ori
tentative sau acte preparatorii pedepsite de lege, care pun în pericol viaţa, integritatea
fizică sau sănătatea persoanelor care fac obiectul misiunilor serviciului.
Legea a instituit interdicţia pentru S.P.P, de a efectua cercetarea sau urmărirea penală,
reţinerea sau arestarea preventivă. De asemenea, serviciul nu dispune de spaţii proprii de
reţinere sau arest.

3. Atribuţiile Serviciului de Protecţie şi Pază

a) Organizează şi execută activităţi pentru prevenirea şi anihilarea oricăror acţiuni prin
care s-ar atenta la viaţa, integritatea fizică, libertatea de acţiune şi sănătatea persoanelor
a căror protecţie este obligat să o asigure, precum şi pentru realizarea pazei şi apărării
sediilor de lucru şi re şedinţelor acestora. În acest scop organizează şi desfăşoară,
deschis sau acoperit, activităţi de culegere, verificare şi valorificare a informaţiilor
necesare, numai pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute anterior, în condiţiile
prevăzute de lege. Orice informaţie cu valoare operativă de altă natură se transmite de
îndată autorităţilor abilitate de lege. De asemenea, realizează schimburi de informaţii şi
cooperează cu servicii de informaţii şi cu structuri departamentale cu atribuţii în
domeniu, în ţară şi în străinătate;
b) Poate efectua, cu respectarea Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, verificări
prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii
publice; consultarea de specialişti sau experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii;
fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin constatări personale;
c) Solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea Codului de Procedură
Penală, autorizarea efectuării unor activităţi potrivit Legii nr. 51/1991, în scopul
culegerii de informaţii pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Operaţiunile tehnice sunt
executate de către S.R.I; Rezultatele acestor activităţi de la lit.. b) şi c) se consemnează
în acte de constatare, întocmite cu respectarea Codului de Procedură Penală, care pot
constitui mijloace de probă;
d) Organizează şi coordonează, pe timpul misiunilor de protecţie şi pază, activitatea
tuturor forţelor participante din cadrul sistemului de apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională;
e) Intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege, pentru
prevenirea şi contracararea acţiunilor de natură să pună în pericol viaţa, integritatea
fizică, sănătatea sau libertatea de acţiune a persoanelor cărora le asigură protecţie şi
securitatea obiectivelor păzite, precum şi pentru capturarea sau anihilarea elementelor
teroriste ori agresive;
f) Execută, independent sau în cooperare cu alte instituţii specializate, acţiuni pentru
căutarea, identificarea şi neutralizarea obiectelor suspecte ce pot prezenta pericol pentru
persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
g) Întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru asigurarea asistenţei
medicale, profilactice şi terapeutice a demnitarilor a căror protecţie intră în competenţa
sa şi realizează, prin mijloace proprii, măsurile antiepidemice pentru prevenirea
îmbolnăvirilor de natură infectocontagioasă, toxico-chimică sau produse de radiaţii
ionizante, precum şi alte activităţi de profil în obiectivele permanente şi temporare;
h) Organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat şi de
prevenire a scurgerii de date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii;
i) Avizează accesul personalului destinat să desfăşoare activităţi permanente sau
temporare, în obiectivele din competenţa sa;
j) Îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege, specifice domeniului său de activitate.

29. Secţiunea VIII Poliţia Locală

Poliţia Locală a fost înfiinţată prin Legea nr. 155 /2010 publicată în Monitorul
Oficial nr. 483 din 14 iulie 2010.
In scopul asigurării ordinii şi liniştii publice, cât şi pentru creşterea eficienţei pazei
obiectivelor şi bunurilor de interes public şi privat la nivelul municipiilor,) oraşelor,
sectoarelor, municipiului Bucureşti şi al comunelor a fost înfiinţată şi organizată Poliţia
Locală pentru ordine publică, ca un serviciu public local specializat. Poliţia Locală s-a
constituit prin reorganizarea Corpului Gardienilor publici, pe unităţi administrativ-
teritoriale.
Activitatea Poliţiei Locale se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, pentru
asigurarea pazei şi protecţiei obiectivelor de interes public şi privat, precum şi în sprijinul
institutiilor statului, exclusiv pe baza şi în vederea executării legii. În îndeplinirea
misiunilor ce îi revin, Poliţia Locală cooperează cu Poliţia Română, Jandarmeria Română,
cu alte instituţii ale statului, colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale,
precum şi cu persoanele fizice şi juridice, în limitele legii.

1. Organizarea şi funcţionarea Poliţiei Locale

Poliţia Locală se înfiinţează prin hotărâre a Consiliilor locale ale municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, după caz, şi se subordonează primăriilor
acestora. La nivelul municipiilor, sectoarele municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor, Poliţia Locală se organizează, după caz, ca serviciu public sau structură fără
personalitate juridică (direcţie, serviciu, birou sau compartiment) în cadrul aparatului
propriu de specialitate al Consiliilor locale, în condiţiile legii. Nivelul de organizare,
structura organizatorică şi categoriile de personal se stabilesc anual de Consiliile locale,
cu consultarea unităţilor teritoriale ale Poliţiei Române, în funcţie de bugetul alocat, de
numărul populaţiei, de întinderea fiecărui municipiu, oraş, comună, respectiv sector al
municipiului Bucureşti, şi de starea infracţională şi contravenţională înregistrată pe raza
lor. În funcţie de necesităţi, Consiliile locale, municipale, orăşeneşti şi ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, pot aproba organizarea structurilor de Poliţie Locală, pe
următoarele domenii de activitate: ordine publică, pază bunuri şi valori, instruire.
La nivelul fiecărui municipiu, oraş, comună, precum şi la nivelul sectoarelor municipiului
Bucureşti este organizată şi funcţionează o Comisie locală de ordine publică, organism cu
rol consultativ, constituită, după caz din: primar, şeful poliţiei locale, reprezentantul
unităţii de jandarmi competente teritorial, şeful poliţiei comunitare, 2-4 consilieri şi 2-5
reprezentanţi ai comunităţii, desemnaţi de Consiliul local, comisie condusă de primar
căreia îi revin următoarele atribuţii:
-analizează periodic şi face propuneri privind necesarul de resurse materiale şi umane;
-organizează consultări cu membrii comunităţilor locale şi cu organizaţiile
neguvernamentale cu privire la priorităţile în activitatea Poliţiei Locală;
-trimestrial şi ori de câte ori se solicită, prezintă informări în şedinţa Consiliului local
privind eficienţa activităţii desfăşurate de Poliţia Locală şi propune măsuri de îmbună-
tăţire a activităţii;
-în baza concluziilor desprinse din analizele periodice efectuate asupra modului de
asigurare a ordinii şi liniştii publice şi pazei obiectivelor şi bunurilor de interes public
local, propune Consiliului local adoptarea unor hotărâri prin care să prevină anumite
fapte care afectează climatul social.
Comisia locală propune consiliului stabilirea unui număr de funcţionari publici din
numărul de posturi aprobat Poliţiei Locale, care să asigure în condiţii optime, menţinerea
ordinii şi liniştii publice pe teritoriul localităţii.
2. Atribuţiile Poliţiei Locale
a) asigură ordinea şi liniştea publică în zonele şi locurile stabilite prin planul de pază şi
Ordine publică, previne şi combate încălcarea normelor legale privind curăţenia
localităţilor şi comerţul stradal, precum şi alte fapte stabilite prin hotărâri ale consiliului
local;
b) asigură paza obiectivelor şi a bunurilor de interes public şi privat stabilite de Consiliul
local, conform planurilor de pază şi ordine publică;
c) asigură însoţirea şi protecţia reprezentanţilor primăriei ori a altor persoane cu funcţii
în instituţiile publice locale la executarea unor controale sau acţiuni specifice;
d) participă, după caz, la asigurarea fluenţei traficului rutier, cu ocazia efectuării unor
lucrări de modernizare şi reparaţii ale arterelor de circulaţie;
e) asigură supravegherea parcărilor auto, a unităţilor şcolare, a zonelor comerciale şi de
agrement, a pieţelor, a cimitirelor şi a altor locuri stabilite prin planurile de pază şi ordine
publică;
f) constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, conform legii, pentru
încălcarea prevederilor legale referitoare la tulburarea ordinii şi liniştii publice, curăţenia
localităţilor, comerţul stradal, protecţia mediului înconjurător, precum şi pentru faptele
care afectează climatul social, stabilite prin lege, hotărâri ale Consiliului local sau
dispoziţii ale primarului;
g) participă la asigurarea măsurilor de ordine, cu ocazia adunărilor publice, mitingurilor,
manifestărilor cultural-artistice şi sportive organizate la nivel local;
h) intervine, împreună cu organele abilitate, la solicitarea cetăţenilor, pentru aplanarea
stărilor conf1ictuale, prinderea unor făptuitori, rezolvarea unor cazuri sociale, stabilirea
situaţiilor de fapt sesizate şi rezolvarea acestora;
i) acţionează, împreună cu poliţia, jandarmeria, pompierii, protecţia civilă şi alte
autorităţi prevăzute de lege, la activităţile de salvare şi evacuare a persoanelor şi
bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, epidemii, calamităţi naturale
şi catastrofe, precum şi de limitare şi înlăturare a urmărilor provocate de astfel de
evenimente;
j) controlează modul de depozitare a deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel şi
de respectare a igienizării zonelor periferice şi a malurilor cursurilor de apă, sesizând
primarul cu privire la situaţiile de fapt constatate şi la măsurile ce trebuie luate în vederea
îmbunătăţirii stării de curăţenie a localităţii;
k) comunică, în cel mai scurt timp posibil, organelor abilitate datele cu privire la
aspectele de încălcare a legii; altele decât cele stabilite în competenţa sa, despre care a
luat la cunoştinţă cu ocazia îndeplinirii misiunilor specifice;
l) însoţeşte, în condiţiile stabilite prin regulament, funcţionarii primăriei la executarea
unor controale şi la punerea în executare a unor hotărâri ale Consiliului local sau, după
caz, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, asigurând protecţia acestora şi
prevenirea oricăror acte de tulburare a ordinii publice;
m) verifică şi soluţionează, în limitele legii, sesizările asociaţiilor de proprietari sau
locatari privind săvârşirea unor fapte prin care se încalcă normele legaie, altele decât cele
cu caracter penal;
n) sprijină Poliţia Româna în activităţile de depistare a persoanelor care se sustrag
urmăririi sau executării pedepselor, precum şi a persoanelor dispărute;
o) în localităţile de frontieră sprijină unităţile Poliţiei de Frontieră Române în activităţi
de prevenire şi combatere a migraţiei ilegale;
p) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege.
 Organizarea şi executarea activităţii de pază a bunurilor şi de asigurare a ordinii şi liniştii
publice se realizează în baza planurilor de pază şi ordine publică, care se aprobă de
primari cu avizul consultativ al poliţiei locale. Poliţia Locală poate asigura şi contra cost
paza unor obiective, pe bază de contracte de prestări servicii, încheiate de aceasta cu
beneficiarii acestor servicii prestate.

3. Personalul Poliţiei Locale

Personalul Poliţiei Locale se compune din funcţionari publici şi personal contractual.
Funcţionarilor publici din Poliţia Locale li se aplică reglementările prevăzute în Statutul
funcţionarilor publici, iar personalul contractual, reglementările din legislaţia muncii.
Funcţionarul public din Poliţia Locală este investit cu exerciţiul autorităţii publice, pe
timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi indicatorilor de serviciu, în limitele
competenţelor stabilite prin lege. Autoritatea funcţiei nu poate fi exercitată în interes
personal.
Personalul Poliţiei Locale este dotat cu uniformă, însemne distinctive, arme de foc,
bastoane de cauciuc sau tomfe, pulverizatoare iritant-lacrimogene, cătuşe şi alte mijloace
de apărare şi intervenţie autorizate de lege, conform normelor stabilite prin regulament.
Funcţionarul public din Poliţia Locală îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul
comunităţii locale, pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice, a pazei şi protecţiei
obiectivelor de interes public, local şi privat de pe raza de competenţă, acţionând în
sprijinul instituţiilor statului şi execută orice alte activităţi ce îi sunt date în competenţă,
pe baza şi în vederea executării legii cu respectarea principiilor imparţialităţii,
nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii.
Calitatea de funcţionar public în Poliţia Locală se dobândeşte şi se pierde în condiţiile
prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu
modificările ulterioare.
La înfiinţarea Poliţiei Locale, personalul acesteia a fost angajat din rândul gardienilor
publici, care au fost testaţi din punct de vedere psihologic şi medical de către instituţii
specializate, iar profesional de către o comisie de specialişti stabilită prin hotărâre a
consiliului local municipal, orăşenesc sau al sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz,
la propunerea primarului.
Pentru persoanele admise primarul emite dispoziţii de numire în funcţia publică, respectiv
de încadrare a personalului contractual, în termen de cel mult 15 zile de la expirarea
termenului de contestare a rezultatelor testării şi de soluţionare a acestora.
Pentru posturile neocupate se organizează concurs, conform prevederilor legale. Persoana
care se înscrie la concurs şi urmează a fi numită pe o funcţie publică în cadrul Poliţiei
Locale, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, religie, avere sau origine socială trebuie să
îndeplinească condiţiile generale legale prevăzute pentru funcţionarii publici şi condiţiile
specifice de ocupare a funcţiei publice pentru care se organizează concurs.
Funcţiile vacante din cadrul Poliţiei Locale se ocupă prin promovare, transfer,
redistribuire sau concurs, conform prevederilor legale.
Candidaţii declaraţi admişi sunt obligaţi să se prezinte în vederea numirii în funcţia
publică, în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru
soluţionarea contestaţiilor, neprezentarea în acest termen ducând la decăderea din dreptul
de a fi numiţi în funcţia pentru care au candidat.

După prezentarea în vederea numirii, funcţionarii publici din Poliţia Locală urmează un
curs de formare cu durata de 3 luni, organizat în centrele proprii ale Poliţiei Locale sau în
instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne, conform planificării, iar la
terminarea cursurilor obţin un certificat de absolvire. Contravaloarea cursurilor se suportă
din bugetul primăriei la care a fost numit în funcţia publică.
La numirea în funcţia publică, funcţionarul public din Poliţia Locală depune jurământul
de credinţă în faţa şefului Poliţiei Locale, în prezenţa superiorului ierarhic şi a unui coleg,
fiind contrasemnat de primar. Refuzul depunerii Jurământului atrage revocarea actului
administrativ de numire în funcţie.
Funcţionarii publici nou-încadraţi în Poliţia Locală sunt obligaţi să încheie angajamente
de serviciu pentru o perioadă de 3 ani, care se depune la dosarul său personal. Dacă
funcţionarului public din Poliţia Locală îi încetează raportul de serviciu din motive
imputabile lui, înaintea expirării termenului de 3 ani, el este obligat să restituie
contravaloarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă
neefectuată. El are dreptul la uniformă de serviciu şi echipament de protecţie gratuit
specific locului şi condiţiilor în care îşi desfăşoară serviciul.

4. Funcţiile personalului din Poliţia Locală

a) Clasa I-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalente;
b) Clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) Clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare sunt necesare studii
liceale, absolvite cu diplomă.
Funcţionarii publici din Poliţia Locală, numiţi în funcţiile publice prevăzute pentru clasele
a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii de execuţie. După nivelul atribuţiilor, funcţionarii
publici din cadrul Poliţiei Locale pot fi: funcţionari publici de conducere sau de execuţie.
Funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi în una din următoarele funcţii: director
executiv; director executiv adjunct; şef de serviciu; şef de birou.
Funcţionarii publici de execuţie din cadrul Poliţiei Locale sunt numiţi în funcţia publică
specifică de agent comunitar care este structurată pe grade profesionale astfel:
- agent superior, ca nivel maxim;
- agent principal;
- agent asistent;
- agent debutant.
Funcţionarii publici din Poliţia Locale pot fi numiţi debutanţi sau definitivi în condiţiile
legii.
La terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcţionarilor publici debutanţi din Poliţia
Locală se evaluează în conformitate cu procedura de evaluare a activităţii funcţionarilor
publici debutanţi.

5. Atribuţiile personalului din Poliţia Locală

5.1. Atribuţiile specifice ce revin conducătorului compartimentului ordine publică, pază
bunuri şi valori:
a) Organizează, planifică, conduce şi controlează activitatea personalului Poliţiei Locale
privind asigurarea pazei bunurilor, participarea la apărarea ordinii şi liniştii publice, a
veţii şi integrităţii persoanelor;
b) Participă, la solicitare, la încheierea contractelor de prestări servicii cu beneficiarii,
din zona de competenţă, întocmeşte planurile de pază, asigură cunoaşterea prevederilor
acestora şi punerea lor în practică, menţine legătura permanentă cu beneficiarii,
 urmărind modul de desfăşurare a activităţilor specifice şi ia măsuri de remediere a
neregulilor constatate;
c) Urmăreşte ca planurile de pază să cuprindă toate punctele vulnerabile pătrunderii în
obiectiv, amenajările tehnice necesare, sistemele de alarmare împotriva efracţiei,
obligativitatea de a fi menţinute în stare de funcţionare şi răspunderea concretă în cazul
nerealizării lor;
d) Asigură cunoaşterea şi aplicarea întocmai de către personalul de execuţie din
subordine a prevederilor legale ce reglementează activitatea de pază, asigurarea ordinii
şi liniştii publice, a regulilor de convieţuire socială, integritatea corporală a persoanelor,
curăţenia şi comerţul stradal şi a normelor de protecţie a muncii;
e) Constată contravenţiile date în competenţă şi aplică sancţiunile legale ţinând evidenţa
acestora;
t) Conduce pregătirea de specialitate a personalului din subordine în conformitate cu
tematica stabilită;
g) Stabileşte reguli cu privire la predarea-primirea armamentului şi muniţiei, portul şi
folosirea acestora în timpul serviciului, precum şi întreţinerea şi asigurarea securităţii
acestora când se află asupra personalului:
h) Informează de îndată conducerea Poliţiei Locale despre toate evenimentele deosebite
înregistrateîn activitatea de pază şi apărare a ordinii publice şi ţine evidenţa acestora;
i) Analizează lunar activitatea personalului din subordine;
j) Întreprinde măsuri eficiente pentru ca personalul din subordine să execute
corespunzător atribuţiile ce îi revin, să aibă o comportare civilizată, să respecte regulile
disciplinare stabilite, propunând recompense şi sancţiuni corespunzătoare,

5.2. Atribuţiile conducătorului compartimentului instruire

a) Întocmeşte planul de pregătire profesională a personalului, coordonează activitatea de
elaborare a temelor, urmăreşte modul de desfăşurare a pregătirii şi ţine evidenţa
rezultatelor obţinute;
b) Asigură cunoaşterea armamentului din dotare, condiţiile de păstrare a acestuia şi
instruieşte personalul dotat cu armament privind modul de folosire;
c) Sesizează de îndată şefii ierarhici şi structurile Inspectoratului General al Poliţiei
Române competente, potrivit legii, despre cazurile de pierdere, deteriorare, distrugere
sau folosire a armamentului din dotare;
d) Întocmeşte zilnic nota cu principalele evenimente şi o prezintă şefului Poliţiei Locale,
ori adjunctului acestuia.
La structurile Poliţiei Locale care nu au compartiment instruire, atribuţiile sunt
îndeplinite de către directorul executiv sau adjunctul Poliţiei Locale.

5.3. Atribuţiile specifice funcţionarilor publici de execuţie

a) Să se prezinte la serviciu în condiţii corespunzătoare pentru îndeplinirea îndatoririlor
ce le revin şi să nu consume băuturi alcoolice pe timpul executării serviciului;
b) La intrarea în serviciu să verifice locurile şi punctele vulnerabile, existenţa şi starea
încuietorilor, a amenajărilor termice şi a sistemelor de pază şi alarmare, luând la nevoie
măsurile ce se impun;
c) Să cunoască prevederile legale privind accesul în obiective şi regulile stabilite în
planurile de pază;
d) Să supravegheze ca persoanele cărora li s-a permis accesul în incintă, pe baza
documentelor stabilite, să se deplaseze numai în locurile pentru care au primit
 permisiunea de acces;
e) Să nu părăsească postul încredinţat decât în situaţiile şi condiţiile prevăzute în
consemnul postului;
f) Să verifice obiectivul încredinţat spre pază, cu privire la existenţa unor surse care ar
putea produce incendii, explozii sau alte evenimente grave. În cazul în care acestea s-au
redus, să ia primele măsuri de salvare a persoanelor şi bunurilor, precum şi pentru
limitarea consecinţelor acestor evenimente şi să sesizeze organele competente;
g) În cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante ia măsuri de conducere şi de predare a
înfăptuitorului structurilor Inspectoratului General al Poliţiei Române, competente
potrivit legii.

6. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici din Poliţia Locală

În realizarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, funcţionarul public din Poliţia Locală are
următoarele drepturi şi obligaţii principale:
a) Să legitimeze persoanele care au încălcat dispoziţiile legale ori despre care are indicii
că se pregătesc să comită sau au comis o faptă ilicită;
b) Să solicite sprijinul ceţăţenilor pentru urmărirea, prinderea, identificarea şi
conducerea la unităţile teritoriale ale poliţiei a persoanelor care au comis fapte penale;
c) În cazul infracţiunilor flagrante, conduce şi predă unităţilor locale ale Poliţiei
Române, bunurile şi valorile rezultate ca urmare a încălcării legii şi ia măsurile ce se
impun pentru conservarea şi paza locului faptei, dacă este cazul, până la sosirea
autorităţilor abilitate;
d) Să constate contravenţiile şi să aplice, în condiţiile legii, sancţiunile pentru
contravenţiile privind ordinea şi liniştea publică, curăţenia localităţilor, regulile de
comerţ stradal sau alte contravenţii pentru care li se stabilesc asemenea competenţe, prin
legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului sau ale consiliilor locale;
e) Să poarte şi să folosească, în condiţiile legii, numai în timpul serviciului armamentul
şi muniţia, precum şi celelalte mijloace de apărare şi intervenţie;
f) Să conducă la sediul poliţiei locale orice persoană care, prin acţiunile ei, periclitează
viaţa altor persoane, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele
suspecte de, săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în
condiţiile legii, şi să prezinte un raport scris în legătură cu motivele conducerii persoanei
respective la sediul poliţiei; în cazul nerespectării dispoziţiilor pe care le-a dat, este
îndreptăţit să folosească forţa, în condiţiile legii;
g) în exercitarea atribuţiilor de serviciu, este obligat să poarte la uniformă insigna cu
număr distinctiv de identificare şi să prezinte legitimaţia de serviciu, cu excepţia
situaţiilor în care lipseşte timpul necesar pentru această formalitate; după încheierea
oricărei acţiuni sau intervenţii, acesta se legitimează şi îşi declară funcţia pe care o
deţine în unitatea din care face parte;
h) Să folosească gratuit mijloacele de transport local aflate în proprietatea primăriei,
pentru executarea, în timpul serviciului, a unor misiuni în zona de competenţă. În
exercitarea drepturilor conferite de legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei Locale,
funcţionarul public din această instituţie are obligaţia să respecte întocmai drepturile
fundamentale ale omului prevăzute de Constituţia şi legile ţării şi de. Convenţia
Europeană a drepturilor omului.
Prevederile Legii nr. 188/1999, republicată cu: modificările ulterioare şi ale celorlalte acte
normative în vigoare referitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi
funcţionarilor publici din Poliţia Locală, în măsura în care prin legea de organizare şi
funcţionare a acesteia nu se dispune altfel. Personalul Poliţiei Locale se poate asocia în
organizaţii sindicale sau în alte organizaţii în condiţiile legii.

30. Secţiunea a IX-a Ministerul Apărării Naționale

Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administraţiei publice
centrale, care conduce şi desfăşoară, potrivit legii, activităţile în domeniul apărării ţării.
Este este format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora. Sistemul de
structuri centrale, structuri şi forţe ale.Ministerului Apărării Naționale constituie Armata
României, denumită în continuare armata, are personalitate juridică şi reprezintă în justiţie
structurile armatei, care nu au personalitate juridică. Structurile ministerului care au
personalitate juridică, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiţie de organele de
specialitate ale Ministerului Apărării Naționale, în condiţiile stabilite prin ordin al
ministrului apărării naționale. Ministerul Apărării Naționale răspunde în faţa
Parlamentului, a Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru modul de
aplicare, în domeniul său de activitate, a prevederilor Constituţiei, legilor şi hotărârilor
Guvernului şi ale C.S.A.T., ale celorlalte acte normative şi a tratatelor internaţionale la
care România este parte.
Ministerul Apărării Naționale cooperează, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, cu celelalte
ministere şi organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu autorităţi ale
administraţiei publice loc ale, autorităţi administrative autonome, organizaţii
neguvernamentale, operatori economici, cu structurile politico-militare şi de conducere
militară ale altor state, precum şi ale organizaţiilor internaţionale la care România este
parte.

1. Atribuţiile şi responsabilităţile Ministerului Apărării

a) Constituirea structurii de forţe şi realizarea capacităţii de luptă a armatei pentru
îndeplinirea misiunilor specifice ce revin acesteia;
b) Înfiinţarea, desfiinţarea, dislocarea şi redislocarea de unităţi şi formaţiuni;
c) Elaborarea proiectelor de acte normative privind apărarea ţării;
d) Apărarea drepturilor şi intereselor legitime proprii în raporturile cu autorităţile
publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană fizică sau juridică,
română ori străină, prin structuri proprii;
e) Încheierea tratatelor la nivel departamental şi a înţelegerilor tehnice în domeniul
cooperării cu armatele altor state;
f) Coordonarea politicii şi activităţile de integrare în organizaţiile internaţionale la care
România este parte, pentru structurile proprii, întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de
cooperare politico-militară cu celelalte state şi asigurarea reprezentării armatei în
raporturile cu armatele altor state;
g) Managementul informaţiilor pentru apărare, al activităţii de informaţii,
contrainformaţii şi securitate militare, precum şi colaborarea cu serviciile/structurile de
informaţii, contrainformaţii şi securitate ale altor state sau organizatii internaţionale la
care România este parte;
h) Realizarea planificării integrate, a apărării;
i) Finanţarea şi asigurarea execuţiei bugetului propriu;
j) Instruirea comandamentelor şi trupelor, pregătirea de specialitate a personalului în
activitate şi în rezervă;
k) Informatizarea tuturor domeniilor sale de activitate;
l) Managementul resurselor umane, organizarea şi conducerea învăţământului militar;
 m) Protecţia mediului şi activităţile pe care le desfăşoară;
n) Organizarea şi conducerea activităţii de informare şi relaţii publice;
o) Emiterea regulamentelor specifice pentru organizarea şi funcţionarea structurilor
militare, a comitetelor şi consiliilor constituite pentru luarea deciziilor;
p) Creşterea calităţii vieţii personalului, asigurarea asistenţei religioase a personalului
militar şi civil, precum şi a asistenţei sociale, medicale şi juridice a acestuia, în
conformitate cu prevederile legale;
q) Implementarea, la nivelul ministerului, a politicilor publice şi a programelor de
reformă a administraţiei publice;
r) Conducerea activităţilor de logistică;
s) Înzestrarea cu armament, tehnică de luptă, echipamente şi materiale specifice
armatei, relaţiile cu industria naţională de apărare şi cooperările internaţionale în
domeniu;
t) Coordonarea activităţii de comerţ exterior privind importul şi exportul de produse cu
destinaţie militară, în condiţiile legii;
u) Aprobarea, în limita competenţei sale, a documentaţiilor tehnico-economice pentru
lucrările de investiţii proprii, executarea lucrărilor de investiţii proprii, precum şi
urmărirea executării, la termenele stabilite, a tuturor lucrărilor de investiţii;
v) Mobilizarea armatei, constituirea forţelor de rezervă, rechiziţionarea de bunuri şi
chemarea persoanelor fizice la prestări de serviciu în interes public;
w) Editarea de publicăţii în domeniile proprii de activitate;
x) Cercetarea ştiinţifică, invenţii şi inovaţii în armată, precum şi protecţia drepturilor de
proprietate intelectuală asupra rezultatelor cercetării;
y) controlul intern şi auditul public intern.
Execută orice alte atribuţii ce îi sunt date prin lege.

2. Organizarea şi funcţionarea structurilor centrale ale Ministerului Apărării

Naționale
Structurile centrale ale Ministerului Apărării Naționale, subordonate nemijlocit
ministrului apărării naționale, sunt: Departamentul pentru politica de apărare şi
planificare, Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică,
Departamentul pentru armamente, Statul Major General, Secretariatul general, Direcţia
generală de informaţii a apărării, Direcţia management resurse umane, Direcţia financiar-
contabilă, Direcţia instanţelor militare, Corpul de control şi inspecţie, Direcţia audit intern
şi Direcţia medicală.
În subordinea nemijlocită a ministrului apărării naționale funcţionează consilierii
ministrului, Cabinetul ministrului, Direcţia instanţelor militare şi alte structuri, Personalul
Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi al Secţiei pentru combaterea infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari din
cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se subordonează ministrului apărării numai în
ceea ce priveşte, aspectele de natură administrativă, stabilite prin ordin comun al
ministrului apărării naționale, al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi al procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu
avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Structurile centrale prevăzute la alin. (1) şi (3) pot avea în compunere, după caz, centre,
direcţii generale, direcţii, oficii, servicii, secţii, birouri sau compartimente, constituite
potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului apărării.
Pentru îndeplinirea misiunilor ce revin Ministerului Apărării Naționale, prin hotărâre a
Guvernului se pot înfiinţa şi organiza, în condiţiile legii, structuri ale acestuia care îşi
desfăşoară activitatea în străinătate. Pentru aceasta, Ministerul Apărării Naționale este
autorizat să achiziţioneze bunuri mobile şi imobile în ţările în care aceste structuri îşi
desfăşoară activitatea.
Atribuţiile structurilor centrale. Se stabilesc prin Regulamehtul de organizare şi
funcţionare al Ministerului Apărării Naționale, aprobat prin ordin al ministrului.
Structurile centrale au în subordine, după, caz, state majore ale categoriilor de forţe ale
armatei, comandamente, direcţii, instituţii militare de învăţământ, instituţii de cercetare
ştiinţifică, formaţiuni şi alte structuri.

2.1. Domeniile de responsabilitate ale structurilor centrale ale Ministerului Apărării

Naționale
a) Departamentul pentru politică de apărare şi planificare coordonează îndeplinirea
obligaţiilor internaţionale asumate, asigură aplicarea politicii de apărare şi planificarea
integrată a apărării şi coordonează cooperarea politico-militară internaţională.
b) Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică coordonează
relaţia cu Parlamentul şi activitatea legislativă, asigură asistenţa juridică şi reprezintă
interesele Ministerului Apărării Naționale în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe
cu activitate jurisdicţională, asigură relaţiile cu alte autorităţi publice, precum şi cu
organizaţiile neguvernamentale, îndrumă activitatea de armonizare a actelor normative şi
asigură asistenţa juridică pentru încheierea înţelegerilor tehnice în vederea cooperării cu
forţele armate străine, conduce activităţile care privesc informarea publică şi mass-media
militare, regimul juridic al patrimoniului imobiliar al Ministerului Apărării Naționale şi
coordonează activitatea de soluţionare a problemelor sociale ale personalului.
c) Departamentul pentru armamente elaborează şi coordonează politicile de achiziţii
în cadrul ministerului, în calitate de autoritate de reglementare în domeniu, gestionează
relaţiile cu industria naţională de apărare, asigură managementul programelor de achiziţii
pentru sisteme de armamente şi echipamente majore şi al contractelor aferente, precum şi
al activităţilor de cercetare-dezvoltare, planifică şi desfaşoară activitatea de cooperare
internaţională în domeniul armamentelor, realizează supravegherea calităţii la fumizorii
de echipamente şi tehnică militară, coordonează activitatea de formare, specializare şi
perfecţionare a ofiţerilor de logistică în domeniul tehnico-ingineresc şi a altor specialişti
necesari armatei, activitatea de metrologie şi standardizare tehnică şi realizează controlul
specific domeniului de competenţă pentru importurile şi exporturile de produse speciale.
Fiecare departament este condus de un secretar de stat, care este şi şef al
departamentului.
d) Statul Major General asigură, conform legii, conducerea, organizarea, planificarea
şi operaţionalizarea forţelor, ridicarea graduală a capacităţii de luptă şi mobilizarea
armatei, conducerea operaţiilor întrunite, antrenarea comandamentelor şi trupelor,
pregătirea de bază şi de specialitate a personalului militar în activitate şi în rezervă,
managementul carierei individuale a personalului militar, planificarea armamentelor,
standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului comandă, control,
comunicaţii, computere, informaţii, informatică, supraveghere, recunoaştere, logistică şi
infrastructură, desfăşurarea relaţiilor militare internaţionale, asistenţa religioasă în
Ministerul Apărării Naționale şi încheierea înţelegerilor tehnice cu armatele altor state,
promovează valorile specifice culturii militare şi de educaţie civică. Statul Major General
pregăteşte şi conduce structurile militare care participă la misiuni militare în afara
teritoriului statului naţional.
La nivelul Statului Major General se constituie Comitetul Şefilor Statelor Majore, cu rol
consultativ. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin ordin al ministrului
apărării naționale .
e) Direcţia generală de informaţii a apărării asigură obţinerea, prelucrarea,
verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de risc
şi ameninţările interne şi externe, militare şi nonmilitare, care pot afecta securitatea
naţională în domeniul militar, coordonează aplicarea măsurilor contra informative şi
cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naţionale şi de informaţii, cât şi
cu cele ale statelor membre ale alianţelor, coaliţiilor şi organizaţiilor internaţionale la
care România este parte şi asigură securitatea informaţiilor clasificate naţionale, NATO
şi Uniunea Europeană la nivelul Ministerului Apărării Naționale.
Personalul Direcţiei generale de informaţii a apărării îşi desfăşoară activitatea deschis
sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securităţii naţionale în domeniul militar.
Pentru culegerea de informaţii în teatrele de operaţii şi pentru lupta împotriva
terorismului, Direcţia generală de informaţii a apărării poate avea în subordine structuri
combatante.
Direcţia generală de informaţii a apărării este condusă de un director general, cadru
militar în activitate. Directorul general este numit de către ministrul apărării naționale cu
aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Funcţia de director general este
asimilată funcţiei de secretar de stat.
Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează, în condiţiile legii, prin
structuri specializate proprii, de la parteneri interni sau externi.
f) Secretariatul general asigură realizarea şi coordonarea lucrărilor de secretariat,
gestionează ansamblul relaţiilor şi circulaţia documentelor la nivelul structurilor centrale;
între minister şi autorităţile şi instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale,
persoanele juridice şi fizice, monitorizează elaborarea şi transmiterea principalelor
raportări periodice prevăzute de reglementările în vigoare.
Secretariatul general asigură implementarea, monitorizarea şi evaluarea, la nivelul
Ministerului Apărării Naționale, a prevederilor cuprinse în strategiile şi programele de
reformă ale administraţiei publice, elaborate pe baza Programului de guvernare, precum
şi a sistemului de control managerial.
Secretariatul general asigură gestionarea şi diseminarea documentelor clasificate în
domeniul apărării, emise de NATO, Uniunea Europeană, statele membre ale acestora şi
alte state, la nivelul Ministerului Apărării Naționale .
g) Direcţia management resurse umane elaborează şi monitorizează aplicarea
strategiilor, politicilor şi reglementărilor în domeniile managementului resurselor umane,
carierei individuale profesionalizate şi educaţiei militare şi asigură evidenţa unitară a
personalului Ministerului Apărării Naționale.
h) Corpul de control şi inspecţie exercită atribuţii specifice de control general,
conform legii şi evaluarea activităţilor desfăşurate în Ministerul Apărării Naționale în
baza ordinului ministrului apărării naționale.
i) Direcţia financiar-contabilă asigură îndeplinirea sarcinilor financiar-contabile ce
revin ministrului apărării naționale în calitate de ordonator principal de credite;
j) Direcţia instanţelor militare asigură managementul funcţiilor militare la nivelul
instanţelor militare şi acţionează, împreună cu structurile de resort din Ministerul
Apărării Naționale pentru compatibilizarea sistemului jurisdicţional militar cu cel din
statele membre NATO.
k) Direcţia audit intern execută auditarea administrării patrimoniului şi utilizării
 fondurilor publice în Ministerul Apărării Naționale în concordanţă cu reglementările
legale.
l) Direcţia medicală coordonează asigurarea asistenţei medicale şi sanitar-veterinare,
implementează politica naţională de sănătate la nivelul Ministerului Apărării Naționale
elaborează concepţia privind funcţionarea serviciilor medicale şi sanitar-veterinare.
Ministrul apărării naționale numeşte, în condiţiile legii, şefii/directorii structurilor
centrale, şeful cabinetului şi consilierii ministrului, şefii/directorii structurilor prevăzute
la art. 6 alin. (4), până la nivel de oficiu inclusiv, precum şi persoanele care sunt
încadrate în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grade de general sau echivalent
al acestora. Se exceptează de la prevederile alin (1) din Art. 21 din Legea DT. 346/2006
secretarii de stat, şeful Statului Major General şi secretarul general al ministerului.
Ministrul apărării naționale numeşte membrii birourilor ataşaţilor apărării României în
străinătate, la propunerea directorului general al Direcţiei generale de informaţii a
apărării.

3. Structura de forţe a armatei

Structura de forţe a armatei cuprinde următoarele categorii de forţe: forţele terestre,
forţele aeriene şi forţele navale, precum şi alte forţe.
a) Forţele terestre sunt formate din: Statul Major al Forţelor Terestre, comandamente
operaţionale de nivel operativ şi tactic, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă
structuri logistice, structuri pentru operaţii speciale, unităţi de instrucţie, instituţii militare
de învăţământ şi alte structuri stabilite potrivit legi
b) Forţele aeriene se compun din: Statul Major al Forţelor Aeriene, comandamente
operaţionale, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri
pentru operaţii speciale, unităţi de instrucţie, instituţii militare de învăţământ şi alte
structuri stabilite potrivit legii.
c) Forţele navale se compun din: Statul Major al Forţelor Navale, comandamente
operaţionale de flotă, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri -
logistice, structuri pentru operaţii speciale, unităţi de instrucţie, instituţii militare de
învăţământ şi alte structuri stabilite potrivit legii. Atribuţiile şi competenţele forţelor
armatei se stabilesc prin ordine ale ministrului apărării naționale sau ale şefului Statului
Major General, atunci când acesta este împuternicit de ministru.
Potrivit destinaţiei şi nivelului de operaţionalizare, forţele armatei sunt organizate în forţe
dislocabile şi forţe de generale şi regenerare.
Forţele dislocabile - sunt destinate îndeplinirii întregii game de misiuni, conform
angajamentelor internaţionale în domeniul securităţii şi apărării la care România este
parte, şi cuprind forţe luptătoare, de sprijin, de suport logistic şi pentru operaţii speciale,
structurate modular, cu disponibilităţi acţionale şi de transport în orice teatru de acţiuni
militare, capabile să se autosusţină şi să îşi asigure protecţia, compatibile cu armatele
statelor aliate. Forţele disociabile sunt formate din comandamente, mari unităţi şi unităţi,
unităţi cu nivel de încadrare de cel puţin 90% la personal şi 100% la tehnică de luptă faţă
de necesarul de război.
Forţele de generare şi regenerare sunt destinate sprijinului forţelor dislocabile şi
îndeplinirii unor misiuni pe teritoriul statului - naţional şi în proximitate a acestuia şi
cuprind structuri luptătoare, de sprijin de luptă şi suport logistic, precum şi structuri de
învăţământ militar şi instrucţie din toate categoriile de forţe ale armatei.
Forţele de generare şi regenerare sunt formate din comandamente, mari unităţi şi unităţi
din toate categoriile de forţe ale armatei, cu un nivel ( de încadrare cu personal, în timp de
pace, între 40% şi 70%, iar la tehnică de luptă de cel puţin 80%, faţă de necesarul de
război.
Potrivit misiunilor, structurile de forţe sunt următoarele:
a) structuri luptătoare destinate ducerii acţiunilor militare, care cuprind: brigăzi
mecanizate şi similare, de vânători de munte, mari unităţi şi unităţi de rachete solare,
escadrile de aviaţie, divizioane de fregate, nave purtătoare de artilerie, rachete torpile şi
scafandri, batalioane de paraşutişti, infanterie marină şi de informaţii,
batalioane/companii de operaţii speciale şi alte structuri constituite pentru luptă;
b) structuri de sprijin de luptă destinate sprijinului strategic, operativ şi tactic al
acţiunilor militare, care cuprind: brigăzi de artilerie şi geniu, unităţi şi subunităţi de
rachete şi artilerie antiaeriană pentru forţele terestre şi de radiolocaţie, regimente şi
batalioane de geniu, cercetare, de comunicaţii şi informatică, apărare nucleară,
bacteriologică şi chimică, batalioane şi subunităţi de poliţie militară, divizioane şi nave
pentru sprijin maritim şi fluvial, alte unităţi, formaţiuni şi subunităţi de sprijin de luptă;
c) structuri logistice destinate asigurării tehnico-materiale, mentenanţei, transporturilor,
asistenţei medicale şi sanitar-veterinare, cazării şi cărtiruirii trupelor, care cuprind:
brigăzi şi batalioane logistice, depozite de armament, muniţii şi materiale, spitale
militare de campanie, unităţi de mentenanţă, alte formaţiuni logistice;
d) forţe pentru operaţii speciale, care constituie componența specializată de intervenţie
rapidă, cu elemente componente din toate categoriile de forţe ale armatei, instruită şi
dotată pentru executarea misiunilor specifice de cercetare specială, acţiune directă şi
asistenţă militară pe teritoriul statului român sau în alte teatre de operaţii, împreună cu
forţele speciale ale coaliţiilor şi alianţelor la care România este parte potrivit legii;
e) structuri de învăţământ militar şi instrucţie destinate instrucţiei individuale de bază şi
perfecţionării pregătirii de specialitate a personalului militar în activitate şi în rezervă.
Conducerea operaţională a forţelor pentru operaţii speciale se exercită de şeful Statului
Major General, iar în situaţia participării la operaţii militare în afara teritoriului statului
naţional, potrivit înţelegerilor tehnice încheiate cu partenerii străini. Forţele pentru
operaţii speciale cooperează cu celelalte structuri specializate ale statului.

4. Conducerea Ministerului Apărării Naționale

Ministerul Apărării Naționale este condus şi reprezentat de ministrul apărării naționale. În
exercitarea conducerii, ministrul este ajutat de secretarii de stat, de şeful Statului Major
General şi de secretarul general si poate delega prin ordin competenţa îndeplinirii unor
atribuţii aflate în responsabilitatea sa.
Secretarii de stat sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie prin decizie a primului-ministru, la
propunerea ministrului apărării naționale.
Şeful Statului Major General este militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din
armată, numit de Preşedintele României, la propunerea ministrului apărării naționale, cu
avizul primului-ministru, pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire cu până
la un an. În funcţia de şef al Statului Major General poate fi numit locţiitorul acestuia sau
unul dintre şefii categoriilor de forţe ale armatei. Prevederile referitoare la durata
mandatului nu se aplică în caz de mobilizare sau de război, precum şi pe timpul stării de
asediu sau de urgenţă.
Secretarul general al Ministerului Apărării Naționale este înalt funcţionar public, numit
potrivit legii. În cadrul ministerului se constituie Colegiul Ministerului Apărării Naționale,
cu rol consultativ, precum şi Consiliul de Planificare a Apărării, Consiliul de
Supraveghere a Cerinţelor, Consiliul de Achiziţii şi Consiliul de Standardizare şi
Interoperabilitate, cu rol deliberativ. Organizarea şi funcţionarea acestora se stabilesc prin
ordin al ministrului apărării naționale. În exercitarea competenţelor conferite de lege,
ministrul emite ordine şi instrucţiuni.
Secretarii de stat, secretarul general al ministerului, directorul general şi şefii/directorii
direcţiilor din structurile centrale emit dispoziţii, potrivit competenţelor specifice.
Şeful Statului Major General emite ordine cu conţinut militar şi dispoziţii, potrivit
domeniilor de competenţă.
Comandanţii/şefii unităţilor militare înscriu în ordinul de zi pe unitate, în condiţiile
stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale, ordinele/dispoziţiile date în
exercitarea misiunilor şi atribuţiilor ce le revin, potrivit legii.
Pe timpul absenţei ministrului, conducerea Ministerului Apărării Naționale se exercită de
către secretarul de stat desemnat de ministru. Conducerea structurilor de forţe se
realizează de comandanţi/şefi ai acestora numiţi conform competenţelor stabilite prin
ordin al ministrului apărării naționale.

5. Personalul Ministerului Apărării Naționale

Personalul Ministerului Apărării Naționale este format din personal militar şi personal
civil. Nomenclatorul funcţiilor de general din Armata României se aprobă de către
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Transformarea unei funcţii de general într-o funcţie
civilă se aprobă de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la propunerea ministrului
apărării naționale.
Evidenţa efectivelor Direcţiei generale de informaţii a apărării se ţine separat de cea a
efectivelor Ministerului Apărării Naționale. Finanţarea Direcţiei generale de informaţii a
apărării se realizează din fonduri bugetare aprobate cu această destinaţie. Modul de
planificare, evidenţă şi utilizare a fondurilor necesare se stabileşte de ministrul apărării
naționale, similar reglementărilor privind cheltuielile operative. În necesarul de efective
ale Ministerului Apărării Naționale nu se includ:
a) cadrele militare care îşi desfăşoară activitatea în alte structuri ale administraţiei
publice centrale de specialitate, alte structuri centrale şi unităţi bugetare, precum şi în
cele subordonate acestora. Finanţarea lor se asigură în conformitate cu prevederile legale
în vigoare;
b) personalul militar şi civil din structurile finanţate de la alte capitole bugetare decât
"Apărare naţională" din bugetul Ministerului Apărării Naționale, precum şi cel din
structurile care se finanţează integral din venituri proprii;
c) soldaţii şi gradaţii voluntari, aflaţi în perioada instrucţiei de bază, elevii şi studenţii
instituţiilor militare de învăţământ, cadrele militare aflate la cursurile de bază. Finanţarea
lor se face din bugetul Ministerului Apărării Naționale;
d) personalul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor.
Ministerul Apărării Naționale are reţea proprie de asistenţă sanitară, cămine de
garnizoană, amenajări sportive şi recreative, centre de refacere a capacităţii de muncă,
centre de instrucţie, locuinţe de serviciu, structuri de presă. El îşi organizează propriul
sistem de formare şi perfecţionare a personalului militar şi civil, integrat în sistemul
naţional de învăţământ.
Ministerul Apărării Naționale poate avea în subordine sau coordonare regii autonome,
companii naţionale, agenţii, cluburi militare, formaţii cultural artistice, cluburi şi asociaţii
sportive.

31. Secţiunea a X-a Jandarmeria Română

În conformitate cu Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 Jandarmeria Română este
instituţia specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Afacerilor
Interne care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce-i revin cu privire la apărarea ordinii
şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii
publice şi private, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în
vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor
de terorism. Prin atribuţii, organizare, pregătire şi dispunere teritorială, Jandarmeria
Română contribuie la garantarea suveranităţii, independenţei, autorităţii, unităţii şi
securităţii statului, democraţiei constituţionale pe întregul teritoriu naţional, atât în timp
de pace cât şi în situaţii de criză.
Jandarmeria Română îşi desfăşoară activitatea în interesul cetăţenilor, al comunităţii şi în
sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii şi cooperează, în
îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii, cu celelalte componente ale Ministerului
Afacerilor Interne, cu structuri ale sistemului de apărare şi securitate naţională şi
colaborează cu organizaţii, instituţii şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale, organizaţii neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoane
fizice.
Jandarmeria Română participă, în condiţiile legii, la acţiunile organizate în cadrul
Asociaţiei Forţelor de Poliţie şi Jandarmerie Europene şi Mediteraneene cu Statut Militar
sau la cele organizate de către organismele similare ale altor state şi îndeplineşte misiuni
de menţinere a păcii, potrivit angajamentelor internaţionale asumate de România.
Jandarmeria Română este organizată pe principii militare, ca sistem unitar de forţe şi
mijloace dispus conform organizării administrativ teritoriale a ţării şi are următoarea
structură organizatorică:
a) Inspectoratul General al Jandarmeriei Române;
b) Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti;
c) Brigada Specială de intervenţie a Jandarmeriei şi grupările de jandarmi mobile;
d) inspectoratele de jandarmi judeţene;
e) instituţii militare de invăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului;
f) unităţi şi subunităţi specializate, necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice
Jandarmeriei Române, inclusiv de sprijin logistic şi medical, înfiinţate potrivit legii.
La propunerea Inspectorului General al Jandarmeriei Române, ministrul afacerilor
interne, in funcţie de dinamica atribuţiilor şi misiunilor jandarmeriei, poate înfiinţa,
desfiinţa, disloca şi redisloca unităţi, până la eşalonul brigadă, exclusiv, în condiţiile legii,
servicii, secţii, birouri, compartimente şi subunităţi de jandarmi, în limita posturilor
aprobate şi a fondurilor bugetare alocate.
a) Inspectoratul General al Jandarmeriei Române este unitatea centrală a Jandarmeriei
Române, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială generală, care planifică,
organizează, conduce, coordonează şi controlează activitatea structurilor din subordine,
asigură cooperarea şi colaborarea cu celelalte instituţii ale statului, organisme şi
organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din ţară şi din străinătate şi execută orice
alte atribuţii date în competenţă prin lege. Inspectoratul General are sediul în municipiul
Bucureşti.
Inspectoratul General este condus de un inspector general, numit în această funcţie de
ministrul internelor şi reformei administrative.
Inspectorul General al Jandarmeriei Române este ajutat în îndeplinirea atribuţiilor sale de
un prim adjunct şi şef al statului major şi de adjuncţi numiţi în funcţie, la propunerea sa,
de către ministrul afacerilor interne.
În exercitarea atribuţiilor legale, Inspectorul General al Jandarmeriei Române emite
ordine şi dispoziţii obligatorii pentru personalul din subordine.
Inspectorul General al Jandarmeriei Române este ordonator secundar de credite. Unităţile
din subordinea Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, ai căror comandanţi au
calitatea de ordonatori terţiari de credite, sunt stabilite prin ordin al ministrului afacerilor
interne, au personalitate juridică şi utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate.
Inspectoratul General este reprezentat, în relaţiile cu autorităţile publice centrale şi locale,
societatea civilă şi instituţiile similare din alte state, de către inspectorul general sau de
către ofiţerii desemnaţi de acesta.
În cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române funcţionează Consiliul Militar,
ca organ consultativ al Inspectoratului General, a cărui componenţă, organizare şi
funcţionare se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor interne.
Structura organizatorică a Inspectoratului General se stabileşte, la propunerea acestuia,
prin ordin al ministrului Internelor şi Reformei Administrative.
b) Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti este subordonată
nemijlocit Inspectoratului General al Jandarmeriei Române şi este destinată planificării,
organizării, conducerii şi executării misiunilor specifice şi îndeplinirii atribuţiilor ce revin
Jandarmeriei în municipiul Bucureşti.
Direcţia Generală de Jandarmerie a Municipiului Bucureşti are în compunere
structura de comandament organizată pe servicii, compartimente, batalioane,
detaşamente/companii, secţii, plutoane, posturi, grupe, structuri de suport logistic, medical
sau de altă natură, constituite conform legii.
c) Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei este subordonată nemijlocit
Inspectoratului General al Jandarmeriei Române şi are competenţă teritorială generală,
destinată executării misiunilor de asigurare şi restabilire a ordinii publice, asigurării
protecţiei instituţiilor fundamentale ale statului şi neutralizării ameninţărilor grave la
adresa acestora, independent sau în cooperare cu alte structuri ale Ministerului Afacerilor
Interne cu ale celorlalte instituţii din sistemul de apărare şi securitate naţională.
Brigada Specială are în compunere structura de comandament organizată pe servicii şi
compartimente, batalioane speciale de intervenţie, detaşamente, subunităţi de suport
logistic şi alte structuri de jandarmi constituite conform legii.
d) Inspectoratul de jandarmi judeţean este subordonat nemijlocit Inspectoratului
General şi este destinat planificării, organizării, conducerii şi executării misiunilor
specifice şi îndeplinirii atribuţiilor ce revin Jandarmeriei într-o zonă de responsabilitate
corespunzătoare teritoriului unui judeţ.
Inspectoratul de jandarmi judeţean are în compunere structura de comandament
organizată pe servicii, compartimente, detaşamente, companii, secţii, plutoane, posturi,
grupe, structuri de specialişti montane, navale, de suport logistic, medical sau de altă
natură, constituite conform legii.
Inspectoratul de jandarmi judeţean are sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
Subunităţile din compunerea inspectoratului de jandarmi judeţean, funcţionează în
localitatea de reşedinţă a unităţii sau pot fi dislocate ori redislocate, prin ordin al
ministrului afacerilor interne, în alte localităţi urbane şi rurale din zona de responsabilitate
a unităţii.
e) Unităţi şi subunităţi specializate.
-Gruparea de jandarmi mobilă funcţionează în subordinea Inspectoratului General al
Jandarmeriei Române, ca structură destinată organizării şi executării misiunilor de
asigurare şi restabilire a ordinii publice şi de combatere a infracţionalităţii în zona de
 responsabilitate teritorială. Gruparea de janidarmi mobilă are în compunere, în funcţie de
specificul misiunii structura de comandament organizată pe servicii, compartimente,
detaşamente, plutoane, grupe, structuri de specialişti, suport logistic şi medical.
-Batalionul de jandarmi special este o unitate subordonată Brigăzii Speciale, destinată
executării de misiuni specifice, de regulă, în zona de responsabilitate a acesteia. Are în
compunere, în funcţie de specificul misiunilor, structura de comandament, detaşamente,
companii, posturi, grupe, subunităţi de specialişti, de suport logistic şi medical sau alte
structuri.
-Detaşamentul, compania, plutonul şi grupa de jandarmi sunt subunităţi organizate ca
structuri militare pentru pregătire sau pentru îndeplinirea misiunilor specifice,
independent sau în subordinea nemijlocită a marilor unităţi sau unităţilor de jandarmi.
-Unitatea specială de jandarmi este structura destinată să execute misiuni de pază sau
protecţie şi apărare a unor obiective, bunuri, valori de importanţă deosebită sau alte
misiuni pe un anumit domeniu de competenţă al Jandarmeriei. Această unitate are în
compunere structura de comandament organizată pe birouri, compartimente,
detaşamente, companii, plutoane, grupe, structuri de specialişti, de suport logistic şi
medical.
f) Instituţiile militare de invăţământ sunt structuri destinate formării continue pregătirii
şi specializării personalului Jandarmeriei Române.
Instituţiile militare de învăţământ au în compunere: structura de comandament, organizată
în conformitate cu prevederile legale în domeniu, batalioane/cursuri, detaşamente sau
companii, plutoane, structuri de specialişti şi suport logistic, ori de altă natură.
Formarea şi pregătirea pentru prima funcţie, precum şi perfecţionarea pregătirii şi
specializării ofiţerilor se realizează în Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza",
specialitatea “jandarmi", în Şcoala de Aplicaţii sau în instituţii similare din ţară şi din
străinătate, iar pentru străini, prin cursul internaţional de aplicaţii.
Formarea subofiţerilor se realizează în Şcoala Militară de Subofiţeri de Jandarmi.
Centrul de pregătire şi perfecţionare este o structură destinată pregătirii, perfecţionării şi
specializării categoriilor de personal, diferenţiat pe domenii de activitate.
Personalul din instituţiile de învăţământ care desfăşoară activităţi didactice, precum şi
personalul din Jandarmeria Română care organizează, planifică, coordonează, îndrumă
sau controlează activitatea de pregătire şi perfecţionare a personalului are aceleaşi drepturi
şi obligaţii cu cele ale personalului similar din celelalte unităţi de învăţământ ale
Ministerului Afacerilor Interne.
g) Bazele de logistică sunt structuri specializate destinate asigurării aprovizionării,
depozitării, conservării şi distribuirii bunurilor materiale, mentenanţei armamentului şi
tehnicii specifice şi contractării de bunuri şi servicii necesare Jandarmeriei Române.
Unităţile şi subunităţile de jandarmi pot acţiona cu aprobarea prealabilă a ministrului
afacerilor interne şi la ordinul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, în orice
zonă a ţării, alta decât cea de responsabilitate permanentă, în funcţie de situaţia operativă
existentă, în condiţiile legii.
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Inspectoratului General şi Brigăzii
Speciale, precum şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a inspectoratului de
jandarmi judeţean se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor interne.
Regulamentele de organizare şi funcţionare a inspectoratelor de jandarmi judeţene se
elaborează de acestea în baza Regulamentului-cadru (prevăzut în art. 18 alin.1 din Legea
nr. 550/2004) şi se aprobă de inspectorul general al Jandarmeriei Române.
1. Atribuţiile Jandarmeriei Române
a) apără, prin mijloacele şi metodele prevăzute de lege, viaţa, integritatea corporală şi
libertatea persoanei, proprietatea publică şi privată, interesele legitime ale cetăţenilor,
ale comunităţii şi ale statului;
b) execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marşurilor,
demonstraţiilor, procesiunilor, acţiunilor de pichetare, acţiunilor promoţionale,
comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, precum
şi a altor asemenea activităţi care se desfăşoară în spaţiul public şi care implică
aglomerări de persoane;
c) execută misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice
fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare;
d) execută, la solicitarea Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, pe baza
planurilor de cooperare, misiuni de asigurare şi restabilire a ordinii publice în punctele
de control pentru trecerea frontierei de stat;
e) execută, pe baza planurilor de cooperare, aprobate de ministrul afacerilor interne,
misiuni de menţinere a ordinii publice pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor în
staţiuni montane şi pe trasee turistice din zona acestora, precum şi pe litoralul Mării
Negre, în Delta Dunării ori în staţiuni balneare sau în alte zone de interes operativ;
f) execută, în cooperare cu instituţiile abilitate ale statului, misiuni de asigurare a ordinii
publice pe timpul vizitelor oficiale sau a altor activităţi la care participă înalţi demnitari
români sau străini pe teritoriul României, în zona obiectivelor şi a locurilor de
desfăşurare a activităţilor;
g) execută, în condiţiile legii, la solicitarea autorităţilor competente, misiuni de urmărire
şi prindere a evadaţilor, dezertorilor şi a altor persoane despre care există date şi indicii
temeinice că intenţionează să săvârşească sau au săvârşit infracţiuni ori care se sustrag
măsurii arestării preventive sau executării pedepselor privative de libertate;
h) execută misiuni de intervenţie antiteroristă la obiectivele aflate în responsabilitatea
Jandarmeriei sau pentru capturarea şi neutralizarea persoanelor care folosesc arme de
foc ori alte mijloace ce pot pune în pericol siguranta persoanelor, bunurilor, valorilor şi
transporturilor speciale;
i) asigură, în condiţiile legii, paza Sau protecţia şi apărarea obiectivelor, a bunurilor şi
valorilor de importanţă deosebită, stabilite prin hotărâre a Guvernului şi a obiectivelor
aparţinând Ministerului Afacerilor Interne, stabilite prin ordin al ministrului;
j) asigură, în condiţiile legii, paza sau protecţia transportului unor valori importante;
precum şi a transportului anelor, muniţiilor, materialelor explozive, stupefiantelor,
substanţelor toxice sau radioactive ori a altor materii sau substanţe periculoase, definite
astfel prin lege;
k) participă, în cooperare cu celelalte instituţii a1e statului abilitate prin lege, la misiuni
de prevenire şi neutralizare a actelor teroriste pe teritoriul României;
1) participă, împreună cu alte instituţii abilitate, la supravegherea, controlul şi asigurarea
protecţiei şi conservării fondului cinegetic şi piscicol natural, a fondului silvic şi de
protecţie a mediului, prin măsuri specifice de prevenire şi combatere a oricăror încălcări
ale prevederilor normelor legale;
m) participă la protecţia corespondenţei secrete pe timpul transportului acesteia pe
întreg teritoriul României;
n) participă la limitarea şi înlăturarea consecinţelor dezastrelor naturale, tehnologice, de
mediu sau complexe;
o) participă, în condiţiile legii, la misiuni în afara teritoriului statului român, cu efective
şi tehnica din dotare, la activităţi de instruire, la constituirea forţelor internaţionale
 destinate îndeplinirii unor misiuni în cadrul acţiunilor de prevenire a conflictelor şi
gestionării situaţiilor de criză, de întărire - consiliere, asistenţă, formare, control – a
forţelor de ordine locale sau de substituţie a acestora în toate domeniile lor de activitate.
În timpul îndeplinirii acestor misiuni, efectivele de jandarmi participante beneficiază de
drepturile stabilite prin lege pentru militarii care execută misiuni în străinătate;
p) asigură măsuri de ordine şi de protecţie a zonelor în care s-a produs sau există
pericolul iminent de producere a unor incendii, explozii ori a altor situaţii de urgenţă ce
pun în pericol viaţa, integritatea fizică a persoanelor sau bunurile acestora;
q) constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii;
r) efectuează, în condiţiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru
infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
s) desfăşoară activităţi de cercetare şi documentare în vederea constituirii bazei de date
de interes operativ necesară executării misiunilor specifice cu persoanele cunoscute cu
antecedente în comiterea de acte de dezordine cu prilejul unor manifestări publice, cu
cele cunoscute ca aparţinând unor grupuri cu comportament huliganic, precum şi cu alte
informaţii de interes operativ necesare executării misiunilor;
t) execută orice alte atribuţii prevăzute prin lege.
La solicitarea persoanelor fizice sau juridice, în situaţii care nu suferă amânare, la
propunerea inspectorului general, ministrul afacerilor interne poate aproba asigurarea
temporară a protecţiei unor persoane, obiective, bunuri, valori şi transporturi speciale,
altele decât cele stabilite prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile legii.
Jandarmeria Română răspunde solicitării magistratului de a participa, împreună cu acesta,
la efectuarea unor acte procedurale.
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Jandarmeria Română se bazează pe
concursul autorităţilor publice şi al persoanelor fizice sau juridice, care furnizează, la
cerere, date şi documente necesare îndeplinirii atribuţiilor stabilite prin lege.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor, jandarmii aflaţi în misiune folosesc armamentul şi
mijloacele tehnice din dotare, potrivit dispoziţiilor legale.
Pe timpul stării de urgenţă, Jandarmeria Română continuă să-şi îndeplinească misiunile
specifice, asigurând totodată aplicarea prevederilor ordonanţelor militare prevăzute în
decretul de instituire a acestei stări.
Pe timpul stării de asediu, la mobilizare şi în timp de război, Jandarmeria Română, pe
lângă atribuţiile prevăzute la art.19 din Legea.nr. 550/2004, în calitate de componentă a
forţelor armate îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) execută paza, protecţia şi apărarea obiectivelor stabilite de autorităţile militare, altele
decât cele la care se asigură pază militară în timp de pace;
b) participă la descoperirea, capturarea sau neutralizarea inamicului deşanţat sau
debarcat pe teritoriul ţării, în locurile de dispunere a unităţilor sau subunităţilor de
jandarmi;
c) participă la apărarea unor localităţi;
d) asigură paza bunurilor aparţinând domeniului public sau privat, în cazurile de
evacuare impuse de acţiunile inamicului;
e) participă la acţiunile de înlăturare a efectelor loviturilor executate de către inamic din
aer, cu mijloace de nimicire în masă, incendiare sau clasice;
f) execută, în cooperare cu alte forţe abilitate, acţiuni pentru descoperirea, capturarea sau
neutralizarea elementelor paramilitare care activează pe teritoriul naţional;
g) participă la acţiuni de evacuare a populaţiei, control şi îndrumare a circulaţiei,
escortare a prizonierilor de război şi paza acestora în obiective din zona interioară,
 dirijare şi îndrumare a refugiaţilor, pază şi apărare a unor zone cu destinaţie specială;
h) participă la anunţarea şi trimiterea la celelalte Unităţi ale Ministerului Afacerilor
Interne a personalului necesar pentru completarea acestora, în condiţiile legii;
i) cooperează cu celelalte componente ale sistemului de apărare şi securitate naţională
pentru asigurarea şi protecţia mobilizării şi participă la asigurarea punerii în aplicare a
ordonanţelor militare, potrivit legii;
j) execută orice alte atribuţii şi misiuni privind apărarea ţării, potrivit legii.
Pe durata stării de război, Jandarmeria Română se subordonează operaţional autorităţii
militare naţionale la nivel strategic.

2. Personalul Jandarmeriei Române

Personalul Jandarmeriei Române se compune din personal militar şi personal contractual.
Personalul militar al Jandarmeriei Române este format din: cadre militare, elevi ai
instituţiilor militare de învăţământ, soldaţi şi gradaţi profesionişti.
Cadrelor militare din jandarmerie li se aplică dispoziţiile Legii privind Statutul cadrelor
militare.
Gradaţilor şi soldaţilor profesionişti li se aplică Statutul gradaţilor şi soldaţilor
profesionişti, aprobat prin lege.
Elevilor instituţiilor militare de învăţământ ale jandarmeriei li se aplică prevederile Legii
învăţământului nr. 1/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum
şi ale Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, cu modificările şi
completările ulterioare.
Personalul contractual este supus reglementărilor din legislaţia muncii, în măsura în care
prin prezenta lege nu se dispune altfel.
Numărul posturilor de ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, gradaţi şi soldaţi profesionişti şi
al personalului contractual din Jandarmeria Română, în timp de pace şi la mobilizare, se
stabileşte de către ministrul afacerilor interne în limita efectivelor aprobate prin hotărâre a
Guvemului.
Mutarea, transferarea sau detaşarea personalului se poate face în cazurile şi în condiţiile
prevăzute prin lege.
Personalul militar din unităţile de jandarmi depune jurământul militar prevăzut pentru
militarii forţelor armate ale României.
Personalul contractual depune, la încadrare, următorul jurământ: "Eu... jur să respect
Constituţia şi legile României, să păstrez secretul profesional şi să-mi îndeplinesc cu bună
credinţă sarcinile încredinţate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Referirea la divinitate, din formula jurământului, se schimbă potrivit credinţei religioase a
fiecăruia sau se elimină în cazul celor fară confesiune.
Jandarmeria Română poate folosi gradaţi şi soldaţi profesionişti în limita posturilor
prevăzute în statele de organizare, aprobate potrivit competenţelor.
Gradaţii şi soldaţii profesionişti încadraţi au calitatea de militar şi se supun legilor şi
regulamentelor militare.
Timpul în care o persoană Îşi desfaşoară activitatea în Jandarmeria Română, ca gradat
profesionist, constituie vechime în muncă.

3. Drepturile şi obligaţiile personalului Jandarmeriei Române

În realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul militar al Jandarmeriei
Române este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi
obligaţii:
 a) să acorde sprijin persoanelor cu funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice, dacă
acestea întâmpină rezistenţă fizică în executarea sarcinilor de serviciu;
b) să legitimeze orice persoană când există indicii temeinice că a săvârşit, săvârşeşte sau
se pregăteşte să săvârşească o faptă ce constituie infracţiune ori contravenţie, precum şi
persoanele care solicită intrarea într-un perimetru legal restricţionat;
c) să folosească, cu acordul proprietarului sau deţinătorului, orice mijloace de transport
şi telecomunicaţii, proprietate publică sau privată, cu excepţia celor aparţinând corpului
diplomatic, pentru luarea unor măsuri legale ce nu suferă amânare şi care nu pot fi aduse
la îndeplinire altfel. Cheltuielile ocazionate în astfel de împrejurări vor fi achitate
ulterior, la cererea proprietarilor şi vor fi suportate din fondurile unităţilor de jandarmi
sau, după caz, de către persoanele care au determinat intervenţia;
d) să circule gratuit, pe baza legitimaţiei de serviciu, cu mijloacele de transport în
comun, pentru executarea unor misiuni care nu pot fi îndeplinite altfel;
e) să solicite sprijinul cetăţenilor pentru urmărirea, prinderea, imobilizarea şi luarea
măsurilor iegale împotriva persoanelor care au comis infracţiuni;
f) să aplice măsura ridicării în vederea confiscării obiectelor periculoase, substanţe lor
sau armelor deţinute fară drept sau care pot pune în pericol viaţa ori integritatea fizică a
jandarmului sau a altor persoane, măsura şi descrierea bunurilor ridicate fiind menţionate
în procesul-verbal de constatare.
În exercitarea atribuţiilor, personalul militar al Jandarmeriei Române are dreptul să
efectueze control corporal preventiv asupra persoanei şi bagajului acesteia în următoarele
situaţii:
a) există indicii clare că s-a săvârşit, se săvârşeşte sau se pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni;
b) persoana se află în stare de inconştienţă şi este necesară identificarea acesteia;
c) persoana participă la manifestări publice sau în alte locuri în care este interzis accesul
cu arme, produse sau substanţe periculoase.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor specifice, personalul prevăzut la alin. (l) are
dreptul să folosească forţa, mijloacele din dotare şi armamentul, în condiţiile legii.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul militar al Jandarmeriei Române este
obligat să îşi facă cunoscută calitatea şi să prezinte insigna sau legitimaţia de serviciu,
după caz, cu excepţia situaţiilor în care rezultatul intervenţiei sau siguranţa ulterioară a
acestuia ar fi periclitată.
În îndeplinirea atribuţiilor specifice, personalul militar din Jandarmerie are competenţa
teritorială corespunzătoare zonei de responsabilitate a structurii de jandarmi din care face
parte.
În caz de continuare a unei măsuri sau activităti specifice în desfăşurare, personalul
militar din jandarmerie poate acţiona şi în zona de responsabilitate a altor unităţi de
jandarmi, comunicând despre aceasta structurii competenţe.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul militar din jandarmerie foloseşte
armamentul din dotare cu muniţia aferentă, veste antiglonţ, scuturi de protecţie, căşti cu
vizor, bastoane de cauciuc sau tompfe, bastoane cu energie electrostatică, dispozitive cu
substanţe iritant lacrimogene, arme albe, jeturi de apă sau coloranţi, arme cu glonţ de
cauciuc sau coloranţi, cătuşe, cai şi câini de serviciu, dispozitive sonore şi luminoase,
mijloace blindate, lucrări şi mijloace genistice, precum şi orice mijloace de protecţie şi de
imobilizare aflate în dotare, în următoarele situaţii:
a) Pentru împiedicarea şi neutralizarea acţiunilor agresive ale persoanelor care tulbură
grav ordinea publică, acţiuni ce nu au putut fi înlăturate sau anihilate prin utilizarea altor
 mijloace legale;
b) Împotriva celor care pătrund, fară drept, în sediile autorităţilor publice sau ale altor
instituţii de interes public sau privat şi care, avertizaţi şi somaţi, au refuzat să părăsească
de îndată aceste sedii, precum şi împotriva grupurilor organizate care împiedică
desfăşurarea normală a activităţii pe căile de comunicaţii, în locurile publice şi în alte
obiective importante;
c ) pentru imobilizarea persoanelor sau a grupurilor de persoane care provoacă
dezordine şi întreprind acţiuni ce pun în pericol viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea persoanelor, proprietatea publică sau privată, ultragiază forţele de ordine sau
alte persoane învestite cu funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice ori tulbură grav
ordinea publică, prin acte de violenţă.
În caz de absolută necesitate şi atunci când folosirea altor mijloace de imobilizare sau de
constrângere nu a dat rezultate, jandarmii fac uz de armă, în condiţiile strict prevăzute de
lege.
Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 din Legea nr. 550/2004 se face numai după
avertizarea şi somarea participanţilor de a se dispersa, de către şeful dispozitivului de
ordine sau de către şefii săi ierarhici.
Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziţie participanţilor timpul corespunzător,
determinat în raport cu numărul acestora, căile şi posibilităţile de defluire.
Avertizarea şi somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra personalului de ordine se
exercită acte de violenţă care pun în pericol iminent viaţa, integritatea corporala sau
sănătatea acestuia.
Avertizarea şi somarea constau în folosirea de semnale sonore sau luminoase şi în
atenţionarea persoanelor aflate în situaţiile prevăzute la art. 29 din Legea nr. 550/2004,
prin mijloace de amplificare sonoră, asupra obligaţiei de a se dispersa şi de a respecta
prevederile legale.
Dacă, după avertizare, participanţii nu s-au dispersat, aceştia sunt atenţionaţi, prin
mijloacele de amplificare sonoră, astfel: prima somaţie: "Atenţie, vă rugăm să părăsiţi...,
vom folosi forţa!” urmată de semnale sonore şi luminoase. In cazul în care, după trecerea
perioadei necesare pentru dispersare, se constată că prima somaţie a rămas fară rezultat, se
trece la folosirea ultimei somaţii, astfel: ultima somaţie: "Părăsiţi..., se va folosi forţa!”
urmată de semnale sonore şi luminoase. Pentru perceperea somaţiilor de către toţi
participanţii, înainte de folosirea mijloacelor de imobilizare sau de constrângere se emite
un semnal luminos prin cartuşe de semnalizare de culoare roşie, trase vertical.
Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 din Legea nr. 550/2004 se face în mod gradual
şi nu trebuie să depăşească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau
agresive ori pentru neutralizarea acţiunilor ilegale şi va înceta de îndată ce scopul misiunii
a fost realizat.
Intervenţia în forţă se dispune în scris de către prefectul sau înlocuitorul acestuia din
municipiul Bucureşti, respectiv din judeţul în care s-a produs una din situaţiile prevăzute
la art. 29 din Legea nr. 550/2004.
Dispoziţia scrisă a prefectului privind intervenţia în forţă nu este necesară în cazul în care
asupra forţelor de ordine, a altor persoane ori asupra bunurilor sau valorilor apărate se
exercită violenţe care pun în pericol iminent viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
acestora, ori când există indicii temeinice că participanţii pregătesc sau au comis o
infracţiune.
Persoanele care săvârşesc fapte contrare legii vor fi imobilizate, îndepărtate cât mai
repede de la locul tulburărilor şi conduse, după caz, la cea mai apropiată unitate de poliţie
sau de jandarmi, pentru a se lua, cu privire la acestea, măsurile de sancţionare prevăzute
de lege.
Se interzice folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 din Legea nr. 550/2004 împotriva
femeilor cu semne vizibile de sarcină, împotriva persoanelor cu semne vădite de
invaliditate şi copiilor, cu excepţia cazurilor în care aceştia înfăptuiesc un atac armat sau
în grup, care pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor
persoane.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are obligaţia
să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi să acorde primul ajutor
medical persoanelor care au nevoie de aceasta ca urmare a intervenţiei în forţă.
Personalul militar din Jandarmeria Română poate deţine, purta şi folosi armamentul,
muniţia şi mijloacele din dotare, în condiţiile legii. Personalul are dreptul să poarte
permanent asupra sa armamentul din dotare sau achiziţionat personal, cu muniţia aferentă,
în condiţiile legii.
Personalul militar din Jandarmeria Română are dreptul şi obligaţia să intervină şi în afara
orelor de program, a atribuţiilor de serviciu şi a competenţei teritoriale a structurilor din
care face parte, atunci când ia cunoştinţă de pregătirea sau de săvârşirea unei infracţiuni,
acţionând pentru conservarea urmelor, prinderea făptuitorului, ridicarea corpurilor delicte,
a celorlalte mijloace materiale de probă şi predarea imediată a acestora autorităţilor
competenţe.
Personalul militar din Jandarmeria Română care, din motive de îmbolnăvire, accidente
sau alte asemenea evenimente, survenite pe timpul, din cauza ori în legătură cu serviciul,
nu îşi mai poate îndeplini atribuţiile şi este trecut într-o altă funcţie, îşi păstrează solda şi
celelalte drepturi băneşti avute anterior, dacă drepturile cuvenite pentru noua funcţie sunt
mai mici.
Dreptul la pensie, la asigurări sociale şi la asistenţă medicală al ofiţerilor, maiştrilor
militari şi subofiţerilor Jandarmeriei Române se stabilesc potrivit legislaţiei privind
cadrele militare.
Dreptul la pensie, la asigurări sociale şi la asistenţă medicală al gradaţilor şi soldaţilor
profesionişti şi personalului contractual din jandarmerie se stabilesc potrivit Legii nr.
223/2015 privind sistemul public de pensii. şi alte drepturi de asigurări sociale, cu
modificările şi completările ulterioare, dispoziţiilor Legii nr.53/2003 ,actualizată prin
legea 12/2015- Codul muncii şi altor prevederi legale specifice.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul militar din Jandarmerie se bucură de
protecţie deosebită, potrivit legii penale. Personalul militar din Jandarmerie şi membrii
familiilor acestora au dreptul la protecţie din partea structurilor specializate ale statului
faţă de ameninţările sau violenţele la care ar putea fi supuşi ca urmare a exercitării
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. În cazul infracţiunilor săvârşite
împotriva personalului militar din jandarmerie, soţului, soţiei ori copiilor acestuia, în scop
de intimidare sau de răzbunare pentru măsurile: legale luate de acesta în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, limitele maxime ale pedepselor prevăzute de legea penală se
majorează cu trei ani.
Personalului militar şi contractual al Jandarmeriei Române i se asigură, gratuit
echipamentul de protecţie adecvat misiunilor specifice pe care le îndeplineşte, iar în cazul
în care, ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu i s-au degradat sau i s-au distrus
îmbrăcămintea, încălţămintea sau alte bunuri personale, acesta are dreptul la despăgubiri
corespunzătoare acordate de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române.
Personalului Jandarmeriei Române care participă la misiuni de asigurare şi restabilire a
ordinii publice, de luptă antiteroristă, a căror durată depăşeşte 4 ore, i se asigură gratuit un
supliment de hrană, în echivalentul a 2000 de calorii, pentru fiecare zi de misiune.
În cazul unor evenimente care pun în pericol ordinea de drept, comandanţii marilor unităţi
şi unităţilor de jandarmi informează Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi,
prin intermediul acestuia, celelalte ministere şi instituţii abilitate prin lege în acest
domeniu despre desfăşurarea evenimentelor, în vederea luării măsurilor de punere în
aplicare a planurilor de acţiune aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
In situaţia în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod permanent sau temporar
de către personalul militar al jandarmeriei sunt în pericol, ori atunci când există informaţii
că se intenţionează organizarea unor acţiuni care le-ar putea pune în pericol, unitatea de
jandarmi competentă, împreună cu autorităţile publice şi cu alte structuri abilitate cu
atribuţi în domeniu, stabileşte zona de protecţie a obiectivelor respective şi, la nevoie, pot
interzice sau limita, după caz, accesul.

32. Secţiunea a XI-a Participarea comunităţii la îndeplinirea atribuţiilor poliţieneşti

Ca un corolar al celor expuse apare comunitatea. În fond, ea este beneficiara serviciilor
instituţiilor menţionate şi cea care plăteşte prin impozite şi alte dări aceste servicii.
Legea nr. 195/2001, actualizată prin legea nr. 276/2007 reglementează promovarea şi
facilitarea participării cetăţenilor români, în spiritul solidarităţii civice, la acţiuni de
voluntariat organizate de persoane juridice de drept public şi de drept privat fără scop
lucrativ. Acţiunile de tip "Ziua porţilor deschise" organizate în special de către Ministerul
Afacerilor Interne, constituie un liant important între comunitate şi instituţiile publice.

1. Noţiune şi domenii de aplicare

Voluntariatul reprezintă activitatea de interes public desfăşurată de persoane fizice,
denumite voluntari, în cadrul unor raporturi juridice, altele decât cel de muncă sau cel de
prestare a unei activităţi remunerate, pe baza încheierii unui contract de voluntariat.
Contractul de voluntariat este o convenţie cu titlu gratuit, încheiată în scris, între o
persoană fizică, denumită voluntar, şi o persoană juridică denumită beneficiar, în temeiul
căreia prima se obligă faţă de a doua să presteze o activitate de interes public fără a obţine
o contraprestaţie materială. Contractul se va încheia în două exemplare, dintre care unul
se păstrează în mod obligatoriu în evidenţa persoanei juridice. Ca element specific, legea
a prevăzut posibilitatea denunţării unilaterale a contractului, din iniţiativa oricărei părţi, cu
un preaviz de 15 zile, fără obligaţia prezentării motivelor. Activităţile izolate, sporadic
prestate, în afara raporturilor cu persoanele juridice respective, din raţiuni familiale, de
prietenie sau de bună vecinătate, nu fac obiectul reglementărilor Legii
nr.195/2001,actualizată prin legea nr. 276/2007.
Domeniile sunt variate, cuprinzând: asistenţa şi serviciile sociale, protecţia drepturilor
omului, medico-sanitar, cultural, artistic, educativ, de învăţământ, ştiinţific, umanitar,
religios, filantropic, sportiv, de protecţie a mediului, social şi comunitar.

2. Principii
a) participarea ca voluntar, pe baza consimţământului liber exprimat
Nimeni nu poate fi obligat să presteze această activitate, după cum însuşi titlul legii
stipulează. Ca urmare nu se pot exercita presiuni, intimidări, ameninţări etc., la adresa
persoanelor pentru a presta această activitate.
b) implicarea activă a voluntarului în viaţa comunităţii.
Acest principiu presupune o bună cunoaştere a problemelor comunităţii, fără de care nu
 s-ar putea realiza în bune condiţii activitatea de voluntariat. Pe de altă parte, o persoană
neimplicătă activ în viaţa comunităţii, necunoscută, ar putea ridica semne de întrebare
asupra relaţiei instituţie-persoană.
c. ) desfăşurarea voluntariatului cu excluderea oricărei contraprestaţii materiale din
partea beneficiarului activităţii;
d) recrutarea voluntarilor pe baza egalităţii şanselor, fără nici un fel de discriminări.
În ceea ce priveşte anumite activităţi se solicită voluntarului să aibă o anumită calificare
(conducător auto, spre exemplu).
Regimul juridic al voluntarului
În executarea contractului, voluntarul se subordonează conducerii persoanei juridice cu
care a încheiat contractul.
Voluntarul este asimilat funcţionarului, în cazul săvârşirii unor fapte penale în legătură cu
executarea contractului.

3. Drepturi ale voluntarului

Legea a prevăzut cel puţin opt drepturi care trebuie să existe într-un astfel de contract şi
anume:
a) participarea activă la elaborarea şi derularea programelor în considerarea cărora s-a
încheiat contractul;
b) desfăşurarea activităţii în concordanţă cu pregătirea sa profesională.
c) asigurarea de către beneficiarul voluntariatului a desfăşurării activităţilor în condiţiile
legale de protecţie a muncii, în funcţie de natură şi de caracteristicile muncii respective;
d) asigurarea de către beneficiarul voluntariatului, în condiţiile prevăzute de lege,
împotriva riscurilor de accident şi de boală ce decurg din natură activităţi, acesta trebuind
să suporte integral costurile în lipsa asigurării;
e)eliberarea de către beneficiar a unui certificat nominal care să ateste calitatea de
voluntar;
f) rambursarea de către beneficiar, în condiţiile convenite în contract, potrivit legii, a
cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităţii.
g) durata timpului de lucru, stabilită, în condiţiile legii, să nu afecteze sănătatea şi
resursele psihofizice ale sale;
h) beneficiază de titluri onorifice, decoraţii, premii, în condiţiile legii.

4. Obligaţiile voluntarului
a) Să îndeplinească sarcinile primite din partea beneficiarului;
b) Să păstreze confidenţialitate informaţiilor la care are acces;
c) Să participe la cursurile de instruire organizate, iniţiate sau propuse de către
beneficiar;
d) Să ocrotească bunurile pe care le foloseşte în cadrul activităţi respective.

33. CAPITOLUL VI STATUTUL ŞI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A

POLIŢISTULUI

Secţiunea 1 Statutul juridic al poliţistului român

1. Consideraţii generale
Procesul democratic iniţiat în România după 1989 a dus la înnoirea radicală a structurilor
întregii societăţi. Profundele schimbări democratice din viaţa politică şi socială a
României au deschis calea spre instaurarea unui stat de drept.
Componenta stabilă, dar în acelaşi timp capabilă de flexibilitate, adaptată cerinţelor noilor
condiţii, Poliţia Română, reprezintă unul din factorii cu rol determinant în menţinerea
echilibrului societăţii, a respectării legalităţii, a ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Măsurile luate de către stat de a reda forţelor publice poliţieneşti şi organelor din
componenţa lor, funcţiile specifice statului de drept au constituit un pas decisiv în
procesul de restructurare şi modernizare a infrastructurilor în aşa fel încât acestea să
acopere diversitatea formelor de manifestare a criminalităţii.
Dovedindu-se receptivă Poliţia Română a cunoscut un radical proces de înnoire şi
restructurare pe toate planurile. Un prim pas a fost depolitizarea acestei instituţii, ceea ce a
permis să fie doar în slujba comunităţii, a legii şi adevărului.
Dreptul poliţienesc, parte componentă a dreptului public intern, studiind structura şi rolul
organelor cu atribuţii poliţieneşti în cadrul statului de drept, impune cu necesitate şi
analiza situaţiei juridice, a personalului care compune aparatul poliţiei, a drepturilor şi
obligaţiilor ce îi revin din legile ţării, a naşterii şi încetării raportului de serviciu şi a altor
aspecte ce ţin de statutul juridic al funcţionarului care acţionează în sistemul forţelor
publice poliţieneşti.
Din acest punct de vedere noţiunea de statut juridic se prezintă ca un ansamblu de norme,
de reguli care stau la baza constituirii şi activităţii unei instituţii, organizaţii etc.
Definirea notiunii îşi găseşte origina în expresia latină "status", care desemna atributele
necesare dobândirii personalităţii fără de care persoana era lipsită de posibilitatea
exercitării depline a drepturilor sale.
Deci, statutul juridic al poliţistului poate fi definit ca un ansamblu de drepturi şi
obligaţii profesionale şi personale conferite de funcţia exercitată, conform legii, în una
din structurile aparatului poliţienesc, în slujba comunităţii.
În acest context, analiza poziţiei socio-juridice a funcţionarilor publici cu un statut special
şi a atributelor lor profesionale în cadrul structurilor forţelor de ordine, capătă o
importanţă considerabilă întrucât legile ţării nu pot fi protejate dacă ambiguitatea şi
oscilaţiile în aprecierea justă a situaţiei acestei categorii socio-profesionale persistă atât în
gândirea oamenilor în slujba cărora aceste forţe de ordine acţionează cât şi în atitudine a
oamenilor ce compun aceste forţe.
Pornind de la aceste considerente putem spune că, eficienţa acestor organe ale autorităţii
publice, depinde în mare măsură de motivaţia, competenţa profesională şi dăruirea celor
care le alcătuiesc, de transformarea structurilor poliţieneşti în conformitate cu standardele
europene.
Statutul juridic al poliţistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002 lămureşte definitiv trecerea
poliţiştilor din structura militară în cea civilă, demilitarizarea poliţiei, ca rezultat al
reformei în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, constituie un pas înainte în lupta
împotriva criminalităţii, o activitate mai calificată, mai responsabilă a poliţistului la toate
nivelurile, începând de la inspectorul şef al poliţiei şi până la ultimul agent de poliţie.

2. Definirea noţiunii de funcţionar public

Definirea termenului de funcţionar public, purtător al unui ansamblu de drepturi şi
obligaţii este abordată sub mai multe accepţiuni de diferite ramuri de drept.
a) 'De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice
sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.' (alin 2.Art.175 Cod Penal)
 Prin "funcţionar" se înţelege persoana menţionată la alin.1 din Art. 175 Cod penal,
'Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie'
b) în dreptul administrativ se dă o altă definiţie în sensul că: "funcţionarul public este
persoana fizică, titular al unei funcţii de stat sau investită cu o anumită funcţie de stat,
ocupată cu forme legale.
c) în dreptul muncii, până la adoptarea legii privind statutul funcţionarilor publici,
definirea noţiunii avea la bază un criteriu de ordin economic, cuprinzând pe toţi angajaţii
care efectuează munci ce nu sunt direct productive, activităţi aşa zise de birou.
d) Noţiunea de funcţionar public este prevăzută şi în Legea 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici care la art. 2 prevede că: "funcţionar public este persoană numită
într-o funcţie publică".
Într-o altă opinie se conchide că "funcţia publică şi funcţionarul public, sunt instituţii
juridice ale dreptului public, în general şi ale dreptului administrativ, în particular", care s-
au conturat, ca atare, într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare.
O altă opinie contrară afirmă că până la intrarea în vigoare a statutului funcţionarilor
publici aceştia sunt salariaţi desfăşurându-şi activitatea în temeiul contractului lor
individual de muncă
Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 privind statutul funcţionarilor publici arată că
"funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică". Este evident, că în
conformitate cu dispoziţiile acestei legi, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea la
autoritatea ori instituţia unde este numit, în temeiul unui raport de serviciu şi nu în baza
unui contract individual de muncă: însă aceasta constituie o formă tipică a unui raport
juridic de muncă, raport care deşi distinct de contractul individual de muncă, nu este totuşi
esenţial diferit de acesta din urmă şi, astfel raportul de serviciu al funcţionarului public,
logic, metodologic şi juridic, este o componentă de bază a dreptului muncii.
În literatura juridică franceză sunt definiţi funcţionari publici, din punct de vedere al
dreptului administrativ "persoanele care numite într-o funcţie permanentă au fost
titularizate într-un grad al ierarhiei administrative centrale de stat, sau al serviciilor
exterioare care aparţin unei instituţii publice de stat".
Totuşi, în aceeaşi literatură, se afirmă că această noţiune trebuie considerată relativă “un
salariat nu este funcţionar în general, el este funcţionar numai în condiţiile unor anumite
texte de lege sau a unor anumite reglementări”.

3. Poliţistul- funcţionar public

Prin specificul profesiei sale, poliţistul este purtător de autoritate într-un grad mai mare
sau mai mic. Mai întâi, este nevoie să facem apel la ceea ce în termenii literaturii de
specialitate, se numeşte, "dreptul de poliţie al statului", adică dreptul suveran al fiecărui
stat de a cere cetăţenilor săi, străinilor şi apatrizilor să-i respecte actele sale de putere şi
totodată dreptul de a-şi apăra existenţa legală şi materială, ordinea public şi proprietatea,
ca şi protejarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, prin acţiuni poliţieneşti
preventive sau punitive.
Poliţistul este investit prin lege să vegheze ca dreptul de poliţie al statului să fie realizat în
practică.
Investit cu autoritate, poliţistul apără avutul public şi privat, drepturile fundamentale ale
individului, dar şi drepturile şi interesele grupurilor sociale şi ale statului.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr.360/2002 prin Statutul poliţistului, prevăzute în art.1 alin.1 -
definirea noţiunii acestuia se face în felul următor: "Poliţistul este funcţionarul public
civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă uniformă şi exercită atribuţiile
stabilite pentru Poliţia Română, prin lege, ca instituţie specializată a statului".
Din textul legii rezultă că poliţistul face parte dintr-o instituţie specializată de stat,
remarcă care conduce la distincţia ce trebuie făcută între acest organ executiv al statului şi
alte instituţii cu caracter privat şi nu în ultimul rând de a sublinia modalitatea de susţinere
financiară şi materială, din bugetul statului.
Pe plan internaţional, noţiunea de poliţist a fost definită în 1979 prin Rezoluţia Adunării
Generale a ONU nr.14169, care a adoptat Codul de conduită/comportament al poliţistului,
astfel: "Termenul de poliţist include toţi oamenii legii, numiţi sau aleşi, care execută
puteri poliţieneşti, în special puterea de a aresta şi reţine".
Statutul special este conferit poliţistului de îndatoririle şi riscurile deosebite, de portul
armei şi de celelalte diferenţieri prevăzute în lege. Ca orice altă profesie, cea de poliţist îşi
are rigorile ei. Pe lângă statutul şi regulamentele instituţiei din care face parte, poliţistul se
conformează unor legi nescrise, dar bine definite, pe care trebuie să le respecte
necondiţionat.
Poliţistul prin comportamentul şi acţiunile sale, conferă în ochii cetăţenilor, prestigiul
instituţiei din care face parte. Acţiunile sale trebuie să se bucure de credibilitate şi de
susţinerea opiniei publice. Este important ca toţi membrii comunităţii să aibă dovezi
concrete că li se aplică un tratament egal şi plin de consideraţie. Încrederea în cel chemat
să aplice legea nu se câştigă uşor. Cetăţenii trebuie să aibă sentimentul că siguranţă lor
civică, drepturile şi interesele legale le sunt apărate efectiv.
Nu trebuie uitat faptul că măsurile represive nu duc neapărat la eradicarea criminalităţii
sau a comportamentelor deviante. De aceea, poliţistul prin tactul şi modalităţile specifice
muncii sale trebuie să prevină acţiunile reprobabile sau dăunătoare bunului mers al vieţii
sociale.
Colaborarea cu celelalte instituţii ale statului, cu organizaţiile neguvernamentale pentru
apărarea drepturilor omului facilitează prevenirea şi combaterea fenomenului inftacţional
dar şi a abuzurilor reprezentanţilor autorităţii de stat.
Prestigiul poliţiei este asigurat numai printr-o conduită civilizată şi corectă, plină de
solicitudine, fermitate, intransigenţă şi probitate profesională în relaţiile cu comunitatea.
Soluţionarea operativă, obiectivă şi eficientă a problemelor cu care se confruntă cetăţenii
tactul, responsabilitatea şi corectitudinea poliţistului în raporturile cu aceştia asigură
aprecieri pozitive, încredere, sprijin şi colaborare din partea membrilor comunităţii.
Poliţistul este investit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în legătură cu
îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite de
lege.
Poliţiştul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei,
comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea
principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii.
Evident, poliţistul răspunde în faţa legii şi a comunităţii de legalitatea şi corectitudinea
acţiunilor sale, el având o dublă calitate, de reprezentant al autorităţii statale şi de membru
al comunităţii. Poliţistul este obligat să facă uz de lege în orice situaţie, indiferent de
calitatea şi poziţia socială a celui care a încălcat-o şi în acelaşi timp să nu facă abuz de
prevederile legale, de calitatea ce o are şi de funcţia ce o ocupă în cadrul aparatului de
poliţie.
Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile
regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici
privind activitatea sa profesională. El răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi
exercită atribuţiile de serviciu.

4. Funcţia publică poliţienească

4.1. - Conceptul de funcţie publică
Noţiunea de funcţie publică, în accepţiunea modernă, este susceptibilă de mai multe
înţelesuri. Literatura juridică franceză, de exemplu, reţine următoarea formulare: "Funcţia
publică poate fi definită ca ansamblul de persoane fizice care îşi desfăşoară activitatea
într-o institutie publică".
În concepţia juriştilor români, noţiunea de funcţiune desemnează "totalitatea activităţilor
şi sarcinilor publice care trebuie să fie îndeplinite de cei care lucrează într-o instituţie
publică".
Conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 188/1999( cu modificările și completările
ulterioare) actualizata la data de 05 Februarie 2016 privind Statutul funcţionarilor publici
"Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţi1or stabilite de
autoritatea sau instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale".
Diferenţele ce apar între definiţiile date funcţiei publice de către diverse sisteme de drept
se explică prin modul cum sunt tratate problemele administrării publice. Aceste poziţii, în
literatura juridică internaţională, se referă pe de o parte la sistemul carierei în care
activitatea funcţionarului este tratată ca o profesie de sine stătătoare (realizată de
profesionişti pregătiţi special pentru aceasta), iar pe de altă parte sistemul pur şi simplu de
"slujbă" în care nu se cer condiţii speciale de pregătire din partea celui care urmează a
îndeplini activitatea respectivă.
Din această perspectivă funcţia publică poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
a) în sens organic - funcţia publică este ansamblul personalului;
b) în sens formal - funcţia publică desemnează regimul juridic aplicabil ansamblului
personalului;
c) în sens material - funcţia publică este o activitate care constă în a participa în mod
constant şi cu titlu profesional la activităţile instituţiei publice.

4.2. - Funcţia publică poliţienească

Poate fi definită ca fiind "funcţia ce asigură buna organizare internă a societăţii şi
respectul regulilor care acţionează în sânul acesteia prin măsuri coercitive sau dacă
situaţia impune, prin apelul la folosirea forţei".
Se poate nota că multe din definiţiile date funcţiei poliţieneşti sunt de tip enumerativ. De
exemplu, definiţia dată de Codul Brumaire An IV- "Poliţia este instituţia îndrituită să
menţină ordinea, libertatea, proprietatea, siguranţa individuală" sau cea dată de Marea
Enciclopedie franceză din 1910 "Nu se cunoaşte din păcate societate a cât de puţin
organizată fără ca să nu existe în aceasta o poliţie care să asigure supunerea faţă de
reprezentanţii statului şi aplicarea prescripţiilor dictate de şefi".
Reţinând necesitatea relativităţii definiţiei funcţiei publice poliţieneşti care este în mod
determinant influenţată de sistemul juridic existent în fiecare ţară, putem defini funcţia
publică poliţienească ca "ansamblul de sarcini legale, de interes general, înfăptuite de
poliţiştii funcţionari publici, în beneficiul comunităţii şi al statului".
Poliţia îndeplineşte în cadrul societăţii misiuni specifice cum ar fi:
a) lupta împotriva criminalităţii, care presupune atribuţii de prevenire, cercetare,
urmărire şi reprimare a infracţiunilor;
 b) desfăşurarea unor activităţi administrative (evidenţa populaţiei, cazier judiciar,
circulaţie rutieră, paşapoarte, autorizaţii etc.);
c) informarea autorităţilor legal constituite (legislativul, Guvernul etc.);
d) aplicarea legii, la nevoie chiar prin folosirea faptei. Deci, putem spune că poliţia este
însărcinată să asigure ordinea, liniştea şi securitatea unei colectivităţi sociale, siguranţă
cetăţenilor, a avutului public şi privat, impunându-le la nevoie, prin constrângere,
obligaţia respectării legilor. Exercitarea funcţiei publice poliţieneşti trebuie concepută în
cadrul unui serviciu care acţionează în beneficiul comunităţii.

5. Categorii de poliţişti
Poliţiştii ca funcţionari publici pot fi grupaţi în mai multe categorii, criteriile de
departajare decurgând, în primul rând din actele normative care desemnează, în mod
expres, elementele componente ale forţei poliţieneşti, astfel:
O.U.G. nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne
stabileşte în cuprinsul său, în funcţie de atribuţiile ce le revin, că există poliţiştii propriu-
zişi din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi Inspectoratele Judeţene,
poliţişti de frontieră, poliţişti de paşapoarte, pompieri, jandarmi etc.
Legea M. 371 din 20 sept. 2004 (actualizată până la data de 17 Iunie 2005) , fiind
înlocuită parțial de legea nr. 155/2010 stabilește că exisă poliţişti comunitari la nivelul
municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti care exercită
serviciul local pentru asigurarea ordinii publice şi paza unor obiective şi care cooperează
cu poliţiştii propriu-zişi.
Legea nr. 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării
Naționale care este format din structuri şi forţe ce desfăşoară activităţi în domeniul
apărării ţării, stabilind o altă categorie de funcţionari publici ce pun în aplicare dreptul de
poliţie al statului şi în cadrul căruia există şi o poliţie militară.
Legea M. 14/1992 (actualizată pană la data de 1 Februarie 2014) privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ai cărui funcţionari îndeplinesc atribuţii ce
implică exerciţiul autorităţii publice în domeniul culegerii, verificării şi valorificării
informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării acţiunilor ce constituie
ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.
O.U.G . nr. 105/2002 modificată prin legea 280/2011 privind frontiera de stat a României
care prevede că respectarea regimului juridic al frontierei face obiectul de activitate al
unităţilor de paşapoarte şi poliţiei de frontieră din componenţa Ministerului Afacerilor
Interne.
Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, ai căror
cadre îndeplinesc atribuţii de menţinere a ordinii şi paza unor obiective importante.
Legea nr.1/1998 republicată în 2000 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Informaţii Externe.
Această delimitate făcută de legiuitor, cunoscută în practică şi sub denumirea de
compartimentare pe arme, stabileşte categoriile de poliţişti - funcţionari publici ce
îndeplinesc atribuţii poliţieneşti în diferite domenii de activitate.

5.1. - Categorii de poliţişti şi gradele profesionale ale acestora

Legea nr.360/2002 modificată în 2003 privind Statutul poliţistului prevede în art.13 alin.1
că poliţiştii propriu-zişi ce aparţin Poliţiei Române pot fi debutanţi sau definitivi.
Poliţiştii debutanţi sunt persoanele care ocupă, pe durata perioadei de stagiu, un post în
cadrul poliţiei Române. Poliţiştii din Poliţia Română se încadrează în două categorii
definite în raport cu nivelul studiilor astfel:
- Categoria A constituie Corpul ofiţerilor de poliţie cu studii superioare
- Categoria B constituie Corpul agenţilor de poliţie cu studii liceale sau postliceale cu
diplomă.
Categoriile de poliţişti se împart pe corpuri şi grade după cum urmează:
a) Corpul ofiţerilor de poliţie:
-chestor general de poliţie;
-chestor şef de poliţie;
-chestor principal de poliţie;
-chestor de poliţie;
-comisar şef de poliţie;
-comisar de poliţie;
-subcomisar de poliţie;
-inspector principal de poliţie;
-inspector de poliţie;
-subinspector de poliţie.
b) Corpul agenţilor de poliţie:
-agent şef principal de poliţie;
-agent şef de poliţie;
-agent şef adjunct de poliţie;
-agent principal de poliţie;
-agent de poliţie.

Acordarea gradelor profesionale se face prin avansare de către Preşedintele României

pentru chestori, la propunerea: ministrului afacerilor interne iar pentru ceilalţi ofiţeri de
poliţie de către ministrului afacerilor interne la propunerea Inspectorului General al
poliţiei. Pentru agenţii de poliţie avansarea se face de către inspectorul general al Poliţiei
Române la propunerea şefilor unităţilor de poliţie. Acordarea gradelor profesionale la
încadrarea directă a poliţiştilor se face trimestrial prin ordin al ministrului afacerilor
interne, iar pentru celelalte categorii de poliţişti la art.9 alin.1 şi 2 şi art.54 alin.2 din
Statut se poate face în tot timpul anului.
Pentru obţinerea gradului profesional următor poliţistul trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
-să aibă împlinit stagiul minim în gradul profesional deţinut, sau să îl îndeplinească
în cursul anului calendaristic respectiv;
-să fi fost apreciat în ultimii doi ani ai stagiului minim în grad cu calificativul
“foarte bun” sau “bun”, iar în ceilalţi ani ai stagiului cel puţin cu calificativul “bun”.
Anii în care poliţistului i s-au acordat calificative inferioare acestora nu intră în
calculul stagiului minim în grad.
Pentru obţinerea gradelor profesionale de comisar şef, subcomisar şi agent şef, poliţistul
este obligat să absolve un curs de capacitate ale cărui durată şi tematică vor fi stabilite
prin ordin al ministrului afacerilor interne, iar pentru chestor este necesară promovarea
examenului organizat în acest scop (excepţie de la aceste condiţii fac poliţiştii care au
dobandit titlul ştiinţific de doctor şi cei care au absolvit cursuri postuniversitare, mai puţin
de la condiţia referitoare la acordarea gradului de chestor).
În situaţiile şi condiţiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne posturile de
conducere se ocupa prin examen sau concurs.
Stagiul minim în gradele profesionale ale poliţiştilor este:
a) Corpul ofiţerilor de poliţie:
- Chestor şef de poliţie - 2 ani
- Chestor principal de poliţie - 2 ani
- Chestor de poliţie - 2 ani
- Comisar şef de poliţie - 3 ani
- Comisar de poliţie - 3 ani
- Subcomisar de poliţie - 4 ani
- Inspector principal de poliţie - 3 ani
- Inspector de poliţie - 3 ani
- Subinspector de poliţie - 4 ani
b) Corpul agenţilor de poliţie:
- Agent şef de poliţie - 5 ani
- Agent şef adjunct de poliţie - 5 ani
- Agent principal de poliţie - 5 ani
- Agent de poliţie - 5 ani
Acordarea gradelor profesionale următoare în cadrul aceleiaşi categorii se face în ordine
ierarhică a gradelor, în raport cu nevoile şi posibilităţile existente, în limita numărului de
posturi prevăzute cu gradele respective, aprobat de ministrul afacerilor interne.
Poliţistul care şi-a sacrificat viaţa în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu i se acordă
post-mortem gradul de subinspector pentru agenţii de poliţie şi gradul următor pentru
ofiţerii de poliţie.
Absolvenţilor instituţiilor de învăţământ de profil ale Ministerului Afacerilor Interne li
se acordă grade profesionale şi sunt încadraţi în structurile de poliţie cu perioade de
stagiu, astfel:
- la absolvirea Facultăţii de Poliţie din cadrul Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan
Cuza" a Ministerului Afacerilor Interne, poliţistului i se acordă gradul profesional de
subinspector şi este încadrat ca debutant pe o perioadă de stagiu de 1 an;
- la absolvirea şcolii de formare a agenţilor de poliţie, poliţistului i se acordă gradul
profesional de agent de poliţie şi este încadrat ca debutant pe o perioadă de stagiu de 6
luni.
Ofiţerii de poliţie proveniţi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi cu diplomă sau
licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului
Afacerilor Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător
specialităţilor necesare poliţiei, precum şi specialiştii cu studii superioare încadraţi direct
din viaţa civilă, li se acordă gradele profesionale în raport cu pregătirea lor şi de vechimea
în specialitatea corespunzătoare studiilor absolvite, raportate la cerintele postului.
Încadrarea acestora se face pe o perioadă de probă de 6 luni sau un an, în raport de
categoria din care fac parte şi cu gradul profesional acordat.
La expirarea perioadei de stagiu sau de probă poliţistul susţine examen de definitivare în
profesie. În caz de nepromovare a examenului, acesta poate să îl repete o singură dată.
Poliţistul declarat nepromovat este destituit din poliţie, iar cel care a promovat examenul
de definitivat este încadrat în gradul profesional obţinut. Perioada de stagiu şi cea de
probă constituie vechime în poliţie.
Funcţiile poliţiştilor se diferenţiază prin categorie, grad profesional şi coeficient de
ierarhizare. Aceste funcţii, după natură lor sunt de execuţie şi de conducere, iar după
nivelul studiilor absolvire sunt funcţii de categoria A şi funcţii de categoria B fiecare din
acestea împărţindu-se în grade profesionale.
Poliţiştii ofiţeri care nu au absolvit studii superioare de scurtă sau de lungă durată cu
diplomă vor fi încadraţi în funcţii potrivit gradelor profesionale corespunzătoare
categoriei din care fac parte. Agenţii de poliţie care nu au absolvit studii liceale şi
postliceale cu diplomă vor fi încadraţi în funcţii potrivit gradelor profesionale echivalente.
Agenţii de poliţie care au absolvit studii superioare de lungă durată cu diplomă de licenţă
sau echivalentă, ori studii superioare de scurtă durată cu diplomă sau echivalentă vor fi
încadraţi în categorii şi grade profesionale corespunzătoare studiilor în condiţiile
prevăzute de statut.
În situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute în art.65 din Statutul poliţistului,
stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii
pe o perioadă de cel mult 3 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu
excepţia indemnizaţiei de comandă, după caz. În cazuri excepţionale, cu aprobarea
ministrului acest termen poate fi prelungit o singură dată, cu încă 3 luni.
La acordarea primului grad profesional, la numirea şi eliberarea dintr-o funcţie de
conducere, precum şi la încetarea raportului de serviciu, poliţistul este obligat să-şi
declare averea, conform legii.
Selecţionarea, pregătirea, obţinerea gradelor profesionale şi evoluţia profesională a
poliţiştilor se stabilesc, prin Ghidul carierei poliţistului, aprobat prin ordin al ministrului
afacerilor interne. Activitatea şi conduită poliţistului sunt evaluate în fiecare an, iar în
aprecierea de serviciu se trece unul din calificativele obţinute (excepţional, foarte bun,
bun, corespunzător sau necorespunzător).
Fiecare poliţist are un dosar personal care cuprinde: documentul de numire în funcţie,
documentul de atestare a studiilor, jurământul, evaluările profesionale anuale, avansările
în funcţii, clase, grade sau categorii, recompensele acordate, sancţiunile aplicate,
declaraţia de avere şi alte documente.

6. Drepturile, îndatoririle şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi ale

poliţistului
Drepturile şi îndatoririle poliţistului constituie un capitol important din statutul poliţistului
şi ele sunt delimitate sub formă de coduri de conduită cuprinse în legi naţionale sau în
convenţii internaţionale. În unele ţări sunt formulate coduri şi statute care cuprind drepturi
şi obligaţii dictate de importanţa socială a misiunilor ce revin poliţistului. Aceste drepturi
şi îndatoriri cuprind atât norme morale de conduită cât, şi norme de natură juridică care se
referă la comportamentul în timpul exercitării funcţiei cât şi în afara serviciului.
Poliţistul român are drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţia şi legile ţării, cu
interdicţiile sau restrângerile determinate de profesia şi poziţia să socială. Deci noţiunea
de drepturi trebuie înţeleasă în sens generic, ea presupunând atât drepturile din întreaga
legislaţie, dar şi drepturile acordate de regulamentele interne de muncă.
De asemenea, trebuie făcută distincţia între drepturile specifice de serviciu conferite de
legea organică pentru îndeplinirea atribuţiilor profesionale în cadrul funcţiei poliţieneşti şi
drepturile generale personale acordate de Statutul poliţistului în calitatea sa de funcţionar
public civil cu statut special.
Drepturile specifice de serviciu pentru îndeplinirea sarcinilor profesionale sunt prevăzute
în legi generale (Codul penal şi Codul de procedură penală) şi în legi speciale care au ca
obiect definirea şi coordonarea mijloacelor şi modalităţilor juridice pentru îndeplinirea
actului de justiţie. Acest cumul de drepturi, mai este cunoscut şi sub denumirea de
"drepturi de funcţiune".

6.1. Drepturile generale ale poliţistului sunt prevăzute în art. 28 -40 din Legea
nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, modificată prin OUG nr.90 din 2003.
Art. 28 - Stabileşte că poliţistul are dreptul la:
a) salariu lunar, compus din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri, premii şi prime ale
căror cuantumuri se stabilesc prin lege. Salariul de bază cuprinde salariul corespunzător
funcţiei îndeplinite, gradului profesional deţinut, gradaţii, sporuri pentru misiune
permanentă şi, după caz, indemnizaţia de conducere şi salariul de merit;
b) ajutoare şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege;
c) uniformă, echipament specific, alocaţii pentru hrană, asistenţă medicală şi
psihologică, proteze, precum şi medicamente gratuite, în condiţiile stabilite prin hotărâre
a Guvernului;
d) locuinţă de intervenţie, de serviciu, socială sau de protocol, după caz, în condiţiile
legii;
e) concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concediu fără plată, în
condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului:
f) concedii medicale pentru: caz de boală, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi
întărirea sănătăţii, accidente produse în timpul şi din cauza serviciului; concedii de
maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, îngrijirea
copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, precum şi în alte situaţii, în condiţiile
stabilite prin lege;
g) bilete de odihnă, tratament şi recuperare, în condiţiile stabilite prin hotărâre a
Guvernului;
h )pensii, în condiţiile stabilite prin lege;
i) indemnizaţii de instalare, de mutare, de delegare sau detaşare, precum şi decontarea
cheltuielilor de cazare, în condiţiile stabilite prin lege;
j) decontarea cheltuielilor de transport în cazul mutării în alte localităţi şi o dată pe an
pentru efectuarea concediului de odihnă, în condiţiile stabilite prin hotărâre a
Guvernului;
k) încadrarea activităţii în condiţii deosebite sau speciale de muncă, potrivit legii;
l) portul permanent al armamentului din dotare sau achiziţionat personal, în condiţiile
legii;
m) asigurare de viaţă, sănătate şi bunuri, în condiţiile stabilite prin hotărâre de Guvern;
n) tratament medical în străinătate pentru afecţiuni contactate în timpul exercitării
profesiei, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;
o) asistenţă juridică asigurată de către unitate, la cerere, în cazul cercetării sale pentru
faptele comise în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
(1) Armamentui dobândit personal se deţine după pensionare pe baza permisului obţinut,
în condiţiile legii.
Art. 29 - (1) Pentru activitatea desfăşurată, poliţiştilor li se conferă ordine şi medalii,
potrivit legii.
(2) În cazul întreruperii activităţii în poliţie, timpul cât poliţistul a desfăşurat o
altă activitate nu va fi luat în calculul vechimii în poliţie pentru care se conferă ordinul sau
medalia.
(3) Poliţiştii decoraţi cu Ordinul "Meritul Militar" îşi păstrează toate drepturile
dobândite anterior intrării în vigoare a prezentei legi.

Art. 30 - Condiţiile privind pensionarea şi drepturile de pensii ale poliţiştilor se stabilesc

prin lege, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.360/2002 privind
Statutul poliţistului.
Art. 31 - (1) Poliţistul mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care
îşi are domiciliul, în situaţia în care nu efectuează naveta ori nu deţine locuinţă proprietate
personală şi nu i se poate asigura spaţiu de locuit, are dreptul la compensarea chiriei
lunare, în cuantum de până la 50% din salariul de bază.
(2) Soţul sau soţia poliţistului mutat(ă) în interesul serviciului în altă localitate,
care a fost încadrat(ă) în muncă şi a întrerupt activitatea datorită mutării împreună cu soţul
sau soţia, are dreptul la o indemnizaţie lunară de 50% din salariul de bază al poliţistului,
până la o nouă angajare sau până la prestarea unei alte activităţi aducătoare de venituri dar
nu mai mult de 9 luni.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi poliţiştilor, absolvenţi ai instituţiilor de
învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne, care au fost repartizaţi în unităţi
situate în alte localităţi decât cele de domiciliu, cât şi soţului sau soţiei acestora.
(4) De indemnizaţia lunară prevăzută la alin. (2) beneficiază şi soţul sau soţia care,
la data mutării poliţistului, era înscris(ă) în condiţiile legii, ca şomer(ă), dar numai
după expirarea termenului de plată a ajutorului de şomaj, stabilit prin lege. .
(5) Cuantumul compensaţiei prevăzute la alin. (1) şi condiţiile de acordare se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne
Art. 32 - (1) Poliţistul va fi sprijinit în construirea sau cumpărarea, o singură dată în
timpul carierei, a unei locuinţe proprietate personală în localitatea în care îşi are sediul
unitatea de poliţie la care este încadrat, în condiţiile legii.
(2) Poliţistul care are o vechime în serviciu de cel puţin 10 ani poate cumpăra
locuinţa de serviciu.
(3) Criteriile şi condiţiile de sprijin, prevăzute la alin. (1) se stabilesc prin ordin
al ministrului afacerilor interne.
Art. 33 - În exercitarea atribuţiilor de serviciu, poliţistul beneficiază de protecţie specială,
în condiţiile legii.
Art. 34 - Poliţistului i se asigură gratuit echipamentul de protecţie adecvat misiunilor
specifice pe care le îndeplineşte, iar în cazul în care, ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de
serviciu, i s-a degradat sau distrus îmbrăcămintea ori alte bunuri personale, are dreptul la
despăgubiri corespunzătoare.
Art. 35 - Membrii familiei poliţistului beneficiază gratuit, în condiţiile stabilite prin
hotărâre a Guvernului, de:
a) asistenţă medicală şi medicamente, în cadrul sistemului de asigurare de sănătate
specific apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti;
b) decontarea cheltuielilor de transport, în situaţia mutării poliţistului în interes de
serviciu în altă localitate.
Art. 36 - În sensul prevederilor Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului familia
poliţistului cuprinde soţul/soţia, copiii şi părinţii aflaţi în întreţinerea legală a acestuia.
Art. 37 - Copiii poliţistului decedat în timpul şi din cauza serviciului pot fi transferaţi, la
cerere, la instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne, în condiţiile
stabilite prin ordin al ministrului.
Art. 38 - Poliţistul pensionat şi soţia/soţul acestuia au dreptul gratuit la asistenţă medicală
şi medicamente, în cadrul sistemului de asigurare de sănătate specific apărării, ordinii
publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti şi au acces la casele de odihnă,
sanatoriile, bazele sportive şi alte spaţii pentru odihnă şi agrement, care aparţin sau sunt în
administrarea Ministerului Afacerilor Interne.
Art. 40 - Poliţistul şi membrii familiei sale au dreptul la protecţie din partea structurilor
specializate ale statului faţă de ameninţările sau violenţele la care ar putea fi supuşi, ca
urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.
Art. 53 - Pentru contribuţii deosebite la apărarea ordinii publice, a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi la prevenirea faptelor antisociale poliţistului i
se pot conferi decoraţii, în condiţiile legii.
Art. 54 - (1) Pentru îndeplinirea exemplară a atribuţiilor de serviciu, poliţiştilor li se pot
acorda recompense morale sau materiale, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului.
(2) Pentru merite excepţionale în atingerea unor obiective deosebite în
activitatea poliţiei, poliţistul poate fi avansat în gradul profesional următor, înaintea
împlinirii stagiului minim, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor
interne.
(3) Pentru acţiuni deosebite care determină aducerea de venituri la bugetul
statului, poliţistul poate fi recompensat cu până la 1% din cuantumul acestora, dar nu mai
mult decât venitul său brut anual, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor
interne.
Art. 73 alin.3 - La pensionare poliţistului i se poate acorda gradul profesional următor în
condiţiile legii.

6.2. Îndatoririle poliţistului

Art. 41 - Poliţistul este dator:
- să fie loial instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi să
apere valorile democraţiei;
- să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de grupurile
vulnerabile, să-şi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă,
integritate, corectitudine şi conştiinciozitate a îndatoririlor specifice de serviciu,
prevăzute de lege;
- să-şi perfecţioneze continuu nivelul de instruire profesională şi generală;
- să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală în întreaga
activitate;
- să fie respectuos, cuviincios şi corect faţă de şefi, colegi sau subalterni;
- să acorde sprijin colegilor în executarea atribuţiilor de serviciu; să informeze şeful
ierarhic şi celelalte autorităţi abilitate, cu privire la faptele de corupţie săvârşite de alţi
poliţişti, de care a luat cunoştinţă;
- prin întregul său comportament, să se arate demn de consideraţia şi încrederea impuse
de profesia de poliţist.
Art. 42 - Poliţistul este obligat:
- să păstreze secretul profesional, precum şi confidenţialitatea datelor dobândite în
timpul desfăşurării activităţii, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor în care
îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nevoile justiţiei sau legea impun dezvăluirea acestora;
- să manifeste corectitudine în rezolvarea problemelor personale, în aşa fel încât să nu
beneficieze şi nici să nu lase impresia că beneficiază de datele confidenţiale obţinute în
calitatea sa oficială;
- să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra
problemelor de interes personal ale acestora, potrivit competenţelor legal stabilite;
- să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială şi să nu compromită, prin
activitatea sa publică ori privată prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care face parte.

Art. 44 - (1) - Serviciul poliţienesc are un caracter permanent şi obligatoriu.

(2) Poliţistul este obligat să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum şi
în afara acestuia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu,
cu compensarea timpului lucrat, potrivit legii.
(3) În caz de catastrofe, calamităţi sau tulburări de amploare ale ordinii şi liniştii
publice ori alte asemenea evenimente, poliţistul este obligat să se prezinte de îndată la
unitate a de poliţie din care face parte.
(4) La instituirea stării de urgenţă sau a stării de asediu ori în caz de mobilizare
şi război, politistul va acţiona conform legii.
(5) În cazul producerii vreuneia dintre situaţiile prevăzute la alin.(3) şi (4),
poliţistul care se află într-o altă localitate se va prezenta la cea mai apropiată unitate a
Ministerului Afacerilor Interne, informând superiorii săi despre aceasta.
Art. 39 - (1) Durata programului de lucru al poliţistului este de 8 ore pe zi şi 5 zile pe
săptămână, stabilit astfel încât să asigure continuitatea serviciului poliţienesc şi refacerea
capacităţii de muncă, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea
repausului săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor interne, după
consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.
(3) Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă
săptămânală ce se cuvin poliţistului poate fi amânată, în mod excepţional, cel mult de
două ori într-o lună.

6.3. Restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi

Art. 43 - Poliţistului îi este interzis, în orice împrejurare:
a) să primească, să solicite, să accepte, direct sau indirect, sau să facă să i se
promită, pentru sine sau pentru alţii, în considerarea calităţii sale oficiale, bani,
daruri sau alte avantaje;
b) să rezolve cereri care nu sunt de competenţa sa, ori care nu i-au fost repartizate
de şefii ierarhici sau să intervină pentru soluţionarea unor asemenea cereri, în
scopurile prevăzute la lit.a;
c) să folosească forţa, altfel decât în condiţiile legii;
d) să provoace unei persoane suferinţe fizice ori psihice, cu scopul de a obţine de la
această persoană sau de la o terţă persoană, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a
comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terţe
persoane;
e) să colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice;
f) să redacteze, să imprime sau să difuzeze materiale sau publicaţii cu caracter
politic, imoral ori care instigă la indisciplină;
g) să aibă, direct sau prin intermediari, într-o unitate supusă controlului unităţii de
poliţie din care face parte, interese de natură a compromite imparţialitatea şi
independenţa acestuia.
Art. 45 - (1) Poliţistului îi este interzis:
a) să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice sau să desfăşoare
propagandă în favoarea acestora;
b) să exprime opinii sau preferinţe politice la locul de muncă sau în public;
c) să candideze pentru autorităţile administraţiei publice locale, Parlamentul
României şi pentru funcţia de Preşedinte al României;
d) să exprime în public opinii contrare intereselor României;
e) să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii,
procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic;
f) să adere la secte, organizaţii religioase sau alte organizaţii interzise de lege;
g) să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ sau să
participe la administrarea ori conducerea unor societăţi comerciale, cu excepţia
calităţii de acţionar;
h) să exercite activităţi cu scop lucrativ, de natură să lezeze onoarea şi demnitatea
poliţistului sau a instituţiei din care face parte;
i) să deţină orice altă funcţie publică sau privată pentru care este retribuit, cu
excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ.
(2) Poliţistul poate prezenta în public, numai în condiţiile stabilite prin ordin al
ministrului afacerilor interne, informaţii şi date obţinute în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau poate face comentarii referitoare la astfel de date şi informaţii, dacă prin
acestea nu este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie sau nu sunt lezate dreptul la
propria imagine, demnitatea, viaţa intimă, familială sau privată a persoanei, ori nu este
prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare sau
judecare.
(3) Datele şi informaţiile clasificate, potrivit legii, obţinute de poliţist în timpul exercitării
atribuţiilor profesionale nu pot fi făcute publice pe o perioadă de 5 ani de la încetarea
raporturilor sale de serviciu, dacă legea nu prevede altfel.

7. - Naşterea, întreruperea şi încetarea raportuiui de serviciu al poliţistului

7.1. - Naşterea raportului de serviciu al poliţistului
Profesia de poliţist poate fi exercitată numai de către persoana care a dobândit această
calitate în condiţiile legii.
Poliţiştii provin, de regulă, din rândul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ ale
Ministerului Afacerilor Interne.
Ofiţerii de poliţie pot proveni şi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi, cu diplomă sau
licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului
Afacerilor Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător
specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului.
Pentru unele situaţii pot fi încadraţi direct sau transferaţi din instituţiile publice de apărare
şi siguranţă naţională specialişti cu studii corespunzătoare cerinţelor postului şi care
îndeplinesc condiţiile legii.
Admiterea în instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne se realizează
prin concurs. Încadrarea unor specialişti în poliţie se face prin concurs sau examen, după
caz.
Raportul de funcţiune publică în poliţie este raportul de drept ce ia naştere între o
instituţie a statului (organ de poliţie) care angajează o persoană fizică pentru a îndeplini o
funcţie de stat şi acea persoană care doreşte să devină poliţist, funcţionar de stat.
Raportul de serviciu în poliţie are o natură convenţională sau mai precis, este o varietate a
raportului juridic izvorât din încheierea contractului individual de muncă având însă unele
trăsături specifice, determinate de calitatea ce o au subiectele raportului şi anume:
- Un organ poliţienesc ce are competenţă să încheie contractul special de muncă (o
instituţie de stat);
- Persoana fizică care doreşte să devină poliţist şi căruia i se atribuie calitatea de
funcţionar civil cu un statut special şi exerciţiul autorităţii publice.
Această particularitate determină modalităţile specifice prin care se stabilesc raporturile
de serviciu ale poliţiştilor cu exigenţele sporite pentru ocuparea şi exercitarea funcţiei
publice poliţieneşti.
Raportul de serviciu al poliţistului ia naştere odată cu acordarea primului grad
profesional.
Admiterea în instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne ori
încadrarea directă a unor specialişti în poliţie se realizează prin concurs.
La concursul de admitere în instituţiile de învătământ ale Ministerului Afacerilor
Interne şi la încadrarea directă a unor specialişti are acces orice persoană, indiferent de
rasă, naţionalitate, sex, religie, avere sau origine socială, care îndeplineşte, pe lângă
condiţiile generale legale prevăzute pentru funcţionarii publici şi următoarele condiţii
speciale:
a) să fie aptă din punct de vedere fizic şi psihic;
b) să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni;
c) să aibă un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise şi
practicate în societate.
Înaintea începerii activităţii, poliţiştii încadraţi direct trebuie să urmeze un curs de
formare în instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne.
Candidaţii care au promovat concursul de admitere în instituţiile de învăţământ ale
Ministerului Afacerilor Interne, precum şi persoanele care urmează să fie încadrate
direct în poliţie nu trebuie să aibă calitatea de membru al vreunui partid politic sau
organizaţii cu caracter politic. Dacă în perioada desfăşurării activităţii de poliţist sau
studiilor în instituţiile de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne intervine
vreuna din situaţiile prevăzute drept interdicţii în art.45 alin.1 din Legea 360/2002 privind
Statutul poliţistului, se va lua măsura destituirii celui în cauză sau a exmatriculării, după
caz. În situaţiile în care elevul, studentul sau poliţistul se află în curs de cercetare penală
ori de judecată, măsura exmatriculării, respectiv cea a destituirii, se ia după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare a instanţei de judecată.
Criteriile pentru selecţionarea poliţiştilor candidaţi la concursurile de admitere în
instituţiile de învăţământ proprii, precum şi selecţionarea specialiştilor se stabilesc prin
ordin al ministrului afacerilor interne.
În programele de pregătire a viitorilor poliţişti, elevi sau studenţi din instituţiile de
învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne se prevăd şi activităţi specifice pregătirii
militare.
La acordarea primului grad profesional poliţistul depune jurământul de credinţă în faţa
şefului unităţii de poliţie în prezenţa a 2 poliţişti. Acest jurământ este semnat de către
poliţistul şi, după caz, de către şeful unităţii de poliţie precum şi de către poliţiştii
asistenţi. Jurământul de credinţă este contrasemnat de ministrul afacerilor interne şi se
păstrează la dosarul personal al poliţistului, iar o copie se înmânează acestuia. Semnarea
jurământului de credinţă presupune şi acordul implicit al poliţistului pentru testarea
fidelităţii şi integrităţii sale profesionale prin efectuarea unor verificări de specialitate, în
condiţiile legii. Stabilitatea poliţistului la locul de muncă este garantată în condiţiile legii.
Poliţistul poate fi mutat într-o altă unitate, aflată în aceeaşi localitate sau în altă localitate
decât cea de domiciliu în următoarele situaţii:
a) În interesul serviciului;
b) La cerere.
Poliţistul poate fi delegat, detaşat ori transferat, potrivit normelor de competenţă
aprobate prin ordin al ministrului afacerilor interne, în condiţiile legii. Detaşarea
poliţiştilor cu acordul lor, în cadrul organelor speciale din structura autorităţilor publice se
face pe perioada stabilită prin dispoziţiile legale în vigoare. La încetarea detaşării
poliţistul va fi numit într-o funcţie echivalentă celei din care a fost detaşat, dacă este
vacantă sau în altă funcţie corespunzătoare. Aceste prevederi se aplică şi poliţiştilor care
au desfăşurat misiuni internaţionale ori au participat la cursuri în străinătate, la încetarea
acestor situaţii (art.47 alin. 1-4 din Statutul poliţistului).
Poliţiştii se pot asocia şi pot constitui asociaţii cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific,
cultural, religios şi sportiv-recreativ, fără a aduce atingere îndeplinirii atribuţiilor şi
îndatoririlor de serviciu.

7.2. - Încetarea raportului de serviciu al poliţistului

Încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului are loc în următoarele cazuri:
a) la împlinirea vârstei şi a vechimii în serviciu, necesare pensiei de serviciu;
b) la pierderea capacităţii de muncă, în condiţiile legii;
c) la cerere;
d) la numirea într-o altă funcţie;
e) prin demisie;
f) la destituirea din poliţie;
g) la acordarea consecutiv în 2 ani a calificativului “nesatisfăcător”;
h) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
i) când, în urma reorganizării unei unităţi de poliţie sau a reducerii unor posturi de
natura celui ocupat de poliţistul respectiv nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie
încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi;
j) când nu promovează examenul de definitivare;
k) când s-a stabilit că a fost încadrat în mod fraudulos în poliţie, chiar dacă această
situaţie a fost depistată ulterior;
Raporturile de serviciu ale poliţistului nu pot înceta prin demisie la instituirea stării de
urgenţă sau a stării de asediu ori în caz de mobilizare şi de război. Limitele de vârstă în
gradul profesional până la care poliţiştii pot fi menţinuţi în serviciu sunt următoarele:
- Pentru agenţii şi ofiţerii de poliţie până la gradul de comisar şef - 55 de ani;
- Pentru ofiţerii de poliţie cu gradul de chestori ori superioare 60 de ani.
Chestorii de poliţie, chestorii principali, chestorii şefi şi chestorii generali a căror sănătate
le permite rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor de serviciu pot fi menţinuţi în
serviciu până la 62 de ani.
Comisarii şefi de poliţie pot fi menţinuţi în activitate până la vârsta de 57 de ani, dacă
starea de sănătate le permite îndeplinirea atribuţiilor. Aprobarea pentru menţinerea în
serviciu se dă semestrial de către ministrului afacerilor interne, la propunerea şefilor
ierarhici ai acestora.
Poliţistul care a absolvit o institutie de învătământ a Ministerului Afacerilor Interne şi a
încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este
obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă
până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.
Poliţiştii care la data încetării raporturilor de serviciu nu îndeplinesc condiţiile de vârstă şi
vechime pentru a li se acorda pensie de serviciu, beneficiază de programe de reconversie
profesională astfel:
a) în ultimele 6 luni dinaintea adoptării măsurii de încetare a raportului de serviciu,
când în urma reorganizării unor posturi de natură celui ocupat de poliţist nu sunt
posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceiaşi unitate sau
în alte unităţi de poliţie;
 b) după ce a pierdut capacitatea de muncă.
Reconversia profesională a poliţiştilor aflaţi în aceste situaţii se asigură prin grija
Ministerului Afacerilor Interne, în colaborare cu Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale şi cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, pe baza protocoalelor
încheiate în acest sens: Modul de organizare şi desfăşurare a programelor de reconversie
profesională se stabileşte prin ordin al ministrului afacerilor interne.
În vederea reconversiei profesionale poliţiştii pot urma gratuit cursuri de calificare,
recalificare, perfecţionare sau, după caz, alte forme de pregătire profesională organizate
de Ministerului Afacerilor Interne cursuri organizate de alte ministere, precum şi de
instituţii ori persoane juridice de drept privat autorizate, cu suportarea cheltuielilor de
către Ministerul Afacerilor Interne în limita a trei salarii brute obţinute de poliţist la
data încetării raportului de serviciu.

Secţiunea a II-a Răspunderea juridică a poliţiştilor

Încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu angajează
răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz.
Indiferent de forma pe care o îmbracă răspunderea juridică, în funcţie de valoarea
socială ocrotită şi de modul de ocrotire antrenarea răspunderii juridice este condiţionată de
întrunirea cumulativă a mai multor condiţii: fapta ilicită, rezultatul socialmente periculos,
legătura cauzală între faptă şi rezultat, vinovăţia şi capacitatea de răspundere juridică a
poliţistului.
Ca participant la relaţiile sociale poliţistul poate răspunde juridic atât ca cetăţean,
pentru încălcarea legii cât şi ca funcţionar public, dacă faptele respective sunt în legătură
cu serviciul său.
Încălcarea dispoziţiilor legale, prin săvârşirea unei fapte ilicite, de către poliţist, în
cadrul raportului juridic de serviciu poate atrage după caz o răspundere disciplinară, civilă
sau penală, iar pentru pagubele produse unităţii o răspundere materială care are mai mult
un caracter reparator.
Este absolvit de orice răspundere poliţistul care, prin exercitarea, în limitele legii, a
atribuţiilor de serviciu, a cauzat suferinţe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii
patrimoniului acestora.

1.Răspunderea disciplinară a poliţistului

Acest gen de răspundere intervine atunci când poliţistul săvârşeşte cu vinovăţie o
abatere de la îndatoririle de serviciu în timpul exercitării funcţiei poliţieneşti, dar şi
abaterile comise de el în afara atribuţiilor de serviciu care aduc atingere prestigiului
instituţiei din care face parte şi calităţii de poliţist.
Constituie abateri disciplinare dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit
legii penale să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte săvârşite de poliţist, comise
cu vinovăţie:
a) comportarea necorespunzătoare, în serviciu, familie sau societate, care aduce
atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei;
b) neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor
primite de la şefii ierarhici ori de la autorităţile anume abilitate de lege;
c) întârzierea repetată sau nejustificată a soluţionării lucrărilor;
d) depăşirea atribuţiilor de serviciu ori lipsa de solicitudine în relaţiile cu cetăţenii;
e) absenţa nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;
f) producerea de pagube materiale unităţii de poliție din care face parte sau
patrimoniului acesteia;
g) încălcarea normelor privind confidenţialitatea activităţii desfăşurate;
h) nerespectarea prevederilor jurământului de credinţă;
i) imixtiunea ilegală în activitatea altui poliţist;
j) intervenţia pentru influenţarea soluţionării unor cereri privind satisfacerea
intereselor oricărei persoane.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate poliţistului sunt:
a) mustrare scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită cu 5-20% pe o
perioadă de 1-3 luni;
c) amânare a promovării în grade profesionale sau funcţii superioare, pe o perioadă
de 1-3 ani;
d) destituirea din poliţie.
Sancţiunile disciplinare se stabilesc şi se ap1ică numai după cercetarea prealabilă şi după
consultarea consiliilor de disciplină, cu excepţia sancţiunilor prevăzute în art.58 lit.a şi b.
Procedura cercetării prealabile se reglementeză prin ordin al ministrului afacerilor interne.
Cercetarea prealabilă se efectuează de şeful unităţii sau de către poliţişti anume
desemnaţi. Cercetările referitoare la abateri din care rezultă date şi indicii că au fost
săvârşite fapte prevăzute de legea penală se vor efectua şi cu participarea unui
reprezentant al Corpului Naţional al Poliţiştilor, urmând ca, în raport de constatări, să fie
sesizate organele judiciare.
Ascultarea celui în cauză şi consemnarea susţinerilor sale sunt obligatorii. Poliţistul
cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării şi să solicite probe în
apărare.
La stabilirea sancţiunii se ţine seama de activitatea desfăşurată anterior, de împrejurările
în care abaterea disciplinară a fost săvârşită, de cauzele, gravitatea şi consecinţele
acesteia, de gradul de vinovăţie a poliţistului, precum şi de preocuparea pentru înlăturarea
urmărilor faptei comise.
Sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la luarea la cunoştinţă despre
abaterea săvârşită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. Pentru aceeaşi
abatere nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare se face potrivit competenţelor stabilite prin. ordin al
ministrului afacerilor interne.
Destituirea din poliţie se dispune în mod corespunzător de persoanele care, potrivit art.15
din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului au competenţa să acorde gradele
profesionale ale poliţiştilor, respectiv: Preşedintele României pentru chestori, ministrul
afacerilor interne pentru ceilalţi ofiţeri de poliţie şi inspectorul general al poliţiei pentru
agenţii de poliţie.
Poliţistul poate contesta sancţiunea disciplinară aplicată, în termen de 5 zile de la luarea la
cunoştinţă, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea. Acesta se pronunţă
prin decizie motivată, în termen de 15 de zile.
Împotriva sancţiunilor aplicate şi a deciziilor nefavorabile, poliţistul nemulţumit se poate
adresa Corpului Naţional al Poliţiştilor, potrivit art.50, lit.d din Legea nr.360/2002 privind
Statutul poliţistului, modificată în 2003.
Poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios
administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a dispoziţiei
de sancţionare.
La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei se constituie Consiliul superior de disciplină,
iar la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, inspectoratele judeţene de
poliţie, unităţile teritoriale şi instituţiile de învăţământ ale poliţiei se constituie consilii de
disciplină. Consiliile de disciplină se constituie şi funcţionează pe lângă şefii unităţilor de
poliţie şi au caracter consultativ. Consiliile de disciplină îşi desfăşoară activitatea în baza
regulamentului aprobat prin ordin al ministrului afacerilor interne.

2. Răspunderea materială a poliţiştilor

Poliţistul răspunde material pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii, potrivit
legislaţiei în vigoare.
Răspunderea materială este o formă a răspunderii juridice şi constă în obligarea
poliţiştilor de a repara o pagubă materială directă, certă şi actuală, cauzată unităţii în care
aceştia îşi desfăşoară activitatea sau unor terţe persoane şi la a cărei despăgubire a fost
obligat Ministerul Afacerilor Interne, ca urmare a unei fapte ilicite, comisă cu vinovăţie.
Poliţiştii răspund material pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi
gestionarea resurselor financiare şi materiale ale unităţii de poliție unde îşi desfăşoară
serviciul.
2.1. - Caracterele răspunderii materiale a poliţiştilor
a) Răspunderea materială are caracterul unei obligaţii ce revine poliţistului de a repara
o pagubă adusă Ministerului Afacerilor Interne sau terţelor persoane, la a cărei
reparare a fost obligat Ministerul Afacerilor Interne.
b) Caracterul unei dezdăunări. Răspunderea materială are un caracter reparator,
independent de alte măsuri cu caracter disciplinar sau penal, care se iau împotriva celui
vinovat de producerea pagubei. Deci imputaţiile ce se fac reprezintă numai
despăgubirea pe care trebuie să o plătească poliţistul din vina căruia a fost păgubit
patrimoniul Ministerului Afacerilor Interne.
2.2. - Funcţiile răspunderii materiale
Răspunderea materială se fundamentează pe ideea reparării prejudiciului cauzat prin
săvârşirea de către poliţist a unei fapte ilicite, de aici rezultând două funcţii:
a) funcţia de apărare a patrimoniului ministerului şi a proprietăţii publice;
b) funcţia de ocrotire a intereselor legitime ale persoanelor încadrate în minister,
prin care se asigură garantarea veniturilor cuvenite salariaţilor ministerului, împotriva
consecinţelor nefavorabile ale faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.
2.3. Trăsăturile răspunderii materiale:
Spre deosebire de răspunderea civilă, cea materială are o serie de trăsături caracteristice
care îi definesc conţinutul , ea derivând din raporturi juridice de muncă, distincte de
raporturile patrimoniale ce formează obiectul dreptului civil, fiind o instituţie specifică
dreptului muncii.
a) Este o răspundere specială, condiţionată de existenţa raportului de muncă.
Spre deosebire de răspunderea civilă care poate fi delictuală sau contractuală,
răspunderea materială se stabileşte întotdeauna în sarcina unei persoane fizice care
are calitatea de persoană încadrată în muncă pe baza unui contract.
b) Este o răspundere materială limitată sub trei aspecte:
- sub aspectul întinderii despăgubirii (poliţistul răspunde doar pentru daunele
efective, nu şi pentru foloasele care nu sunt realizate de unitate, spre
deosebire de dreptul civil unde daunele cuprind şi beneficiul de care a fost
lipsit creditorul)
- poliţistul răspunde numai pentru prejudiciile actuale nu şi pentru cele
viitoare. Răspunderea materială intervine numai după ce s-a constatat
 paguba;
- sub aspectul executării silite a creanţei unităţii de poliție ce reprezintă
despăgubiri, în sensul că executarea silită vizează, de regulă numai o cotă din
salariu.
c) La baza răspunderii materiale stă vinovăţia care trebuie dovedită de unitatea de
poliție.
Poliţiştii răspund numai pentru pagubele produse din vina lor. Pentru pagubele
inerente îndeplinirii serviciului sau datorate unor împrejurări neprevăzute, riscul
normal al serviciului sau în caz de forţă majoră operează exonerarea de răspundere.
De asemenea, poliţistul nu răspunde de pagubele cauzate patrimoniului unităţii,
dacă aceastea sunt consecinţa unei acţiuni desfăşurate în limitele legii.
d) Răspunderea materială este o răspundere individuală
Atunci când paguba este provocată de mai multe persoane împreună, obligaţiile de
reparare a pagubei sunt de regulă conjuncte, individuale dar niciodată solidare.
Imputaţiile se stabilesc separat pentru fiecare persoană fizică, în raport cu măsura în
care a contribuit la producerea pagubei.
Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată,
răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net la data constatării
pagubei şi, atunci când este cazul şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul
său inventar.
e) Răspunderea materială este reglementată prin norme legale imperative
În Codul civil marea majoritate a normelor au caracter supletiv sau interpretativ de
voinţa şi nimic nu împiedică părţile unui contract să stipuleze anumite clauze
privind despăgubirile. Modificarea răspunderii materiale prin clauze ale contractului
de muncă, derogatorii de la lege, este inadmisibilă.
f) Repararea pagubei în cadrul răspunderii materiale se face în principiu, prin
echivalent bănesc.
g) Recuperarea preiudiciului, în cadrul răspunderii materiale se face după o
procedură specială mai operativă, derogatorie, de la dreptul comun, cu termene de
prescripţie şi de decădere, în general mai scurte decât cele prevăzute în legislaţia
civilă
2.4. Condiţiile răspunderii materiale a poliţiştilor
a) Calitatea de poliţist funcţionar civil cu statut special, încadrat într-o unitate a
Ministerului Afacerilor Interne, în momentul producerii pagubei.
b) Caracterul ilicit al faptei prin care s-a produs paguba.Fapta ilicită să fi fost comisă
în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi să fie o faptă personală.
c) Existenţa unui prejudiciu
Răspunderea materială ia naştere numai ca urmare a produceri unei pagube materiale
unităţii din care face parte poliţistul.
Prin prejudiciu se înţelege orice diminuare a mijloacelor materiale şi băneşti aflate în
patrimoniul Ministerului Afacerilor Interne, ori micşorarea activului (degradarea unui
bun, neîncasarea unei sume cuvenite unităţii, lipsă în gestiune etc., fie prin majorarea
pasivului sau (obligarea unităţii la plată de dobânzi, locaţii, penalizări, amenzi etc.).
Cerinţele prejudiciului:
--să fie un prejudiciu material, adică să aibă un conţinut economic care să poată fi
exprimat în bani sau în natură, după caz;
-să existe un prejudiciu efectiv (o diminuare a activului, patrimoniului unităţii sau o
creştere efectivă a pasivului);
 -prejudiciul să fie real şi cert, adică să reprezinte o pagubă produsă efectiv, să aibă o
întindere precis determinată în expresie valorică
-să fie actual, răspunderea se stabileşte numai pentru pagubele deja constatate nu şi
pentru cele care se vor constata în viitor; între fapta ilicită şi prejudiciul -produs să
existe un raport de cauzalitate (paguba să se fi produs ca urmare a faptei ilicite a
poliţistului);
-Vinovăţia cu formele ei - intenţia şi culpa. Răspunderea materială se stabileşte în
sarcina poliţistului numai pentru pagubele produse din vina sa.
2.5. Formele răspunderii materiale
Din punct de vedere al întinderii răspunderea îmbracă 2 forme:
a) Răspunderea materială integralăconstă în obligaţia celui care a produs o pagubă de a o
acoperi în totalitate.
b) Această răspundere integrală intervine în următoarele cazuri:
-dacă poliţistul este gestionar - pentru pagubele produse în gestiune; când se produc
pagube, în afara procesului de pregătire de luptă, unităţii sau terţelor persoane;
-în cazul când s-au produs pagube prin fapte infracţionale;
-în alte cazuri prevăzute expres de lege.
c) Răspunderea materială integrală care intervine pentru pagubele produse în calitate de
gestionar. în următoarele cazuri:
-când încalcă dispoziţiile legale cu privire la gestionarea bunurilor materiale şi ca
urmare produce pagube;
-în situaţia când atribuţiile fiind exercitate de un delegat al lor sau de o comisie, se
constată o pagubă fără a se putea stabili dacă aceasta s-a produs în absenţa
gestionarului;
-când a primit bunuri în cantităţi mai mici decât cele înscrise în actele însoţitoare
sau cu vicii aparente, fără să fi întocmit acte legale de constatare;
-când nu a solicitat asistenţa tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deşi
aceasta era necesară;
-Elevii şi studenţii instituţiilor de învăţământ ale Ministerului Afacerilor Interne
care îndeplinesc activităţile de primire, păstrare şi eliberare de bunuri (bibliotecar,
bufetier, veselar, responsabil cantină etc.).
d) Răspunderea materială integrală ce intervine în alte cazuri expres prevăzute de lege şi
care revine şefilor de unităţi.
Pot fi traşi la răspundere materială integrală şefii unităţilor când:
-Nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea scrisă a acestora, asistenţa tehnică de
specialitate, la primirea, transportul, depozitarea, inventarierea şi distribuirea
bunurilor materiale sau a altor valori;
- Nu au luat măsurile necesare pentru remedierea deficienţelor sesizate în scris de
către gestionar;
- S-au substituit gestionarului în exercitarea atribuţiilor acestuia; au dat
gestionarilor, care răspund de bunurile materiale ordine ilegale sau greşite care au
condus la producerea pagubei;
- Au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificării drepturilor la despăgubiri pentru
cauzarea de prejudicii;
- Pagubele au rezultat din neurmărirea unor sume cuvenite pentru care exista titlu
executoriu;
- Nu au luat măsuri de siguranţă necesare pentru păstrarea în bune condiţii a
bunurilor şi altor valori;
 - Nerespectarea prevederilor legale privind angajarea sau numirea în funcţia de
gestionar, precum şi neconstituirea garanţiilor de către gestionari;
- Neefectuarea inventarelor la termen şi în condiţiile legii dacă prin aceasta s-ar fi
putut evita producerea pagubei;
- Neluarea măsurilor de recuperare a pagubelor prin constituirea ca parte civilă;
- Neemiterea deciziilor de imputare sau a altor măsuri asiguratorii.
e) Răspunderea materială limitată
Este acea formă de răspundere în care cel care a produs o pagubă este obligat să o repare
răspunzând material în limita a 3 salarii lunare pentru pagubele produse în procesul
pregătirii profesionale sau în îndeplinirea unei activităţi de serviciu operative, sau terţelor
persoane la a căror despăgubire a fost obligat Ministerul Afacerilor Interne prin hotărâre
judecătorească.
Prin atribuţii de serviciu operative se înţeleg cele executate efectiv şi direct pentru:
- asigurarea şi menţinerea ordinii publice şi respectarea regulilor de convieţuire
socială;
- combaterea manifestărilor de violenţă şi restabilirea ordinii publice;
- asigurarea desfăşurării normale a adunărilor şi manifestărilor publice;
- paza, transportul bunurilor şi valorilor de importanţă deosebită, a armelor,
muniţiilor, explozibililor, toxicelor şi stupefiantelor; prevenirea şi combaterea faptelor
ilicite ale persoanelor despre care există date sau indicii că se pregătesc ori au săvârşit
infracţiuni;
- constatarea infracţiunilor, efectuarea cercetărilor, probarea acestora, urmărirea şi
prinderea infractorilor;
rutiere;
- participarea la prevenirea şi neutralizarea actelor elementelor teroriste;
- paza şi apărarea localurilor misiunlilor diplomatice şi consulare etc.
2.6. - Etapele stabilirii răspunderii materiale
a) Constatarea producerii pagubei
Şeful unităţii care a constatat existenţa pagubei sau care a luat cunoştinţă despre
producerea acesteia, dispune cercetarea administrativă.
b) Cercetarea administrativă se face de organe anume desemnate de comandant care
dispune, de îndată ce a luat cunoştinţă de pagubă sau i-a fost adusă la cunoştinţă, în scris
prin ordin de zi pe unitate efectuarea cercetării administrative şi termenul până când
trebuie efectuată.
Organele competente să efectueze cercetarea administrativă sunt:
Organe din cadrul unităţii:
- comisii de cercetare administrativă formate din cel puţin 3 persoane stabilite de şeful
unităţii;
- şeful serviciului financiar pentru pagubele produse în gestiunea casierului.
Organe de la eşaloanele superioare (organe de îndrumare şi control, comisii anume
desemnate).
Organe de control specializate (organe de audit şi de gestiune).
Cercetarea administrativă şi emiterea deciziei de imputare se face în cel mult 60 de zile de
la data când şeful unităţii a luat cunoştinţă de pagubă.
Comisia de cercetare administrativă trebuie să stabilească:
- valoarea pagubei produsă unităţii;
- cauzele şi împrejurările producerii pagubei;
- persoanele obligate să repare paguba;
 - întinderea răspunderii materiale (integrală sau limitată); concluziile şi propunerile
comisiei şi probele pe care se bazează decizia de imputare.
2.7. - Decizia de imputare
Este un act unilateral prin care conducătorul unităţii stabileşte pe baza documentaţiei
prezentate de comisia de cercetare administrativă, identitate a persoanei vinovate de
producerea pagubei sau care a beneficiat de sume, bunuri sau servicii necuvenite,
cuantumul pagubei şi al despăgubirilor, ori sumele ce trebuie restituite, obligând persoana
în cauză la plata acestora.
Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare, din drepturile salariale
ce se cuvin persoanei care a produs paguba, de către unitatea unde este încadrat poliţistul.
Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul net, fără a putea depăşi (împreună cu
celelalte reţineri pe care le are cel în cauză) jumătate din salariul respectiv.
În cazul în care raportul de serviciu al poliţistului încetează înainte ca acesta să fi acoperit
paguba produsă unităţii, se încadrează la altă unitate ori devine funcţionar public la o
instituţie publică, reţinerile din salariu se vor face de această instituţie sau autoritate
publică pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de unitate a păgubită.
Dacă cel în cauză nu s-a încadrat în muncă la alt angajator, în temeiul unui contract
individual de muncă ori ca funcţionar public, acoperirea daunei se va face prin urmărirea
bunurilor sale în condiţiile Codului de procedură civilă
2.8. Obligarea la restituire
Pe lângă obligaţia poliţiştilor de a despăgubi unitatea din care fac parte pentru
pagubele aduse acesteia cu vinovăţie, mai există şi obligaţia personalului Ministeru1ui
Afacerilor Interne de a restitui unităţii sumele pe care le-au primit, fără să le fi fost
datorate legal, şi de a plăti contravaloarea bunurilor materiale primite necuvenit şi care nu
mai pot fi restituite în natură precum şi a serviciilor ce i-au fost prestate, fără să fi fost
îndreptăţit la acestea.
Restituirea contravalorii serviciilor datorate se referă la poliţişti, cadrele Ministerului
Afacerilor Interne, elevii şi studenţii instituţiilor de învăţământ (ex.: cazarea gratuită sau
la tarife mai mici decât cele legale, transport gratuit ori achitat sub tariful normal efectuat
cu mijloacele de transport ale unităţii, ori închiriate de aceasta, achitarea mesei parţial
etc.).
2.9. Căile de recuperare a pagubei produsă unităţii:
a) Prin echivalent bănesc se efectuează prin reţineri din salariu sau prin depunerea la
casierie a sumelor de către cel care a semnat angajamentul de plată (concomitent cu
semnarea acestuia).
În cazul gestionarilor dacă paguba produsă nu se acoperă integral în termen de o lună de
la definitivarea titlului executoriu (ţinându-se seama de reţinerile făcute până în acel
moment) unitatea se despăgubeşte din garanţia constittiită în favoarea sa, iar dacă nu
ajunge va continua cu reţineri din salariul net în cuantum de 1/3 prin rate lunare).
b) Recuperarea pagubei prin depunerea în natură a bunurilor ori de câte ori paguba nu este
urmarea unei infracţiuni, în următoarele condiţii:
- Valoarea bunurilor să nu depăşească 1000 lei, pentru ce se depăşeşte trebuie aprobarea
ministrului afacerilor interne;
- Bunurile să fie identice sau să aibă caracteristici similare celor care lipsesc, să
corespundă calitativ şi cantitativ;
- Bunurile să fie procurate de la unităţile comerciale, iar dovada procurării lor să se facă,
cu acte legale;
- Să fie predate la sediul unităţii la care s-a constatat paguba.
3. Răspunderea penală a poliţiştilor
Răspunderea penală este cea mai severă formă a răspunderii juridice şi constă - pe de o
parte în dreptul ce îl are societatea, exercitat prin organele competente de a lua măsuri de
constrângere împotriva persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni şi de a-i aplica o
pedeapsă, iar pe de altă parte constă în obligarea făptuitorului de a se supune acestor
măsuri şi de a executa pedeapsa pronunţată de instanţa de judecată.
Răspunderea penală este consecinţa infracţiunii care constituie premisa şi temeiul ei, iar la
rândul său răspunderea astfel determinată constituie premisa şi temeiul aplicării sancţiunii
penale.
Poliţistul răspunde penal ori de câte ori prin acţiunea sau inacţiunea sa săvârşită cu
vinovăţie pune în pericol sau vatămă valorile ocrotite de legea penală.
Poliţistul, ca persoană fizică, poate fi, ipotetic, subiect al oricărei infracţiuni prevăzute de
Codul penal. Ceea ce ne interesează însă este problema răspunderii penale a poliţistului
pentru infracţiunile comise în calitatea ce o are şi în legătură cu funcţia ce o îndeplineşte.
În acest sens putem aminti o sumă de infracţiuni la care poliţistul atare ca subiect activ în
calitatea sa de funcţionar public cu statut special

3.1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

a) abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 297 c.p.)
b) neglijența in serviciu( art. 298 c.p.)
c) luarea de mită (art.289 c.p.)
d) darea de mită( art.290 c.p.)
e) purtarea abuzivă (art. 296 c.p.)
f) cumpărarea de influență (art.292 c.p.)
g) delapidarea ( art.295 c.p.)
h) traficul de influenţă. (art.291 c.p.)

3.2. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei:

a) omisiunea de a sesiza de îndată procurorul sau organul de urmărire penală, de către
poliţistul care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în
cadrul căruia îşi îndeplineşte activitatea (art.267 c.p.)
b) favorizarea infractorului (art. 269 c.p.)
c) cercetarea abuzivă (art. 280 c.p.)
d) supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare legală de reţinere, deţinere
ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educativă (art. 281 c.p.)
e) tortura (art. 282) constituie fapta prin care se provoacă unei persoane cu intenţie, o
durere, suferinţe puternice fizice ori morale, supunerea la pedepse sau tratamente
degradante, crude, inumane, cu scopul de a obţine de la aceasta informaţii sau mărturisiri
f) înlesnirea evadării (art. 286 c.p.)
g) reţinerea sau distrugerea de înscrisuri emise de un organ de urmărire penală, de o
instanţă de judecată ori de un alt organ de jurisdicţie (art. 275 c.p.)

3.3. Alte infracţiuni ce pot avea ca subiect activ un poliţist

a) lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal (art. 205 c.p.)
b) violarea de domiciliu (art. 224 c.p.) care constă în pătrunderea fără drept într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit fără consimţământul persoanei care le
foloseşte sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia
 c) divulgarea secretului profesional (art. 227 c.p.)
d) delapidarea (art. 295 c.p.) când poliţistul în virtutea funcţiei este în postura de
gestionar sau administrator al unor bunuri publice
e) portul fără drept de decoraţii, uniforme sau alte semne distinctive ale unui organ de
stat (art. 372 c.p.)
f) sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 259 c.p.) (dosarul unei cauze, BI., alt act
oficial)

3.4. Urmărirea penală a poliţiştilor se efectuează de către procuror sau de către ofiţeri de
poliţie anume desemnaţi prin ordin al Ministerului Afacerilor Interne sub supravegherea
procurorului, după caz, în condiţiile legii.
Competenţa de a efectua supravegherea urmăririi penale şi de a judeca în fond
infracţiunile săvârşite de poliţişti revine parchetelor de pe lângă tribunale şi tribunalelor -
pentru infracţiunile comise de către agenţii de poliţie, parchetele de pe lângă curţile de
apel şi curţilor de apel - pentru infracţiunile comise de către ofiţerii de poliţie, până la
gradul de comisar şef inclusiv, respectiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi Curţii Supreme de Justiţie - pentru infracţiunile comise de chestorii de poliţie.
Urmărirea penală şi judecarea infracţiunilor contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti
se efectuează în mod obligatoriu de către procurorii militari şi, respectiv, instanţele
militare în condiţiile legii
În cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmărirea penală sau a fost trimis în
judecată, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu
excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, când operează procedura
disciplinară obişnuită. Pe timpul urmăririi penale şi judecăţii poliţistul este pus la
dispoziţie, caz în care îndeplineşte munai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite, în
scris, de şeful unităţii de poliţie. În timpul cât este pus la dispoziţie poliţistul beneficiază
de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are la nivelul de bază
şi de celelalte drepturi prevăzute în statutul poliţistului.
În cazul în care s-a pus în mişcare acţiune a penală pentru săvârşirea unei infracţiuni
contra păcii şi omenirii, contra statului sau contra autorităţii, a unei infracţiuni de serviciu
sau în legătură cu serviciul, a unei infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, a
infracţiunii de fals, sau a oricărei alte infracţiuni comise cu intenţie care l-ar face
incompatibil cu exercitarea funcţiei de poliţist, precum şi pe timpul arestării preventive,
poliţistul este suspendat din funcţie. În perioada suspendării poliţistul nu beneficiază de
nici un drept din cele prevăzute în Legea nr. 360/2002 modificată în 2003 şi este obligat
să predea armamentul, legitimaţia de serviciu şi insigna.

34. Secţiunea a III-a Corpul Naţional al Poliţiştilor

1. Înfiinţare şi organizare
Se înfiinţează Corpul Naţional al Poliţiştilor, ca persoană juridică de drept public,
denumit în continuare Corpul, cu sediul în Bucureşti, reprezentând forma de organizare pe
criteriu profesional, autonom, apolitic şi nonprofit a poliţiştilor. Corpul promovează
interesele poliţiştilor şi apără drepturile acestora. Organizarea şi funcţionarea Corpului se
realizează pe principiile teritorialităţii, eligibilităţii, mutualităţii şi ierarhiei structurilor de
conducere.
Organele de conducere şi control ale Corpului sunt:
a) congresul naţional
b) consiliul naţional
 c) consiliul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, consiliile
inspectoratelor judeţene de poliţie şi consiliile instituţiilor de învăţământ ale
Ministerului Afacerilor Interne şi teritoriale;
d) cenzorii.
În organele de conducere ale Corpului vor fi aleşi în număr şi cu vot egal reprezentanţii
tuturor categoriilor de poliţişti
Organele de conducere ale Corpului vor fi alese din 4 în 4 ani şi vor reprezenta
proporţional toate categoriile de poliţişti.

2. Atribuţiile Corpului Naţional al Poliţiştilor

Prin organele sale de conducere, Corpul exercită următoarele atribuţii:
a) întreprinde măsuri pentru asigurarea integrităţii morale şi profesionale a poliţiştilor,
precum şi a unei activităţi eficiente a acestora;
b) oferă consultanţă la elaborarea propunerilor de acte normative, care se referă la
activitatea poliţiei sau la statutul poliţistului;
c) la cerere, reprezintă interesele poliţiştilor împotriva cărora au fost dispuse sancţiuni
disciplinare;
d) participă la elaborarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului, ale cărui
prevederi sunt obligatorii în exercitarea profesiei de poliţist;
e) reprezintă profesia de poliţist, împreună cu Inspectoratul General al Poliţiei, în
raporturile cu organisme guvernamentale, foruri profesionale şi ştiinţifice, instituţii
publice, precum şi cu alte persoane juridice şi fizice;
f) promovează pe plan extern, relaţii cu organizaţii şi instituţii profesionale similare;
g) ţine şi actualizează permanent evidenţa membrilor săi.
Veniturile Corpului se constituie din:
a) taxa de înscriere, cotizaţii lunare ale membrilor, alte venituri realizate din manifestări
ştiinţifice, culturale şi sportive, precum şi din drepturi editoriale;
b) resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau bugetele locale;
c) donaţii şi sponsorizări din partea unor persoane fizice sau juridice, din ţară sau
străinătate, în condiţiile legii şi ale normelor instituite de ministrul Internelor şi
Reformei Administrative;
d) chirii, dobânzi şi orice alte surse legale.
Consiliile prevăzute la art.49, alin4, lit.c din Legea 360/2002 privind Statutul poliţistului
virează periodic Corpului o cotă parte din veniturile încasate, în condiţiile stabilite prin
regulament.
Fondurile băneşti obţinute în condiţiile alin.1 pot fi utilizate pentru perfecţionarea
pregătirii profesionale, acordarea de burse şi de ajutoare, crearea unor instituţii cu scop
ştiinţific, investiţii legate de dotarea cu mijloace adecvate activităţilor Corpului, cheltuieli
administrativ-gospodăreşti, asistenţa juridică a membrilor, cumpărarea şi administrarea
unor hoteluri, case de odihnă şi cluburi ale poliţiştilor şi pentru fondul de salarii destinat
aparatului tehnico-administrativ propriu.
Modul de organizare şi funcţionare a Corpului se stabileşte în condiţiile Legii nr.
360/2002 privind Statutul poliţistului şi prin Regulamentul de organizare şi funcţionare
aprobat prin Hotărâre a Guvernului.

35. CAPITOLUL VII DEONTOLOGIA POLIȚIENEASCĂ

Secțiunea I Consideraţii generale privind importanţa şi necesitatea eticii şi deonto-

 logiei poliţistului în relaţiile cu publicul
Ministerul Afacerilor Interne şi componentele sale organizatorice au parcurs în ultimii ani
un amplu proces de reînnoire şi restructurare, a cărui esenţă a avut şi are în vedere
transformarea instituţiei într-un serviciu public autentic.
Ideea centrală a noii concepţii de organizare şi desfăşurare a activităţii pentru îndeplinirea
atribuţiilor de specialitate o reprezintă satisfacerea intereselor comune ale comunităţii şi
cetăţenilor, potrivit înaltului grad de responsabilitate a personalului ministerului, acesta
constituind criteriul fundamental de apreciere a eficienţei funcţionale.
În rezolvarea acestor probleme, forţele de ordine publică se implică sub două aspecte
principate:
-conceperea şi oferirea serviciilor de profil, care să satisfacă necesităţile beneficiarilor
direcţi, respectiv a acelora care se adresează cu o solicitare expresă;
-oferirea de servicii care să satisfacă, la cel mai înalt nivel, beneficiarii indirecţi,
respectiv pe toţi cetăţenii care aşteaptă ca personalul ministerului să asigure ordinea şi
liniştea publică, menţinerea şi întărirea sentimentului de siguranţă civică, să prevină şi
să stăpâneasca fenomenul infracţional şi contravenţional, să asigure, potrivit legii,
respectarea regimului juridic al frontierei de stat şi exerciţiul dreptului la libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului, în condiţiile legii, să prevină şi să
stingă incendiile, să conserve, să protejeze şi să valorifice fondul arhivistic naţional.
Standardele de serviciu, pentru solicitările directe, urmează a fi stabilite în funcţie de
particularităţile atribuţiilor fiecărui compartiment de muncă, iar pentru serviciile indirecte,
prin dezvoltarea tacticilor care pot contribui efectiv la rezolvarea problemelor sociale
persistente, din competenţa, care afectează calitatea vieţii, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
Conferirea de noi valenţe relaţiilor publice ale ministerului presupune stabilirea,
menţinerea şi amplificarea unui climat de înţelegere şi încredere reciprocă, atât în cadrul
propriului sistem, în relaţiile de colaborare cu ceilalţi membrii ai colectivităţii în care îşi
desfăşoară activitatea, cât şi între acestea şi diferite segmente ale publicului, interesate
direct sau indirect de îndeplinirea prerogativelor instituţiei, stabilite prin lege.
Raporturile de muncă ale funcţionarului din Ministerul Afacerilor Interne îşi au
particularităţile lor, diferenţiindu-se categoric de raporturile interpersonale circumscrise
exclusiv îndeplinirii atribuţiilor de specialitate.
Cadrele ministerului trebuie să aibă atitudini şi comportamente acceptate de public,
pentru a obţine creditul acestuia şi a evita luarea măsurilor sancţionatorii, iar serviciile
prestate de către forţele de ordine publică să ajungă la cei cărora le sunt necesare.
Relaţiile publice externe, ca tipuri de raporturi sociale ale ministerului şi personalului cu
publicul şi comunitatea, mass-media, organizaţiile, instituţiile şi organismele societăţii
civile şi politice româneşti, precum şi cele promovate pe plan internaţional, vor avea ca
scopuri stabilirea, menţinerea şi dezvoltarea climatului de înţelegere şi încredere reci-
procă, partenerială, în interesul realizării obiectivelor comune, prin acte de voinţă,
conştiente situate deasupra intereselor politice şi în concordanţă cu normele dreptului
internaţional.
Ca instituţie fundamentală a statului de drept, democratic şi social, Ministerul Afacerilor
Interne reprezintă o componentă esenţială în educarea membrilor societăţii în raport cu
obiectivele strategice generale. Pentru ca funcţia educării să fie una reală, Ministerul
Afacerilor Interne trebuie să pornească de la educarea propriilor săi funcţionari.
În exercitarea serviciului public prestat permanent în folosul comunităţii, fiecare cadru
al Ministerului Afacerilor Interne asigură protecţia cetăţeanului, cu drepturile şi libertăţile
sale, a comunităţii şi a instituţiilor statului.
În plan, definiţional, etica reprezintă ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de o
anumită comunitate, reguli ce sunt fundamentate pe distincţia dintre bine şi rău. Etica este
o teorie a moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale şi să
judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană într-o situaţie
particulară.
Ca orice profesie, care presupune în anumite împrejurări, o doză mai mare sau mai
mică de apreciere subiectivă, cu impact deosebit în relaţia poliţist-cetăţean, profesia de
poliţist reclamă anumite norme morale de conduită care se cer respectate atât în activitatea
profesională, cât şi în viaţa personală. Această doctrină privitoare la normele de conduită
şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni, numită şi teoria datoriei şi a obligaţiei morale,
poarta numele de "deontologie".
Deontologia mai este denumită şi ştiinţa care tratează despre îndatoririle ce trebuie
îndeplinite. Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile etice
ale unei profesii.
Deontologia poliţienească este definită ca fiind un ansamblu de norme care reglementează
raporturile dintre poliţişti, pe de o parte, şi dintre poliţişti şi cetăţeni, pe de altă parte.
Scopul deontologiei poliţieneşti este să impună, tuturor, o gamă de principii - prin
educaţie, instruire şi supraveghere, să devină parte organică a crezului fiecărui poliţist,
care să conducă la o mai puternică implicare în muncă, la o conduită responsabilă, să
direcţioneze în final acţiunile pentru îndeplinirea în condiţii optime a atribuţiilor
funcţionale şi de specialitate.
Conduita lucrătorului Ministerului Afacerilor Interne se bazează, în linii mari, pe
respectarea următoarelor valori:
- integritate şi loialitate faţă de instituţia din care face parte;
- respect pentru ordine şi lege;
- solicitudine;
- imparţialitate şi responsabilitate;
- profesionalism şi discreţie.
Conferirea de noi valenţe relaţiilor publice ale instituţiei presupune stabilirea, menţinerea
şi amplificarea unui climat de înţelegere şi încredere reciprocă atât în cadrul propriul lui
sistem, în relaţiile de colaborare cu ceilalţi membrii ai colectivităţii în care îşi desfăşoară
activitatea, cât şi între acestea şi diferite segmente ale publicului, interesate direct sau
indirect de îndeplinirea prerogativelor instituţiei, stabilite prin lege.
Raporturile de muncă îşi au particularităţile lor, diferenţiindu-se categoric de raporturile
interpersonale circumscrise exclusiv îndeplinirii atribuţiilor de specialitate. Personalul
instituţiei trebuie să aibă atitudini şi comportamente acceptate de public, pentru a obţine
creditul acestuia şi a evita luarea măsurilor sancţionatorii, iar serviciile prestate de către
acesta să ajungă la cei cărora le sunt necesare.
Relaţiile publice externe, ca tipuri de raporturi sociale ale instituţiei şi personalului cu
publicul şi comunitatea, mass-media, organizaţiile, instituţiile şi organismele societăţii
civile şi politice româneşti, precum şi cele promovate pe plan internaţional, vor avea ca
scopuri stabilirea, menţinerea şi dezvoltarea climatului de înţelegere şi încredere
reciprocă, partenerială, în interesul realizării obiectivelor comune, prin acte de voinţă
conştiente situate deasupra intereselor politice şi în concordanţă cu normele dreptului
internaţional.
O atenţie deosebită s-a acordat evidenţierii legăturii strânse dintre Poliţia Română şi
societate a civilă, având în vedere că eficacitatea acţiunilor acestora este influențată în
mod direct de susţinerea pe care o primesc din partea cetățenilor. Drept urmare, au fost
stabilite anumite, reguli de comportament pentru politişti, cu scopul declarat de a întări
parteneriatul cu populaţia prin furnizarea unor servicii de calitate şi/sau informaţii de
interes public.

36. Secțiunea a II-a Principii ce stau la baza activităţii poliţistului

Ceea ce individualizează profesia de poliţist este, în special, climatul specific de
moralitate. Respectul pentru ordine şi lege, precum şi impunerea respectării acestora, nu
pot fi realizate decât cu angajaţi care au un comportament fără reproş. În acest sens,
pentru a fi în măsură să ofere populaţiei servicii corespunzătoare, se recomandă ca
lucrătorii să cunoască, să înţeleagă şi să respecte principiile fundamentale care trebuie să
le guverneze conduita profesională.
a) Legalitatea este principiul fundamental care stă la baza activităţii poliţistului. Potrivit
acestui principiu, activităţile şi acţiunile trebuie să se desfăşoare numai în spiritul şi cu
respectarea prevederilor actelor normative. Este de altfel cunoscut faptul că şi cetățenii, în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor lor, sunt supuşi rigorilor impuse de lege. Pornind de
la premisa că legile reprezintă garanţia siguranței cetăţenilor într-un stat democratic, orice
acţiune sau activitate a structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranței publice
trebuie să-şi aibă fundamentarea numai în lege.
Respectarea principiului legalităţii se realizează prin:
-cunoaşterea temeinică de către lucrători a prevederilor legale, precum şi a
regulamentelor specifice;
-autocontrol în desfăşurarea acţiunilor/activităţilor;
-control ierarhic.
Cunoaşterea prevederilor legale precum şi a regulamentelor specifice presupune existenţa
unui bagaj informaţional ce trebuie în permanenţă completat. Totodată, interpretarea şi
aplicarea cunoştintelor şi evaluarea situaţiilor practice trebuie să fie făcută fără părtinire,
cu bună credinţă.
Autocontrolul se realizează de către fiecare poliţist prin raportarea acţiunilor proprii la
normele legale, înaintea, pe parcursul şi după desfăşurarea acestora. Această formă de
control poate fi apreciată ca fiind de o mai mare importanţă în ceea ce priveşte asigurarea
legalităţii în raport cu celelalte forme de control, având în vedere că activitatea poliţiştilor
se desfăşoară nu numai în sediul unităţii sau în apropierea acesteia, ci şi în zone sau
unităţi teritoriale izolate. În aceeaşi măsură, autocontrolul implică şi autocenzura
comportamentală. Astfel, atitudinea absolut legală constituie una din premisele garanţiei
asumării valorilor eticii şi deontologiei profesionale.
Un alt aspect pe care îl implică principiul respectării legalităţii este vizat de exercitarea
controlului ierarhic, realizat, în principal de:
-şefii direcţi şi nemijlociţi;
-organele cu atribuţii de control.
Este ştiut faptul că lipsa unui control adecvat poate favoriza apariţia fenomenelor de
încălcare a legalităţii, prin săvârşirea de abuzuri/abateri sau prin neîndep1inirea
atribuţiilor de serviciu. Prin atribuţiile cu care sunt învestite, organele de control vor
urmări ca lucrătorii, indiferent de grad şi funcţie, să respecte legea dar şi deontologia
profesională. Deci, lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice vor veghea la
respectarea legii, în general, potrivit competenţelor ce le revin şi, în acelaşi timp, vor avea
în vedere ca prin actele şi faptele lor să se situeze în perimetrul legalităţii. Nu trebuie să
fie scăpat din vedere nici faptul că legea se cere respectată şi apărată, dar, în egală măsură
îi şi apără pe lucrătorii care, în rezolvarea diferitelor situaţii profesionale, îşi
fundamentează acţiunile exclusiv pe baza normelor legale.
b) Egalitate, imparţialitate si nediscriminare. Acest principiu trimite în modul cel mai
direct la ceea ce înseamnă etică şi deontologie poliţienească. Cei trei termeni sunt într-o
mare măsură complementari, se suprapun pe unele domenii şi pot fi, ca atare, trataţi
global. Egalitatea presupune, pe de o parte, aşezarea de către lucrător, pe acelaşi plan, a
tuturor persoanelor, indiferent de împrejurările profesionale în care intră în legătură cu
acestea şi, pe de altă parte, abordarea în aceeaşi manieră a cazurilor similare.
Imparţialitatea îl va situa pe lucrător deasupra unor probleme litigioase în care nu trebuie
să se implice altfel decât profesional. O asemenea poziţie îi va permite să abordeze detaşat
de sentimente circumstanţele profesionale în care se află. Nediscriminarea, ca aspect al
acestui principiu, constă în faptul că funcţionarul nu trebuie să se lase condus de idei
preconcepute, de resentimente, de impulsuri necenzurate atunci când intră în contact cu
diferite categorii de persoane, indiferent de poziţie socială, sex, religie, rasă etc.
Este recomandat, prin urmare, ca la judecarea efectelor propriei acţiuni sau a altora,
poliţistul să evalueze măsura în care, în practică, s-a ghidat după elementele care definesc
principiul analizat - a respectat şi asigurat egalitatea, şi-a impus imparţialitatea şi s-a
afirmat ca adversar al discriminărilor de orice fel.
Măsurile luate pot crea nemulţumiri în rândul unor categorii de cetăţeni. Deseori,
nemulţumirile se manifestă paradoxal, chiar în rândul persoanelor care prin actele şi
faptele lor încalcă normele legale şi de comportament, impuse şi acceptate de societate şi
prejudiciază astfel drepturile fundamentale ale cetăţenilor, precum şi în rândul rudelor, cu-
noscuţilor sau prietenilor acestora aflaţi la locul producerii evenimentului sau care află
despre acesta. Este reacţia clasică prin care aceste persoane încearcă să-şi transfere
vinovăţia pe seama unor încălcări şi abuzuri închipuite din partea poliţiştilor.
Eliminarea arbitrarului din timpul intervenţiei, a oricăror atitudini de natură să creeze
suspiciuni cu privire la imparţialitatea acţiunii şi a măsurilor dispuse sunt de natură să
evite posibilele reacţii violente din partea celor implicaţi şi chiar să aducă sprijin pentru
acţiunea poliţiştilor.
Consecvenţa manifestată prin aplicarea aceleiaşi proceduri legale pentru fapte similare va
acţiona în mod cert în favoarea lucrătorilor în domeniul ordinii şi siguranţei publice, în
aceeaşi măsură, respectarea demnităţii oricărei persoane constituie un alt element care
poate contribui la afirmarea convingerii că intervenţia a fost nepărtinitoare, legitimă şi
nediscriminatorie. Se recomandă, de asemenea, declinarea competenţei pentru cazurile de
incompatibilitate care ar putea pune la îndoială imparţialitatea intervenţiei, rară însă a se
prejudicia astfel operativitatea acţiunii.
Astfel, sarcina desfăşurării în continuare a acţiunii va fi preluată de lucrători care nu se
află în asemenea situaţii, eliminându-se astfel riscul punerii sub semnul întrebării a
imparţialităţii acestora.
c) Transparenţa este unul dintre principiile care se află la baza activităţii structurilor de
ordine şi siguranţă publică ca instituţii modeme, de tip democratic şi, implicit, a
lucrătorilor acestora. Furnizarea informaţiilor referitoare la activităţile desfăşurate poate
determina câştigarea încrederii populaţiei.
Astfel, aducerea la cunoştinţa cetăţenilor, prin mijloace adecvate de informare, a modului
în care se efectuează intervenţiile (cu precizarea acţiunilor pe care lucrătorul este
îndreptăţit să le efectueze, comportamentul impus cetăţenilor pe timpul acestora şi
riscurile pe care şi le asumă în cazul nerespectării lor), particularizat pe tipuri de misiuni,
poate determina o reacţie de acceptare, dacă acţiunile se înscriu în tiparul cunoscut de
societate.
În acelaşi timp se impune respectarea confidenţialităţii informaţiilor care pot afecta
integritatea persoanelor, procesul de administrare a probelor, securitatea martorilor sau a
altor persoane. Respectarea principiului transparenţei, concomitent cu îndeplinirea
cerinţelor referitoare la asigurarea securităţii datelor, inclusiv a celor cu caracter personal,
a impus crearea unor structuri interne/persoane specializate în relaţia cu mass-media, care
au, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare, atribuții bine definite.
d) Capacitatea si datoria de exprimare reprezintă posibilitatea lucrătorului de a analiza
situaţiile profesionale pe care le întâlneşte şi de a-şi exprima punctul de vedere, potrivit
pregătirii şi experienţei sale, în vederea îmbunătăţirii calităţii şi eficacităţii serviciului.
Acest principiu instituie obligaţia asumării unui rol activ în cadrul unităţii din care acesta
face parte, prin prezentarea de opinii pertinente şi argumentate cu privire la modalităţile
de soluţionare ale unor situaţii profesionale.
Lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să abordeze situaţiile nu doar
reactiv, prin simpla executare a dispoziţiilor şi prezentarea de rapoarte privind rezultatele
obţinute, ci şi proactiv. În virtutea acestui principiu, apare obligaţia de a-şi exprima
motivat eventualele dezacorduri faţă de deciziile care privesc probleme de serviciu şi de a
aduce la cunoştinţa superiorilor observaţii bazate pe normele legale şi pe experienţa
profesională. În acelaşi context se înscrie şi datoria de a informa în timp util asupra dotării
cu mijloace necorespunzătoare sau insuficiente realizării obiectivului, a datelor
incomplete transmise odată cu dispoziţia de executare a activităţii, precum şi de a prezenta
experienţă personală şi experienţele anterioare relevante pentru situaţia respectivă etc.
Considerăm că modul în care se aplică acest principiu dă, într-un grad însemnat, măsura
comportamentului fundamentat pe norme etice şi pe respectarea deontologiei
profesionale. Ca profesionişti, lucrătorii în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie
să-şi prezinte opiniile bazate pe experienţa şi cunoştinţele dobândite şi să le susţină fără
teamă de repercusiuni. În aceeaşi măsură, şefii vor promova un climat profesional care să
admită şi să încurajeze exprimarea fără rezerve a punctelor de vedere diferite.
Acest principiu nu poate fi însă invocat pentru a evita, pe criterii subiective, participarea
sau executarea unei misiuni. Orice poliţist trebuie să ştie că deontologia îi impune să se
pronunţe asupra unui aspect sau altul, cu bună credinţă, pe baza conştiinţei profesionale şi
nu spre a prezenta ceea ce consideră că le-ar conveni şefilor săi să audă. Pe de altă parte,
însă, tot deontologic este din partea lucrătorului să îşi menţină afirmaţiile în perimetrul
legalităţii, egalităţii, imparţialităţii, nediscriminării, al"realului", fără a încerca să dea
caracter de autenticitate unor interpretări vădit eronate ori să determine organizarea şi
desfăşurarea de acţiuni insuficient justificate sau să influenţeze decizii în care este
interesat.
e) Disponibilitatea. Pentru a face dovada disponibilităţii, poliţiştii trebuie să intervină în
orice moment, în timpul sau în afara serviciului, în cazul în care iau cunoştinţă despre
existenţa unei situaţii în care se aduce atingere drepturilor persoanelor, sunt puse în
pericol bunurile acestora sau, pur şi simplu, atunci când un individ se află în dificultate.
Intervenţia în asemenea situaţii nu poate fi condiţionată de faptul că poliţistul se află în
concediu, învoiri, permisii, dar va fi precedată de declinarea calităţii. Se impune totuşi ca,
anterior acordării sprijinului, să realizeze o evaluare a situaţiei cel puţin cu privire la
raportul de forţe, şansele de reuşită, precum şi riscurile asumate. Este posibil ca în aseme-
nea împrejurări să fie eficace anunţarea forţelor specializate sau, dacă faptele ilegale s-au
consumat, obţinerea de date şi informaţii cu privire la locaţia către care s-a deplasat
infractorul, semnalmente, mijloace de transport folosite etc. şi care să fie aduse la
cunoştinţa personalului învestit cu soluționarea cazului. În timpul serviciului
disponibilitatea se manifestă şi prin ascultarea atentă a problemelor cetăţenilor, încercând
să le rezolve, oferindu-şi serviciile într-o manieră profesionistă. În asemenea situaţii,
stabilirea priorităţilor este deosebit de importantă.
Astfel, dacă din lipsa mijloacelor, a timpului necesar ori datorită altei misiuni aflată în
desfăşurare, intervenţia nu poate fi realizată imediat de către lucrătorul sesizat iniţial, este
necesar ca solicitantului să-i fie explicate motivele pentru care cauza este declinată spre
alţi colegi în vederea soluţionării.
Uneori sunt sesizate fapte aflate în curs de desfăşurare, astfel încât urgenţa analizării
situaţiei, şi alegerea modalităţii de rezolvare sunt determinante pentru succesul acţiunii, și
întârzierea poate conduce la agravarea situaţiei şi, implicit, va pune într-o lumină
nefavorabilă capacitatea structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii și siguranţei publice
de a interveni şi totodată disponibilitatea acestora de a se implică în soluţionarea
problemelor cu privire la care au fost sesizaţi.
Disponibilitatea presupune, pe lângă prezenţa regulată a poliţistului la serviciu sau la
locul unde trebuie să execute o anumită misiune, şi capacitatea de ascultare şi înţelegere a
problemelor aduse la cunoştinţă de persoanele aflate într-o situaţie critică. Datorită
caracterului permanent al serviciului şi particularităţilor misiunilor ce revin structurilor cu
atribuții în domeniul ordinii şi siguranţei publice, acestea solicită poliţiştilor să manifeste
disponibilitate totală faţă de îndeplinirea atribuţiilor (rechemarea la serviciu, constrângeri,
program prelungit de muncă sau în schimburi, capacitatea de a se adapta diversităţii
sarcinilor de îndeplinit etc), aspecte care rezultă atât din angajamentul asumat de lucrător
la momentul intrării în profesie, cât şi din jurământul de credinţă depus la acordarea
primului grad profesional/militar.
Obligaţia la disponibilitate permanentă a poliţiştilor justifică, de asemenea, şi de ce le este
interzis să exercite, în afara excepţiilor prevăzute de lege, alte activităţi pentru care să fie
remuneraţi. Depinde astfel de lucrători să stabilească echilibrul în serviciu şi practicarea
activităţilor lucrative sau nelucrative care îi sunt permise (activitate didactică, cercetare
ştiinţifică, creaţie literar-artistică), astfel încât disponibilitatea profesională să nu fie
afectată.
f) Prioritatea interesului public. Interesul public, reprezintă orice aspect care afectează
viaţa comunităţii sau care prezintă interes pentru aceasta. Funcţionarea şi acţiunile
guvernului ori ale autorităţilor sau instituţiilor publice centrale şi locale sau ale oricărei
alte entităţi care foloseşte bani publici sau care influenţează viaţa comunităţii prezintă
interes public.
Respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în documentele internaţionale
ratificate de România, reprezintă o altă componentă a interesului public. Prioritatea
interesului public se manifestă prin aceea că, în exercitarea atribuţiilor funcţionale,
lucrătorul din domeniul ordinii şi siguranţei publice acordă întâietate îndeplinirii
serviciului în folosul comunităţii, chiar dacă prin aceasta se prejudiciază sau se întârzie
realizarea unor obiective personale.
Prioritatea interesului public nu poate fi tratată şi nici explicată independent de
disponibilitate. Această corelaţie este determinată de calitatea conferită de profesie şi,
implicit, de statutul profesional. Poliţiştii au datoria să trateze toate persoanele în mod
egal, neţinând cont de interesul personal şi asigurând primatul interesului public.
g) Profesionalismul presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu prin aplicarea
cunoştinţelor teoretice şi prin folosirea deprinderilor practice dobândite. Poliţiştii sunt, de
altfel, obligaţi să-şi perfecţioneze permanent pregătirea de specialitate şi să-şi dezvolte
capacitatea de întelegere a problemelor sociale, culturale şi educaţionale specifice
colectivităţii în care-şi exercită profesia.
Pentru a fi un bun profesionist poliţistul trebuie să:
- cunoască legislaţia aplicabilă în domeniul său de activitate;
-cunoască şi să aplice procedurile de lucru uzuale;
-analizeze solicitările ce-i sunt adresate direct de către cetăţeni şi să le rezolve, să ceară
sprijin pentru soluţionarea lor sau să îndrume cetăţenii către structurile/formaţiunile
competente atunci când constată că acestea depăşesc responsabilităţile funcţiei pe care o
îndeplineşte;
-lucreze în serviciul populaţiei, dedicând timpul necesar activităţii pe care este abilitat
să o desfăşoare;
-se comporte corect şi demn în relaţiile cu ceilalţi lucrători şi să observe atitudinea
acestora, fiind obligat să sesizeze cazurile de abatere de la normele etice ale profesiei;
-se identifice cu profesia şi instituţia;
-evite implicarea emoţională excesivă în soluţionarea problemelor de serviciu;
- dea dovadă de echidistanţă şi imparţialitate în relaţia cu cetăţeanul şi colegii de
profesie;
-manifeste respect faţă de cetăţeni în toate împrejurările care presupun contactul direct
ori prin intermediul mijloacelor de comunicare.
h) Confidenţialitatea se îmbină de cele mai multe ori cu profesionalismul şi legalitatea.
Astfel, protecţia informaţiilor şi a persoanelor care le-au pus la dispoziţia poliţiştilor
trebuie realizată concomitent cu celelalte activităţi necesare pentru soluţionarea cazului.
Confidenţialitatea nu presupune numai protecţia datelor şi a persoanelor, ci şi obligaţia
poliţiştilor de a proteja informaţiile obţinute în virtutea atribuţiilor de serviciu şi de a nu le
utiliza în vederea obţinerii unor avantaje pentru ei sau pentru alţii.
i) Respectul
=> Respectul fată de cetăţeni care se manifestă atât prin utilizarea moderată a regulilor de
politeţe şi curtoazie (fără familiarisme), cât şi prin evitarea oricărei manifestări
discriminatorii, legată de naţionalitate, religie, opinii, sex, vârstă, condiţie socială sau de
orice alt considerent. Anumite situaţii pot influenţa emoţional pe poliţist, ca pe orice alt
individ (prezenţa unor răniţi grav, anunţarea familiilor victimelor cu privire la producerea
unui accident etc.), sau în alte cazuri, când apariţia să într-o anumită zonă este în măsură
să suscite agresivitatea participanţilor (manifestări neautorizate ori care se desfăşoară în
afara itinerariului sau în afara intervalului aprobat).
Aplicând procedurile recomandate pentru asemenea situaţii, cu calm şi fermitate,
poliţistul va îndeplini misiunea fără să-şi manifeste tensiunile sau emoţiile pe care
inevitabil le are. Cetăţenii vor aprecia sângele rece, calmul şi răbdarea de care dă dovadă
acesta. Asemenea calităţi sunt cu atât mai necesare cu cât dificultăţile provin din reacţiile
ostile, chiar , violente, îndreptate împotriva lucrătorilor, uneori din cauza simplei lor
prezenţe, în special, în cartierele sau zonele cu o rată crescută a infracţionalităţii. Vor fi
evitate cu prilejul intervenţiilor atitudinile agresive, provocatoare, dominatoare sau
dispreţuitoare. Procedurile specifice utilizate nu vor avea o întindere în timp mai mare
decât este necesar realizării scopului pentru care s-a recurs la acestea.
Altfel, cetăţenii vor interpreta măsurile ca fiind abuzive, nejustificate şi că, în ciuda
faptului că au drepturi pe care structurile cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei
publice trebuie să le respecte, tocmai reprezentanţii acestora le încalcă şi le desconsideră.
Pentru situaţiile în care, pe fondul îndeplinirii atribuţiilor, sunt afectate drepturile şi
libertăţile cetăţenilor (cazul verificării identităţii sau a provenienţei mărfurilor transpor-
tate, existenţa permisului corespunzător categoriei din care face parte vehiculul etc.),
persoana care face obiectul verificărilor nu va fi împiedicată să-şi continue activitatea
decât pentru perioada de timp strict necesară îndeplinirii procedurii specifice.Orice
abatere de la această normă de ontologică, mai ales dacă este dictată de considerente
personale ale poliţistului este în măsură să producă efecte negative în realizarea
parteneriatului cu populaţia, pe care Ministerul Afacerilor Interne îl doreşte. Dacă
lucrătorii vor aborda relaţia cu cetăţenii de pe poziţii de superioritate, determinate de
puterile ce le sunt conferite prin lege, nu vor beneficia de concursul, sprijinul şi
cooperarea acestora.
=> Respectul faţă de sefii profesionali şi colegi constă în respectarea regulilor de
comportament (politeţe, curtoazie, punctualitate, respectarea angajamentelor asumate
formal sau informal ş.a.) şi de demnitate (decenţă, grijă pentru propria imagine ş.a.),
precum şi prin respectarea prevederilor regulamentelor militare de către personalul cu
statut militar. Indiferent de statutul profesional, de corpul din care face parte, de garde sau
de sarcini, relaţiile dintre lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice se bazează în
principal pe respect mutual, loialitate şi solidaritate
=> Respectul mutual presupune înțelegerea faptului că orice sarcină repartizată unui
coleg, oricât de modestă ar fi, contribuie la buna funcţionare a serviciului public.
Manifestările de superioritate sau de desconsiderare faţă de un corp profesional, pe criterii
de grade sau de funcţii, relevă necunoaşterea şi nerecunoaşterea complementarităţii
activităţilor instituţiei.
Respectul mutual, înseamnă, de asemenea, să admiţi fără prejudecăţi sau desconsiderare
anumite situaţii particulare justificate care pot interveni accidental în comportamentul sau
activitatea oricărui lucrător, inclusiv în cea proprie (întârzieri ocazionale, învoiri pentru
probleme personale care nu pot fi altfel rezolvate, solicitarea în mod excepţional a
concediului în afara planificării etc.). Respectul mutual presupune, de asemenea,
toleranţă, respectiv o deschidere suficientă pentru a lăsa colaboratorii să-şi expună
poziţiile contrare, pornind de la dreptul la liberă exprimare. Este totuşi adevărat că această
libertate se referă la aspecte profesionale, fiind restrânsă manifestarea, la locul de muncă
ori în timpul serviciului, a unor opinii personale, cum ar fi cele referitoare la politică.
j) Integritatea morală. Prin poziţia sa, poliţistul se poate afla în situaţia de a i se oferi
diferite avantaje (gratuităţi, cadouri). Aceste oferte sunt rareori dezinteresate. Integritatea
îl va determina să le refuze politicos, explicând că este plătit pentru a oferi un serviciu
public, potrivit competenţelor.
În acest sens, poliţiştii din toate structurile au obligaţia de a-şi pregăti familiile astfel încât
eventualele "atenţii" să nu le parvină prin intermediul acestora, indiferent care ar fi
justificarea.
Pe de altă parte, publicul nu ar tolera ca poliţistul să uzeze de calitatea sa pentru a încerca
să obţină o favoare sau alta pentru el însuşi sau pentru altul (lucrător în uniformă care nu
respectă ordinea în faţa unui ghişeu la care se prezintă pentru a-şi rezolva o problemă
personală). Poliţistul nu are dreptul să se oblige pecuniar faţă de nici o persoană, dacă o
asemenea situaţie este în măsură să afecteze îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (obligaţii
pecuniare pot fi asumate de către lucrători numai cu respectarea prevederilor legale în
vigoare - contractare de credite de la bănci, împrumuturi la Casa de ajutor reciproc sau
cumpărarea unor bunuri în sistem de rate), nu poate folosi ori încerca să uziteze de
calitatea sa în interes personal. În considerarea acestor cerinţe, lucrătorilor le este interzis
să împrumute bani de la subordonaţi ori să colecteze sume de bani de la persoane fizice
sau juridice.
Comportamentul integru are o deosebită importanţă pentru credibilitatea instituţiei şi
implicit a membrilor săi. Pentru a câştiga respectul populaţiei, nu este suficient doar să se
acţioneze în conformitate cu legea, ci trebuie ca aceasta să fie aplicată în spiritul
respectului faţă de cetăţean. Prin urmare, integritatea şi respectul faţă de populaţie nu
trebuie afirmate formal, prin declaraţii sau angajamente, ci demonstrate prin acţiuni şi mi-
siuni executate cu profesionalism, imparţialitate, onestitate, conştiinciozitate, echitate,
neutralitate sub toate aspectele, acordând totodată o atenţie deosebită grupurilor
vulnerabile de populaţie (gravide, persoane în vârstă, copii, minori care au fugit de acasă,
bolnavi, persoane cu handicap etc.).
=> Independența operaţională constă în îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit
competenţelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul structurii, fără
imixtiunea altor lucrători, persoane sau autorităţi. Independenţa operaţională nu presupune
acţiuni executate haotic sau care au fost incluse fără temei în categoria celor prioritare, ori
pe considerente exclusiv personale (ex. controale economice care vizează o anume
societate comercială anume numai pentru a-i perturba activitatea în scopul favorizării
concurenţei sau executarea unor activităţi care nu decurg din obiectivele stabilite la
nivelul structurii respective).
Independenţa operaţională trebuie înţeleasă şi ca libertate a poliţistului de a identifica şi
utiliza acele proceduri şi mijloace prin a căror folosire se asigură îndeplinirea cu riscuri
minime a misiunii, reducânduse, totodată şi posibilitatea lezării drepturilor şi libertăţilor
persoanelor care fac obiectul acţiunii. De asemenea, prin independenţă operaţională se
înţelege şi capacitatea poliţistului de a adapta intervenţia în funcţie de reacţia persoanelor
vizate, de particularităţile zonei în care intervine sau de momentul realizării acesteia. Pe
de altă parte, independenţa operaţională implică răspunderea deplină a lucrătorului pentru
acţiunile, inacţiunile şi omisiunile sale.
=> Loialitatea constă în ataşamentul fată de instituţie şi valorile promovate de aceasta,
ceea ce exprimă de fapt adeziunea deplină, conştientă şi irevocabilă, manifestată din
proprie iniţiativă, la o cauza înaltă. Manifestarea loialităţii însumează mai multe trăsături,
cum sunt: cinstea, corectitudinea, fidelitatea, sinceritatea, respectarea angajamentelor, sta-
tornicie etc. Aceasta presupune demnitate chiar şi în afara serviciului, astfel încât, prin
întregul său comportament, poliţistul să nu aducă atingere imaginii instituţiei şi profesiei
sale. Loialitatea nu se confundă cu atitudinea linguşitoare sau de preamărire a
colegilor/şefilor ori a altor persoane, în scopul de a obţine diverse avantaje, pentru a-şi
păstra poziţia în cadrul unităţii ori pentru a accede mai rapid în funcţii sau posturi de
conducere. Aducerea la cunoştinţa colectivului sau a şefului a obiecţiilor profesionale cu
privire la activităţile programate, precum şi fundamentul lor nu reprezintă un act lipsit de
loialitate.
Loialitatea nu poate fi analizată independent de profesionalism, respect, integritate.
Loialitatea presupune, de asemenea, crearea unui climat de lucru bazat pe dezvoltarea
spiritului de echipă, coeziunii şi disciplinei, a încrederii şi respectului reciproc, valorizarea
tradiţiilor instituţiei şi pe conştientizarea faptului că serviciul se realizează în beneficiul
cetăţeanului.

37. Secţiunea a III-a Trăsăturile de personalitate, aptitudini şi temperament ce

trebuie să caracterizeze pe poliţist
1. Personalitatea poliţistului
Problematica personalităţii se circumscrie domeniului psihologic, neputându-se vorbi de
cinstea, sinceritatea, devotamentul, eroismul unui poliţist fără a avea în vedere faptul că
acestea devin valori morale prin înseşi atitudinea şi conduita omului, că ele depind în
ultimă instanţă de psihicul omului. Cinstea, analizată în plan etic, apare ca o valoare
morală, dar aceasta este şi o trăsătură de caracter ce vizează atitudinea individului față de
societate.
Personalitatea trebuie înţeleasă atât ca un sistem de calităţi morale care îl relevă pe om cât
şi ca sistem de trăsături psihofizice care îl prezintă în calitate de subiect constructor de
valori morale.
Poliţistul trebuie să depună eforturi pentru a-i înţelege şi cunoaşte pe oameni, datorită
contactului permanent cu societatea. Acest lucru este posibil în condiţiile în care se poate
vorbi despre cunoaşterea de sine, descoperirea şi modelarea propriei personalităţi.
Personalitatea reflectă şi structura psihică a omului şi evoluţia acestei structuri în toată
complexitatea sa, precum şi efectul exterior pe care acesta îl produce.
Psihologii susţin că personalitatea reprezintă suma totală a efectelor produse de un individ
asupra societăţii: deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni. Desigur
că impresia pe care o facem asupra altora şi reacţia lor sunt factori importanţi în
conturarea personalităţii, dar nu putem confunda efectele exterioare ale personalităţii cu
structura internă, cu suportul acesteia.

Definiţia personalităţii poliţistului

Imaginându-ne că suntem undeva pe stradă şi ne apropiem de un poliţist trebuie să putem
spune care sunt aspectele care îi definesc personalitatea. De la prima vedere putem
observa şi aprecia uniforma şi însemnele autorităţii de stat, ţinuta, gesturile; prin urmare
este vorba de aspectul exterior, care îl face pe poliţistul respectiv să se deosebească de la
prima vedere de alţi indivizi.
Aspectul exterior are o importanţă deosebită pentru poliţist, întrucât, în majoritatea
cazurilor, oamenii percep doar această latură a omului legii. De modul în care poartă
însemnele autorităţii de stat, de grija ce o manifestă pentru ţinută, pentru gesturi, mimică
ori poziţia corpului, depinde impresia ce se creează la prima vedere. Se ştie că în muncă
de poliţie prima impresie deţine un loc important.
Al doilea plan vizează rolul indeplinit de poliţistul in cauză, funcţiile pe care acesta şi le
asumă şi le îndeplineşte în societate. Dacă la poliţistul pe care îl întâlnim în intersecţie
vom observa cascheta albă, jacheta reflectorizantă etc., vom şti că este un agent de
circulaţie şi că acesta are anumite sarcini în asigurarea ordinii rutiere. ştim că el este
autorizat să reprezinte poliţia în relaţiile cu participanţii la traficul rutier şi că trebuie să
îndrume, să controleze, să sancţioneze, deci să-şi asume toate responsabilităţile pentru
asigurarea legalităţii deplasărilor pe arterele de circulație.
Al treilea plan care desemnează personalitatea însăşi a poliţistului nu se poate constata
decât printr-un contact direct şi nemijlocit cu acesta, printr-o serie de activităţi de
cunoaştere. Este vorba de ansamblul trăsăturilor psihofizice şi al diferitelor însuşiri ale
poliţistului.
Numai în relaţiile directe cu cetăţenii poliţistul îşi dezvăluie individualitatea sa, având
astfel posibilitatea să cunoaştem caracterul, temperamentul, aptitudinile şi inteligenţa
poliţistului.
Al patrulea plan se referă la importanţa sau statutul pe care l-a dobândit poliţistul. Numai
aprecierea socială imprimă calificativul de personalitate unui poliţist. Numai ecoul social
al acţiunilor şi comportamentului poliţistului îi conferă acestuia acea aură publică de
natură să atragă după sine aprecierea că are personalitate.
Deseori se spune despre un poliţist că are personalitate, recunoscându-i-se calităţile sale,
iar despre altul că nu are personalitate, sancţionând incapacitatea acestuia de a se impune
în conştiinţa celorlalţi.
Personalitatea poliţistului poate fi definită astfel: omul cu aspectul său exterior, cu
ansamblul trăsăturilor psihofizice ce îi permit să desfăşoare activităţi poliţieneşti de natură
a fi apreciate de către cetăţeni; aceasta presupune funcţionarea atât a spiritului, cât şi a
trupului. Aceasta nu presupune doar disponibilităţi fizice şi psihice, ci şi modul în care
acesta disponibilităţi sunt mobilizate şi se manifestă în timpul exercitării autorităţii
poliţieneşti. Într-o corelare perfectă, acestea direcţionează toate actele prin care
personalitatea omului legii ajunge să fie cunoscută de către membrii societăţii.

2. Aptitudinile poliţistului şi importanţa acestora în relaţiile cu cetăţenii .

Aptitudinile sunt însuşiri psihice şi fizice relativ stabile, care îi permit omului să efectueze
cu succes anumite forme de activitate. Complexitatea misiunilor şi sarcinilor pe care le are
de îndeplinit un polițist imprimă o notă de specificitate unor aptitudini pe care trebuie să
le aibă sau să şi le dezvolte acesta. încercăm să prezentăm aceste aptitudini şi mai ales
specificul lor, având ca premisă faptul că respectul şi preţuirea oamenilor pot fi dobândite
numai de acel poliţist care le are şau şi le dezvoltă.
a) Aptitudinea de a învăţa - este deosebit de importantă întrucât persoana care doreşte să
devină poliţist trebuie să se pregătească, să asimileze cunoştinţe specifice domeniului, să-
şi formeze deprinderile şi priceperile necesare. Poliţistul trebuie să se informeze şi să se
autoperfecţioneze permanent având în vedere varietatea problemelor pe care le au oamenii
care se prezintă la poliţie, solicitând rezolvarea acestora.
b) Aptitudinea de a lucra cu oamenii - presupune cunoaşterea oamenilor şi aprecierea
corectă a faptelor lor, capacitatea de pătrundere în firea oamenilor şi în subtilităţile
problemelor personale.
Profesia îi impune poliţistului să manifeste răbdare, interes şi solicitudine faţă de
interlocutori, chiar dacă aceştia îşi formulează cu dificultate cererile. El este cel care, în
anumite situaţii, trebuie să dovedească o mare capacitate de mobilizare a oamenilor, de
influenţare a opiniei publice prin expresivitate, putere de convingere, prin retorică şi
argumentaţie; aceasta nu se poate însă realiza de către cel care nu ştie să lucreze cu
oamenii.
Dat fiind că această aptitudine se evidenţiază numai în raporturile cu oamenii, poliţistul
trebuie să manifeste mult tact; răbdare, politeţe şi solicitudine, respect al demnităţii
oamenilor, conştiinciozitate, precum şi o permanentă solidarizare cu necazurile şi
suferinţele semenilor.
c) Empatia - este aptitudinea ce trebuie să caracterizeze personalitatea poliţistului, care
constă în capacitatea sa de a se transpune în psihologia altei persoane, de a "intra în
pielea" infractorului, învinuitului, martorului sau a victimei, de a pătrunde cognitiv şi
afectiv în cadrul intern de referinţă al partenerului, identificându-se parţial cu acesta, ca şi
cum ar fi cealaltă persoană.
Această aptitudine presupune cunoaştere, care, fără a fi atât de riguroasă precum
cunoaşterea ştiinţifică, ci mai degrabă intuitivă, dar bazată pe o experienţă socială,
permite apropierea ori îndepărtarea, simpatia ori antipatia faţă de oameni.
Nevoia de empatie se manifestă în muncă de poliţie, întrucât oferă posibilitatea de a
înţelege mai bine de ce o anumită persoană, într-o situaţie dată, a comis o faptă
antisocială, de ce un martor, într-o anumită conjunctură, nu spune tot ce ştie, de ce victima
devine sau nu indulgentă cu agresorul său.
d) Aptitudinea de a aprecia corect faptele şi împrejurările comiterii lor.
Specificitatea acestei aptitudini rezidă din aceea că poliţistul este chemat permanent să se
pronunţe cu privire la conformismul sau nonconformismul actelor şi faptelor oamenilor,
să sesizeze motivele faptelor culpabile.
e) Aptitudinea de a convinge şi a se impune prin forţa argumentelor (şi nu prin
argumentul forţei) prezintă importanţă deosebită pentru profilarea personalităţii
poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai printr-o capacitate persuasivă, prin raţionament
logic, prin argumente în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare,
poliţistul poate dobândi respect şi admiraţie din partea semenilor. Pentru aceasta, se im-
pune stăpânirea artei conversaţiei şi a tehnicilor persuasive. Puterea de influenţare a celor
din jur se realizează nu numai printr-o conduită faptică, ci şi printr-o conduită verbală
corespunzătoare.
f) Aptitudinea de a elabora întrebări se impune datorită faptului că munca ce o
prestează poliţistul este, în mare parte, una de investigaţie, de căutare, de cercetare.
Poliţistul trebuie să aibă capacitateă să formuleze permanent întrebări, atât pentru el, cât şi
pentru alţii, acestea vizând o paletă extrem de largă de domenii şi situaţii. Poliţistul
trebuie să fie conştient de faptul că întrebarea conţine energia ce sparge zăgazurile
minciunii, făcând ca adevărul să iasă la lumină. Deosebit de importantă pentru succesul
muncii rămâne maniera în care sunt adresate întrebările întrucât, aşa după cum se
cunoaşte, întrebările pot inhiba, deranja sau sugestiona.
g) Aptitudinea sau capacitatea de autocontrol
Această disponibilitate este impusă de varietatea situaţiilor, a conjuncturilor şi ipostazelor
în care se poate afla poliţistul pe parcursul îndeplinirii serviciului. Schimbarea rapidă a
contextului în care trebuie să acţioneze, impune un control riguros asupra psihicului, a
sentimentelor, trăirilor, a stărilor emoţionale, el trebuind să-şi stăpânească foarte bine
impulsurile, să-şi controleze mimica, gesturile etc.
h) Aptitudinea de a memora cu uşurinţă fapte, evenimente, numere, semnalmente. În
cazul poliţistului, accentul cade pe memoria vizuală a formelor, figurilor, cifrelor,
culorilor, tipurilor de autovehicule elemente cu care el se confruntă zi de zi. Exactitatea cu
care sunt reţinute şi reproduse evenimentele are importanţă deosebită, întrucât
inexactităţile pot fi interpretate ca fiind făcute cu intenţie, cu rea credinţă chiar.
i) Aptitudinea de a prevedea şi de a deduce, pe baza unei imaginaţii bogate, faptele,
evenimentele ori împrejurările comiterii lor. Această aptitudine a jucat un rol deosebit în
prevenirea faptelor antisociale, în dejucarea planurilor unor infractori, în descoperirea şi
prinderea autorilor unor infracţiuni deosebit de grave.
j) Aptitudini fizice - natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca de poliţie solicită
din partea poliţistului calităţi ce vizează fizicul şi sănătatea. Spre exemplu supravegherea
şi dirijarea circulaţiei într-o intersecţie, patrularea, acţiuni ce se desfăşoară de obicei stând
în picioare, în condiţii de mediu şi timp uneori vitrege, îi cer poliţistului să se bucure de
sănătate şi robusteţe, să fie rezistent la eforturi fizice prelungite.
k) Aptitudini senzorial - perceptive, necesare pentru a putea aprecia cât mai exact şi mai
rapid elementele care intră în raza postului sau a itinerariului său şi a reţine operativ pe
cele care interesează munca de poliţie. Aptitudinile legate de percepţie sunt cu atât mai
necesare cu cât poliţistul este un factor de decizie ce acţionează într-un sistem cu o
structură modificabilă în timp şi spaţiu, în care se perindă continuu persoane şi mijloace
de transport cu calităţi şi caracteristici diferite. Perceperea corectă şi rapidă a mărimii,
formelor, distanţelor, a vitezelor de deplasare prezintă o importanţă deosebită pentru
succesul muncii şi pentru prestigiul şi onoarea poliţistului.
l) Aptitudinea de analiză şi sinteză a poliţistului este evidenţiată prin promptitudine a în
emiterea unor soluţii, a unor decizii ferme, raţionale şi juste.
m) Aptitudini vizuale şi auditive
Poliţistul trebuie să aibă câmp vizual extins, acuitate cromatică şi capacitate de adaptare
la întuneric. El trebuie să deducă dacă variaţiile zgomotelor se datorează apropierii,
îndepărtării sau accentuării lor.

3. Temperamentul şi rolul său în succesul muncii de poliţie

Temperamentul este caracteristica dinamico - energetică a persoanei, dată de constituţia
funcţională a sistemului nervos şi hormonal; el reprezintă forţa elementară, biologică şi
emoţională a individului. Relativ la problematica şi personalitatea poliţistului, se poate
aprecia că temperamentul se evidenţiază prin gradul de activare a energiei individuale,
prin forţa, tăria şi vigoarea sa, dar şi prin ritmul şi rapiditate a acţiunilor solicitate de
contracararea actelor antisociale.
Astfel, este imposibil ca în cercetarea unui eveniment, a unui accident de circulaţie, spre
exemplu, să nu se întrevadă dimensiunile de temperament melancolic, flegmatic,
sanguinic ori coleric ce domină personalitatea anchetatorului.
Plecând de la aceste considerente este firesc să se formuleze două întrebări. In primul
rând, ce tipuri temperamentale sunt ideale pentru profesia de poliţist, iar în al doilea rând,
dacă se poate face ceva pentru ca variabila temperamentală să contribuie constructiv la
manifestările atitudinale şi comportamentale ale poliţistului faţă de cetăţeni.
Referitor la prima întrebare, putem preciza faptul că poliţişti buni putem găsi în orice tip
temperamental, cu condiţia ca prin autoeducare şi autocontrol, să înlăture sau să
estompeze aspectele negative care îi sunt specifice şi să le amplifice pe cele pozitive, utile
muncii de poliţie. Pentru a răspunde la cea de a doua întrebare, trebuie să plecăm de la
ideea că, deşi temperamentul nu este definitoriu pentru personalitatea poliţistului şi
activitatea practică, totuşi, acesta îşi are însemnătate a sa. In educaţie şi auto educaţie
trebuie să se plece de la cunoaşterea şi auto cunoaşterea tipului temperamental. De
exemplu, la sanguinic, având în vedere energia şi mobilitatea lui, va trebui să se insiste în
direcţia stimulării intereselor şi înclinaţiilor stabile, impunând o direcţie în care să
persevereze. Trebuie să se evite dispersarea şi fluctuaţiile, atitudinea uşuratică,
mulţumirea de sine, superficialitatea către care îl împinge temperamentul şi care sunt
defavorabile în relaţiile cu cetăţenii.
La flegmatic se va insista pe formarea unor înclinaţii şi interese variate, care să-l ajute să
învingă monotonia şi încetineala care îl caracterizează.
La coleric va trebui să se prevină impulsivitatea şi ne stăpânirea, iritabilitatea, înclinaţia
de a fi părtinitor, încăpăţânarea, care sunt deosebit de dăunătoare în relaţiile cu publicul.
Impunerea sau autoimpunerea unei organizări severe şi raţionale a activităţii este utilă în
cazul poliţiştilor cu acest tip temperamental.
La melancolic este necesară grija deosebită pentru stimularea energiei, mobilizarea prin
încurajare, dezvoltarea încrederii în forţele proprii.
Luarea în considerare a particularităţilor temperamentale în muncă de poliţie şi aplicarea
unor măsuri potrivite în vederea valorificării lor optime este o problemă atât de ordin
personal, cât şi a factorilor educaţionali, a conducerilor unităţilor de poliţie:

a) Importanţa trăsăturilor pozitive de caracter ale poliţistului în relațiile cu publicul

Din punct de vedere psihologic, caracterul desemnează însuşirile persoanei, care îşi
pun amprenta pe modul ei de manifestare, care o fac să fie ea însăşi, o deosebesc ca
individualitate psihologică de alte persoane. Pentru definirea profilului personalităţii
poliţistului, trebuie să analizăm structura caracterului său, în mod deosebit trăsăturile de
orientare ale caracterului.
Trăsăturile caracteriale nu sunt altceva decât seturi de acte comportamentale,
particularităţi psihice individuale esenţiale şi durabile ale persoanei, care determină un
mod constant de manifestare. Acestea sunt însuşiri psihice ale omului, care exprimă o
atitudine stabilizată faţă de realitate, care se manifestă constant şi durabil în
comportamentul individului exercitând o influenţă constantă asupra modului de a gândi,
simţi, şi acţiona al omului. Structurarea acestor însuşiri într-o anumită manieră îi conferă
caracterului specificitate, unicitate, diferenţiindu-i astfel pe oameni.
Caracterul se formează treptat, trăsăturile sale fiind determinate de relaţiile omului
cu mediul social, el structurând o serie de trăsături, unele fiind legate de orientarea
generală a omului, de atitudinea să faţă de realitate, altele legate de voinţa sa, de
capacitatea acestuia de a-şi regla conştient activitatea. Trăsăturile derivate din orientarea
omului prezintă o deosebită importanţă pentru muncă de poliţie, întrucât ele evidenţiază
permanent atitudinea pe care poliţistul o are faţă de alţi oameni, faţă de muncă şi faţă de
sine.

b) Trăsături care exprimă atitudinea poliţistului faţă de societate şi faţă de oameni

Patriotismul - este o trăsătură de caracter care exprimă ataşamentul profund al omului faţă
de patria sa. Această trăsătură este caracteristică poliţistului pentru că acesta este chemat
să-şi slujească şi să-şi apere patria.
Umanismul - este o trăsătură fundamentală a caracterului, care trebuie să domine
personalitatea poliţistului. În activitatea de poliţie, umanismul se manifestă, în primul
rând, prin respectarea demnităţii personale a fiecărui om. Acesta presupune totodată grija
permanentă pentru oameni, pentru viaţa şi libertatea lor, strădania de a găsi la fiecare
individ acele elemente pozitive care să contribuie la armonizarea socială, la asigurarea
încrederii şi cooperării. În munca poliţistului, această trăsătură atitudinală se
materializează prin acţiuni pentru contracararea faptelor care pot aduce încălcări sau
îngrădiri ale drepturilor oamenilor, în depistarea, tragerea la răspundere şi izolarea celor
care prin faptele lor sfidează sau încalcă drepturile şi libertăţile semenilor.
Încrederea în oameni - este o trăsătură de caracter care constă în sentimentul de siguranţă
pe care îl are poliţistul faţă de capacitatea şi interesul semenilor în crearea unei ambianţe
de înţelegere, respect şi bunăconvieţuire. Poliţistul nu trebuie să evidenţieze (prin mimică,
gestică, acţiuni) că este suspicios, deosebit de curios, frământat de îndoieli sau
neîncredere; acesta va obţine încrederea reciprocă, sprijin şi colaborare în beneficiul
tuturor numai acordând fiecăruia atenţia cuvenită, încrederea, ajutându-l la nevoie.
Sociabilitatea - reprezintă capacitatea poliţistului de a întreţine relaţii cu ceilalţi membrii
ai societăţii, de a comunica permanent cu ei, de a se ataşa de ei, de a colabora, de a lega
prietenii bazate pe simpatie şi respect reciproc.
Cinstea - este una dintre cele mai importante trăsături de caracter necesare în activitatea
de poliţie. Ea implică respectarea riguroasă a normelor stabilite de societate şi a
obligaţiilor care îi revin în virtute a funcţiei, printre care: respectarea adevărului, a
persoanelor şi bunurilor acestora, a cuvântu1ui dat etc.
Sinceritatea - este o trăsătură de caracter care îl obligă pe poliţist să exprime întotdeauna
adevărul, să păstreze o concordanţă deplină între gândurile, vorbele şi faptele sale.
Independenţa - presupune manifestarea unor convingeri şi opinii proprii, bazate pe simţul
realităţii, pe o judecată lucidă şi corectă în aprecierea diferitelor situaţii şi evenimente, pe
orientarea justă asupra premizelor şi consecinţelor acţiunilor sale.
c) Trăsăturile de caracter care desemnează atitudinea poliţistului faţă de muncă
Ataşamentul faţă de instituţie şi angajarea în muncă - se exprimă prin atitudini
fundamentale, capabile să mobilizeze şi să valorifice întreaga fiinţă a poliţistului, într-o
permanentă muncă pentru binele colectivităţii, care solicită devotament şi fidelitate.
Disciplina în muncă - implică o continuă creştere a nivelului de pregătire generală şi de
specialitate, pentru a se adapta uşor noilor condiţii sociale crea te, cerinţelor crescânde ale
tehnicii şi tacticii poliţieneşti modeme. Pe lângă promptitudine şi o bună pregătire,
disciplina cere spirit de organizare riguroasă a muncii, spirit de răspundere, spirit de
echipă, conştiinciozitate.
Hărnicia - constă în deprinderea de a munci perseverent, de a menţine în activitate un
ritm susţinut. Un bun poliţist trebuie să fie un om activ, un observator atent al faptelor, un
examinator analitic al reclamaţiilor, informaţiilor, opiniilor şi aparenţelor.
Iniţiativa - este o calitate necesară poliţistului care trebuie să se orienteze rapid într-o
situaţie oarecare, să nu se piardă în amănunte inutile; el îşi va concepe rapid planul unei
noi acţiuni, va respinge şabloanele, canoanele de gândire şi acţiune, va lupta împotriva
rutinei şi conservatorismului.

d)Trăsături de caracter care exprimă atitudinea faţă de propria persoană

Demnitatea personală a poliţistului este o trăsătură de caracter aflată în strânsă legătură
cu muncă pe care acesta o prestează, cu rezultatele ei puse în slujba semenilor. Ea
înseamnă conştiinţa faţă de valoarea personalităţii sale şi depinde, pe de o parte, de
conduită personală a poliţistului faţă de personalităţile cetăţenilor, iar pe de altă parte, de
modul în care societatea oferă cadrul necesar afirmării demnităţii acestuia.
Dacă vrea să se bucure de demnitate, poliţistul trebuie să aibă în permanenţă autocontrol
şi conştiinţă de sine, să fie exigent cu sine, punctual, precis şi obiectiv în afirmaţii, lipsit
de egoism. El trebuie să-şi îndeplinească fiecare sarcină încredinţată cu promptitudine şi
să înţeleagă faptul că punctualitatea presupune ceva mai mult decât prezentarea la timp la
serviciu, că ea se evidenţiază în fiecare detaliu al activităţii zilnice poliţieneşti. Obiceiul
de a fi la locul stabilit exact la timpul indicat trebuie să devină un reflex; toată
îndemânarea şi talentul pe care le are poliţistul nu au nici o valoare, dacă nu este capabil
la momentul oportun; aşteptarea fiind o stare greu suportabilă, devine teren favorabil
pentru tensiuni nervoase, aprecieri negative la adresa sa şi chiar motiv de reclamaţie.
Punctualitatea nu este importantă numai în relaţiile cu publicul, ci şi în activităţile curente
de poliţie, la întocmirea şi la depunerea rapoartelor, participarea la adunări, în conlucrarea
cu colegii, în rezolvarea tuturor sarcinilor ce solicită promptitudine.
Animat de respect faţă de sine, poliţistul demn nu se umileşte în faţa şefilor sau a
persoanelor sus puse pentru a i se face favoruri, nu se va scuza niciodată pentru măsurile
luate invocând dorinţa şefilor, nu-şi va pune în valoare calităţile evidenţiind permanent
defectele altora, nu va manifesta îngâmfare, aroganţă sau înfumurare, ci va urmări să-şi
câştige stima şi aprecierea colegilor şi cetăţenilor depunând un permanent efort pentru a-şi
ridica nivelul cultural şi profesional. Poliţistul cu demnitate se comportă ca atare nu numai
în unitate sau în serviciu, ci şi acasă, pe stradă, în relaţiile cu prietenii şi cunoscuţii etc..
Modestia este o trăsătură de caracter care reflectă atât atitudinea faţă de sine a poliţistului,
cât şi faţă de alţii şi se exprimă prin justa apreciere a meritelor personale. Poliţistul modest
are permanent o atitudine critică faţă de propriile calităţi, nu se străduieşte să-şi scoată în
relief meritele, nu-şi subliniază superioritatea faţă de alţi colegi cu scopul de a atrage
atenţia asupra sa. El atribuie meritul descoperirii ori prinderii infractorilor colectivului din
care face parte, colegilor cu care a conlucrat, consideră meritele personale fapte fireşti
rezultate din îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Acesta nu se va considera superior faţă de
colegi, faţă de prieteni şi, în general, faţă de oameni, ci va şti să înveţe permanent de la
alţii; va gândi profund şi va trage concluzii corecte în folosul tuturor. De el vor fi străine
întotdeauna lăudăroşenia, emfaza, afectarea în gesturi, mimică şi vorbire, el fiind natural
în conduită, firesc în manifestările sale.
Spiritul autocritic, capacitate de a realiza permanent o autoanaliză în mod cinstit şi
obiectiv, de a-şi recunoaşte greşelile şi deficienţele, de a căuta metode şi soluţii pentru
combaterea lor, trebuie să fie constante ale unui bun poliţist. Cunoscându-şi forţele şi
disponibilităţile, el le va aprecia la justa lor valoare şi se va comporta ca atare, fără
tendinţa de a scoate în relief capacităţile personale spre a fi admirat de alţii. Acest lucru
trebuie să fie reţinut în mod deosebit de tinerii poliţişti, la care apare accentuată tendinţa şi
dorinţa de a-şi găsi admiratori; modestia poliţistului trebuie să se împletească cu
sentimentul demnităţii personale, cu conştiinţa propriei valori. Simplitatea şi naturaleţea
în comportarea faţă de cetăţeni, apropierea faţă de aceştia, solicitudinea nu sunt reflexe ale
sentimentului de inferioritate, ci ale unei siguranţe bazată pe o solidă cunoaştere de sine,
pe cunoaşterea oamenilor şi respectarea lor.
Încrederea în capacitatea şi forţa proprie impune ca poliţistul să aibă încredere în forţele
proprii, să-şi aprecieze capacitatea intelectuală şi morală, forţa fizică, deprinderile,
priceperile şi talentul la justa lor valoare. În acelaşi timp, apare convingerea că faptele,
conduita şi acţiunile poliţieneşti sunt cele solicitate de societate, că ele sunt menite a
contribui la dezvoltarea şi perfecţionarea colectivităţii, la menţinerea unui climat de linişte
şi ordine.
Depăşirea greutăţilor, obstacolelor, pericolelor ce se ivesc în lupta cu infractorii nu se
poate realiza decât de către acei poliţişti care dispun de încredere în forţele proprii, care,
în mod conştient, printr-o permanentă pregătire, îşi amplifică forţele şi capacităţile.
Munca de poliţie, de multe ori, încrederea exagerată în forţele proprii duce la o atitudine
subiectivă care asociată uneori cu o insuficientă experienţă ori cu o apreciere incorectă a
realităţilor concrete, are ca rezultat eşecuri dureroase. Aceste eşecuri pot constitui cauza
descurajării poliţistului, incapacităţii de acţiune cu efecte dramatice în viitor, atât pentru
personalitatea poliţistului, cât şi pentru prestigiul instituţiei. Trebuie reţinut însă că nu
numai exagerarea încrederii în sine are efecte negative, ci şi neîncrederea în capacitatea şi
forţa proprie care paralizează forţa, capacitatea poliţistului de a găsi soluţii adecvate
pentru îndeplinirea misiunii, făcându-l incapabil să-şi fixeze planuri şi să ia decizii ferme,
rapide, eficiente, devenind timorat în faţa infractorului, uşor de sfidat, dispoziţiile sale
putând fi încălcate de cei din jur.
Poliţistul sigur de el este un luptător activ şi hotărât pentru binele celor din jur, având
capacitatea de a lua deciziile cele mai adecvate la momentul oportun, fără tergiversări
inutile şi fără ezitări. El nu se complică cu judecăţi sau ipoteze lăturalnice, ci merge direct
la ţintă, deoarece sesizează imediat esenţialul, direcţia de acţiune şi mijloacele ce trebuie
să le folosească, dând dovadă de luciditate şi spirit practic în acţiune.
Încrederea în forţele proprii facilitează stăpânirea de sine, deosebit de importantă în
muncă poliţistului; mulţimea, cu care poliţistul vine deseori în contact şi asupra căreia
trebuie să actioneze, are o psihologie specifică. În acelaşi timp, fiecare individ luat separat
are o structură a personalității distinctă. Polițistul care are încredere în sine nu va deveni
robul primelor impulsuri sau porniri și nu se va comporta impulsiv cu cetățenii, ci va ști să
se domine cu tărie, iar pe baza cunoașterii dimensiunilor psihice ale ficărui cetățean, va ști
să ia cele mai adecvate măsuri.
Fiind exponent al autorității de stat, polțistul acționează întotdeauna în nume propriu și pe
răspundere proprie, lucru ce impune mai mult decât alte profesii încrederea în sine. El
oprește, legitimează, avertizează, sancționează, îndrumă, sfătuiește, în virtutea
competenței proprii care îi este dată de lege, răspunzând personal de toate actele sale.
Acest lucru impune pe lângă permanentul autocontrol, o mare încredere în sine, care să îi
permită formarea convingerii intime realiste că, prin acțiunile sale, nu a greșit, că
acționând în numele și în interesul poporului și-a făcut datoria.
Am prezentat sintetic o serie de trăsături care exprimă orientarea politistului în timpul şi
în afara serviciului, manifestate printr-o serie de atitudini esenţiale pentru definirea
personalităţii omului legii. Întrucât voinţa joacă un rol important în structura caracterului,
alături de aceste trăsături de orientare determinate în mod deosebit de factori de ordin
afectiv mai sunt o serie de trasături care țin de factorii volitivi. Acestea pot fi apreciate ca
fiind trăsături de caracter, deoarece prin activitatea voluntară se imprimă caracterului
diferite însușiri, cum ar fi: perseverența, fermitatea, intransigența, hotărârea, stăpânirea de
sine,curajul,etc.
În concluzie se poate evidenția faptul că în structura de conținut apersonalității
polițistului, trăsăturile caracteriale, temperamentale și aptitudinale dețin poziții importante
și necesare. Vigoarea fizică și intelectuală la care se adaugă stăpânirea temperamentului,
dezvoltarea aptitudinilor și a trăsăturilor de caracter pozitiv, îi dau polițistului sentimentul
de stăpânire a propriilor forțe, încrederea în reușita luptei pentru adevăr și dreptate.

38. Secțiunea a IV-a Reguli generale ale comportamentului polițiștilor

Organizația Internațională de Poliție Criminală – INTERPOL – a adoptat o rezoluție
la cea de-a 13-a sesiune desfășurată la Berna în anul 1949, declarând că “Orice acte
violente sau inumane, adică cele împotriva demnității umane comise de către polițiști în
excercițiului funcțiunii judiciare sau criminalistice, trebuie denunțate justiției”.
În anul 1979, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat o "Declaraţie
europeană a poliţiei ".
În decembrie 1979, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat un cod de norme de
conduită al poliţistului, un sumar decalog de deontologie poliţienească iar la nivel
european a fost elaborat un cod de etică al poliţiei.
Cunoaşterea, dar mai ales respectarea acestor norme prezintă un interes major pentru toţi
lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne indiferent de funcţiile ocupate de aceştia, punând
amprenta atât pe decizia cadrului de conducere, cât şi pe activitatea concretă de execuţie.
Calitatea vieţii indivizilor şi a societăţii, în ansamblul ei, se afla în legătura directă cu
modul concret în care funcţiile sunt exercitate de către poliţişti si, nu în ultimul rând, cu
natura atribuţiilor pe care le au de îndeplinit.
Comportamentul cadrelor aparţinând forţelor de ordine trebuie să corespunda standardelor
societăţii democratice şi statului de drept, determinând concursul larg al populaţiei şi,
implicit, colaborarea cu alte organe și organisme socio-economice.
O latură importantă a muncii de poliţie o constituie activitatea de prevenire a comiterii
unor infracţiuni, având ca scop reducerea substanţială a faptelor penale prin care se aduce
atingere vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale a persoanelor, avutului public şi privat,
odinii publice. în acest context, comportamentul poliţistului trebuie să fie în concordanţă
cu scopul urmărit.
Respectând toate cerinţele comportamentale şi morale, poliţistul nu trebuie însă să cadă în
extrema sensibilului, a încălcării demnităţii şi onoarei proprii. Receptivitatea,
solicitudinea şi operativitatea în soluţionarea problemelor apărute, constituie alţi indicatori
comportamentali, care contribuie la conferirea unei încrederi din ce în ce mai mari a
cetățenilor în organele de poliţie, determinând transformarea poliţistului dintr-un organ de
represiune - aşa cum era perceput acesta până în 1989, într-un aliat pentru garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Prin conduita pe care o manifestă în cadrul programului de lucru şi în afara acestuia,
fiecare funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne trebuie să adopte o atitudine care să
faciliteze comunicarea continuă şi operativă, cu o puternică încărcătură emoţional-
afectivă, pozitivă şi reciprocă, între cetăţean şi poliţist, în scopul obţinerii sprijinului
populaţiei în activitatea pe care o desfăşoară, creşterii prestigiului acestuia în fata opiniei
publice, condiţii indispensabile îndeplinirii prerogativelor conferite prin lege.
În acest sens, un rol foarte important revine limbajului utilizat de lucrătorul Ministerului
Afacerilor Interne, capacităţii personale de convingere, ţinutei fIzice şi vestimentare.
Astfel, se impune folosirea unui limbaj politicos, fără expresii jignitoare sau inhibatoare.
Modul de manifestare a comportamentului trebuie să se particularizeze în raport cu
fiecare situaţie concretă. Ca efect, rolul hotărâtor în derularea comportamentului revine
fiecărui cadru, puterii sale de judecată. şi capacităţii sale de discernământ.
Prin conduita pe care o manifestă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în societate,
în relaţiile cu cetăţenii, poliţistul contribuie la creşterea prestigiului instituţiei din care
face parte şi a încrederii populaţiei în această instituţie.
Activitatea oricărui poliţist este desfăşurata sub incidenţa legii, a normelor şi principiilor
ce derivă din drepturile şi libertăţile cetăţeanului.
Legalitatea presupune obligativitatea de a respecta legea, atât ca simplu cetăţean, cât şi în
executarea atribuţiilor ce ii revin prin îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Pe această bază,
orice alt act normativ, inclusiv dispoziţia şefilor profesionali, se emite în aplicarea legii şi
nu pentru înlocuirea acesteia. Această problemă prezintă interes din punct de vedere
practic deoarece şeful este răspunzător de dispoziţia data, de executarea acesteia, de
consecinţele ei, în esenţă de legalitate a acestei activităţi.
Şefii transmit dispoziţiile pe linie ierarhică şi de subordonare şi răspund pentru legalitatea
dispoziţiilor date subordonaţilor. Ei sunt obligaţi să verifice dacă acestea au fost transmise
şi înţelese corect şi să controleze modul de îndeplinire a lor.
Subordonaţii au obligaţia de a executa dispoziţia primită, în afară de cazul în care
dispoziţia sau ordinul dat este ilegal sau de natură să compromită grav un interes public.
Atât şefii ierarhici din cadrul Poliţiei Române, cât şi subordonaţii acestora trebuie să îşi
desfăşoare activitatea respectând o serie de norme etice cu caracter general, astfel:
· să acţioneze cu profesionalism, operativitate şi obiectivitate pentru îndeplinirea
atribuţiilor ce le revin;
· să respecte demnitatea umană, apărând, susţinând şi încurajând respectarea drepturilor
omului, în orice împrejurare şi faţă de orice persoană;
. să respecte normele morale de convieţuire socială, să aibă un comportament decent în
familie şi societate;
. să manifeste corectitudine, respect şi solicitudine în relaţiile cu cetăţenii;
. în toate situaţiile să acţioneze astfel încât să nu-şi compromită onoarea şi demnitatea
profesională şi să nu aducă prejudicii prestigiului instituţiei din care face parte;
. să dea dovadă de probitate, cinste şi intransigenţă în orice acţiune care angrenează
exercitarea atribuţiilor de serviciu;
. să aibă în orice împrejurare un comportament civilizat faţă de cetăţeni, plin de
solicitudine, în limitele legale şi să nu contracteze datorii pe care nu le poate onora;
. să fie un exemplu în achitarea obligaţiilor cetăţenilor către stat;
 . să-şi îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin, conform legii, servind
comunitatea şi oprind săvârşirea oricăror acte ilegale, potrivit responsabilităţii pe care o
reclamă profesia lor;
. să nu desfăşoare activităţi lucrative private care pot afecta negativ imaginea sa
personală sau pe cea a instituţiei din care face parte.

39. Secțiunea a V-a Reguli specifice ale conduitei poliţistului funcţionar public civil,
cu statut special
Particularitatea executării funcţiei publice poliţieneşti, determină anumite norme
particulare de comportament, o anumită poziţie etică vis-a-vis de modalitatea în care
aceasta trebuie îndeplinită.
Poliţiştii au obligaţia de a a-şi îndeplini întotdeauna atribuţiile ce le revin conform legii,
servind comunitatea şi împiedicând orice persoană de la încălcarea legii.
Servirea comunităţii are la bază faptul ca scopul principal al serviciului public exercitat de
poliţişti este acela de a servi cetăţenii. În termenii Codului de conduită (comportare) al
poliţiştilor şi Codul de etică şi Deontologie al poliţiştilor, serviciul prestat faţă de
comunitate are în vedere, includerea, în mod special, a acordării de asistenţă acelor
membri ai comunităţii care, din motive de urgenţă personală, economică, socială sau de
altă natură, au nevoie de sprijin imediat.
Aici se înscrie, printre altele, obligaţia tuturor poliţiştilor de a interveni pentru acordarea
sprijinului în situaţii publice de urgenţă (incendii, inundaţii, cutremure, catastrofe,
epidemii, accidente etc.) precum şi în toate cazurile când membrii comunității sunt
victime ale unor acte de violenţă, jafuri şi alte genuri de infracţiuni prevăzute de legea
penală sau când îi sunt puse în pericol ori lezate drepturile şi libertățile fundamentale.
În îndeplinirea îndatoririlor ce le revin trebuie să respecte şi să apere demnitatea umană,
să trateze orice fiinţă umană în spiritul respectului faţă de viaţă, integritatea sa morală şi
fizică, indiferent de faptele ce i se reproşează.
O altă cerinţa ce derivă din deontologia poliţienească se referă la faptul că serviciul
prestat comunităţii trebuie să vizeze şi persoanele care nu sunt capabile de responsabilitate
infracţională. Aceasta cu atât mai mult cu cât realitate a muncii a confirmat faptul că unele
din acestea fie din proprie iniţiativa, fie sunt instigate ori determinate de alte persoane să
comită fapte ce intră sub incidenţa legii penale.
Codul de conduită al poliţiştilor şi alte reglementări legale privind printre altele, o serie de
reguli specifice printre care amintim:
- responsabili cu aplicarea legii pot recurge la folosirea forţei numai dacă acest lucru
este strict necesar şi dacă acţiunile care tulbură ordinea şi liniştea publică nu au putut fi
înlăturate sau anihilate prin folosirea altor mijloace. Limitarea, proporţionalitatea şi
gradualitatea folosirii forţei trebuie să reprezinte un principiu care să orienteze
comportamentul persoanelor investite cu exercitarea puterii poliţieneşti;
- să păstreze secretul de stat sau de serviciu, să asigure confidenţialitatea problemelor,
datelor şi informaţiilor de natură profesională, în afara cazurilor în care nevoile
serviciului şi ale justiţiei sau legea reclamă în mod necesar dezvăluirea lor.
- să respecte întotdeauna adevărul şi să nu omită, să nu ascundă, ori să-i altereze, să nu
distrugă înregistrări, acte sau documente care, prin natura datelor şi informaţiilor ce le
conţin, ar putea împiedica stabilirea adevărului;
- să nu tolereze actele de abuz sau corupţie şi să se opună cu fermitate oricăror încercări
de a fi subiecţii acestora;
- să dovedească responsabilitate şi competenţă profesională, spirit justiţiar, deschidere
 spirituală, precum şi disponibilitate de comunicare cu ceilalţi membrii ai comunităţii;
- să nu comită, să nu instige şi să nu tolereze acte de tortură, tratamente inumane,
pedepse crude ori degradante, pentru a intra în posesia unor informaţii sau a face o
persoană să declare ceea ce doreşte poliţistul;
- să intervină, în limita competenţei deţinute, inclusiv în afara orelor de program, din
proprie iniţiativă sau ca urmare a unei solicitări, pentru acordarea de ajutor persoanelor
aflate în pericol, pentru prevenirea şi contracararea actelor de tulburare a ordinii şi
liniştii publice, de încălcare a legii;
În Legea nr.360 din 6 iunie 2002 privind statutul poliţistului român sunt prevăzute şi alte
îndatoriri specifice conduitei poliţiştilor astfel:
- să fie loial instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi
să apere valorile democraţiei;
- să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de
grupurile vulnerabile, să-şi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă,
integritate, corectitudine şi conştiinciozitate a îndatoririlor specifice de serviciu prevăzute
de lege;
- să îşi perfecţioneze continuu nivelul de instruire profesională şi generală;
- să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală în întreaga
activitate;
- să fie respectuos, cuviincios şi corect faţă de şefi, colegi şi subalterni, să-şi ajute
colegii în îndeplinirea sarcinilor de serviciu;
- să-şi informeze şeful ierarhic şi celelalte autorităţi abilitate cu privire la faptele de
corupţie săvârşite de alţi poliţişti, de care a luat cunoştinţă;
- prin întregul său comportament, să se arate demn de consideraţia şi încrederea
impuse de profesia de poliţist;
- să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi a
problemelor de interes personal a acestora, potrivit competenţelor legal stabilite;
- poliţistului îi este interzis să primească, să solicite, să accepte direct sau indirect
ori să facă să i se promită, pentru sine sau pentru altul, în considerarea calităţii sale
oficiale, daruri sau alte avantaje, să rezolve cereri care nu sunt de competenţa sa, să
colecteze sume de bani de la persoane fizice sau juridice, să aibă direct sau prin
intermediari, într-o unitate supusă controlului unităţii de poliţie din care face parte,
interese de natură să compromită imparţialitatea şi independenţa acestuia;
- în orice împrejurare, poliţistului îi este interzis să provoace suferinţe psihice ori
fizice unei persoane, cu scopul de a obţine de la aceasta sau de la o terţă persoană
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta ori o terţă persoană
l-a comis, ori este bănuită ca la comis, de a intimida, sau de a face presiuni asupra ei, ori
asupra unei terţe persoane;
- de asemenea, poliţistul nu poate face parte din partide, formaţiuni sau organizaţii
politice, ori să desÎaşoare propaganda în favoarea acestora, să exprime opinii sau
preferinţe politice la locul de muncă sau în pu blic, sau contrare intereselor României.
Poliţistul poate prezenta în public, numai în condiţiile stabilite prin ordin al
ministrului de interne, informaţii şi date obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau
poate face comentarii referitoare la astfel de date şi informaţii, dacă prin acestea nu se
încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie ori nu sunt lezate dreptul la propria imagine,
demnitate, viaţa intimă, familială, privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea
urmăririi penale
într-o cauză aflată în curs de cercetare ori judecare.
 Enunţarea acestor reguli de comportament şi deontologie poliţienească nu exclude
existența altora, care sunt menţionate în noul Cod de etică şi deontologic al politistului
român din 2005.
În încheiere, trebuie menţionat ca orice normă de deontologie nu are valoarea
juridică a unei norme din această categorie, ci una pur morală. Existenţa sa, ca şi
cunoaşterea ei atât de cei cărora le este adresată, cât şi de către opinia publică reprezintă
liantul încrederii reciproce în relaţia poliţist - cetăţean.
Preocuparea adoptării unor astfel de norme la nivel internaţional denotă o
preocupare mondială în găsirea celor mai eficiente metode morale în eradicarea abuzurilor
şi încălcărilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În vederea stabilirii unor reguli de conduită unitare pentru poliţişti a fost elaborat
Codul de etică şi deontologie al poliţistului aprobat prin HG nr. 991/2005 al cărui scop îl
constituie asigurarea conduitei etice a poliţistului prin formarea şi promovarea unei culturi
profesionale adecvate, aplicabilă personalului Ministerului Afacerilor Interne formarea şi
educarea acestuia, prevenirea abaterilor comportamentale, îmbunătăţirea calităţii
serviciilor, protecţia persoanelor şi a poliţiştilor, realizarea pe această cale a echilibrului
între drepturile cetăţenilor, interesele autorităţilor publice, drepturile şi obligaţiile
personalului instituţiilor poliţieneşti. Prevederile acestui cod sunt elaborate în confor-
mitate cu principiile enunţate în Recomandarea REC (2001) 10 privind Codul European
de etică al poliţiei.
Pornind de la principiile enunţate în Codul de conduită al poliţiştilor, adoptat de
Adunarea Generală a ONU în 1979, Codul de etică şi deontologie al poliţistului ca şi de la
criteriile morale izvorâte din reglementările interne, literatura de specialitate consideră că
normele de conduită şi deontologie poliţienească pot fi prezentate în două grupe distincte:
reguli generale ale comportamentului poliţienesc şi reguli specifice ale conduitei
funcţionarilor care exercită puteri poliţieneşti.

Anexa 1

40. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL POLIȚISTULUI APROBAT

PRIN HOT. GUV. NR.991/2005 ŞI PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR.
813/2005
Art. 2 Alin.l Prezentul cod stabileşte regulile de conduită a poliţistului: Orice persoană
poate pretinde poliţistului respectarea acestor reguli în raporturile sale cu acesta.
Alin.2 Scopul prezentului cod îl constituie asigurarea conduitei etice a poliţistului prin
formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvate aplicabilă personalului M.A.I.,
formarea acestuia, prevenirea abaterilor comportamentale, îmbunătăţirea calităţii
serviciilor, protecţia persoanelor şi a poliţiştilor, realizarea pe această cale a echilibrului
între drepturile cetăţenilor, interesele autorităţilor publice, drepturile şi obligaţiile
personalului instituţiei.
Alin.3 Prevederile acestui cod sunt elaborate în conformitate cu principiile enunţate în
Recomandarea R.E.C.(200l)lO privind codul Codul European de etică al Poliţiei.

Art.3. Funcţiile principale ale Poliţiei

Alin.l În societatea românească guvernată de principiile statului de drept, principalele
funcţii ale poliţiei sunt:
- Apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
- Apărarea proprietăţii publice şi private;
- Prevenirea, descoperirea şi combaterea actelor şi faptelor infracţionale;
- Asigurarea ordinii şi siguranţei publice.
Alin.2 Activitatea poliţiei constituie un serviciu public specializat care se realizează în
interesul persoanei şi al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, în
conformitate cu legislaţia internă şi internaţională aplicabilă în domeniu.

Art.4 Despre poliţie şi cooperarea cu alte instituţii ale statului

Alin.l Poliţia îşi îndeplineşte misiunile sub autoritatea şi răspunderea instituţiilor abilitate
de lege.
Alin.2 Poliţia cooperează cu Ministerul Public în limitele competenţelor ce îi revin
în conformitate cu procedurile prevăzute de lege.
Alin.3 In îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, poliţia trebuie să respecte
independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
Alin.4 În cadrul poliţiei se asigură dezvoltarea unui mediu organizaţional bazat pe
conştiinţă, integritate profesională, prevenirea şi combaterea corupţiei la toate nivelurile
ierarhice.
Alin.5 În îndeplinirea misiunilor ce le revin, serviciile poliţieneşti cooperează şi cu
alte structuri însărcinate cu aplicarea legii.
Art.5 Controlul poliţiei
Actele întocmite de poliţie pot face obiectul unui control extern exercitat de către
puterea judecătorească, potrivit prevederilor legale în vigoare.
Art.6 Principiile generale
Principiile care guvernează conduita profesională a poliţistului sunt următoarele:
a) Legalitatea - în executarea atribuţiilor sale, poliţistul este obligat să respecte legea,
precum şi drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanelor;
b) Egalitatea, imparţialitatea şi nediscriminarea - în îndeplinirea atribuţiilor profesionale,
poliţistul aplică tratamente egale tuturor persoanelor, luând aceleaşi măsuri pentru situaţii
similare de încălcare a normelor protejate de lege, fără a fi influenţat de considerente
etnice, de naţionalitate, rasă, religie, opinie politică, vârstă, sex, orientare sexuală, avere,
origine naţională, socială sau decurgând din orice altă situaţie;
c) Transparenţa - constă în deschiderea pe care poliţistul trebuie să o manifeste faţă de
societate în limitele stabilite de reglementările poliţieneşti;
d) Capacitatea şi datoria de exprimare - reprezintă posibilitatea poliţistului de a analiza
situaţiile profesionale pe care la întâlneşte şi de a-şi exprima punctul de vedere, potrivit
pregătirii şi experienţei sale, pentru a îmbunătăţii calitatea şi eficacitatea serviciului
poliţienesc cu privire la acestea;
e) Disponibilitatea - presupune intervenţia poliţistului în orice situaţie în care ia
cunoştinţă despre atingerea adusă vreuneia dintre valorile apărate de lege, indiferent de
momentul constatării acesteia, capacitatea de a asculta şi de a rezolva problemele celor
aflați în dificultate ori de a îndruma către alte autorităti cazurile care se situează în afara
competenţei ori atribuţiile sale;
f) Prioritatea interesului public - se manifestă prin aceea că pentru îndeplinirea
atribuţiilor funcţionale, poliţistul acordă prioritate realizării serviciului în folosul
comunităţii;
g) Profesionalismul - presupune aplicarea corectă şi responsabilă a cunoştinţelor teoretice
şi a deprinderilor practice pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu;
h) Confidenţialitatea - determină obligaţia poliţistului de a garanta securitatea datelor şi
informaţiilor obţinute în exercitarea autorităţii conferite de lege;
i) Respectul - se manifestă prin consideraţia pe care poliţistul o acordă persoanelor,
colegilor, superiorilor, subordonaţilor, drepturilor şi libertăţilor acestora, instituţiilor,
legilor, valorilor sociale, normelor etice şi deontologice;
j) Integritatea morală - presupune adoptarea unui comportament conform normelor etice
acceptate şi practicate în societate;
k) Independenţa operaţională - constă în îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit
competenţelor stabilite pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul poliţiei, persoane
sau autorităţi;
1) Loialitatea - se exprimă prin ataşamentul faţă de instituţie şi valorile promovate de
aceasta, adeziune a conştientă manifestată de către poliţist, din proprie iniţiativă, faţă de
obiectivele instituţiei, respectul faţă de ierarhia instituţiei, onestitatea în relaţiile
interpersonale, respectul faţă de adevăr şi dreptate, conştiinciozitate în îndeplinirea
atribuţiilor, respectarea angajamentelor asumate, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor
obţinute în procesul muncii.

Art.7 Exercitarea atribuţiilor

Alin.1 Acţiunea poliţiştilor trebuie să fie conformă cu dreptul intern, convenţiile şi
acordurile internaţionale la care România este parte.
Alin.2 In activitatea de aplicarea a legii, poliţistul trebuie să respecte principiul prezumţiei
de nevinovăţie, asigurând fiecărei persoane care face obiectul cercetării exercitarea
deplină şi efectivă a drepturilor sale, în condiţiile prevăzute de lege.
Alin.3 Poliţistul trebuie să îndeplinească atribuţiile şi misiunile ce îi revin, într-o manieră
echitabilă şi obiectivă, cu respectarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanei consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, în conformitate cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Codul
European de Etică al poliţiei şi cu dispoziţiile tratatelor la care România este parte.
Alin.4 Pe timpul îndeplinirii atribuţiilor profesionale, poliţistul acţionează în parteneriat
cu populaţia şi trebuie să acorde persoanelor protecţie, asistenţă de specialitate pe care
aceştia sunt îndreptăţiţi să o primească şi servicii, conform misiunilor şi atribuţiilor
poliţiei.

Art.8 Protecţia poliţistului în exercitarea atribuţiilor

Alin.1 În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, poliţistul beneficiază, conform legii, de
protecţia instituţiei care îi furnizează sprijin adecvat.
Alin.2 În exercitarea atribuţiilor sale, personalul poliţiei este sprijinit de autorităţile
publice în conformitate cu normele legii în vigoare.

Art.9 Utilizarea forţei

Alin.1 Poliţistul execută acţiuni în forţă ca măsură excepţională, în strictă conformitate cu
prevederile legale şi numai în situaţii de absolută necesitate, pentru îndeplinirea unui
obiectiv.
Alin.2 Acţiunile în forţă destăşurate de poliţie trebuie subordonate principiilor necesităţii,
gradualităţii şi proporţionalităţii.
Alin.3 Mijloacele din dotare ce pot fi utilizate în timpul acţiunilor în forţă, inclusiv armele
de foc, vor fi folosite numai în caz de necesitate absolută, cu respectarea strictă
prevederilor legale.
Alin.4 În momentul realizării obiectivului legitim, încetează şi exercitarea acţiunii în
forţă.
Alin.5 În executarea acţiunilor în forţă, poliţistul va avea în permanenţă în vedere
respectarea demnităţii umane.
Alin.6 Când este confruntat cu violenţă fizică ori cu ameninţări reale de folosire a forţei
fizice împotriva sa ori împotriva altor persoane, poliţistul are obligaţia de a interveni cu
fermitate, în limitele legale, pentru restabilirea ordinii.

Art.l0 Deontologia măsurilor poliţieneşti

Alin.1 Măsurile care pot fi luate de poliţie în condiţiile legii şi care dispun de privarea de
libertate a unei persoane, se realizează numai în cazurile în care sunt cel puţin indicii cu
privire la existenţa sau iminenţa producerii unei infracţiuni, cu respectarea procedurii
prevăzute de lege, şi nu trebuie să depăşească perioada de timp strict necesară îndeplinirii
scopului acestora.
Alin.2 Persoanele care fac obiectul unor măsuri luate în conditiile alin.1, trebuie să fie
informate cu privire la motivele privării de libertate, la procedura aplicabilă situaţiei
respective şi să li se asigure posibilitatea exercitării drepturilor corespunzătoare calităţii
pe care o au în funcţie de situatia creată.
Alin.3 Pe timpul aplicării măsurilor luate în condiţiile alin.1, poliţiştii evaluează şi
întreprind măsurile necesare pentru siguranţa persoanei, monitorizarea stării de sănătate,
realizarea condiţiilor de igienă şi de alimentaţie corespunzătoare.
Alin.4 În contactele realizate cu persoanele asupra cărora s-au dispus măsuri privative de
libertate, precum şi pe timpul desfăşurării cercetărilor, poliţistul trebuie să respecte cu
stricteţe normele procedurale prevăzute de lege.

Art.ll Relaţia poliţistului cu diferite categorii de persoane

Alin.1 Poliţistul trebuie să acorde sprijin, conform competenţelor legale, victimelor
infracţiunilor atunci când intră în contact cu acestea pe timpul şi în afara îndeplinirii
atribuţiilor de serviciu. În acest sens, victima este îndrumată către serviciile specializate
ale poliţiei sau ale altor instituţii cu responsabilităţi în domeniu şi este infonnată, după
caz, cu privire la modalităţile de soluţionare a situaţiei sale.
Alin.2 Relaţia poliţistului cu martorii trebuie să se desfăşoare în limitele competenţelor şi
prevederilor legale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale acestora şi
ale membrilor lor de familie, cu precădere a celor care vizează viaţa, integritatea corporală
sau libertatea.
Alin.3 Pe timpul acţiunilor, poliţistul trebuie să acorde atenţie deosebită nevoilor specifice
ale unor categorii speciale sau vulnerabile de populaţie, cum ar fi: copiii, femeile, bătrânii,
persoanele cu handicap.

41. NORMELE DE CONDUITĂ PROFESIONALĂ A POLIȚISTULUI

Art.12 Conduita generală

Poliţistul răspunde la orice solicitare privind exercitarea profesiei, evită comportamentul
care ar putea afecta încrederea populaţiei, este disciplinat şi apără prestigiul instituţiei şi
profesiei, exercitând toate prerogativele şi îndatoririle specifice funcţiei publice pe care o
deţine.

Art.13 Comportamentul poliţistului

Alin.1 Poliţistul trebuie să se comporte civilizat şi să dea dovadă de amabilitate şi
solicitudine, adoptând o atitudine politicoasă şi fermă.
Alin.2 Poliţistul are obligaţia de a-şi face cunoscută identitatea în legătură cu îndatoririle
profesionale ce îi revin, contribuind astfel la realizarea interesului public, asigurarea
protecţiei proprii şi crearea premiselor necesare angajării răspunderii personale pentru
acţiunile sau inacţiunile sale.

Art.14 Declinarea calității

Alin.1 Poliţistul în unifonnă trebuie să poarte însemnele distinctive şi echipamentul
prevăzut de lege, pentru a fi protejat şi recunoscut cu uşurinţă în timpul misiunilor.
Alin.2 Poliţistul trebuie să dovedească stăpânire de sine, capacitate de comunicare,
abilităţi de gestionare a situaţiilor conflictuale, dezvoltându-şi prin sistemul de formare
continuă, puterea de înţelegere a problemelor sociale, culturale şi educaţionale specifice
colectivităţii în care îşi exercită profesia, precum şi, după caz, capacităţile manageriale.

Art.15 Raporturi în exercitarea profesiei

Poliţistul trebuie să promoveze şi să dezvolte, fără discriminare, bunele raporturi
între instituţia pe care o reprezintă şi comunitate, asigură cooperarea efectivă cu
reprezentanţii autorităţilor publice centrale şi locale, ai organizaţiilor nonguvemamentale
şi ai populaţiei, ai grupurilor minoritare, inclusiv ai celor etnice.

Art.16 Parteneriatul cu comunitatea

În temeiul relaţiilor de parteneriat, dezvoltate în cadrul comunităţii, poliţistul furnizează
membrilor acesteia informaţii privitoare la legislaţia în vigoare şi la activitatea sa
profesională, în limita competenţelor ce îi revin şi fără a dezvălui date şi informaţii
clasificate, potrivit legii.

Art.17 Protecţia datelor şi informaţiilor

Alin.l Poliţistul are obligaţia să păstreze, în condiţiile legii, asigurând respectarea
drepturilor persoanelor, secretul de stat şi secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea
deplină a datelor şi informaţiilor pe care le deţine şi să nu le utilizeze abuziv sau în folos
personal.
Alin.2 Culegerea, stocarea şi utilizarea datelor cu caracter personal de către poliţist, se fac
în condiţiile legii şi vor fi limitate strict la ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor legale legitime şi specifice poliţiei.

Art.18 Respectarea demnităţii umane

Alin.l Poliţistului îi este interzis să aplice, să încurajeze şi să tolereze, în nici o
împrejurare, acte de tortură, tratamente şi pedepse inumane sau degradante, constrângeri
fizice ori psihice.
Alin.2 În cazul în care poliţistul ia cunoştinţă, prin orice mijloace, despre săvârşirea de
către alt poliţist a faptelor prevăzute la alin. 1, ia măsurile care se impun, după caz, pentru
determinarea încetării acestui comportament şi pentru informarea superiorilor cu privire la
situaţia sesizată.

Art.19 Atitudinea faţă de corupţie

Alin.l Poliţistului îi este interzis să tolereze actele de corupţie şi să utilizeze abuziv
autoritatea publică pe care i-o conferă statutul său.
Alin.2 Poliţistului îi este interzis să pretindă sau să accepte bani, bunuri ori valori în
scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini atribuţiile profesionale şi să primească sarcini,
misiuni sau lucrări care excedează competenţelor stabilite prin fişa postului.
Alin.3 Poliţistul ia atitudine faţă de actele de corupţie manifestate în cadrul instituţiei,
având obligaţia de a informa superiorii şi alte organe competente cu privire la cazurile de
corupţie despre care a luat cunoştinţă.
Alin.4 Poliţistului îi este interzis să uzeze de calitatea sau de funcţia îndeplinită pentru
rezolvarea unor interese de ordin personal.

Art.20 Sesizarea
Persoanele care se consideră lezate în drepturile şi libertăţile lor, pot contesta
acţiunile sau măsurile poliţiei, în condiţiile legii.
Alin. 1 Poliţistul este funcţionarul public civil cu statut special, care exercită atribuţiile
stabilite de lege pentru poliţia română şi celelalte structuri politieneşti din Ministerul
Afacerilor Interne.
Alin.2 În conformitate cu statutul său profesional, poliţiştii au dreptul la protecţie socială
adecvată, măsuri specifice de protecţie a sănătăţii şi securităţii individuale şi la retribuţie
corespunzătoare importanţei, şi gradului de pericol determinat de activitatea profesională.
Alin.3 Poliţiştii se pot asocia pe criterii profesionale, umanitare, tehnico-ştiinţifice,
culturale religioase şi sportiv-recreative, potrivit prevederilor legale.
Alin.4 Pentru a-şi apăra drepturile şi a-şi promova interesele, poliţiştii pot deveni membrii
ai Corpului Naţional al Poliţiştilor.

Art.22 Legalitatea acţiunilor

Poliţistul are obligaţia de a verifica sistematic şi de a asigura legalitatea acţiunilor
sale, înaintea şi în timpul desIaşurării acestora, atât din perspectiva respectării legislaţiei
naţionale, cât şi â documentelor internaţionale la care România este parte.
Art.23 Răspunderea poliţiştilor
Alin.1 Poliţistul răspunde personal pentru acţiunile, inacţiunile şi omisiunile sale, în
condiţiile legii. El are datoria să se abţină de la executarea ordinelor şi misiunilor vădit
ilegale, având obligaţia de a-şi informa de îndată şefii despre aceasta, pe cale ierarhică,
atât verbal, cât şi prin raport scris.,
Alin.2 Abţinerea de la executarea ordinelor şi misiunilor în condiţiile alin.1 nu atrage
răspunderea disciplinară a poliţistului.
Alin.3 Poliţistul care deţine o funcţie de conducere, răspunde pentru dispoziţiile date
subordonaţilor în temeiul autorităţii pe care o execută potrivit prevederilor legale.
Alin.4 Prin modul de organizare a relaţiilor ierarhice, în cadrul poliţiei se asigură
posibilitatea identificării superiorului responsabil de acţiunile sau inacţiunile poliţistului
în exercitarea atribuţiilor profesionale.
Alin.5 Măsurile disciplinare se stabilesc şi se aplică numai după efectuarea cercetării
prealabile. În cazurile în care, prin aplicarea sancţiunilor disciplinare, se dispune
amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare ori se aduce atingerea
raporturilor de serviciu ale poliţistului, cercetarea prealabilă este urmată în mod
obligatoriu de consultarea consiliilor de disciplină special constituite.

Art.24 Cadrul general al răspunderii

Încălcarea principiilor şi regulilor prevăzute de prezentul cod, atrage răspunderea
disciplinară, civilă sau penală a celui vinovat, în condiţiile legii
Anexa 2
PRINCIPALELE PREVEDERI ALE CODULUI EUROPEAN DE ETICĂ AL
POLIȚIEI

Codul european de etică al poliţiei a fost adoptat de Comitetul Miniştrilor statelor

membre la data de 19 septembrie 2001. Acest cod se aplică forţelor sau serviciilor de
poliţie publice tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau controlate de puterile publice,
al căror prim obiectiv constă în asigurarea menţinerii ordinii într-o societate civilă şi care
sunt autorizate de stat să aplice forţa şi/sau puteri speciale pentru a atinge acest obiectiv.
Codul european de etică al poliţiei are ca principal scop furnizarea unui ansamblu de
principii şi linii directoare pentru obiectivele, atribuţiile şi controlul poliţiei în societăţile
democratice, în care se respectivă statul de drept şi este într-o oarecare măsură, influenţat
de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Codul caută să formuleze recomandări specifice şi să definească necesităţile poliţiei,
indicând măsuri pentru a-i permite desfăşurarea eficientă a activităţii de prevenire şi
detectare a criminalităţii, de asigurare a legalităţii şi ordinii într-o societate civilă
democratică. Chiar dacă recomandarea este destinată în primul rând guvernelor,
principiile directoare sunt redactate de aşa manieră încât să poată servi drept sursă de
inspiraţie celor care desfăşoară activităţi poliţieneşti în concret.
În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o jurisprudenţă
corespunzătoare în acest domeniu, iar Comitetul European pentru prevenirea torturii,
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, a elaborat o serie de principii
directoare pentru poliţie.

1.Axe prioritare în aplicarea Codului European de Etică a Poliţiei

Definirea câmpului de aplicare al Codului din primele rânduri ale Recomandării
urmăreşte aplicabilitatea sa. Definiţia propusă este foarte amplă, pentru ca acest Cod să
poată fi utilizat de un număr mare de sisteme de poliţie şi să ţină cont de extrema
diversitate a sistemelor de poliţie existente în Europa şi, în particular, de diferenţele
constatate la nivelul dezvoltării şi al structurilor organizaţionale. Definiţia reţinută în acest
paragraf permite aplicarea Codului forţelor sau serviciilor de poliţie "tradiţionale" din
toate Statele membre (este de notat că această definiţie nu trebuie să fie confundată cu
scopurile poliţiei preconizate în articolul întâi al Codului).
Din motivele citate deasupra, definirea câmpului de aplicare al Codului nu conţine decât
caracteristicile principale ale misiunii încredinţate tuturor organelor de poliţie existente în
Europa, mai precis puterea de a utiliza forţa pentru a menţine ordinea într-o societate
civilă, misiune care este alcătuită în general de menţinerea ordinii şi prevenirea şi depis-
tarea criminalităţii. Aceasta definiţie, în calitate de cel mai mic denominator comun pentru
aplicabilitatea Codului, dispensează necesitatea de a descrie în detaliu diferitele tipuri de
servicii ale poliţiei. Astfel, prezentul Cod se aplică tuturor organelor însărcinate cu
exerciţiul de tip poliţist în societatea civilă. Codul este aplicabil oricărui tip de organizare
a poliţiei, centralizată sau ancorată la nivel local, bazându-se pe structuri civile sau
militare, purtând numele de servicii sau de forţe responsabile în faţa puterii centrale,
puterilor regionale sau locale sau în faţa unui public larg.
Principalele scopuri ale poliţiei constă, într-o societate democratică condusă de principiul
preeminenţei dreptului, în următoarele sarcini:
- de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi ordinii în cadrul societăţii;
- de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului care sunt
 consacrate, îndeosebi, de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- de a preveni şi de a combate criminalitatea;
- de a depista criminalitatea;
- de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.
Menţinerea liniştii într-o societate şi vegherea la respectarea legii sunt, în mod tradiţional,
obiectivele generale ale poliţiei, prima să responsabilitate, deseori calificată drept misiune
"de ordine publică". Această noţiune foarte amplă acoperă o serie de activităţi ale poliţiei,
printre care se vor menţiona siguranţă şi securitatea persoanelor (fizice cât şi juridice) şi
bunurilor (private cât şi publice) şi aplicarea legii între stat şi particulari, şi în raporturile
între indivizi. Respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, aşa cum
sunt stipulate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca obiectiv al poliţiei, este,
probabil, caracteristica cea mai semnificativă a unei poliţii care se află în serviciul unei
societăţi patronate de drept. Acest obiectiv implică nu numai o obligaţie distinctă de a
apăra aceste drepturi dar şi existenţa unor limite ale acţiunii poliţiei în urmărirea altor
obiective. Formula "în special de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului" a fost
reţinută pentru a indica o referire precisă la un instrument special, fără a nega importanţa
altor texte pertinente în materie de drepturi ale omului.
Acţiunea de "prevenire a criminalităţii" este privită diferit, potrivit statelor membre, dar
de obicei, ea este considerată ca aparţinând responsabilităţii generale a statului. Prevenirea
criminalităţii este deseori divizată în prevenirea socială şi prevenirea situaţională, două
forme de prevenire care se referă la poliţie.
Depistarea criminalităţii, în toate statele, reprezintă unul dintre obiectivele clasice
principale ale poliţiei. Chiar dacă depistarea criminalităţii nu reprezintă deseori decât o
parte relativ redusă a ansamblului misiunilor poliţiei, aceasta constituie unul din
elementele esenţiale ale activităţilor sale. Populaţia aşteaptă multe din partea poliţiei în
acest domeniu. Printre altele, eficacitatea acestei depistări are ea însăşi un efect preventiv
şi este deci indispensabilă pentru promovarea încrederii populaţiei injustiţia penală.
Depistarea criminalităţii este organizată conform diferitelor modalităţi specifice Statelor.
In câteva dintre acestea, depinde de poliţia generală, în timp ce în altele, este încredinţată
serviciilor speciale şi poliţiei judiciare. Independenţa poliţiei vis-a-vis de autorităţile care
exercită urmăririle în justiţie (Ministerul Public) este foarte variată de la o ţară la alta.
Problemele, cu care poliţia se confruntă în muncă sa de depistare a criminalităţii, sunt
aceleaşi în întreaga Europă. Prezentul cod nu pune sub semnul întrebării locul central al
luptei împotriva criminalităţii în cadrul misiunii poliţiei, ci subliniază necesitatea de
conciliere, atât cât se poate face, eficacitatea poliţiei şi respectarea drepturilor
fundamentale ale persoanei, ceea ce este destul de delicat, când este vorba de combaterea
criminalităţii. Principiul prezumţiei de inocenţă şi garanţiile pe care le prezintă au,
bineînțeles, o importanţă deosebită pentru persoanele suspectate de infracţiuni. În plus,
respectarea drepturilor individuale în cazul depistării criminalităţii se extinde şi la
drepturile altor persoane, cum ar fi victimele şi martorii, față de care poliţia are de
asemenea responsabilităţi.

2. Bazele juridice fundamentale ale poliţiei

=> Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.
=> Operaţiunile poliţiei trebuie să fie întotdeauna îndeplinite conform dreptului intern şi
normelor internaţionale acceptate de ţări.
=> Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie accesibilă cetăţenilor şi suficient de
clară şi precisă; în cazul contrar aceasta trebuie completată prin regulamente de asemenea
accesibile cetăţenilor şi clare.
=> Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi cetăţenii obişnuiţi, singurele
excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate, decât în vederea asigurării unei bune
desfăşurări a sarcinilor poliţiei, într-o societate democrată.
Această secţiune stabileşte pentru poliţie în calitate de instituţie, cât şi pentru acţiunile
sale, un cadru juridic în conformitate cu principiul preeminenţei dreptului. Ea conţine, de
asemeni, câteva regulamente juridice fundamentale, din care, câteva sunt deduse din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa aferentă acesteia.
Articolele 2-5 recapitulează anumite principii ce se află la baza noţiunii de preeminenţă a
dreptului pentru poliţie.

3. Poliţia şi sistemul de justiţie penală

O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel al sistemului judiciar, al
parchetului şi al sistemului penitenciar; poliţia nu trebuie să aibă nici o putere de control
asupra acestor organe.
Cum a fost indicat în prefaţă, poliţia este unul dintre cele patru elemente al sistemului de
justiţie penală (poliţie, parchet, tribunale şi sisteme penitenciare). Chiar dacă acest model
de sistem penal consideră fiecare element ca fiind independent, trebuie recunoscut că
acest sistem trebuie să admită un anumit număr de mecanisme corectoare pentru a face ca
sistemul şi fiecare din elementele sale să funcţioneze în conformitate cu legea şi într-o
manieră eficientă. Acest model de sistem de justiţie penală, face să treacă fiecare caz de la
un element la altul şi justifică procesul de justiţie penală, pretinde ca aceste elemente să
fie până la un anumit punct, independente şi autonome, unele în raport cu altele. Un astfel
de sistem pare că trebuie să furnizeze garanţii justiţiabililor.
Acest articol subliniază importanţa separării rolului poliţiei de cel al celorlalte elemente
din sistemul de justiţie penală. Poliţia, care este "prima verigă din lanţ" nu ar trebui să
aibă nici o putere de control asupra altor organe din sistem.

4. Organizarea structurilor poliţiei

Poliţia trebuie să fie organizată, în aşa fel încât, membrii săi să beneficieze de
respectul populaţiei, atât ca profesionişti însărcinaţi cu aplicarea legii, cât şi ca prestatori
de servicii. Acest articol stipulează un principiu care este esenţial în identificarea unei
organizaţii de poliţie dintr-o societate democratică bazată pe principiul preeminenţei
dreptului. În acest tip de societate, acordul populaţiei ("a se bucura de respectul publi-
cului") este cea mai bună garanţie pentru succesul activităţii poliţiei. Este deci, crucial
pentru poliţie, să instaureze o înţelegere mutuală şi o cooperare cu populaţia. Aceasta este
valabilă pentru majoritatea atribuţiilor cu care este însărcinată poliţia.
Organizarea serviciilor ar trebui să fie structurată astfel încât, să fie promovată încrederea
între poliţie şi populaţie. Un element important în această privinţă constă în instituirea
unui nivel ridicat de profesionalism printre membrii săi. Se poate de asemenea prevedea
transformarea acestei instituţii într-un organ "transparent" de serviciu public. În acest fel,
populaţia poate considera poliţia ca pe un serviciu la dispoziţia să şi nu ca pe o forță care
i-a fost impusă.

5. Relaţia poliţiei cu cetăţeanul şi calitatea personalului

Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să fumizeze cetăţenilor informaţii obiective
despre activităţile lor, fără însă, a dezvălui informaţii confidenţiale. Trebuie elaborate
liniile directoare profesionale, care guvernează raporturile cu mass-media.
Poliţia ar trebui să fie, pe cât este posibil, transparentă pentru public. Ea trebuie să fie
pregătită să furnizeze informaţii despre activităţile sale, dacă vrea să-şi câştige încrederea
populaţiei. În acelaşi timp, poliţia trebuie să respecte confidenţialitatea anumitor
informaţii, din anumite motive: integritatea persoanelor, instrucţie penală, principiul
prezumţiei de nevinovăţie, din motive de securitate sau altele.
Cu siguranţă, chiar dacă aceste situaţii fac obiectul unei reglementări adecvate în cea mai
mare parte a Statelor, poliţia va dispune totdeauna de o marjă de apreciere, pentru a pune
în balanţă cele două categorii de interese. Pe de altă parte, comunicarea între poliţie şi
mass-media poate fi dificilă şi poliţia nu poate fi totdeauna bine pregătită. Îi este deci
recomandat elaborarea unor directive destinate să guverneze raporturile sale cu mass-
media. În anumite State membre, raporturile cu mass-media sunt în responsabilitatea
serviciilor, special însărcinate cu aceste contacte. Acestea ar trebui să fie, mereu, plasate
sub semnul obiectivităţi.
Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să cuprindă măsuri eficace, pentru a garanta
integritatea personalului de poliţie şi comportamentul adecvat al acestuia, în executarea
misiunilor, şi în special, respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei,
în mod particular, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Scopul acestui articol este de a dezvolta la personalul de poliţie o formă de cultură bazată
pe conştiinţa responsabilităţii lor, în apărarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale
persoanei şi de a asigura integritatea profesională prin intermediul unor măsuri de
transparenţă interne. Există diferite mijloace pentru a ajunge la această soluţie. Stilul de
conducere şi de gestiune joacă un rol important în crearea unui "ethos" al acestei structuri
profesionale care păstrează drepturile individuale şi principiul de nediscriminare împreună
în cadrul organizaţiei şi în raporturile acesteia cu publicul. Totodată se poate instaura o
comunicare deschisă între personal (comunicare pe orizontală şi pe verticală), fixa norme
(coduri deontologice) şi exercita un control. Este clar că recrutarea şi formarea joacă un
rol major în această privinţă.
Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează, trebuie să fie recrutat pe
baza competenţei şi experienţei personale, care trebuie adaptate obiectivelor poliţiei.
Procesul de selecţie a candidaţilor în posturi de poliţist nu trebuie să se bazeze decât pe
criterii obiective. Acest articol tratează calificativele personale, care pot fi împărţite în
două categorii: competenţa şi experienţa. Prima categorie cuprinde capacităţile şi
aptitudinile personale ale candidatului. A doua categorie - experienţa personală - acoperă
deodată instrucţia, formarea şi experienţa vieţii, deci, experienţa profesională deja
acumulată.
Aceste calificative personale trebuie să corespundă obiectivelor poliţiei. Aceleaşi principii
de bază ar trebui aplicate tuturor gradelor, chiar în cazul în care competenţa cerută poate fi
diferită. Ar trebui evitată numirea funcţionarilor de poliţie din raţiuni politice, fiind vorba,
în particular, de posturile operaţionale.
Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să dea dovadă de discernământ, de
deschidere intelectuală, de maturitate, de simț justiţiar, de capacităţi de comunicare şi,
dacă este cazul, de aptitudini de conducere şi organizare. Ei trebuie să aibă şi o bună
putere de întelegere a problemelor sociale, culturale şi comunitare.
Formarea personalului de poliţie care trebuie să se bazeze pe principiile fundamentale,
cum ar fi democraţia, statul de drept şi protecţia drepturilor omului trebuie să se realizeze
în funcţie de obiectivele poliţiei.
Poliţia, care joacă un rol esenţial de protecţie a societăţii, în serviciul căreia se află, ar
trebui, de preferinţă, să promoveze aceleaşi valori fundamentale ca şi statul democratic,
însuşi. Este deci esenţial să se evidenţieze valorile democratice din cadrul poliţiei şi
formarea este unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a insufla aceste valori
fiecărui membru.
Aspectele activităţii poliţiei, care se referă la drepturile omului, cât şi la dimensiunea etică
a acesteia, trebuie, de preferinţă, să fie prezentată în contextul problemelor concrete, astfel
încât să se înţeleagă limpede principiile fundamentale din cadrul raporturilor de lucru
cotidiene.
Principiul deschiderii şi transparenţei serviciului de poliţie trebuie, de asemeni să se
reflecte în formarea personalului său.
Deschiderea poliţiei spre societate favorizează, în acelaşi timp, dinamica formării. În
particular, pentru formarea de tip activ, axată, pe analiza problemelor, eficacitatea
exerciţiului presupune o reproducere fidelă a situatiilor sociale concrete.
Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie urmată de perioade regulate de
formare continuă şi de formare specializată, şi dacă este cazul, de formare pentru sarcini
speciale şi de gestiune. Formarea personalului de poliţie este strâns legată de sistemul de
recrutare al poliţiei. în anumite state, acest personal este recrutat, în principiu, cu un grad
inferior (modelul Regatului Unit), în timp ce în altele, personalul cu grade inferioare şi
personalul de încadrare poate fi recrutat conform a două proceduri diferite (Europa
continentală), recrutarea din această ultimă categorie, presupunând deseori, deţinere a unei
diplome universitare. Principiile enunţate în acest articol se aplică celor două tipuri de
sisteme.
O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale referitoare la principiile
stabilite în materie de drepturi ale omului şi, mai ales a Convenţiei europene a drepturilor
omului şi a jurisprudenţei corespondente trebuie integrată în formarea poliţiştilor la toate
nivelele.

42. 6. Drepturile personalului din poliţie

Personalul din poliţie, trebuie, să beneficieze de aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi
ceilalţi cetăţeni. Restricţiile privind aceste drepturi nu sunt posibile, decât dacă ele sunt
necesare în exercitarea funcţiunilor poliţiei, într-o societate democrată, în conformitate cu
legea şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Drepturile (civile şi politice) garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se
aplică, pe deplin, În statele membre, tuturor cetăţenilor, incluzând şi personalul de poliţie.
Câteva din aceste drepturi au un caracter "absolut", pe când altele pot, în anumite
circumstanţe, să constituie obiectul unor restricţii. În acest sens, se va raporta la bogata
jurisprudenţă a Curţii europene a drepturilor omului. Prezentul articol subliniază că statele
membre nu trebuie să-şi priveze personalul de poliţie de nici unul dintre drepturile lor
civile şi politice, cu excepţia cazurilor în care există argumente legitime direct legate de
necesitatea de a asigura buna executare a sarcinilor de poliţie într-o societate democrată,
guvernată de principiul preeminenţei dreptului.
Personalul de poliţie trebuie să beneficieze, în calitate de funcţionari, de o gamă de
drepturi sociale şi economice, cât mai mare posibil. Trebuie să beneficieze, în special de
dreptul sindical sau de a participa în instanţe, de dreptul de percepere a unei remuneraţii
corespunzătoare, de dreptul la o acoperire socială şi de măsuri specifice de protecţie a
sănătăţii şi securităţii, ţinând cont de caracterul particular al muncii poliţiei.
Cum acest statut nu-l are în toate statele membre, este indicat ca acest personal să
beneficieze, în măsura în care este posibil, de drepturi sociale şi economice recunoscute
funcţionarilor. Aceste drepturi pot fi limitate, din motive care ţin de caracterul particular
al activităţii de poliţie. În acest articol sunt enunţate anumite drepturi sociale şi economice
esenţiale, fără să se întocmească lista exhaustivă.
Orice măsură disciplinară luată împotriva unui membru al poliţiei trebuie să fie supusă
controlului unui organ independent sau tribunalului. În general, sancţiunile disciplinare
împotriva membrilor poliţiei nu depind decât de aceasta şi deseori sunt uşoare. Totuşi,
acestea pot fi grele şi este uneori dificil de a face distincţie între aspectul penal şi aspectul
disciplinar al unui caz. În plus, procedurile şi sancţiunile penale pot fi urmate de măsuri
disciplinare. Posibilitatea de a contesta o decizie disciplinară în faţa unui organ
independent, de preferinţă un tribunal, are două avantaje principale: ea reprezintă, pe de o
parte, o garanţie contra despotismului pentru personalul de poliţie şi pe de altă parte, ea
deschide poliţia spre societate (transparenţă), dat fiind ca audiențele şi pronunţarea
sentinţelor sau deciziilor de justiţie sunt în general publice.
Autoritatea publică trebuie să susţină personalul de poliţie, pus în cauză într-un mod
nejustificat, în exercitarea funcţiunilor sale. Personalul de poliţie, datorită atribuţiilor
deosebite şi contactelor strânse cu publicul face uneori obiectul unor acuzaţii, în privinţa
comportamentului profesional. Dacă aceste acuzaţii se demonstrează a fi lipsite de
fundament (ca urmare a anchetelor/procedurilor imparţiale), acest personal trebuie să
poată beneficia de susţinerea autorităţilor lor, mai ales, în materie de asistenţă personală.
Acest articol nu exclude ca susţinerea personalului de poliţie să fie necesară în alte
situaţii, cum ar fi în cadrul procedurilor interne împotriva personalului.

7. Responsabilitatea şi controlul poliţiei

Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa statului, cetăţenilor şi reprezentanţilor acestora.
Ea trebuie să reprezinte obiectul unui control extern, eficient.
Poliţia trebuie să fie responsabilă (prin intermediul organelor centrale, regionale sau
locale) în faţa statului de care a fost împuternicită şi de la care si-a primit misiunea. De
aceea, statele membre au instituit organe însărcinate cu supervizarea poliţiei. Totuşi, într-o
societate democrată deschisă, controlul exercitat de stat asupra poliţiei trebuie să fie
completat de responsabilitatea poliţiei pentru acţiunilor sale în faţa populaţiei, adică în
faţa cetăţenilor şi reprezentanţilor lor. Responsabilitatea poliţiei vis-a-vis de public este de
o importanţă capitală pentru relaţia dintre poliţie şi populaţie.
Există numeroase modalităţi ca poliţia să fie răspunzătoare în faţa publicului. Poate fi
vorba despre o responsabilitate directă sau prin intermediul organelor reprezentative ale
populaţiei. Într-o manieră generală, deschiderea şi transparenţa poliţiei sunt, totuşi,
condiţii indispensabile pentru eficienţa oricărui sistem de răspundere şi control.
Controlul poliţiei de către stat trebuie repartizat între puterile legislative, executive şi
judiciare, iar poliţia trebuie să răspundă în faţa acestora.