Tema 1

Bolile cronice: Definiţie, etio-patogenie şi implicaţii socio-medicale

1. Conceptul de sănătate

Sănătatea umană poate fi considerată o stare ce defineşte normalitatea existenţei

individului. Ea presupune existenţa unui echilibru structural al persoanei în plan corporal-
biologic şi psihic-conştient, atât din perspectiva internă (a raportului echilibrat dintre
subsisteme şi normele generale ale speciei, ale vârstei şi ale sexului), cât şi din perspectiva
externă (a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant).

Sănătatea poate fi definită cel mai bine din perspectivă dinamică. Din această
perspectivă, sănătatea nu se rezumă doar la absenţa bolii, ci se raportează şi la capacitatea de
adaptare a individului la fiecare moment al existenţei sale, în funcţie de mediul său, de istoria
sa şi a colectivităţii din care face parte. Din perspectivă dinamică, sănătatea presupune
modalităţi normale de structurare şi funcţionare a individului la diverse vârste, presupune
capacitatea sa de dezvoltare, de maturizare, de independenţă, complexificare, precum şi
capacitatea sa de a depăşi diferite situaţii stresante. Problema sănătăţii trebuie, aşadar,
corelată cu dezvoltarea comunităţii ţinându-se seama de particularităţile fiecărei etape pe care
o parcurge individul. Astfel, sănătatea trebuie corelată (pusă în concordanţă) cu indivizii din
comunitatea în care trăieşte omul, comunitate care este în continuă schimbare, în permanent
progres şi într-o permanentă căutare. De asemenea, sănătatea trebuie corelată şi cu etapele de
vârstă ale subiectului: copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, deoarece în
fiecare etapă a dezvoltării sale individul poate avea o poziţie diferită faţă de unul sau acelaşi
eveniment.

Din punct de vedere biologic, sănătatea este acea stare a unui organism neatins de boală,
în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal, stare în care funcţiile necesare
se îndeplinesc normal.

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă ca o armonie dintre

comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ. Este starea

1
organismului în care capacitatea lui de a munci, de a studia sau de a desfăşura activităţi preferate
cu plăcere este optimă. Presupune capacitatea individului de a-şi înţelege emoţiile, de a se
stăpâni, de a iubi, de a se preocupa de soarta celorlalţi. Presupune capacitatea de a munci
productiv, de a rezolva problemele cotidiene şi situaţii stresante fără a se ajunge la utilizarea de
substanţe chimice cum sunt alcoolul şi medicamentele sau substanţele psihoactive şi de a avea un
grad rezonabil de autonomie.

Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului în care capacităţile
individului sunt optime pentru a-şi putea îndeplini adecvat rolurile sociale şi sarcinile pentru care
a fost socializat. Rolurile de prieten, de vecin, cetăţean, iubit, soţ, fiu, părinte etc. trebuie
îndeplinite în mod confortabil şi cu plăcere, fără a produce vreun rău altora.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) defineşte sintetic sănătatea ca fiind

„ starea de completă bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a
infirmităţii”.

Pe scurt, sănătatea presupune:

- absenţa bolii sau a deficienţelor şi a durerii;

- dezvoltarea optimă fizică, intelectuală, emoţională şi socială a individului;
- un echilibru între organism şi factorii de mediu;
- capacitatea individului de a reacţiona normal şi de a se adapta la situaţiile conflictuale,
fiind capabil să suporte frustrările şi anxietatea care rezultă din aceste situaţii;
Un om sănătos este activ, are plăcerea activităţii pe care o desfăşoară, este voluntar, vrea
să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate pe care le promovează.

Menţinerea stării de sănătate este responsabilitatea indivizilor şi nu a medicilor. Printr-o

dietă adecvată, prin exerciţii, prin controlul sau managementul stresului şi evitarea adicţiilor 1
indivizii pot promova activ propria lor sănătate mai mult decât prin pasiva evitare a bolilor.
Starea de sănătate este legată astfel de comportamentul şi stilul de viaţă al fiecăruia.

1
adicţie – relaţie de dependenţă, în special farmacodependenţă, vicii sau toxicomanie (lăsare în voia unei patimi sau
viciu) - Larousse (a), 1998, p.18.

2
 2. Boală şi anormalitate

Boala, patologicul şi anormalitatea se referă la îndepărtarea de normă, de normal în

sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie,
dezorganizare, destructurare. Limita între normal şi anormal este foarte sensibilă şi greu de
identificat. Aceasta deoarece ceea ce este normal în anumite situaţii poate deveni anormal în alte
situaţii. Sau ceea ce este normal într-o etapă de vârstă poate fi anormal în altă etapă de vârstă (ex.
modificările bio-psihice din perioada pubertăţii pot fi anormale sau chiar patologice dacă se
întâlnesc la alte vârste). De aceea, în definirea stării de sănătate sau de boală joacă un rol parţial,
dar important, perspectiva subiectivă, felul în care individul se resimte şi se autoevaluează.
Această perspectivă depinde de cunoştinţele, de obiceiurile, mentalităţile, normele şi ideologiile,
de imaginea pe care sănătatea şi boala o are într-o anumită civilizaţie.

Anormalitatea nu se identifică cu patologicul deşi se poate suprapune cu acesta.

Anormalitatea este o noţiune mai largă, care caracterizează o serie de fapte comportamentale
contrare aşteptărilor şi normelor în vigoare. Domeniul anormalităţii se constituie, mai degrabă,
ca o zonă de trecere între normal şi patologic, reprezentând un proces de continuitate între cei doi
termeni.

Patologicul este ceea ce provoacă suferinţă individului: leziune organică, traumatism,

suferinţă psihologică etc. Patologia este o ramură a ştiinţei medicale consacrată descrierii
maladiilor (a cauzelor şi simptomelor) şi terapiei lor.

Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din

diferite motive a structurilor funcţionale ale individului în plan corporal-biologic sau psihic-
conştient. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului
unitar al persoanei, ineficienţă în viaţa socială, dezadaptare, involuţie sau evoluţie spre
deteriorare gravă sau chiar spre moarte. Cum sănătatea reprezintă echilibrul dinamic dintre
individ şi lume, boala rezultă din dezechilibrul individului cu lumea. Dacă în conflictul dintre
individ şi lume omul reuşeşte să învingă starea de tensiune creată de dificultatea de adaptare
la situaţia conflictuală, atunci îşi va păstra sănătatea. În caz contrar, el se va îmbolnăvi.

3
DUREREA PROVOCATĂ DE BOLILE CRONICE

În cazul persoanelor care se confrunta cu diverse boli cronice sau SIDA întâlnim nu doar
durerea fizica ci si "durerea emotionala, psihologica" legata de pierderile suferite (sanatate, loc
de munca si implicit veniturile, status socio-profesional).

Durerea este definită ca fiind procesul si încercarea de adaptare la irevocabilitatea

pierderilor suferite. Definitia include raspunsurile spontane generate de aparitia bolilor
cronice. Durerea poate sa apara si în alte circumstante ca: moartea sau la separarea de o
fiinta draga, pierderea pozitiei comunitare, pierderea sperantei, a relatiilor sociale. Pentru a
functiona optim la nivel psihosocial, întrucât consecintele pierderilor sunt uneori irevocabile,
supravietuitorii trebuie sa caute strategii de acceptare si adaptare la noua situatie. De cele mai
multe ori, aceasta adaptare genereaza stres si disconfort. Unele definitii considera ca durerea
reprezintă:

-     un raspuns la factorii declansatori;

- reactive;

-      un proces de adaptare.

Bolile cronice cauzeaza stres si pot conduce la depresie si chiar abuz de alcool sau de
diverse droguri. Se traieste sub frica si anxietate constanta. Suferinta complicata, durere
anormala, durere nerezolvata, durere patologica sunt doar câtiva termeni ce se refera la
procesul durerii care nu-si urmeza cursul normal. Departe de a fi anormalitate, simptomele
indicative ale suferintei cronice pot fi un raspuns normal la durere si pierdere.

Boala se referă, în genere, la o stare anormală cu cauze bine determinate, cu un debut

precizabil, are un anumit tablou clinic, un anumit substrat, o anumită tendinţă în evoluţie şi
un răspuns terapeutic specific.

Din punct de vedere biologic boala reprezintă „o alterare a sănătăţii ca urmare a

incapacităţii corpului de a-şi utiliza mecanismele organice de apărare contra unei agresiuni
din exterior (traumatisme, toxiinfecţii etc.) sau de a-şi rezolva conflictele interne,
psihologice”. Individul are convingerea că este bolnav atunci când acuză o serie de simptome 2

2
simptom –manifestare, tulburare funcţională sau o senzaţie anormală resimţită de individ, care poate indica
prezenţa unei boli (semnul unei maladii) – cf. DEX, 1975, p.863.
simptomatologia – totalitatea manifestărilor clinice şi de laborator ale unei boli, care permit diagnosticarea
bolii respective şi diferenţierea ei de alte afecţiuni – loc. cit.

4
care indică o suferinţă corporală (somatică). Totalitatea semnelor şi simptomelor care apar
împreună în decursul unei boli, dându-i nota caracteristică, formează sindromul.

Dar, boala nu reprezintă doar o sumă de simptome sau acuze somatice3. Ea reprezintă un
proces care, chiar dacă nu conduce la modificări structurale sau funcţionale majore, afectează
viaţa psihică a individului, ca o reacţie a acestuia la boală. Astfel, sub aspect psihic, boala, în
primele ei stadii, creează anxietate şi incertitudine. Odată diagnosticată starea de boală,
comportamentul bolnavului se structurează în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii, anxietatea,
neliniştea, suferinţa fizică, ecoul social pe care-l poate avea boala asupra individului determină la
orice bolnav un stres psihic major şi de lungă durată. Stresului psihic determină reacţii şi
manifestări diferite, în funcţie de natura bolii şi de gravitatea ei: într-un fel reacţionează individul
la o răceală şi altfel la un infarct sau la diagnosticarea cu cancer.

Din punct de vedere social, boala are drept consecinţe pierderea rolurilor obişnuite şi a
unor gratificaţii. Cele mai tulburate sunt rolurile familiale în cazul îmbolnăvirii unuia dintre
membrii familiei. Boala mamei este cea mai perturbatoare, deoarece dezorganizează toate
resorturile vieţii de familie. Boala tatălui poate determina reacţii discrete din partea celorlalţi
membrii ai familiei, care deseori profită de starea lui de dependenţă pentru a-i diminua
autoritatea. Un bătrân bolnav într-o familie nucleară (părinţi - copii) poate perturba semnificativ
rolurile celorlalţi membrii ai familiei, datorită dependenţei bătrânului bolnav de adulţi.

Remarcarea, definirea şi reacţia faţă de boală poate fi diferită de la individ la individ în

funcţie de sex sau de mediul de care aparţine bolnavul. Femeile sunt mai sensibile la stimulii din
mediul extern, iar bărbaţii la cei interni. Astfel, studiile de laborator şi de teren arată că bărbaţii
detectează mai uşor ritmul inimii, activitatea stomacului, tensiunea arterială şi chiar glicemia.
Femeile sunt foarte sensibile la problemele situaţionale şi percep mai uşor diferite conjuncturi ca
fiind stresante. Pe când, bărbaţii tind să ignore situaţiile şi să se concentreze asupra problemelor
lor fiziologice. După mediul căruia îi aparţine, bolnavul recunoaşte mai uşor sau mai puţin uşor
realitatea stării sale. Ţăranii, de exemplu, percep boala sau maladia ca pe o slăbiciune şi rezistă la
orice încercare de a cunoaşte adevărul, alegând să „ducă boala pe picioare”. Alte persoane,
dimpotrivă, acceptă foarte uşor boala exagerând chiar gravitatea ei sau intensitatea simptomelor.
Cu cât maladia este acceptată mai uşor, cu atât pe plan psihologic se produce un fel de
3
somatic – ce ţine de corp; privitor la corp.

5
regresiune: interesul se deplasează de la lumea exterioară la propriul corp. În aceste situaţii,
bolnavul se comportă ca un copil care depinde de anturajul său, manifestând egocentrism şi
uneori tiranie.

A fi bolnav este, deci, nu doar o stare biologică, ci o stare socială alterată cu consecinţe
psihologice, care este privită de mulţi ca „deviantă” şi de nedorit.

Tema 2

6
 Clasificarea bolilor cronice

Există mai multe modalităţi de clasificare a bolilor, în funcţie de diverse criterii.

Pentru a clasifica bolile, trebuie luate în considerare patru dimensiuni:

- durata episodului de boală;

- prognosticul – posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui;
- gradul de disconfort – incapacitate sau handicap implicate de boală;
- gradul de stigmatizare – potenţialul de autodegradare implicat de boală.

În funcţie de aceste dimensiuni, distingem patru tipuri de boli:

1. Boli acute de scurtă durată: boli infecţioase ca rubeola, rujeola, scarlatina, varicela,
oreonul, pneumonia etc.;
2. Boli de lungă durată nestigmatizante: infarctul miocardic, diabetul zaharat ş.a.;
3. Boli de lungă durată stigmatizante: SIDA, sifilis, cancer, scleroză multiplă ş.a.;
4. Boli mintale: fobiile, isteria, schizofrenia ş.a.
Unii cercetători clasifică bolile în funcţie de etiologia lor socială şi de consecinţele
bolii asupra comportamentului social, în trei categorii principale:

1. Boli contagioase (infecţioase) care sunt transmisibile. Ele sunt produse de

microorganisme patogene (agenţi patogeni) a căror identificare permite un tratament adecvat
şi, implicit, eradicarea lor. Microorganismele (agenţii patogeni) care produc boli contagioase
se instalează în organismul uman şi se pot transmite în lanţ de la un individ la altul, prin
simpla inhalare a aerului infectat, prin contactul intim între persoana infectată şi alt individ,
sau prin alte căi de transmitere directă sau indirectă (prin intermediul insectelor, al şoarecilor
sau al altor animale etc.). De aceea, aceste boli se mai numesc transmisibile. O caracteristică
aparte a bolilor contagioase este că, majoritatea pot fi vindecate în termen scurt, datorită
resurselor imunizante ale organismului. Ele pot fi prevenite prin vaccinarea indivizilor:
vaccin contra stafilococului sau streptococului, vaccin antirujeolic, vaccin împotriva
tuberculozei, a holerei, împotriva sifilisului, al difteriei, poliomelitei, febrei tifoide, tusei
convulsive ş.a. Prin vaccinare se întăreşte imunitatea faţă de boală prin introducerea
controlată în corp a agenţilor care produc boala şi faţă de care corpul reacţionează prin

7
dezvoltarea unei rezistenţe specifice. Totuşi, unele boli infecţioase ca tuberculoza şi în special
cele venerice (ca sifilisul) se pot croniciza dacă nu sunt depistate şi tratate la timp şi pot lua
proporţie de epidemii, ameninţând mai ales acele locuri în care densitatea populaţiei este
mare (centrele urbane). În România, în ultimii ani numărul cazurilor de sifilis a crescut în
proporţii alarmante. Cele mai multe dintre aceste cazuri sunt înregistrate în marile oraşe, cu
precădere în Bucureşti. Din aceste considerente împotriva acestor boli se aplică în principal
măsuri de prevenţie.

Prevenţia poate fi:

- prevenţie primară, deosebit de importantă şi se referă la imunizarea prin vaccinarea

indivizilor;

- prevenţie secundară, ce presupune măsuri de tratament pentru a opri evoluţia şi

transmiterea bolii, prin intermediul medicamentelor menite să oprească sau să distrugă
germenii patogeni, cele mai eficiente fiind antibioticele;

- prevenţia terţiară, ce constă în procesul de reabilitare sau de restabilire a stării de sănătate a

bolnavului.

Datorită dezvoltării domeniului medical şi în special al domeniului imunologiei şi

epidemiologiei, influenţa bolilor epidemiologice asupra mortalităţii a scăzut semnificativ în cele
mai multe ţări. O contribuţie importantă în acest sens a avut-o campania de vaccinare la nivel de
masă. În ultimii ani, ca urmare a Programului Extins de Imunizare, finanţat de OMS şi UNICEF,
aproximativ 80% dintre copiii lumii sunt vaccinaţi împotriva principalelor boli infecţioase ale
copilăriei, program ce a prevenit moartea a peste 2,6 milioane de copii.

Principalii factori care au dus la micşorarea gradului de agresivitate al bolilor

contagioase sunt:

- progresul tehnologiilor medicale: descoperirea antibioticelor şi a unor noi vaccinuri au

permis prevenirea şi tratarea acestor boli;
- participarea populaţiei la ansamblul măsurilor de prevenire constituie prima şi cea mai
importantă condiţie pentru micşorarea agresivităţii acestor boli. Cu regrete, şi astăzi
populaţia participă diferit la activitatea de prevenire în funcţie de câteva variabile cu

8
 caracter social: influenţa familiei sau a prietenilor, gradul de informare, sexul, vârsta,
profesia şi atitudinile oamenilor care reflectă gradul de cultură, religia etc. În România,
de exemplu, epidemiile frecvente de gripă pot fi explicate prin rezerva manifestată de
oameni faţă de imunizare datorită absenţei resurselor financiare, lipsei de informare sau
al nivelului scăzut de educaţie sanitară.
- ieftinirea sau chiar gratuitatea tratamentului în cazul unor boli infecţioase, printre care
tuberculoza, a unor infecţii respiratorii şi boli venerice;
- măsurile de sănătate publică, printre care igiena mediului, purificarea apei, reglementarea
hranei etc.

2. Boli cronice denumite şi boli netransmisibile.

Spre deosebire de bolile contagioase, bolile cronice nu pot fi vindecate în timp scurt
(nu sunt autolimitative) şi nici nu pot fi eradicate sau ameliorate prin măsurile de prevenire
menţionate în cazul primelor. Despre cauzele bolilor cronice medicina contemporană
cunoaşte încă foarte puţin. Aceasta datorită faptului că bolile cronice nu au o singură cauză
ci numeroase cauze, determinate atât de mediul fizic, cât şi de cel social. Sunt cunoscute
cauzele doar a unora dintre ele cum sunt tuberculoza sau sifilisul, care iniţial sunt boli
infecţioase transmisibile, dar pot deveni cronice dacă nu sunt diagnosticate la timp şi tratate
corespunzător. Exemple de boli cronice: boli endocrine şi de nutriţie, cancerul (neoplasmul),
afecţiunile cardio-vasculare sau cerebro-vasculare, bolile aparatului respirator şi circulator,
bolile aparatului digestiv sau genito-urinar, reumatismul, artrozele, malformaţiile congenitale
sau anomaliile cromozomiale. În numeroase ţări, în special în ţările în curs de dezvoltare,
bolile cronice se află pe primul loc în ierarhia morbidităţii la diferite categorii de vârstă, în
special la persoanele vârstnice. În România, bolile cronice care constituie principala cauză de
deces sunt tumorile (cancerul) şi bolile aparatului circulator.

Bolile cronice, specifice în special persoanelor de vârsta a III-a, au dobândit o

importanţă semnificativă pentru practica medicală. În majoritatea cazurilor bolile cronice
sunt un efect direct al procesului de îmbătrânire. Dar, indiferent de vârsta celor afectaţi,
pentru multe boli pericolul cronicizării este mare.

9
 Datorită multitudinii de factori care pot duce la cronicizarea unei boli şi a cauzelor
aproape necunoscute ale bolilor cronice, atenţia specialiştilor este îndreptată spre ideea de a
găsi un numitor comun în experienţa de viaţă a bolnavilor cronici şi spre a contracara
efectele pe care le produc asupra diferitelor grupuri ale populaţiei. De exemplu, apariţia
cancerului sau a tuberculozei nu sunt determinate numai de factori din ambientul fizic, ci şi
de resursele financiare ale pacientului, de gradul de instruire, de stilul de viaţă practicat. De
aceea, tuberculoza are o incidenţă mai mare în categoriile defavorizate ale populaţiei,
cancerul de stomac sau de esofag în grupurile mai sărace, spre deosebire de cancerul de sân
care are o incidenţă mai mare în mediile sociale favorizate. De asemenea, în ultimul timp a
crescut consumul de cafea, alcool sau droguri, cu efecte directe asupra cancerului şi a bolilor
cardiovasculare. De aceea, patologia bolilor cronice trebuie pusă în relaţie directă cu stilurile
de viaţă practicate de populaţie, cu procesele sociale şi economice şi cu factorii sociali care
generează un mod de viaţă responsabil pentru amploarea bolilor cronice.

Principalii factori care favorizează răspândirea bolilor cronice sunt:

- creşterea duratei medii de viaţă: prin prelungirea vieţii mai mulţi oameni ating vârste
înaintate, vârste la care, în principal, îşi fac apariţia şi evoluează bolile cronice;
- regimul alimentar modificat, hipercaloric şi cu multe lipide (grăsimi insolubile în apă),
supraalimentaţia care generează obezitate mai ales în condiţiile sedentarismului
asociate uneori şi cu fumatul, consumul excesiv de cafea, alcool sau droguri conduc la
dezvoltarea bolilor cronice;
- procesul de urbanizare care are efecte adverse asupra sănătăţii prin viaţa trepidantă,
suprasolicitările emoţionale, stres, poluare, sedentarism etc.;
- progresele înregistrate în tratamentul diferitelor boli acute au făcut ca, pe de o parte,
bolile acute să devină mai puţin grave, cu şanse mai mari de supravieţuire ale
bolnavului, dar, pe de altă parte, nefiind vorba întotdeauna de vindecare ci de
ameliorare a unui puseu acut, sunt favorizate repetarea puseelor şi cronicizarea bolii.
Principalele consecinţe ale bolilor cronice sunt:

a. Bolile cronice au nevoie de un tratament foarte îndelungat care necesită cheltuieli mari şi
nu pot fi vindecate, ci doar uşor ameliorate.

10
b. Boala cronică a unui membru al familiei influenţează întreaga familie, rolurile familiale
fiind tulburate (perturbate) din cauza incapacităţii celui bolnav. Fiind specifice vârstei a treia,
prezenţa unui bătrân bolnav în familia nucleară, dependent de adulţi, împiedică desfăşurarea
normală a vieţii de familie. Deoarece speranţa de viaţă este în creştere, numărul bătrânilor
sporeşte şi, deci, şi numărul bolnavilor cronic. Din aceste considerente şi societatea
contemporană se confruntă cu probleme datorate bolilor cronice.

c. La bolnavul cronic se constată modificări ale comportamentului social, dependenţa sporită

faţă de alţii şi discriminarea. Se constată o serie de factori şi reacţii sociale negative faţă de
invaliditatea sau handicapul fizic al celor afectaţi de boli cronice (aşa cum sunt incapacitatea 4
funcţională, devalorizarea rolului lor social şi a poziţiei lor în societate). Aceste reacţii îi
transformă pe bolnavi în fiinţe inadaptate sau marginale, împinse la periferia societăţii.
Devalorizarea socială, inadaptarea şi insecuritatea psihică sunt trăsături principale ale celor
discriminaţi, care ajung să creadă că reprezintă o povară pentru familie şi societate.

Datorită posibilităţilor reduse de intervenţie asupra acestei categorii de boli, accentul este
pus mai mult pe prevenţie, pe măsurile de informare şi educare a populaţiei în sensul evitării
factorilor de risc şi depistării precoce a bolii care poate duce la o recuperare mai bună.

3. Boli psihice.

Despre bolile psihice se cunoaşte mai puţin decât despre bolile infecţioase şi cele cronice.
Ele sunt extrem de complexe şi cu implicaţii psihologice, sociale şi culturale semnificative. La
fel ca şi celelalte categorii de boli, bolile psihice se raportează la fiinţa umană în complexitatea ei
biologică, psihologică şi socială. Majoritatea bolilor psihice sunt considerate tulburări
funcţionale, deşi în unele cazuri ele pot avea cauze organice (ca infecţia bacteriană a creierului)
sau se pot manifesta prin anumite simptome fizice ca bolile psihosomatice, în cazul cărora
procesele fiziologice interferează cu cele de natură psihică.

După unii autori boala psihică constă într-o denivelare (simplificare), dezorganizare
(destructurare), dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei.

4
Deosebirea dintre incapacitatea fizică şi handicapul fizic este că, în timp ce handicapul este o stare subiectivă şi un
rezultat al obstacolelor interpuse între individ şi adaptarea satisfăcătoare, incapacitatea este o stare obiectivă în care
individul şi-a pierdut funcţia unui organ sau a unui element funcţional. Incapacitatea poate fi temporară sau
permanentă.

11
 Din punct de vedere medical boala psihică exprimă o perturbare a personalităţii, tulburare
a conştiinţei de sine sau defect de comunicare interumană. Din punct de vedere social, boala
psihică exprimă o formă de devianţă comportamentală, adică o abatere de la normă. Dar nu orice
abatere de la normă indică o afecţiune mintală. O serie de psihiatri susţin că anormalitatea nu
trebuie denumită boală psihică sau mintală.

Boala fizică (somatică) este diagnosticată pe baza simptomelor (dureri, febră, moleşeală
etc.) declarate de pacient sau de cei apropiaţi. Aceste simptome sunt confirmate prin semne,
precum rezultatele unor analize de sânge, radiografii ecografii etc. Dar, în diagnosticarea bolilor
psihice, simptomele descrise şi afirmaţiile bolnavului şi rudelor nu sunt suficiente. Nu sunt
suficiente nici semnele cum ar fi rezultatele testelor psihologice, observaţiile personalului
specializat, care fiind interpretabile, nu formează o bază certă pentru concluzii. De aceea,
diagnosticarea bolilor psihice este dificilă. Dintre numeroasele criterii utilizate în
diagnosticarea unei anumite tulburări ca fiind o boală psihică, cele mai relevante sunt:

- capacitatea de a raţiona şi de a gândi realist – gradul în care individul poate să ofere un

răspuns corespunzător şi semnificativ unei situaţii date;
- atitudinile individului faţă de alţii şi faţă de sine – perceperea propriei personalităţi,
acceptarea EU-lui cu limitele sale, capacitatea de comunicare cu ceilalţi;
- gradul de integrare şi de consistenţă a personalităţii – relaţia cu ideile culturale ale
contextului social-istoric dat;
- capacitatea de a vedea lumea aşa cum este ea – simţul realităţii,
- capacitatea empatică;
- capacitatea de adaptare la mediu – capacitatea de a soluţiona problemele apărute;
- conştientizarea identităţii personale;
- capacitatea de a stabili scopuri în viaţă şi idealuri care să confere sens existenţei;
- aptitudinea de a face faţă dificultăţilor şi evenimentelor personale, familiale şi sociale.
Există mai multe clasificări ale bolilor psihice. În general tulburările psihice sunt
clasificate în două mari categorii: psihoze şi nevroze:

1. Psihozele afectează întreaga personalitate, viaţa şi comportamentul general al

individului. Ca manifestări psihotice majore amintim: pierderea contactului cu
realitatea şi limitarea sau distrugerea comportamentelor uzuale (cum ar fi relaţionarea

12
 sau menţinerea igienei personale). Psihozele presupun tulburări de lungă durată şi
severe (ex. schizofrenia).
2. Nevrozele nu afectează întreaga personalitate, individul menţinând parţial contactul
cu realitatea. Deseori nevroticii sunt conştienţi de anormalitatea reacţiilor şi
comportamentelor lor. Le pot recunoaşte şi pot discuta despre comportamentele
normale la care doresc să revină.

Cea mai obişnuită clasificare a bolilor psihice cuprinde:

1. Schizofrenia are ca manifestări conduite aberante ale bolnavului şi se aproprie cel mai mult de
ceea ce se numeşte „nebunie”;

2. Psihozele afective implică:

- mania: bolnavul este entuziast, volubil, cu planuri grandioase, cumpără lucruri pe care, de
fapt, nu şi le poate permite, poartă conversaţii cu toată lumea şi este foarte încrezător;
- tulburări (psihoze) depresive recurente: bolnavul are o stare de tristeţe profundă,
dispoziţie depresivă, apetit scăzut, tulburări de somn, lipsă de energie, lipsa plăcerii şi
interesului pentru orice activitate, dificultăţi de concentrare sau în luarea deciziilor,
gânduri repetate legate de suicid sau moarte;
- tulburarea (psihoza) maniaco-depresivă: este dificil de tratat deoarece se manifestă prin
prezenţa alternativă a ambelor stări (mania şi depresia).
3. Nevrozele. În categoria tulburărilor nevrotice legate de stres intră:

- fobia este teama iraţională, nejustificată faţă de un obiect sau o situaţie, ca de exemplu:
claustrofobia (teama de spaţii închise), agorafobia (teama de spaţii deschise), acrofobia
(teama de înălţime) fobia socială (teama de a intra în contact cu alţi oameni) ş.a.;
- tulburări obsesiv-compulsive: obsesiile reprezintă gânduri sau idei care domină
conştientul unei persoane; compulsia este nevoia de a desfăşura repetat o acţiune sau o
mişcare, pentru a evita o situaţie care produce teamă (de exemplu: grija exagerată a
bolnavului faţă de igiena personală şi implicit teama de a nu contacta vreo boală îl
determină să se spele pe mâini foarte des şi chiar să evite contactul corporal cu alte
persoane);

13
 - tulburări somatoforme implică înlocuirea problemei reale cu una acceptabilă;
- personalitatea multiplă: individul cu astfel de tulburare dezvoltă două sau mai multe
personalităţi distincte care, uneori, nu sunt conştiente unele de altele;
- tulburări determinate de stresul post-traumatic, reprezintă un răspuns prelungit sau
întârziat la un eveniment sau situaţie stresantă, în care persoana a fost implicată direct
sau ca martor (cutremur, accident grav, tortură, crimă, viol etc.); simptomele includ
retrăirea repetată a evenimentului, deteriorarea emoţională, detaşarea faţă de cei din jur,
anxietate, depresie, teama faţă de evenimente asemănătoare şi evitarea acestora.
4. Tulburările de personalitate sunt reprezentate cu precădere de comportamentele antisociale şi
de abuzul de alcool sau droguri. În astfel de tulburări individul nu pierde contactul cu realitatea,
dar comportamentele sale sunt integrate stilului său de viaţă, ceea ce face tratamentul dificil.
Dintre tulburările de personalitate amintim:

- personalitatea disociată (numită şi personalitate psihopatică sau sociopatică) frecventă

în jurul vârstei de 15 ani şi se manifestă prin absenteism, vandalism sau delincvenţă; la
vârsta adultă individul nu este interesat să aibă o slujbă, nu respectă legea şi nu este
responsabil faţă de familie sau partener; deseori sunt suficient de deştepţi pentru a evita
să fie prinşi în cazul unor delicte;
- personalitatea schizoidă este considerată de unii specialişti ca fiind o formă uşoară de
schizofrenie; se caracterizează prin însingurare, lipsa de prieteni, indiferenţă faţă de
recompensă sau critică, prin iluzii repetate şi gânduri sau închipuiri magice (ex îşi
închipuie că sunt marţieni sau telepaţi );
- personalitatea narcisistă se caracterizează printr-un simţ extrem al propriei importanţe,
prin fantezii despre mari succese, prin tendinţa de a-i exploata pe ceilalţi, prin
necesitatea acută de atenţie din partea celorlalţi;
- personalitatea paranoidă caracterizează persoanele suspicioase că sunt tratate
întotdeauna prost şi discutate de cei din jur şi care sunt argumentative, suprasenzitive şi
extrem de geloase.

Tema 3

Consecintele psiho-sociale si economice ale bolilor cornice

14
 ASISTENŢA SOCIALĂ-FUNCŢIE ŞI CARACTERISTICI

Asistenta sociala desemneaza un ansamblu de institutii, programe, activitati, profesii,

servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, minoritatilor cu probleme speciale,
aflate temporar în dificultate si care datorita unor cauze de natura economica, socio-culturala,
biologica, psihologica nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod
normal, decent de viata.

Obiectivul interventiei asistentei sociale este de a îi sprijini pe cei aflati în dificultate sa

obtina conditiile necesare unei vieti decente, ajutându-i sa-si dezvolte propriile capacitati si
competente.

Aceste persoane sau grupuri, pe o perioada mai scurta sau mai lunga, nu pot duce o viata
activa autosuficienta fara un ajutor economic sau fara un suport fizic, moral, social, cultural,
ajutor venit din exterior. Acest ajutor are în vedere o perioada limitata de timp, care dureaza
pâna când persoana cu nevoi speciale îsi gaseste resurse sociale, psihologice, economice pentru
a putea duce o viata normala.

Urmatoarele categorii de persoane constituie în mod special obiectul interventiei

activitatilor de asistenta sociala:

-         familii sarace: familii fara venituri sau cu venituri mici în care unul dintre
parinti este somer, familii monoparentale, familii cu multi copii al caror necesar
depaseste veniturile parintilor;

-         copii care traiesc în mediu familial si social advers, abandonati si

institutionalizati;

-       minori delincventi, tineri neintegrati;

-      persoane dependente de droguri si/sau alcool;

-      persoane abuzate fizic si sexual;

-     persoane cu handicap fizic si/sau psihic;

-       persoane cu boli cronice si degenerative fara sustinatori legali;

-       persoane în vârsta aflate în incapacitate de autoservire;

-         persoane care au suferit în urma calamitatilor naturale, sociale;

-       persoane care au suferit discriminari (sociale, fizice, economice, psihologice) -

grupari minoritare cu mai putine drepturi fata de populatia majoritara.

15
 Asistenta sociala, ca parte esentiala a protectiei sociale, reprezinta un mod operativ de
punere în aplicare a programelor de protectie sociala pentru categoriile sus mentionate. Ea
asigura prin serviciile sale specifice atenuarea partiala a inegalitatilor existente.

Sistemul de asistenta sociala se bazeaza pe principiul sprijinirii persoanelor aflate în

dificultate la un moment dat în functie de necesitatile lor, sursa financiara fiind reprezentata de
fonduri bugetare de stat sau fonduri obtinute de la indivizi sau comunitate; în acest caz, prestatia
se face în functie de nevoile existente, conform principiului solidaritatii sociale si nu dependent
de contributia personala anterioara.

Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul de asigurari sociale nu este

precizat decât în limite mici prin lege, urmând a fi specificat prin analiza individuala a cazurilor,
pentru care este nevoie de anchete sociale efectuate de specialisti.

Functii ale asistentei sociale în societatea contemporana

-         Identifica si înregistreaza segmentul populational care face obiectivul activitatii

sociale.

-       Realizeaza o diagnoza a problemelor socio-umane cu care persoanele

vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta într-o anumita perioada
si în anumite conditii socio-economice si culturale date.

-         Dezvoltarea unui sistem coerent de programe, activitati profesionalizate, de

protectie si suport al acestora.

-      Identificarea surselor de finantare a programelor de sprijin.

-      Constientizarea propriilor probleme de catre cei aflati în situatie de risc.

-     Stabilirea drepturilor si modalitatilor concrete de acces la serviciile specializate de

asistenta sociala cu ajutorul cadrului legislativ institutional.

-       Suportul prin consiliere, terapie individuala sau de grup în vederea refacerii
capacitatilor de integrare socio-culturala si economica.

-      Promovarea unor strategii de prevenire a situatiilor defavorizante.

-         Dezvoltarea unui program de cercetare stiintifica la nivel national si local

privind dimensiunea problemelor celor aflati în situatii speciale.

Niveluri de actiune ale mecanismelor de asistenta sociala

16
 Mecanismele de asistnta sociala actioneaza la nivel individual prin asistenta economica,
psihologica, morala pentru persoanele în nevoi-someri, persoane dependente de droguri si
alcool, persoane cu probleme de integrare în munca si victimele a oricarui fel de abuzuri.

Un alt nivel de actiune este cel interpersonal si de grup prin terapiile de familie, de cuplu
sau ale grupurilor marginalizate.

Un al treilea nivel este cel comunitar, în care actiunea se manifesta prin rezolvarea
problemelor si conflictelor interetnice, mobilizarea energiilor individuale si colective pentru
refacerea resurselor necesare integrarii lor normale.

Un mod de actiune a specialistilor în asistenta sociala este furnizarea de date si

cunostinte grupurilor minoritare din punct de vedere social pentru ca acestia sa se poata constitui
în grupuri de presiune sau sa creeze programe tip lobby pe lânga forurile de decizie politica si
administrativa, facilitând solicitarea unor înlesniri pentru interesele lor.

În ultimul rând, un rol tot mai important pe lânga institutiile guvernamentale îl au

institutiile nonguvernamentale, organizate pe sistem nonprofit, care se bazeaza pe o participare
tot mai larga de tip voluntariat. Aceste organizatii preiau o parte din functia de protectie a
statului, devenind o veriga importanta în constitutia societatii civile.

Sprijinul social este privit pe buna dreptate ca fiind deosebit de important în revenirea si
depasirea starilor dureroase provocate de bolile cronice. Reprezinta un raspuns si o oportunitate
de reconectare la ceilalti. Înseamna oportunitatea de a identifica si exprima sentimente. Suportul
social sau în caz nefericit lipsa acestuia, reprezinta o variabila cruciada în procesul de adaptare al
supravietuitorilor la pierderile multiple cauzate de bolile cronice. Fiecare noua pierdere aminteste
supravietuitorului de celelalte pierderi anterioare. Fiecare noua pierdere redeschide cicatricile
pierderilor trecute provocând astfel o noua suferinta. Varietatea caracteristicilor pierderilor
anterioare influenteaza de asemenea tipul, intensitatea si durata durerii. Când apar si alti factori
care pun în dificultate ameliorarea durerii sau când apare o alta suferinta nerezolvata în contextul
pierderilor anterioare, supravietuitorul este pus în fata faptului de a face fata unor problme
sumative ce dau nastere la dureri multiple.

Infecţia cu HIV îndeplineşte criteriile de încadrare în rândul bolilor cronice, suferinţa

persoanei bolnave (sau infectate cu HIV) interferează viaţa familiei acesteia. Infecţia cu HIV nu
distruge progresiv doar sistemul imunitar, ci distruge în acelaşi timp şi imunitatea psihologică a
bolnavului şi familiei sale.

Prin efectele lor, bolile cronice şi mai ales SIDA se compară cu un cutremur ce zdruncină
din temelii toate elementele de structură ale edificiului psihic şi psihosocial: valori, atitudini,

17
stiluri comportamentale, obişnuinţe, deprinderi, încrederea în capacitatea de apărare a
organismului şi, cel mai grav, încrederea în sine şi în ceilalţi. Această problematică complexă
generează o adevărată „morbiditate psihosocială”.

Implicaţiile psihosociale în cazul bolilor cronice şi HIV/SIDA sunt la fel de

copleşitoare ca şi cele medicale. Printre aspectele psihosociale care marchează o persoană
bolnavă cronic se numără, la nivel individual: limitarea posibilităţilor fizice; limitarea
atribuţiilor profesionale şi familiale; pierderea încrederii de sine şi în ceilalţi; izolarea;
supraprotecţia sau respingerea de către familie, rude, prieteni; dorinţa de a cunoaşte cât mai
multe despre boală; respingere din partea serviciilor sociale şi medicale; afectarea întregii
familii; agravarea problemelor deja existente – consum de alcool sau droguri, lipsa locuinţei
etc.

Familia reprezintă mediul optim, privilegiat de dezvoltare şi ocrotire pentru orice

persoană, dar mai ales pentru cei care suferă de o boală cronică, incurabilă. Cercetările au
demonstrat că pentru bolnav mediul cel mai propice este cel familial, propriul cămin, care îi
conferă siguranţă, îi conferă căldura pe care mediul clinic nu i-o poate oferi Familia este cea care
asigură o relaţie afectivă de calitate, stabilă, continuă, dragostea membrilor familiei având un
caracter miraculos pentru sănătatea bolnavului.

În momentul în care într-o familie unul dintre membrii suferă de o boală terminală, cea
mai mare parte a energiilor, resurselor şi a timpului familiei se îndreaptă către acesta. Deseori
viaţa socială a acestor familii devine dramatică şi plină de carenţe afective. Pe de altă parte,
sistemul social nu permite familiei să se elibereze de obligaţiile pe care le are faţă de statutul
social. În fazele terminale ale bolii, deseori familia nu are altă posibilitate de a-şi îngriji bolnavul
decât cu preţul renunţării la locul de muncă. Întreaga familie se confruntă cu durerea bolnavului,
cu stările oscilante de sănătate ale acestuia, cu lipsa resurselor financiare, deteriorarea relaţiilor
între ceilalţi membri ai familiei, izolarea şi stigma societăţii şi chiar teama de moarte. Astfel,
unele familii ajung în situaţia în care nu mai pot să-şi îngrijească bolnavul şi să-i ofere
sentimentul de siguranţă.

REACŢII ŞI RĂSPUNSURI LA BOLILE CRONICE

18
 Reactiile la aflarea diagnosticului unei boli cronice difera de la o persoana la alta. Asa
cum am mai mentionat durerea este un proces individual. Fiecare individ coopereaza cu
pierderea într-o modalitate unica si personala.

Unii cercetatori considera ca a distinge între normal si anormal, între patologic si

nonpatologic în sfera suferintei este extrem de dificil.

Reactii emotionale si comportamentale la aflarea diagnosticului

În ceea ce priveste reactia emotionala si comportamentala la aflarea tristului diagnostic,

întâlnim doua categorii mari de raspunsuri:

-      intrapsihice si

-    interpersonale.

Raspunsurile intrapsihice sunt raspunsurile îndreptate catre propriul sine, iar cele
interpersonale sunt raspunsurile îndreptate catre ceilalti.

Cele mai raspândite reactii care apar când suntem pusi în fata unei astfel de "vesti" sunt:

-        negarea

-       rusinea si vinovatia

-        ideatie suicidara

-        anxietatea

-        abuzul de substante chimice

-        crize ale relatiilor interpersonale

-        comportamentele de evitare

-        supararea

-        culpabilizarea

Raspunsuri stadiale la pierderile suferite

Kubler-Ross (1969) considera ca persoanele care se confrunta cu bolile cronice si în mod

special cele infectate cu HIV/SIDA parcurg urmatoarele stadii:

19
 -        negare si izolare ("nu, nu eu"),

-        furie si revolta ("de ce eu?"),

-        târguiala, negociere ("bine eu, dar..."),

-        depresie ("da, eu"),

-        acceptare ("viata merge mai departe").

Granitele dintre aceste stadii nu sunt precise, ci mai degraba fluide si într-o agitatie
continua.

Dupa alti autori este mentionata o alta clasificare a stadiilor:

-                   soc si negare

-                   supralicitare si confuzie

-                    acoperirea realitatii

-                    reevaluare si redresare.

TEMA 4

Prevenirea bolilor cronice

20
 Etapele de vârstă de după 65 ani se caracterizează prin apariţia unor probleme clinice.
Acestea depind de zestrea nativă a individului, de modul de viaţă, de educaţie, cultură şi
instruire. Persoanele sunt mai predispuse la îmbolnăvire pe măsura înaintării în vârstă datorită
scăderii imunităţii şi a creşterii vulnerabilităţii: bolile sunt contactate mai uşor, evoluţia este mai
îndelungată, vindecarea se obţine mai greu.

Cronicizarea este o caracteristică importantă a îmbolnăvirilor persoanelor vârstnice.

Există boli cronice care se instalează în continuarea unei boli acute care nu se vindecă (ex.
reumatism cronic). Există boli cronice care sunt caracterizate de evoluţii cronice de la început
(ex. arteroscleroza, diabetul, osteoporoza etc.). În cazul acestor boi, pe fondul evoluţiei cronice
se pot dezvolta episoade acute, crize sau accidente (cum ar fi infarctul miocardic, accidentul
vascular cerebral, fracturile datorate osteoporozei). Bolile cronice cu largă extindere sunt: bolile
cardiovasculare, cancerul, bolile pulmonare cronice nespecifice, tuberculoza, diabetul zaharat.

Morbiditatea5 datorată bolilor cronice este în creştere peste tot în lume şi este în legătură,
în mod special, cu îmbătrânirea populaţiei. Din această cauză reprezintă un factor de influenţă al
politicilor sociale şi de sănătate prin costurile în creştere pe care le impune în direcţia
tratamentelor, îngrijirilor şi serviciilor sociale. Soluţia de atenuare a creşterii costurilor de orice
fel este prevenirea. Se pleacă de la principiul indiscutabil conform căruia, a preveni este mai
avantajos decât a vindeca (a interveni). Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul bolilor cronice
şi a epidemiei SIDA a vindeca este, la ora actuală, imposibil. În faţa incidenţei crescute a bolilor
cronice, inclusiv în rândul populaţiei tinere, şi a atacului agresiv al virusului HIV, prevenirea îşi
găseşte o legitimitate indiscutabilă. Un mare adevăr axiomatic spune „când nu poţi să lupţi,
trebuie să te aperi !”. Acest adevăr trebuie puternic implantat în subconştientul fiecăruia dintre
noi, astfel încât să iasă la iveală şi să ne orienteze conduita în mod aproape reflex ori de câte ori
ne aflăm în impas.

Dar şi în situaţiile de prevenire există limitări importante. Una dintre cele mai severe
limite este necooperarea sau insuficienţa cooperării persoanelor sănătoase (tineri şi adulţi).
Cooperarea la aceste vârste este foarte importantă, deoarece, în aceste faze ale vieţii trebuie
iniţiate programele şi dezvoltate conduitele individuale de prevenire. Oamenii dau atenţie
5
Morbiditatea reprezintă un indicator al stării de sănătate care măsoară frecvenţa cazurilor de îmbolnăvire nou
înregistrate într-un anumit teritoriu şi o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an) de către dispensarele medicale
teritoriale şi de întreprindere, raportate la numărul mediu al populaţiei.

21
problemelor de sănătate doar când se îmbolnăvesc, când poate fi prea târziu şi când costurile sunt
foarte mari. Un proverb românesc spune „omul este mai recunoscător leacului care îl vindecă
decât sfatului care îl apără”.

Aspectul cronicizării este cu atât mai complex cu cât la persoanele vârstnice este
caracteristică polipatologia (polidiagnosticul sau polimorbiditatea), adică existenţa
concomitentă a două sau mai multe boli, în timp ce la celelalte vârste există în general o singură
boală. Cele mai multe studii au constatat existenţa concomitentă la persoanele vârstnice a 4-5
boli. De exemplu, o persoană în vârstă poate suferi concomitent de: diabet zaharat, hipertensiune
arterială, cataractă, reumatism cronic. Aspectul polipatologiei vârstnicului creează probleme
deosebite privind calitatea vieţii, necesarul de tratament şi costurile ridicate ale acestuia, nevoia
de îngrijire, riscul de complicaţii şi agravare, starea de dependenţă etc.

Agravarea şi complicaţiile bolii reprezintă o altă caracteristică a evoluţiei bolilor cronice

în special la bătrâni. Acestea se explică prin: scăderea capacităţii de apărare a organismului;
asocierea îmbolnăvirii diferitelor aparate sau sisteme ale organismului care se influenţează
reciproc negativ; dificultăţile terapeutice care ţin de toleranţa mai scăzută a vârstnicilor la
medicamente (pe măsură ce are nevoie de mai multe medicamente, vârstnicul le tolerează din ce
în ce mai greu).

Ca şi în cazul infecţiei cu HIV (încadrată în rândul bolilor cronice) şi în bolile cronice

principalele modalităţi de prevenire sunt:

1. Prevenţia primară este cea mai importantă şi înseamnă evitarea sau amânarea apariţiei
bolilor şi a complicaţiilor lor, în special a celor cardiovasculare, prin: încetarea fumatului,
reducerea consumului de alcool, reducerea colesterolului seric, combaterea hipertensiunii
arteriale;

2. Prevenţia secundară se referă la detectarea cât mai precoce a bolilor pentru îmbunătăţirea
rezultatelor tratamentului;

3. Prevenţia terţiară se referă în principal la stările cronice şi are ca scop evitarea sau
amânarea complicaţiilor. Ca măsuri de prevenţie terţiară se pot aminti: mişcarea (plimbări

22
lungi, exerciţii fizice), menţinerea unei greutăţi corporale ideale, reducerea sau
managementul stresului etc.

A preveni înseamnă a desfăşura o amplă activitate educaţională care să ofere

oamenilor oportunitatea:

· să se informeze în legătură cu boala, cu modalităţile de îmbolnăvire şi cu mijloacele de

evitarea a riscurilor;

· să accepte ei înşişi că sunt vulnerabili faţă de diferite boli, în special cele datorate
stresului;

· să înveţe abilităţile şi deprinderile esenţiale pentru comunicarea cu ceilalţi şi să dezvolte

un comportament asertiv6;

· să înţeleagă în ce măsură sunt influenţaţi de alţi oameni şi să fie capabili să reacţioneze

diferenţiat;

· să conştientizeze şi să înţeleagă presiunile sociale, culturale etc., să reflecte asupra

normelor, valorilor care le ghidează viaţa şi să-şi construiască propriul sistem de valori în
baza căruia să ia decizii personale, cu alte cuvinte să-şi asume responsabilitatea propriei
vieţi şi să-şi ia în stăpânire propria fiinţă.

Promovarea sănătăţii şi a bunăstării populaţiei (inclusiv a populaţiei vârstnice) este un

deziderat care vizează:

- reducerea efectelor tuturor factorilor care cresc riscul de îmbolnăvire;

- dezvoltarea politicilor de prevenire a îmbolnăvirii în rândul populaţiei;
- accesul la alimente şi o nutriţie adecvată pentru toate persoanele;
- accesul egal la servicii de îngrijire de sănătate, prin eliminarea inegalităţilor sociale şi
economice, bazate pe vârstă, sex, etnie etc.;
- dezvoltarea serviciilor primare de îngrijire a sănătăţii.
TEMA 5

6
asertivitate – caracteristica unei persoane care îşi exprimă cu uşurinţă punctul de vedere şi interesele, fără
anxietate, fără a le nega pe ale celorlalţi. (Larousse(a), 1998, p.81)

23
 Rolul asistentului social în cazul persoanelor aflate în bolile terminale

În munca alături de bolnavii terminali contează nu doar pregătirea profesională a

asistentului social, ci şi experienţa sa de viaţă. Aceasta deoarece, asistenţii sociali sunt la fel de
vulnerabili ca şi clienţii lor atunci când este vorba despre moarte. Dacă asistentul social a trecut
printr-o situaţie de viaţă asemănătoare – o situaţie de deces în familie în urma unei suferinţe,
aceste amintiri neplăcute vor reveni o dată cu asistarea clientului său bolnav.

Orice asistent social care acompaniază un bolnav terminal trebuie să ţină cont de
următoarele:

- dacă bolnavul este internat în spital, trebuie să se ţină cont: de disconfortul creat de
mediu pacientului; de rutina mediului spitalicesc în ceea ce priveşte orarul, îngrijirea
bolnavului etc.;
- dacă asistentul social lucrează în echipă, trebuie să ţină cont de informaţiile pe care
ceilalţi specialişti din echipă i le furnizează cu privire la boală, la diagnoză, prognoză,
de ierarhia procesului decizional etc.;
- asistentul social trebuie să ţină cont de valorile bolnavului, ale familiei, ale
coechipierilor;
- deseori există divergenţe de idei între asistentul social şi ceilalţi profesionişti din
echipă privind practicile medicale, tehnicile de intervenţie necesare etc. De aceea,
asistentul social trebuie să acţioneze cu mult tact, cu diplomaţie, adoptând rolul de
negociator. Negociator este adesea şi între pacient şi familia sa, sau între familie şi
personalul medical;
- asistentul social trebuie să fie prezent la discuţiile care îl privesc pe clientul său pentru
a avea o imagine completă despre ceea ce trăieşte acesta şi pentru a-i putea oferi unele
informaţii. El poate oferi explicaţii despre comportamentul clientului său, uneori
neînţeles sau respins de personal sau de familie;
- asistentul social trebuie să fie disponibil nu doar pentru bolnav şi pentru familia sa, ci
şi pentru personalul medical. Uneori rolul său este de a explica şi educa mentalitatea
cadrelor medicale care lucrează cu bolnavul;

24
- indiferent dacă lucrează cu bolnavul în spital sau acasă, asistentul social va oferi
bolnavului şi familiei acestuia suport psiho-emoţional prin intermediul şedinţelor de
consiliere individuală şi/sau familială. Va încerca să ajute familia în perioada de
perturbare a rolurilor, a scopurilor şi valorilor acesteia;
- asistentul social îndeplineşte şi rolul de mediator între client (sau sistemul client) şi
diferiţi furnizori de servicii. Medierea poate fi făcută între bolnav şi familia sa, bolnav
şi alţi bolnavi, între bolnav şi personalul medical etc.;
- un rol esenţial al asistentului social este de a furniza bolnavului terminal informaţii
cu privire la etapele pe care acesta le parcurge alături de familia sa spre moarte;
- asistentul social poate ajuta familia bolnavului să fie incluşi în grupuri de suport atât
înaintea decesului cât şi ulterior. Familia nu trebuie abandonată după deces, ci
trebuie ajutată să depăşească această perioadă, rărind întâlnirile cu aceasta în mod
precaut şi treptat;
- în situaţii extreme, asistentul social îl poate reprezenta pe clientul său în formă legală,
ajutându-l să întocmească ultimele documente necesare, sau să facă demersuri pentru
aranjamentele funerare ale clientului său.

TEMA 6

Consilierea pacientului în stare terminală

25
 Scopul consilierii este de a ajuta beneficiarii sa gaseasca solutii adecvate pentru a face
fata cu bine noilor situatii aparute în viata lor.

Nu price persoana, chiar daca poseda pregatirea profesionala necesara, are un nivel înalt
de cunostinte de specialitate, poate fi un bun consilier. Sunt necesare anumite calitati native,
calitati ce nu se pot obtine din carti sau biblioteci, ci se afla, poate uneori ascunse, în sufletul
nostru, în fiinta naostra, ne-am nascut cu ele si putem doar sa le scoatem la lumina sau nu.

Calităţile necesare consilierului:

1. Calmul

Un bun consilier trebuie sa-si pastreze calmul în situatii de criza. Nu este indicat "sa
intram" si noi în criza. Tonul vocii consilierului, calitatea, viteza vorbirii si inflexiunea
trebuie sa reflecte încredere si sprijin.

2. Atitudinea non-critica

Consilierul trebuie sa demonstreze respect pentru beneficiari prin respectarea

dreptului acestora de a-si mentine propriile standarde. Desi în viata personala consilierii nu
ar fi ales aceeasi optiune, nu trebuie sa-si impuna valorile si morala lor asupra beneficiarilor.

3. Încrederea în sine

Pentru a fi eficace, un consilier trebuie mai întai sa se considere eficace. Încrederea în

noi însine va creste odata cu pregatirea, dezvoltarea deprinderilor si experienta pozitiva pe
care le vom câstiga prin munca intensa si pregatire profesionala.

4. Abilitatea de a empatiza si preocuparea sincera pentru celalalt

Motivatia principala a unui consilier o reprezinta preocuparea sincera pentru oameni.

Ea reprezinta capacitatea de a întelege si de a se identifica cu sentimentele, gândurile si
experientele cuiva, fara ca acestea sa fie direct communicate, îl ajuta pe consilier sa
stabileasca o legatura cu beneficiarul. Trebuie evitat riscul de a supraestima capacitatea
proprie de întelegere a ceea ce simte beneficiarul. Relatia stabilita se bazeaza pe consideratie
si respect fata de beneficiar, în mod special atunci când exista diferente între atitudinile
privitoare la credinte sau comportamente.

Capacitatea consilierului de a demonstra caldura si interes fata de beneficiar va

încuraja încrederea si deschiderea acestuia, lucru atât de necesar în relatia dintre cei doi.

5. Rabdarea

26
 Este foarte posibil ca beneficiarii sa nu urmeze imediat sfaturile consilierilor, ei nu au
totdeauna capacitatea de a exprima problemele cu care se confrunta, chiar le este greu sa
gaseasca cuvintele. Consilierul trebuie sa astepte cu rabdare si sa nu forteze beneficiarul, sau
sa-i impuna valorile / parerile sale.

6. Constiinta de sine

Valorile personale influenteaza reactiile consilierului care, la rândul sau va influenta

modul în care va reactiona beneficiarul. Valorile si credintele consilierului pot fi diferite de
cele ale beneficiarului iar greutatile personale din viata consilierului pot afecta capacitatea
acestuia de a asculta în mod eficient si de a raspunde pacientului.

7. Deprinderi de consiliere

Deprinderile de consiliere se deosebesc de calitatile de consiliere prin faptul ca

deprinderile pot fi învatate, pot fi însusite de catre consilier ca un material nou. Spre exemplu,
deprinderea de a fi un bun ascultator se poate învata în timp si cu multa rabdare.

TEMA 7

Rolul serviciilor de asistenţă medico-socială adresate persoanelor cu boli cornice

27
 PLANUL DE INTERVENŢIE

În situaţia în care clinicile se confruntă cu un număr tot mai mare de bolnavi incurabili
este foarte important ca echipa de specialişti (medici, asistenţi sociali, psihologi) să treacă rapid
la identificarea problemei, la formularea şi implementarea unui plan de intervenţie. Orice plan
de intervenţie trebuie să satisfacă următoarele criterii:

 trebuie să fie clar în specificarea problemelor şi intervenţiilor;

 să fie individualizat nevoilor şi scopurilor clientului;
 să permită evaluarea progresului clientului în indicatori măsurabili.
Pentru a elabora un plan de intervenţie eficient este necesară culegerea unor date iniţiale
cu privire la client, date care pot fi obţinute printr-o evaluare complexă bio-psiho-socială. În
culegerea şi evaluarea acestor date iniţiale despre client este foarte importantă eficienţa
comunicării din cadrul echipei multidisciplinare.

Asistentul social trebuie să evalueze relatările bolnavului prin prisma unor criterii
precum: posibile probleme legate de familia de origine sau de propria sa familie; starea actuală
de sănătate fizică; reţeaua de suport social (rude, prieteni, cunoştinţe, vecini); conflicte
interpersonale; existenţa unor factori de stres actuali sau cronici; starea emoţională; strategii de
coping ale bolnavului; stima de sine etc. Aceste date pot fi culese prin mai multe metode, cum ar
fi: interviul clinic; anamneza; obţinerea datelor prin convorbiri cu familia sau aparţinătorii;
testarea psihologică; observaţia etc.

În general, în stabilirea unui plan de intervenţie se parcurg următoarele etape:

1. Selectarea problemei. Este important ca problemele clientului să fie ierarhizate în :

probleme primare; probleme secundare şi alte probleme. În general, bolnavul
cooperează cu atât mai bine cu specialistul cu cât intervenţiile din cadrul şedinţelor de
consiliere se adresează în mai mare măsură nevoilor lui;
2. Definirea problemei se referă în special la definirea problemei în plan
comportamental. Este foarte important să se evalueze manifestarea problemelor
bolnavului în termeni comportamentali. De exemplu, lipsa comunicării sau evitarea

28
 discuţiilor despre boală între membrii familiei şi bolnav se pot reflecta comportamental
prin evitarea momentelor de intimitate cu bolnavul sau împiedicarea acestuia de a
intra în contact cu alte persoane care suferă de aceeaşi boală. Dacă se defineşte
problema în plan comportamental, ea va fi mai uşor de gestionat;
3. Stabilirea scopului. În cazul persoanelor bolnave cronic scopul propus este, de obicei,
de lungă durată, de aceea el poate fi stabilit în termeni largi, generali. Formularea
scopului trebuie făcută sub forma unui rezultat pozitiv aşteptat ca urmare a
procesului de consiliere. De exemplu, un scop de lungă durată în lucrul cu familia
poate fi: acceptarea diagnosticului de boală incurabilă în condiţiile unui echilibru
emoţional şi comportamental;
4. Formularea obiectivelor. Obiectivele trebuie formulate sub formă de indicatori
obiectivi şi măsurabili, care să fie aproape de realizarea scopului. Obiectivele pot fi
gândite ca o serie de paşi ce trebuie parcurşi pentru a rezolva situaţia-problemă.
Exemple de obiective: identificarea şi exprimarea de către membrii familiei a trăirilor
şi sentimentelor legate de aflarea veştii că bolnavul din familie suferă de o boală
incurabilă; creşterea interesului membrilor familiei faţă de nevoile bolnavului;
5. Implementarea intervenţiilor. Intervenţiile sunt acţiuni derulate de către specialişti
(medic, psiholog, asistent social) pentru a ajuta bolnavul sau familia să realizeze un
obiectiv. Intervenţiile sunt selectate în funcţie de nevoile bolnavului şi de acţiunea
terapeutică a consilierului. Exemple de intervenţii: redirecţionarea clientului de la
discutarea unor probleme sociale spre conflictele emoţionale şi exprimarea
sentimentelor; realizarea unui joc de rol cu părintele unui copil bolnav care se
pregăteşte de aflarea diagnosticului; folosirea unui exerciţiu proiectiv care permite
bolnavului să-şi exprime percepţia asupra bolii, sănătăţii, familiei, viitorului;
6. Evaluarea rezultatelor, presupune urmărirea cazului până când scopul acestuia se
presupune a fi atins. Evaluarea rezultatelor, în urma acţiunilor psihoterapeutice,
presupune o analiză amănunţită în patru direcţii (planuri): în plan comportamental,
cognitiv, afectiv şi interpersonal.

29
 TEMA 8

Îngrijirile de tip instituționalizat ale bolnavului cronic

Sistemul de asistenţă socială în bolile cronice

30
 Sistemul de asistenţă socială trebuie să ofere răspunsuri la problema socială generată de
o boală cronică şi în special de HIV/SIDA, deoarece acestea nu pot fi eradicate în mod absolut,
ci pot fi controlate epidemiologic, clinic şi terapeutic la nivel comunitar.

La nivel internaţional, strategiile de politică socială şi de sănătate au variat de-a lungul

timpului faţă de problematica SIDA de la măsuri restrictiv-punitive (ex: Suedia, unde pacienţii
sunt strict monitorizaţi şi orice suspiciune în privinţa unui comportament iresponsabil este
sancţionat imediat cu privarea de libertate), la crearea unor servicii medicale şi de asistenţă
socială specializate (în Germania, Franţa, Marea Britanie) şi investiţii masive în cercetarea şi
monitorizarea internaţională a fenomenului (S.U.A.). De asemenea, la nivel mondial, există o
reţea de instituţii care dezvoltă programe în domeniu: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
prin Strategia Globală SIDA; Uniunea Europeană (UE); Consiliul Europei (CE); Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU) prin programul său special UNAIDS.

Răspunsul sistemului de asistenţă socială în acest sector ar putea fi sintetizat astfel:

- programe naţionale şi comunitare de prevenţie: educaţie pentru sănătate; campanii

informative în şcoli; spoturi publicitare etc.;
- programe pentru oferirea de servicii medicale şi psihosociale populaţiei infectate:
dispensare şi clinici de zi, centre de consiliere, centre de suport etc.;
- programe concrete de protecţie socială prin implicarea comunităţii locale susţinute de
politici şi strategii naţionale: programe de integrare şcolară a copiilor seropozitivi;
programe de absorbţie profesională pentru adulţii seropozitivi care pot presta anumite
activităţi; programe de sprijin economic pentru cei infectaţi: exemplu Marii Britanii,
în care persoanele seropozitive, care nu se pot întreţine singure, primesc locuinţă şi
mobilier gratuit.
Experienţa ţărilor dezvoltate arată că, în urma implementării acestor programe a crescut
speranţa de viaţă a persoanelor seropozitive şi s-au rezolvat multe dintre problemele legate de
boală. Deoarece majoritatea programelor amintite sunt costisitoare, ţările sărace nu-şi pot
permite să dezvolte asemenea programe.

Intervenţia sistemului de asistenţă socială se realizează prin sprijin psihologic şi

emoţional acordat bolnavului, terapie individuală şi de grup, consiliere, orientare spre alte

31
servicii de specialitate. Consilierea bolnavilor reprezintă o formă de sprijin psihologic şi
social. Dezechilibrele provocate de impactul bolii în structurile familiale sunt impresionante.:
tensiuni şi dizarmonii familiale, abandon, divorţialitate etc. Două principii fundamentale stau
la baza consilierii:

1. principiul confidenţialităţii;
2. principiul responsabilităţii şi respectării drepturilor persoanelor bolnave;
În unele ţări dezvoltate consilierea este parte integrată a strategiilor sistemului de
asistenţă socială şi de sănătate publică. Reţeaua sanitară din România, prin spitalele de boli
infecţioase şi în special în cadrul clinicilor destinate persoanelor seropozitive, dezvoltă asemenea
servicii de consiliere în care lucrează echipe multidisciplinare (medici, asistenţi sociali,
psihologi). Câteva direcţii sanitare judeţene, în special cele din zonele cu incidenţă crescută a
infectărilor cu HIV, au preluat astfel de programe sociale, dezvoltate la iniţiativa unor organizaţii
nonguvernamentale. Astfel de programe se derulează în Bucureşti şi în judeţele Constanţa,
Giurgiu, Craiova, Hunedoara, Galaţi, Bacău, Iaşi.

Persoanelor bolnave li se oferă şi servicii de consiliere prin intermediul altor structuri

decât cele sanitare. Autorităţile locale, prin intermediul unor servicii de asistenţă socială, pot
interveni în rezolvarea diferitelor probleme cu care se confruntă persoanele seropozitive. În ţara
noastră serviciile medicale şi sociale de care are nevoie o persoană seropozitivă sunt gratuite şi
se asigură în mod obligatoriu, fiind reglementate prin lege.

TEMA 9

Îngrijirea pacientului cu boli cronice

Îngrijirile paleative

32
 Asistenţa socială nu priveşte problema strict din perspectiva bolii, a fenomenului sau
procesului morţii, ci mai degrabă a bolilor adiacente celei fiziologice. Astfel, asistenţa socială se
adresează mai degrabă îngrijirii bolnavului şi familiei prin prisma modalităţilor de comunicare,
de relaţionare, de suport, de înţelegere şi de exprimare care există între aceştia. Problema
centrală a asistentului social în cazurile terminale sunt strategiile de coping pe care familia şi
bolnavul le adoptă în această situaţie. Tendinţele actuale, de minimalizare a morţii, împiedică
individul să obţină informaţiile necesare în caz de boală, informaţii care se referă atât la
drepturile şi obligaţiile bolnavului, cât şi la posibile resurse.

În România, majoritatea bolnavilor aflaţi în fază terminală sunt externaţi datorită atât
incapacităţii personalului specializat de a acorda îngrijiri adecvate în acest stadiu al bolii, cât şi
datorită supraaglomerării spitalelor. Deseori familia încearcă să convingă medicii de necesitatea
internării bolnavului. Aceasta deoarece, în faza terminală, familia se simte absolut neputincioasă
în faţa cerinţelor multiple şi complexe ale bolnavului. Doar echipa de specialişti din spitale
(medic, psiholog, asistent social) poate acorda îngrijiri specializate şi de calitate bolnavului aflat
în fază terminală. Din aceste considerente, cei care sunt preocupaţi de soarta acestor bolnavi şi a
familiilor lor au subliniat necesitatea unor schimbări în privinţa sistemului de asistare şi îngrijire.
Astfel s-au născut îngrijirile paleative. Îngrijirile paleative consideră bolnavul ca fiind un om
viu, iar moartea ca pe un proces normal.

Îngrijirile paleative reprezintă un concept nou în România. El a devenit necesar

deoarece îngrijirea pacienţilor terminali este o problemă de interes naţional, iar necesitatea şi
dreptul la astfel de îngrijiri au fost de curând recunoscute şi legalizate. OMS a definit îngrijirile
paleative ca fiind îngrijirile active şi complete ale pacienţilor suferind de o maladie ce nu mai
răspunde la un tratament curativ. Îngrijirile paleative constituie o modalitate importantă de
îmbunătăţire a calităţii vieţii bolnavilor terminali şi a membrilor familiei acestora, întrucât
durerea este prevalentă în aceste afecţiuni. Îngrijirile paleative trebuie să aibă în centrul atenţiei
durerea şi suportul psihologic. Accentul se pune pe terapia durerii, prin administrarea de
medicamente cu care se tratează durerea, fiind vorba în special de opioide (în special morfina) şi
prin terapii de suport psihologic (pentru durerea psihică).

33
 . Scopul îngrijirilor paleative este de a asigura cea mai bună calitate a vieţii până la
moarte, ţinând cont de diferitele nevoi: fizice, psihologice, relaţionale şi spirituale. Prin astfel
de îngrijiri se urmăreşte:

- controlul durerii fizice;

- ameliorarea simptomelor care alterează calitatea vieţii pacientului (sufocare, greaţă
etc.);
- îngrijiri corporale şi de confort (masaj, hidroterapie, cromoterapie, aromoterapie etc.);
- ascultarea suferinţei psihologice a bolnavului, intervenţii psihoterapeutice, consiliere
psihologică şi dacă este nevoie acordarea de tratament medicamentos pentru reducerea
anxietăţii şi a depresiei;
- ajutor spiritual acordat de preot;
- ajutor material pentru a face faţă problemelor financiare şi materiale;
- asistenţă psihologică pentru aparţinători;
- adaptarea vizitelor, îngrijirilor şi a meselor la ritmul bolnavului
Îngrijirile paleative includ 5 principii:

1. Acceptarea că a muri este un fenomen normal;

2. Ameliorarea simptomelor, care perturbă stadiul terminal, ca scop al tratamentului;
1. Unitatea de îngrijire paleativă cuprinde pacientul şi anturajul său apropiat (în
special familia);
2. Este necesar să se susţină familia în timpul doliului;
3. O echipă pluridisciplinară compusă din profesionişti (medici, psihologi, asistenţi
sociali, asistenţi medicali, preoţi etc.) este cea mai în măsură să aplice acest tip de
tratament.
Primul centru de îngrijiri paleative din ţara noastră (Centrul de Terapie a Durerii) pentru
asistarea medicală, socială şi spirituală (psihologică) a bolnavilor de cancer în stadiu avansat s-a
înfiinţat în comuna Voluntari, în octombrie 2005, la iniţiativa Fundaţiei „Sfânta Irina”.
Actualmente, în întreaga ţară există doar patru centre de îngrijiri paleative pentru bolnavii
incurabili: la Bucureşti, Braşov, Paşcani şi Constanţa, însă şi în aceste centre numărul paturilor
este absolut insuficient. Bolnavii de cancer din ţara noastră sunt în număr din ce în ce mai mare.
Durerile la care sunt supuşi în ultimele clipe de viaţă sunt greu de descris. Bolnavii sfârşesc în

34
chinuri groaznice, fără să aibă la căpătâi un specialist. Din acest motiv ar fi ideal ca pacienţii în
faza terminală să fie internaţi în centre speciale de îngrijiri paleative, unde să fie în permanenţă
sub îngrijire de specialitate (medicală şi psihologică).

35