Compensarea in cazul def de auz

Pentru păstrarea legăturii homeostatice dintre necesităţile persoanei şi circumstanţele

externe, se produce o modificare în funcţionarea celorlalte simţuri, precum şi în organizarea
perceptivă (Myklebust, 1964). Compensarea presupune o substituire a funcţiei lezate prin
crearea unui mod de acţiune pe baza legii unităţii şi interacţiunii unui sistem, pentru
echilibrarea funcţională a organismului şi pentru adaptarea la mediul natural şi social. Stănică
şi Popa (1994) abordează compensarea din perspectiva teoriei sistemelor. Ei disting trei tipuri
de compensare: organică, funcţională şi mixtă.

Compensarea organică se realizează la nivelul fiecărui bloc sistemic iar în cazul deficienţei
auditive se manifestă creşterea eficienţei funcţiei auditive prin exersarea auzului rezidual.

Compensarea funcţională se face la nivel intersistemic prin preluarea funcţiilor afectate de

către analizatori valizi, precum şi prin completarea nivelului senzorial-perceptiv prin
suplinire mintală. Personalitatea umană fiind un sistem dinamic, deschis, funcţionarea sa are
la bază respectarea principiilor integrării şi ierarhizării, al activismului, unităţii, analizei şi
sintezei informaţiilor.

Teoriile referitoare la suplinire senzorială şi compensare au fost grupate de către Colin (1991)
în: teoria indiferenţei, a contagiunii şi a compensării. Teoria indiferenţei susţine că afectarea
unuia dintre simţuri nu se răsfrânge asupra celorlalte. Teoria contagiunii susţine influenţarea
celorlalte simţuri de către simţul defect, fie pe baza contagiunii etiologice (un factor etiologic
răspunzător de surditate poate afecta şi alţi analizatori) sau pe baza principiului interacţiunii
analizatorilor. Teoria compensării se referă la preluarea parţială de către simţurile valide a
unei părţi din funcţiile simţului afectat. Există trei modalităţi de manifestare prin: compensare
senzorială, perceptivă şi intelectuală.

Compensarea organică sau senzorială - Privarea de un simţ este însoţită de o superioritate a

celorlalte simţuri. La deficienţii de auz vederea şi tactil- kinestezicul ar avea o putere de
discriminare mai mare ca la valizi. Gratuitatea acestei ipoteze a fost demonstrată prin studii
experimentale (Hayes, Ferray citaţi de Colin, 1991).

Compensarea perceptivă - Percepţiile simţurilor intacte vor fi mai vii, mai precise, urmate de
o viaţă intensă a reprezentărilor. Această concepţie este dezminţită de cercetările asupra
imaginilor eidetice la surzi precum şi de faptul demonstrat că, percepţia şi memoria surdului
nu prezintă superioritate decât pentru imagini familiare.

Compensarea intelectuală - Complexitatea informaţiilor pe care copilul le extrage din date

lacunare ar fi consecinţa unei elaborări intelectuale. Însă, evoluţia în timp a labiolecturii arată
că perfecţionarea rezultatelor în citirea labială depinde de automatizarea procesului, iar apelul
la reflecţie analitică asupra datelor vizuale perturbă acest proces.

Compensarea, după Mare (1993) are diverse accepţiuni:

În sens larg, prin compensare se are în vedere întregul proces instructiv-educativ care vizează
dezvoltarea personalităţii copilului cu toate componentele sale. În măsura în care surditatea
afectează anumite funcţii psihice acţiunea recuperatorie vizează întreaga personalitate.
În sens restrâns, compensarea constă în angajarea tuturor modalităţilor senzoriale în vederea
principalei consecinţe a surdităţii, adică diminuarea stării de mutitate. Această acţiune se
numeşte demutizare: deblocarea limbajului verbal în primul rând sub forma sa orală. Sistemul
verbal, în mod normal, implică funcţionarea mai multor componente senzoriale şi efectoare.
Verigile acestor sisteme sunt periferice şi centrale. Limbajul este un sistem complex care la
om se manifestă pe fondul funcţiei semiotice (capacitatea creierului uman de a folosi semne).
Funcţia semiotică stă la baza tuturor formelor de limbaj care ar putea fi dezvoltate la copil.
Sistemul verbal- oral angajează o serie de analizatori şi de organe efectoare.

Activitatea verbală şi produsul finit al activităţii verbale în formă orală sunt distincte:

   Activitatea verbală implică: auz, văz, simţul tactil-vibratil şi cel kinestezic.
   Produsul finit este un produs sonor, se adresează în primul rând analizatorului
auditiv care recepţionează produsul activităţii verbale şi poate fi detaşat de subiect
prin înregistrare. Şi ceilalţi analizatori sunt implicaţi în recepţia diferitelor momente
ale activităţii verbale: văzul recepţionează mişcările aparatului fono-articulator
(labiolectura); analizatorul vibro-tactil percepe vibraţiile produse în timpul activităţii
verbale; receptorii cutanaţi recepţionează unele momente ale activităţii verbale

(contactul buzelor, al limbii).

Când este afectată funcţia auditivă sunt puse în lucru două modalităţi de compensare:

 una naturală realizată prin perfecţionarea capacităţilor senzorial-perceptive intacte

şi care poate fi intersistemică şi intrasistemică;

 şi compensarea tehnică.

Compensarea naturală intrasistemică se realizează prin dezvoltarea resturilor auditive
prin

exerciţii specifice precum şi prin antrenamentele auditive legate intim de activitatea
de demutizare. Compensarea intersistemică permite o perfecţionare a sistemelor
senzorial-perceptive intacte, fiind vizate doar unele momente ale activităţii verbale şi
nu produsul finit al acesteia.

Compensarea tehnică creşte eficienţa procesului auditiv-verbal prin amplificarea

capacităţii senzorial-perceptive. Toate mijloacele tehnice vizează produsul final al
activităţii verbale, sunetul. Unele mijloace tehnice transformă semnalul sonor în
semnale perceptibile pe diferite canale senzoriale.

O activitate prin care se completează informaţiile provenite de la organele senzoriale

este lectura. Prin intermediul lecturii ne completăm pe plan mintal ceea ce în mod
obişnuit apare ca o reprezentare specifică sau comună unor sensibilităţi, reuşim să
transferăm informaţii dintr-un registru senzorial în altul, intervenind procesul numit
sinestezie (Fraser, 1995). Persoanele care au un simţ deteriorat vor avea percepţii
asupra mediului diferite de ale persoanelor auzitoare, atât cantitativ cât şi calitativ.
Omul găseşte soluţii pentru a se acomoda cu starea de surditate. Copilul “învaţă” să
fie surd, iar acest lucru maschează deficitul senzorial şi are implicaţii asupra
dezvoltării şi educaţiei acestor copii.
Relaţia dintre defect şi deficienţă nu este o relaţie de directă proporţionalitate. În cazul în care
orientările educative şi expectanţele privind reuşitele copilului surd se bazează doar pe o
evaluare a dificultăţilor perceptive, se săvârşeşte o eroare.

Croxen şi Fraser (1980) descriu sistemul de procesare a informaţiilor prin cele patru
caracteristici ale acestuia: 1) păstrarea şi transmiterea informaţiilor; 2) selectarea
informaţiilor; 3) elaborarea informaţiei; 4) realizarea feed-back-ului.

Prelucrarea informaţiei de către copiii surzi, capătă anumite particularităţi. Astfel, este
important rolul protezei auditive pentru asigurarea unei percepţii auditive, chiar dacă
rudimentară. Copilul trebuie protezat în stereofonie şi trebuie învăţat să asculte ceea ce poate
auzi. O protezare adecvată şi o educaţie auditivă bine concepută vor permite copilului să
integreze în comportamentul său mesajele acustice. El trebuie să înveţe să interpreteze
sunetul distorsionat şi modul de elaborare al răspunsului. Interpretarea informaţiilor auditive
prin intermediul protezei necesită şi limitarea zgomotului de fond. O importanţă aparte o are
reducerea nesiguranţei văzută ca ansamblul informaţiilor care sunt neînţelese de către copil.
Oricine începe să cunoască şi să se descurce într-un anumit domeniu (auditiv, limbă vorbită
şi/sau limbă scrisă) are la început impresia că totul devine foarte “zgomotos”. Experienţele
trebuie să fie organizate într-un model informaţional care să servească selectării informaţiei
din mediu. Are contribuţie redundanţa informaţiei care permite concentrarea procesării
informaţiei şi elaborarea ei. Exemple de redundanţă sunt:

 folosirea simultană a limbajului verbal, a celui facial şi corporal în transmiterea unui
mesaj;

 gestionarea prelucrării şi a interpretării informaţiilor receptate pe baza unor categorii de

informaţii din limba vorbită şi anume: informaţii fonologice, sintactice, semantice.

Ivimey (1977) arată că nu se produce o percepţie liniară a vorbirii: ceea ce percepem nu este
ceea ce auzim ci este produsul final al procesului cognitiv. Pentru a reuşi să acceadă la
limbajul vorbit, copiii cu deficit auditiv, trebuie să depăşească simpla receptare a unor
elemente izolate, ceea ce constituie doar o abordare superficială sau o etapă iniţială în acest
proces complex care este achiziţia şi dezvoltarea limbajul verbal.