Sunteți pe pagina 1din 8

Unitatea de învăţare U1.

Structura proceselor de comunicare

Cuprins
U1.1. Introducere
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
U1.3. Particularităţile şi calitatea comunicării
U1.4. Elementele şi acţiunile procesului de comunicare
U1.5. Funcţiile şi formele comunicării
U1.6. Rezumat

U1.1. Introducere
Procesul de socializare a omului, demarat încă din cele mai vechi timpuri, a fost
posibil numai prin instrumentul comunicării.
Comunicarea este procesul de creare de idei, de grupare de informaţii şi de
generare de mesaje de către o sursă, de transmitere a acestora printr-un canal şi de
recepţionare şi interpretare a acestora de către un receptor.
Mai pe larg, comunicarea se poate defini ca schimbul de mesaje care transmit
informaţii, idei, atitudini, sentimente, păreri sau instrucţiuni între indivizi sau
grupuri, cu scopul generării şi coordonării de activităţi, precum şi de conştientizare
a sensului acestora.
Funcţionarea eficientă a organizaţiilor de toate tipurile, antreprenoriale, financiare,
publice, de învăţământ este condiţionată de o bună comunicare.

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o introducere a
cursanţilor în universul comunicării.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 explice elementele care compun procesul de comunicare;
 explice în mod diferenţiat funcţiile şi formele comunicării;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U1.3. Particularităţile şi calitatea comunicării


Ca tipuri de comunicare deosebim comunicarea verbală şi non-verbală, care includ
elemente vorbite, scrise şi vizuale. În timp de ponderile comunicării verbale şi a celei non-
verbale într-o organizaţie sunt aproximativ egale, în cadrul comunicării verbale determinant
este modul de comunicare faţă de conţinutul de idei transmis.
Fig. U1.3.1. Ponderea tipurilor de comunicare

Circa 50% din comunicare se realizează pe cale verbală, adică utilizând limba vorbită
sau scrisă. O particularitate a comunicării prin limbă este procesul de codificare-decodificare
implicat de utilizarea cuvintelor ca mijloc de transmitere a sensurilor. Exprimarea ideii de
transmis prin cuvinte, se numeşte codificare. Perceperea sensului limbii, al cuvintelor de către
receptor se numeşte decodificare.
Dualitatea ipostazelor limbii: când este înţeleasă atât de emiţătorul cât şi de receptorul
mesajului, limba reprezintă un mijloc eficient de comunicare; în caz contrar ea se constituie ca
impediment în calea comunicării; prin comunicarea mediată, prin traducere, procesul
codificării şi decodificării se dublează, ceea ce poate altera sensul mesajului transmis.
Calitatea transmiterii mesajului, adică înţelegerea acestuia de către receptorul ţintă în
sensul dorit de emiţător este conferită de unele particularităţi importante:
Expresivitatea devine indispensabilă mai ales în cazul receptorilor cu un nivel redus al
percepţiei, cum ar fi un nivel cultural sau intelectual scăzut, provenienţă dintr-un mediu social
defavorizat, diferenţe de cultură şi/sau limbă, vârstă (fragedă sau înaintată) etc. Formularea
trebuie deci adaptată receptorului pentru nu altera sensul transmis.
Claritatea exprimării necesită utilizarea cuvintelor cele mai precise şi simple.
Structura propoziţiei trebuie de asemenea să fie simplă. Este profund greşită concepţia
conform căreia calitatea sensului sau formei mesajului cresc printr-o exprimare bombastică.
Lungimea, forma şi tonul mesajului. Este dovedit că receptorul îşi pierde interesul faţă
de mesajele lungi. Mesajul trebuie să conţină strict ideile de transmis, exprimate clar, simplu
şi complet, în succesiune logică, fără a fi reluate în exprimări diferite.
Forma mesajului trebuie să corespundă regulilor de exprimare şi, respectiv, de
redactare aplicabile contextului respectiv de comunicare: în sfera privată, mediu industrial, de
afaceri etc. Corectitudinea gramaticală trebuie să fie impecabilă.
Reacţia la un mesaj este determinată într-o măsură mai mare de ton decât de conţinut
(vezi figura de mai sus). O atitudine sau formulare nepoliticoasă şi virulentă pot declanşa încă
de la început respingere din partea receptorului, comunicarea devenind ineficientă.
Compatibilitatea emiţătorului şi receptorului din punctul de vedere al limbajului
utilizat pentru transmiterea mesajului (verbal sau non-verbal) şi al cadrului socio-cultural şi
intelectual în care se situează.
Înţelegerea generată, ca măsură a calităţii comunicării se poate exprima grafic ca
intersecţie a mulţimii sensurilor codificate şi emise cu mulţimea sensurilor receptate şi
decodificate de receptorul ţintă (figura U1.3.2).

Fig. U1.3.2 Înţelegerea ca intersecţie a sensurilor emise şi receptate

U1.4. Elementele şi acţiunile procesului de comunicare


Elementele procesului de comunicare, aşa cum reies din figura U1.4.1 sunt:
emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul de transmitere a mesajului şi, după caz a feedbackului,
contextul. Canalele pot fi naturale sau tehnice.

Exemple
Canale naturale: zgomote, onomatopee, vorbire, limbă, limbajul corpului
Canale tehnice: comunicare în scris/tipar, prin mijloace audio-vizuale, prin
telecomunicaţii, prin intermediul tehnicii de calcul

codificare Canal decodificare


Emiţător transmitere Receptor
Mesaj
decodificare Canal Codificare
Receptor transmitere Emiţător
feedback
Fig. U1.4.1 Modelul de bază al procesului de comunicare
Emiţătorul, pentru a-şi satisface nevoia de a comunica informaţii sau idei unui
receptor ţintă, concepe un mesaj, îl codifică şi alege calea de transmitere a acestuia. Spunem
că emiţătorul este partenerul activ din cadrul procesului de comunicare.
Receptorul este ţinta mesajului emis, indiferent dacă este conştient sau nu de iminenţa
primirii acestuia. Spunem că receptorul este partenerul pasiv în procesul de comunicare.
Mesajul este forma pe care o îmbracă ideile şi/sau informaţiile transmise. Mesajul
poate fi verbal, non-verbal sau mixt.
Mesajul verbal utilizează cuvinte, scrise sau vorbite. Mesajul non-verbal utilizează
semne, simboluri, elemente vizuale şi auditive (zgomote, onomatopee, muzică etc.), limbajul
corpului (mimică, gesturi, poziţii ale corpului etc.) şi elementele contextului.
Mesajul mixt combină elemente verbale şi non-verbale, cum ar fi de exemplu o
înregistrare video cu fond muzical şi însoţită de un comentariu vorbit.
Canalul de transmitere este concretizat prin căile de transmitere, naturale sau tehnice
ale mesajului. Un canal de transmitere real este o combinaţie a căilor naturale şi tehnice.
Exemplu
Canalele de transmitere la vorbire: verbal, limbajul corpului, elemente audio-
vizuale
Contextul. Indiferent de canalul utilizat, transmiterea mesajului se produce întotdeauna
într-un context, care poate să amplifice sau să diminueze conţinutul de idei transmise.
Exemplu
Contextul mesajelor verbale orale:
- încăperea şi atmosfera (formală sau relaxată, felul şi dispunerea mobilierului
etc.)
- codul vestimentar al participanţilor (sobru, oficial, degajat)
- momentul (ziua, ora) la care are loc
- discuţie anunţată sau surpriză

AP U1.3: Identificaţi 3 elemente de context la comunicarea verbală scrisă.

Acţiunile procesului de comunicare, aşa cum pot fi deduse din figura U1.4.1 sunt:
Acţiunile emiţătorului:
- Identificarea nevoii de comunicare a informaţiilor de transmis şi a receptorului vizat
- Conceperea şi codificarea mesajului
- Alegerea canalului şi transmiterea mesajului
Acţiunile receptorului:
- Decodificarea mesajului
- Perceperea sensului mesajului
- După caz, conceperea şi codificarea unui mesaj feedback
- Alegerea canalului şi transmiterea mesajului feedback
U1.5. Funcţiile şi formele comunicării
Funcţia sau funcţiile îndeplinite de un anume proces de comunicare, precum şi
rezultatele acestuia pot fi intenţionate sau neintenţionate, percepute şi conştientizate sau nu de
către participanţi.
Clasificate după efectul (vizat sau nu) asupra receptorului, funcţiile îndeplinite de
comunicare pot fi de: informare, educare, convingere, amuzament.
Raportat la elementele comunicării, funcţia îndeplinită de aceasta poate fi:
expresivă – în raport cu emiţătorul
reprezentativă – în raport cu mesajul
apelativă – în raport cu receptorul
Funcţia expresivă, respectiv emotivă este una de evidenţiere a stărilor interne ale
emiţătorului; autorul mesajului se referă la el însuşi.
Funcţia reprezentativă (referenţială) apare la mesaje concentrate pe subiectul
abordat, când se fac trimiteri la referinţe, de exemplu la evenimente, persoane, idei etc.
Funcţia apelativă, persuasivă sau retorică solicită obţinerea unui răspuns din partea
receptorului; autorul mesajului se concentrează asupra receptorului.
Alte funcţii descrise în literatura de specialitate cuprind:
Funcţia poetică se concentrează asupra formei; această funcţie poate să apară la
verificări de texte, la activităţi de mimă, la abordarea unor aspecte poetice şi stilistice.
Funcţia contextuală (situaţională): cadrul în care are lor comunicarea; include
elementele de context, verbale şi non-verbale, diferite de conţinutul propriu-zis al mesajului.
Funcţia metalingvistică apare la analizarea codurilor utilizate în comunicare: la
procese de învăţare, de analizare a unor texte, la verificarea codurilor din conversaţie etc.
Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi
controlul funcţionării acestuia; această funcţie se poate referi la menţinerea contactului pe
parcursul comunicării, la controlarea zgomotului, atât la nivel fizic, cât şi psihologic.
Funcţia metacomunicativă caracterizează procesele de comunicare la care mesajul
are forma unor evenimente care se referă la un eveniment.

După necesităţile pe care le satisfac, funcţiile comunicării pot fi clasificate în:


fizice: persoane cu deficienţe de comunicare interpersonală, care sunt mai expuse
îmbolnăvirilor şi au o perspectivă de viaţă mai redusă.
Exemplu
persoane singure, fără parteneri de viaţă, fără familii, izolate social

de identitate: identitatea unei persoane se defineşte prin felul în care comunică şi prin
partenerii de comunicare preferaţi. S-a demonstrat că majoritatea oamenilor preferă
comunicarea cu partenerii care le confirmă identitatea, imaginea şi părerea pe care o
au despre ei înşişi, fie aceasta una încrezătoare sau defavorabilă.
de stabilire şi recunoaştere a poziţiei reciproce sau a statutului participanţilor la
comunicare, într-un mod indirect, care permite păstrarea demnităţii fiecăruia, prin
asumarea de roluri în cadrul comunicării.
de generare de înţelegere (prin mesaje care vizează construirea unei relaţii între
parteneri, transmise însă prin subînţelesul mesajului propriu-zis).
sociale
Exemplu
nevoia de a fi acceptat şi inclus, nevoia de a controla, de afecţiune, de relaxare

practice: este nevoie de comunicare pentru rezolvarea oricăror probleme.


de obţinere de informaţii (de multe ori necesitând oferirea de informaţii; dezvăluiri
personale ale emiţătorului)

Formele comunicării deja discutate includ comunicarea verbală (prin limbă, oral sau în
scris) şi non-verbală prin limbajul corpului (gesturi, mimică), zgomote şi onomatopee,
materiale audio-vizuale nevorbite.

Tipuri de comunicare non-verbală

Variaţii de înălţime a vocii, de volum, ton, precum şi pauzele în


Paralingvistică
vorbire care transmit sensuri

Imaginea fizică bazată pe impresia de sănătate/condiţie fizică, pe


Imagine
Limbajul corpului

îmbrăcăminte, accesorii, elemente cosmetice (fard, parfum) etc.

Kinesică Gesticulaţie, inclusiv expresia feţei, postura corpului

Haptică Comunicare prin atingere

Proxemică Comunicarea prin distanţa/apropierea faţă de partener

Efectul timpului asupra comunicării, pe parcursul mesajului,


Cronemică
înainte, după sau între mesaje

Simbolistică Simbolurile utilizate pentru transmiterea sensurilor

Olfactivă Comunicarea prin mirosuri, ale participanţilor şi/sau ale contextului.


Pe lângă formele verbală sau non-verbală, comunicarea există la mai multe niveluri, în
funcţie de care adoptă anumite particularităţi şi îndeplineşte anumite funcţii.
Nivelurile comunicării se pot clasifica după cum urmează:
- Comunicare intrapersonală: comunicarea unei persoane cu ea însăşi
- Comunicare interpersonală: între două persoane (doi parteneri de comunicare)
- Comunicare în grup restrâns/lărgit: în grup de până la/peste 25 persoane
- Comunicare organizaţională: în cadrul unor societăţi comerciale (industriale,
comerciale, financiar-bancare), a unor instituţii de învăţământ, administrative etc.
- Comunicare în masă sau publică: prin intermediul de medii speciale (mass-media),
orientate către un public larg
- Comunicare internaţională: între culturi diferite, de cele mai multe ori intermediată,
prin interpret sau traducător.

U1.6. Rezumat
 Particularităţile comunicării includ: procesul de codificare – decodificare,
dualitatea ipostazelor sale, expresivitatea, claritatea, lungimea, forma, tonul,
compatibilitatea emiţător-receptor.
 Calitatea comunicării este dată de gradul înţelegerii mesajului de către
receptor.
 Elementele procesului de comunicare sunt: emiţătorul, receptorul, mesajul,
canalul de transmitere a mesajului şi, după caz a feedbackului, contextul.
Canalele pot fi naturale sau tehnice.
 Acţiunile procesului de comunicare includ:
 Emiţătorul: identificarea nevoii de comunicare şi a receptorului,
conceperea şi codificarea mesajului, alegerea canalului şi transmiterea
mesajului
 Receptorul: decodificarea şi perceperea sensului, conceperea şi
codificarea unui mesaj feedback, alegerea canalului şi transmiterea de
feedback
 Funcţiile comunicării se pot clasifica după:
 Efect: de informare, educare, convingere, amuzament
 Elementele comunicării: expresivă, reprezentativă, apelativă, poetică,
contextuală, metalingvistică, fatică, metacomunicativă
 Necesităţile satisfăcute: fizice, de identitate, de confirmare a statutului,
de înţelegere, sociale, practice, de obţinere de informaţii.
 Formele comunicării cuprind: comunicarea verbală (oral sau în scris) şi non-
verbală prin limbajul corpului, zgomote, onomatopee, materiale audio-vizuale.
 Tipurile de comunicare non-verbală sunt: paralingvistică, limbajul corpului
(imagine, kinesică, haptică, proxemică), cronemică, simbolistică, olfactivă.
 Nivelurile comunicării sunt: intrapersonală, interpersonală, în grup restrâns sau
lărgit, organizaţională, în masă sau publică, internaţională.