deştept...

― Despre tine n-a zis nimic?

― Ce să zică? se miră Dan.
― N-a zis că eşti un urîcios şi un papă apă de ploaie... Las-că-ţi arăt eu...
Ameninţarea lui Tic era rostită într-o doară. Nici Dan n-o luă în serios. Ursu profitase de schimbul de
cuvinte dintre cei doi şi terminase pasajul captivant. Se reaprinse în el spiritul de aventură.
― Grozav! visa el. Nici eu nu m-aş da în lături. O mişcare fulgerătoare...
Ceilalţi doi îl priveau fără să-l înţeleagă:
― Ce s-a întîmplat! se înfricoşă Dan care punea în legătură spusele lui Ursu cu ameninţarea lui Tic. Ce
mişcare fulgerătoare? Nu uita că eşti de două ori mai greu decît mine... Sau îl înveţi pe Tic cum să sară la
bătaie?
― Ar fi o fală nemaipomenită să-şi pună Ursu mintea cu tine, se răzbună totuşi Tic. Numai să te
ameninţe, fără să-ţi scape vreo labă, şi-ai căpătat cel puţin o săptămînă un respect şi o preţuire în oraş cum
n-ai avut niciodată în viaţa ta...
Cel care făcu cel mai mare haz la gluma lui Tic era chiar Dan.
― Uite, mă jur că evit de azi încolo timp de o săptămînă orice conflict cu tine. Întotdeauna mă prinzi pe
picior greşit!
― Şi după o săptămînă?
― Am eu timp pînă atunci să-mi antrenez ambele picioare. Chiar de mîine încep. Pînă la Vultureşti sînt
vreo douăzeci de kilometri. Cînd mă gîndesc...
― Cred c-ar fi mai bine să plecăm cu trenul, spuse Ursu. Ne lasă la Brînceni la vreo şapte kilometri. Mai
ales că de la Brînceni, la Vultureşti mergem numai prin pădure. Ce spuneţi?
Şi Dan şi Tic acceptară fără rezerve propunerea lui Ursu.
― Cred că n-are rost să ne pregătim pentru un popas lung. Într-o zi, dăm de capătul firului. Putem
merge cu mîinile în buzunar, fluierînd...
Şi această nouă propunere primi aprobarea celorlalţi. Fără rucsacuri, fără bocanci, fără orice alte
poveri, e mult mai frumos drumul. Dar din păcate trebuiră să renunţe repede la acest gînd frumos. În poarta
apăruse Lucia gîfîind. Şi Lucia nu era fiinţa care să se agite în van, şi mai ales să alerge fără un motiv foarte
serios. Cînd o văzu în starea aceea, Tic simţi că i se moaie picioarele.
― Ce-i cu tine? o întîmpină Dan.
― A fost cineva dintre voi la Vultureşti?
― Am fost eu odată, răspunse Ursu. Adică am trecut pe la marginea satului, nu m-am oprit. Dar drumul
îl cunosc bine, adică drumul de la Brînceni pînă la Vultureşti.
― Atunci n-ai văzut ruinele?
Toţi băieţii se repeziră spre Lucia.
― Ce ruine?
― Acum am aflat şi eu, spuse Lucia. Vin chiar de la muzeu. Mi-am amintit ceva în legătură cu legenda
Castelului celor două cruci şi a Cetăţii Vulturilor. Şi m-am dus la muzeu...
― Vultureşti! descoperi Tic. Şi nimeni dintre noi nu s-a gîndit.
― Stai, Tic, nu te grăbi! La muzeu am aflat o mulţime de lucruri care ne interesează pe toţi.
Lucia le povesti băieţilor că la muzeu există un fel de culegere de texte cu privire la istoria Vultureştilor.
Cu sute de ani în urmă, la marginea dinspre nord a satului, se înălţa o cetate din care n-au mai rămas decît
nişte ziduri în paragină. Unii istorici au încercat pe baza asemănărilor de nume să identifice în ruinele de la
Vultureşti misterioasa Cetate a Vulturilor sau Castelul celor două cruci, care, precum spune legenda, ar fi
slujit ca loc de refugiu pentru familiile domneşti şi ca loc de adăpost pentru comorile ţării. Dar în ciuda
cercetărilor făcute, savanţii n-au descoperit nimic pe acele meleaguri. Mai mult, ruinele, compoziţia şi
conformaţia lor dovedeau că, la vremea ei, cetatea din Vultureşti fusese mai degrabă o întăritură zidită cu
dibăcie, un fel de cazarmă a ostaşilor aflaţi sub porunca vornicului care stăpînea acel ţinut. Ba nici nu era
trecută pe hărţile vremii şi nici consemnată prea des în documente ca o cetate de seamă. Pesemne că din
cauza asta fusese lăsată cu timpul în paragină.
― Tocmai paragina asta, spuse în concluzie Lucia, îmi dă de gîndit. Nu vi se pare şi vouă cam
misterioasă? Poate că în mod intenţionat cetatea a fost lăsată uitării, şi a fost "dispreţuită" de documente. Ca
să nu dea de bănuit cuiva. Ce spuneţi?
― Că povestea începe să devină pasionantă! răspunse Dan.
― Dar în aceeaşi măsură creşte posibilitatea ca scrisoarea să fie o farsă, aminti Lucia.
Pe Tic începea să-l enerveze instabilitatea Luciei. Îşi schimba părerile de la un minut la altul. O întrebă
direct:
― Şi ce te face să ajungi la părerea asta?
― Pentru că apare posibilitatea unei explicaţii în enigma adresei uitate. Fata putea să-şi închipuie că, în
clipa cînd vom primi mesajul ei, ne vom gîndi imediat la Vultureşti. Adresa ei era subînţeleasă. Şi apoi cel
care ne-a adus mesajul nu e şi el din Vultureşti? Iată dintr-o dată două indicaţii care ne pot duce exact în