locul unde vrea ea... să-şi bată joc de noi.

― Şi nu s-ar putea oare să se găsească în preajma Vultureştilor Castelul celor două cruci? întrebă Dan.
Undeva pe-acolo prin munţi.
― Nu-s munţi, îl temperă Ursu. Numai nişte dealuri. Şi păduri cît vezi cu ochii.
― Dac-o fi în pădure castelul? întrebă Tic cam arţăgos. Ce, nu se poate?
― Nimic nu e imposibil, spuse Lucia. Dar mă cam îndoiesc. Am căutat atîtea documente. Nici un cuvînt.
Chiar să se înşele toţi istoricii?... Şi apoi un castel în pădure? Nu văd cum a putut rămîne nedescoperit atîtea
sute de ani. Sub pămînt? Atunci nu mai e castel... e o văgăună. Nu într-o văgăună se ascundeau familiile
domneşti. Cum credeţi şi voi. În orice caz, ruinele trebuie văzute.
― Vii şi tu cu noi? se repezi Tic pentru a o obliga pe Lucia la un răspuns şi mai ales pentru a nu pierde
momentul care i se părea foarte favorabil.
― N-are nici un rost să mergem atîţia. Voi trei sînteţi destui. Numai să nu vă pierdeţi degeaba timpul
pe-acolo. Dacă vedeţi că nu-i nimic... n-o lăsaţi pe "prizoniera în alb" să-şi bată prea multă vreme joc de voi.
Întoarceţi-vă. Dacă găsiţi ceva, aveţi mijloace de comunicaţie.
Deşi lui Tic nu prea-i plăcea tonul poruncitor al Luciei, o lăsă nepedepsită de teamă să nu-i treacă prin
cap altă teorie. Se mulţumi cu o simplă întrebare:
― Şi cu mesagerul ce facem?
― Eu cred că o să fie foarte uşor. Sînt aproape sigură că nici nu va mai fi nevoie să-l căutaţi sau, în cel
mai rău caz, o să-l găsiţi acolo în sat. Aş fi gata să pariez.
― Deci tu continui să crezi că la mijloc e o...
Dan refuză să rostească ultimul cuvîntdin pricina privirilor ucigătoare ale lui Tic. "Că e de datoria
noastră să ne convingem care-i adevărul", sublinie Lucia.
― Foarte bine! zise Ursu care preferase să tacă pînă la concluzia finală. Mîine în zori plecăm. Cum aflăm
ceva, vă comunicăm...
Tic răsuflă uşurat. Acum era sigur. Pînă la plecare mai rămăsese puţin. Se codea dacă să-l ia sau nu pe
Ţombi. Deocamdată... Nu!... Dar...
― Nu mai putem merge cu mîinile în buzunar! descoperi prichindelul.
― De ce? întrebă Dan.
― Cum o să cercetăm ruinele? Cu palmele?
Ursu îl linişti:
― Prea multe nu ne trebuie. Două lopeţi mici. Un tîrnăcop scurt. O secure. Frînghii. Cîţiva ţăruşi... dar
ţăruşii îi facem acolo, la faţa locului. Şi dacă-i vorba să stăm la ruine, atunci trebuie să luăm şi cortul. Şi
nişte provizii...
― Şi o trusă! îi aminti Lucia.
― Şi echipament de excursie! adăugă Ursu. Nu ştiu dacă ne trebuie neapărat bocanci, dar nici nu ne
putem aventura numai cu pantofi de basket.
― Şi lanterne! strigă vesel prichindelul, care începea să simtă freamătul şi neprevăzutul unor
extraordinare întîmplări.

CAPITOLUL VIII

Patru persoane coborîră din tren la halta Brînceni, în dimineaţa aceea. Cei trei cireşari şi o fetişcană de
vreo optsprezece ani cu nişte cozi negre, ca pana corbului şi lungi pînă la coapse. De la haltă porneau două
drumuri, unul ducea în sat, celălalt ocolea satul şi intra în pădurea deasă care acoperea toate dealurile din
jur. Fetişcana, după ce aruncă o privire curioasă şi veselă cireşarilor, porni în pas sprinten pe drumul care
ducea spre sat. Cireşarii apucară cealaltă cale. La intrarea în pădure întîlniră spre surprinderea lor aceeaşi
fată care parcă se oprise să-i aştepte.
― Păi de ce n-aţi spus că mergeţi prin pădure. Că porneam împreună.
― Tot spre Vultureşti? întrebă la rîndul său Dan.
― Tot. Văs-că şi-mneavoastră. Dar nu v-am mai văzut pe-acolo. Parc-aţi fi cam nouţi pe la noi...
Mergeau împreuna pe drumul larg care tăia în două pădurea.
― Nici n-am mai fost! răspunse Ursu mirat de vorbăria fetei.
― Asta-i bună. Dar ce căutaţi la noi cu atîtea bagaje? Nu cumva mergeţi la ruine? De vreo trei ani n-a
mai fost nimeni pe-acolo.
― De ce să nu mergem? făcu Dan pe miratul. Nu e voie?
― Ba cum nu. Da' nu ştiu ce-ţi mai putea vedea. Că tot ce au lăsat oamenii au sfărîmat învăţaţii aceia.
Nu-ş ce căutau că nu scoteau o vorbă. Oamenii ziceau că umblă după nişte oase, da' parcă poţi să crezi.