Sunteți pe pagina 1din 7

CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI

SOCIAL-CULTURALE

Alături de nevoile individuale, există şi o serie de nevoi sociale a


căror satisfacere reclamă organizarea de către autorităţile publice centrale şi
locale a unor acţiuni cu ajutorul unor instituţii publice.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt îndreptate spre
realizarea de servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau sub formă de
transferuri băneşti (alocaţii bugetare, pensii, ajutoare, etc.). De prestaţiile
social-culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale, iar în
unele cazuri întreaga populaţie.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale asigură educaţia şi
instrucţia copiilor şi tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţă
medicală, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al membrilor
societăţii, asigură un sistem de protecţie socială.
Creşterea acestor cheltuieli se datorează în principal creşterii
demografice (în volum şi pe structură) cât şi creşterii costului serviciilor
sociale (a nivelului ajutoarelor familiale, a alocaţiilor).
Sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-
culturale sunt:
 Fondurile bugetare (bugetul de stat, bugetele locale);
 Cotizaţiile suportate de persoanele fizice şi juridice;
 Fondurile proprii ale entităţilor (utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor cu protecţia muncii, pregătirea profesională a
salariaţilor);
 Veniturile instituţiilor social-culturale;
 Veniturile populaţiei (taxe, cotizaţii);
 Fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (instituţii de caritate,
fundaţii, biserici, asociaţii);
 Ajutorul financiar extern.

1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

În condiţiile lumii de astăzi, învăţământul joacă un rol esenţial în


dezvoltarea de ansamblu a societăţii.
Cheltuielile pentru învăţământ se caracterizează prin faptul că ele nu
reprezintă un consum definitiv de PIB ci se regăsesc în nivelul de pregătire
profesională a membrilor societăţii.
Principalele trăsături ale acestor cheltuieli sunt:

1
 Produc cadre calificate;
 Au caracterul unor investiţii pe termen lung (10-18 ani);
 Produc efecte pe tot parcursul vieţii;
 Produc efecte multiple cu caracter economic, social şi uman;
 Nu se uzează moral putând fi reînnoite;
 Conduc la adaptarea individului în mediul socio-economic.
Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ din ultimii ani este
datorată acţiunii conjugate a mai multor factori:
 Factori demografici (creşterea populaţiei a antrenat şi sporirea
populaţiei şcolare);
 Factori economici (dezvoltarea economică, sporirea şi
diversificarea capitalului fix şi circulant, ca urmare a modernizării
şi a perfecţionării proceselor tehnologice, au reclamat o forţă de
muncă cu calificare medie şi superioară);
 Factori sociali şi politici (aceştia se referă la politica şcolară, la
principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, a
nivelului învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile şi
ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau chiar de
către elevi, studenţi şi familiile acestora).
În ţările dezvoltate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, există două
tipuri de unităţi de învăţământ : publice (finanţate de la buget) şi private
(care pot fi independente şi parţial subvenţionate de stat).
Sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru învăţământ sunt:
 Bugetul de stat;
 Veniturile proprii ale instituţiilor de învăţământ;
 Veniturile întreprinderilor (pentru cursurile de pregătire
profesională, de calificare a forţei de muncă);
 Donaţii, sponsorizări;
 Ajutor extern.
Cheltuielile publice pentru învăţământ , privite din punct de vedere
economic, cuprind:
 Cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea
unităţilor de învăţământ);
 Cheltuieli de capital (investiţii);
În România, principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o
reprezintă bugetul de stat.

2
2. Cheltuielile publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitatea
sportivă şi de tineret

Instituţiile spre care sunt îndreptate resursele financiare sunt :


biblioteci, muzee, case de cultură, teatre, case de film, etc.
Aceste instituţii realizează bunuri materiale (cărţi, filme, sculpturi,
picturi, etc) şi servicii (spectacole, concerte, campionate, etc).
În România există următoarele sisteme de finanţare :
 Finanţarea bugetară – respectiv alocarea integrală de la buget a
fondurilor necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiei şi vărsarea
la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se aplică, de
exemplu, în cazul bibliotecilor;
 Finanţarea din venituri extrabugetare – respectiv reţinerea
veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabilite şi
primirea în completare a unor subvenţii de la bugetul de stat sau de
la bugetele locale (cazul caselor de cultură, al muzeelor, al unor
instituţii de spectacole şi concerte);
 Autofinanţarea – în cazul instituţiilor care au venituri suficiente
pentru a-şi acoperi în totalitate cheltuielile, desfăşoară activităţi cu
caracter economic, cum sunt editurile, casele de filme sau alte
instituţii;
Resursele financiare destinate culturii şi artei influenţează pozitiv
activitatea economică şi socială contribuind la creşterea economică.

3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Pentru fiecare individ, ca şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea


reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii
şi activităţii.
Creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate are la bază o serie de
factori : creşterea numărului populaţiei, creşterea costului prestaţiilor
medicale, creşterea numărului cadrelor medicale, etc.
În ţările dezvoltate, cheltuielile pentru sănătate reprezintă aproximativ
5,5% - 10,5% din PIB, iar în ţările în curs de dezvoltare niveluri sensibil mai
scăzute, uneori chiar sub 1%.
Există două sisteme principale de finanţare a sănătăţii, practicate de
mai mulţi ani în ţările dezvoltate:
 Sistemul german - se caracterizează prin faptul că se bazează pe
cotizaţii obligatorii suportate în mod egal de angajaţi şi angajatori.

3
Finanţarea bugetară se face în proporţie de 25% iar 75% reprezintă
finanţarea prin cotizaţii;
 Sistemul englez – oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toţi
indivizii; statul finanţează 85% prin Sistemul Naţional de Sănătate,
iar 15% din alte fonduri.
În SUA asigurarea sănătăţii se realizează într-o mare măsură prin
asigurările private de sănătate. Statul american finanţează doar 2 programe
în domeniul sănătăţii:
 Programul MEDICARE – pentru persoanele în vârstă de peste 65
de ani;
 Programul MEDICAID – pentru persoanele cu venituri sub pragul
sărăciei;
În SUA există 33 de milioane de persoane fără asigurări de sănătate.
Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în 3 categorii de
efecte:
 Efecte medicale - vizează rezultatele concrete ale acţiunilor
privind îngrijirea sănătăţii (consultaţii, analize, diagnostic,
tratamente) – şi se reflectă în refacerea şi păstrarea sănătăţii
persoanelor beneficiare de asistenţă medicală;
 Efecte sociale – reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la
nivelul întregii societăţi şi se răsfrâng asupra stării de sănătate a
întregii populaţii; ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori
statistici cum sunt: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea,
morbiditatea, mortalitatea infantilă, etc;
 Efecte economice - respectiv reducerea perioadelor de incapacitate
de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor
boli; păstrarea stării de sănătate conduce la creşterea capacităţii de
muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare, şi în
ansamblu, la creşterea venitului naţional.
În România, începând cu 1998, în cheltuielile publice pentru sănătate,
pe lângă cheltuielile bugetare se cuprinde şi fondul naţional unic al
asigurărilor sociale de sănătate.

4. Cheltuielile publice pentru securitate socială

În cadrul acestei grupe se cuprind cheltuielile pentru acordarea de


ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate
(bătrâni, invalizi, şomeri).
În ţările dezvoltate, mecanismele financiare pentru realizarea
securităţii sociale se caracterizează prin :

4
 Existenţă de cotizaţii salariale şi patronale;
 La baza acţiunilor pentru asigurarea securităţii sociale stă
principiul mutualităţii şi al solidarităţii sociale;
 Universalitatea acordării ajutoarelor;
 Existenţa unui venit minim garantat;
 Existenţa unor instituţii şi în sectorul privat care furnizează
prestaţii sau servicii sociale;
Principalele surse de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială
sunt : contribuţiile salariaţilor, liber-profesioniştilor şi a patronilor,
subvenţiile din fondurile bugetare, donaţii, resurse externe.

a. Cheltuielile pentru ajutorul de şomaj

Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de suţinere materială a celor


rămaşi temporar fără lucru, a persoanelor disponibilizate şi se acordă dintr-
un fond financiar constituit din contribuţii obligatorii ale angajaţilor şi
angajatorilor şi în completare, cu sume alocate din fonduri bugetare.
Acordarea ajutorului de şomaj se face diferit, în funcţie de situaţia
persoanei rămasă temporar fără loc de muncă, adică există două forme de
ajutor de şomaj:
 Asigurarea de şomaj – se acordă majorităţii salariaţilor rămaşi fără
lucru, care au o anumită vechime în muncă şi au plătit cotizaţii;
 Ajutorul de şomaj – se acordă salariaţilor - şomeri nou veniţi pe
piaţa forţei de muncă.
Ajutorul de şomaj diferă de la o ţară la alta, astfel, în Suedia poate
atinge 90% din venitul realizat anterior, în Germania el reprezentând 68%
din câştigul realizat anterior de un salariat cu un copil, respectiv 63% pentru
ceilalţi salariaţi.
În afara ajutorului de şomaj, ţările dezvoltate mai practică şi alte
măsuri pentru combatarea şomajului, cum ar fi :
 Acordarea de ajutoare în bani unor salariaţi ameninţaţi cu
concedierea;
 Prelungirea primirii ajutorului de şomaj de către şomerii în vârstă
până la împlinirea vârstei de pensionare.
În România, protecţia socială a persoanelor disponibilizate se
realizează conform legii prin intermediul fondului pentru ajutorul de şomaj.
De asemenea, în scopul protecţiei persoanelor aflate în şomaj
acţionează şi o serie de organizaţii neguvernamentale care desfăşoară

5
programe cu finanţare internă, externă sau mixtă vizând îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale şomerilor.
b. Cheltuielile pentru asistenţă socială

Asistenţa socială - cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru


ocrotirea şi susţinerea materială a familiilor şi persoanelor în vârstă şi fără
venituri, a săracilor, handicapaţilor, invalizilor, emigranţilor, etc.
În România există mai multe forme de acordare de ajutor material,
cum ar fi :
 Alocaţia de stat pentru copii (pînă la 16 ani, sau 18 dacă urmează o
formă de învăţământ);
 Alocaţia suplimentară de care beneficiază familiile care au în
întreţinere doi sau mai mulţi copii;
 Ajutor pentru soţiile de militari în termen, care nu au venituri şi au
copii sau sunt încadrate în gradul I sau II de invaliditate;
 Indemnizaţia de naştere;
 Ajutoare de urgenţă acordate familiilor sau persoanelor care sunt în
situaţii de necesitate datorate unor calamităţi sau altor cauze;
 Alocaţii lunare de întreţinere pentru minorii daţi în plasament
familial, etc.

5. Investiţiile în resurse umane

Investiţiile în resurse umane cuprind cheltuielile efectuate pentru


creşterea şi dezvoltarea complexă a indivizilor.
Investiţiile în resurse umane cuprind 3 componente:
 Investiţia intelectuală - corespunde cheltuielilor pentru învăţământ
şi pregătire profesională, înfăptuite în scopul educaţiei, instruirii şi
calificării forţei de muncă;
 Investiţia pentru sănătate – cuprinde cheltuielile cu asigurarea
asistenţei medicale a membrilor societăţii, precum şi cele destinate
acţiunilor preventive şi de conservare a stării de sănătate;
 Investiţia culturală – cuprinde cheltuielile destinate realizării
acţiunilor de cultură şi artă care contribuie la creşterea nivelului de
educaţie şi civilizaţie cultural-artistică.

6. Dezvoltarea umană durabilă

6
În ultimii ani a fost elaborat un nou concept privind dezvoltarea
economică a statelor, şi anume dezvoltarea umană durabilă.
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a întocmit,
începând cu anul 1990, un Raport privind Dezvoltarea Umană. El cuprinde
studii aprofundate ale diferiţilor factori ai dezvoltării pe baza cărora se
calculează indicatorul dezvoltării umane (IDU) şi se ierarhizează ţările în
funcţie de nivelul lui.
Dezvoltarea umană este definită ca reprezentând un proces care
conduce la extinderea gamei de posibilităţi ce se oferă fiecărui individ.
Pentru realizarea dezvoltării umane sunt necesare 3 condiţii esenţiale:
 O viaţă îndelungată într-o stare bună de sănătate;
 Acumularea de cunoştinţe;
 Acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de trai
convenabil.
Metodologia de calcul a indicatorului dezvoltării umane (IDU)
stabilită de PNUD reclamă luarea în consideraţie a următoarelor trei
elemente:
 Speranţa de viaţă la naştere – longevitatea;
 Nivelul educaţiei - reflectat într-un indicator combinat în raport de
gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ;
 Standardul de viaţă – măsurat prin indicatorul PIB pe locuitor
exprimat în dolari SUA, la paritatea puterii de cumpărare.