Universitatea Ecologica Bucuresti

Facultatea de Drept

Referat

Drept administrativ

Paralela intre controlul asupra administratiei publice si controlul constitutionalitatii legilor;

Studentă: Mihai Alexandra Gabriela

An : II Forma de învățământ: IFR

 Inainte de a incepe dezbaterea pentru cele doua teme prezentate mai sus trebuie sa intelegem
dreptul administrativ ca si ramura a dreptului public, cum a aparut,ce presupune si cand este folosit. In
acest sens voi prezenta cateva informatii generale uramand sa ne fie utile in buna intelegere a
aspectelor prezentate ulterior.

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului public care reglementează relaţiile sociale din
sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei
publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative
ale acestor autorităţi, pe de altă parte.

Dreptul administrativ prezintă următoarele trăsături:

• dreptul administrativ, ramură a dreptului public, are ca finalitate necesară şi exclusivă realizarea
intereselor generale, spre deosebire de dreptul privat în care se urmăresc realizarea intereselor
persoanelor particulare.

• dreptul administrativ cuprinde norme care stabilesc organizarea şi funcţionarea autorităţilor

administraţiei publice, a serviciilor publice, precum şi a raporturilor dintre ele.

• existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative, care se diferenţiază de cele
care reglementează relaţiile dintre particulari, reguli care constituie regimul juridic administrativ şi care
deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat (dreptul civil).

• dreptul administrativ este un drept al inegalităţilor, în care interesele generale au prioritate faţă de
interesele particulare.

• dreptul administrativ este un drept dinamic.

• normele dreptului administrativ au un caracter de mobilitate superior celor din dreptul privat, caracter
care decurge din necesitatea adaptării sale la specificul administraţiei, acela de a servi interesul public
aflat într-o continuă transformare.

Una dintre trasaturile dreptului administrativ ne spune ca acesta cuprinde norme care stabilesc
organizarea si functionare autoritatilor. In acest sens vom analiza in continuare doua dintre actiunile
care ajuta la punerea in practica a acestor norme, aici referindu-ma la controlul asupra administratiei
publice si controlul constitutionalitatii legilor.

 Controlul asupra administratiei publice

Esenţa controlului exercitat asupra administraţiei publice. Pentru un stat de drept real, a avea legi şi
alte acte normative bune încă nu este totul (şi nicidecum suficient). Foarte importantă este organizarea
îndeplinirii lor. Statul trebuie să asigure, în acest scop, ordinea şi disciplina în sfera puterii executive, în
general, şi a administraţiei publice, în particular. În concepţia prezentului demers științific, administraţia
publică este privită ca o activitate şi reprezintă acţiunea unor oameni în raport cu alţi oameni,
desfăşurată în interes general şi în regim de putere Administrarea Publică, publică, în scopul organizării
executării şi executării concrete a legii.

Formele controlului exercitat asupra administraţiei publice. Pentru a asigura conformitatea activităţii
organelor administraţiei publice cu exigenţele stabilite de legislaţie, este nevoie de instituirea unui vast
şi complex control asupra acestei activităţi. Activitatea de control poate privi toate aspectele acţiunii
administrative, în oricare din formele sale de manifestare. Astfel, controlul poate viza modul de utilizare
a mijloacelor materiale şi umane, a resurselor financiare sau felul în care organul controlat şi-a exercitat
competenţa legală. Deoarece organele administraţiei publice formează un sistem ierarhic, devine
posibilă existenţa unei game ample şi variate de forme de control. Mai întâi de toate, menţionăm că în
literatura de specialitate românească se face distincţie între modalităţi de control şi forme de control,
modalităţile privind obiectul controlului, iar formele – momentul şi autorităţile care îl exercită. Poziţia
organului de control faţă de cel controlat :control intern (exercitat de funcţionarii publici cu funcţii de
conducere, din interiorul organului) şi control extern (exercitat din Administrarea Publică, afara
autorităţii publice). Regimul juridic al controlului (procedurii aplicabile ): control jurisdicţional (de natură
contencioasă), exercitat de instanţele judecătoreşti (organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale) şi
control nejurisdicţional (de natură necontencioasă), exercitat de toate celelalte autorităţi de control.
Sfera de cuprindere (obiectivul urmărit ): control specializat (tematic), efectuat pe o anumită problemă,
activitate, domeniu; control complex sau general, care priveşte mai multe sectoare de activitate, ori
toate atribuţiile celui controlat. Scopul urmărit (extinderea activităţii de control): control ce poate privi
numai legalitatea actelor şi acţiunilor materiale ale celui controlat ori şi oportunitatea acestora.
Obiectivele controlului: control de materialitate, care priveşte verificarea elementelor concrete, pentru
care aprecierea se reduce doar la prezenţa sau absenţa factorilor măsurabili; control de regularitate,
care duce la confruntarea elementului supus verificării cu o regulă juridică (control ce se referă, în
general, la actele administrative şi la operaţiunile financiare); control de rentabilitate, care urmăreşte
evaluarea costului resurselor umane şi materiale utilizate pentru îndeplinirea sarcinilor administrative;
control de eficienţă, care implică comparaţii faţă de standardele dintr-o bază de referinţă; control de
oportunitate exercitat, de regulă, de către organe de control mixte care urmăresc verificarea
conformităţii actelor cu legea, dar şi o circumscriere a acestora intereselor generale Momentul
exercitării controlului ,control prealabil sau preventiv (control ce impune ca actul administrativ (decizia)
să poată fi emis numai după efectuarea controlului), control concomitent (o formă de control aproape
teoretică, pentru că este dificil de realizat, însemnând în fapt o codecizie), control posterior sau ulterior
(forma generalizată de control în administraţie). Efectele pe care le determină: control care atrage
atenţionări şi sancţionări ale organelor administrative şi funcţionarilor acestora, însoţite de anularea
actelor şi control care atrage numai atenţionări şi sancţionări (disciplinare, incluzând şi sancţiunile prin
care se concretizează răspunderea politică, contravenţională sau patrimonială). Modul în care intervine
control la cererea organului controlat, control la sesizarea unui alt subiect de drept şi control din oficiu.
Autorii controlului : control exercitat de autorităţi publice, control exercitat de organizaţii
nonguvernamentale şi control exercitat de cetăţeni (ultimele două tipuri presupun exercitarea unui
control indirect asupra administraţiei publice cu ocazia adresării justiţiei sau altor autorităţi publice
pentru apărarea drepturilor fundamentale). În literatura de specialitate a Federaţiei Ruse controlul
asupra activităţii administraţiei publice este denumit generic control de stat şi este clasificat în funcţie
de natura autorităţii care îl exercită în: control prezidenţial, control al organelor puterii legislative
(reprezentative), control al organelor puterii executive şi control al organelor puterii judecătoreşti.
Important se prezintă faptul că controlul exercitat de către Curtea de Conturi este atribuit categoriei de
control al organelor puterii legislative (reprezentative). În teoria administrativă franceză, pe lângă faptul
că se distinge controlul jurisdicţional, politic şi administrativ, se dezvoltă şi clasificări în funcţie de:
momentul în care se exercită: control a priori care precedă intrarea în vigoare a deciziilor şi
Administrarea publică: teorie şi practică Societatea civilă şi statul de drept 63 control a posteriori care
intervine după ce deciziile au intrat în vigoare; după extindere: control de regularitate (legalitate) şi
control de oportunitate (care presupune, printre altele, o judecată asupra valorii tehnice, politice,
morale etc., a comportamentului supus examinării); după autori: control intern şi control extern.

Controlul constitutionalitatii legilor

Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului, care se bucură de supremaţie în raport
cu toate celelalte izvoare ale dreptului. Fiind poziţionată în vârful ierarhiei actelor normative în oricare
dintre sistemele de drept, Constituţia pune bazele juridice ale statului, stabileşte modul de organizare a
societăţii şi modalităţile juridice de ocrotire a cetăţenilor, de asigurare a drepturilor şi libertăţilor
acestora.

Afirmarea supremaţiei Constituţei implică existenţa unor mecanisme de control al

conformităţii legilor cu Constituţia. În acest sens se impune necesitatea asigurării controlului
constituţionalităţii legilor, a regulilor juridice subordonate.
 Absenţa unei sancţiuni a violării regulilor constituţionale de către una dintre puterile
constituite, distincţia de principiu dintre Constituţie şi legi ordinare cedează locul unei confuzii de fapt.
Astfel, este necesară stabilirea unui control care duce la anularea regulilor juridice neconstituţionale.

Doctrina constituţională şi abordările în acest sens se referă la o multitudine de argumente

atât în favoarea existenţei unui control de constituţionalitate, cât şi împotriva lui.

Astfel, într-o opinie favorabilă existenţei acestui control, s-a evidenţiat faptul că legiuitorul este
şi el supus anumitor greşeli, că însăşi Constituţia este interpretabilă, şi aceasta având anumite lacune, iar
inexistenţa controlului de constituţionalitate a legilor lasă loc instabilităţii juridice şi confuziilor de fapt.

Dintr-o altă perspectivă, absenţa acestui control a fost argumentată plecând de la ideea că nu se
poate admite ierarhizarea normelor, pentru că aceasta presupune ideea ierarhiei organelor, ceea ce
contravine separaţiei puterilor în stat, că nu se poate admite controlul legilor, legea fiind expresia
voinţei generale, care este suverană, că nu se poate admite ca un alt organ să controleze parlamentul,
care reprezintă poporul şi răspunde numai în faţa acestuia, că însăşi parlamentul, cu prilejul adoptării
legilor, efectuează acest control care, prin urmare, nu mai trebuie exercitat de către alt organ.

Prin urmare, se poate rezuma faptul că necesitatea exercitării controlului de constituţionalitate

este datorată existenţei, pe de o parte, a principiului separaţiei puterilor în stat şi, pe de altă parte,
controlul de constituţionalitate se fundamentează pe principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare,
principiul supremaţiei Constituţiei este caracterizat ca „generator de legalitate şi de stabilitate juridică în
organizarea constituţională democratică”.

De aici derivă şi noţiunea de control de constituţionalitate, ca formă de control a conformităţii

cu Constituţia a actelor şi acţiunilor organelor puterii publice, precum şi ale asociaţiilor obşteşti, care
îndeplinesc atribuţii publice. Acesta devine, prin urmare, în orice stat de drept, o garanţie necesară a
traducerii în viaţă a principiilor şi normelor constituţionale, a aplicării lor practice, a realizării neabătute
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Acest control urmăreşte totodată garantarea înfăptuirii separaţie puterilor, potrivit art. 6 din
Constituţia Republicii Moldova, şi a echilibrului puterilor în stat, respectarea competenţelor ce sunt
conferite diferitelor organe ale statului. Este firesc, deci, ca, în acest context, concordanţa legilor cu
Constituţia, asigurarea conformităţii tuturor prevederilor legale cu dispoziţiile legii fundamentale, să
reprezinte o condiţie esenţială a realizării înseşi a obiectivelor statului de drept, a garantării
conformităţii întregii ordini normative cu ideile şi normele de bază pe care le consacra legea supremă în
calitatea sa de cea mai importantă lege a statului, în faţa căreia celelalte legi stau în poziţie de drepţi.

Subiecte ale controlului contituţional pot fi persoanele fizice şi juridice, precum şi organele de

stat, care au dreptul să solicite informaţii referitor la constituţionalitatea unui act. Cercul subiectelor
constituţionale este stabilit de legislaţie şi de practica de supraveghere a ţării respective. Obiecte ale
controlului constituţional pot fi legile constituţionale, organice şi ordinare, amendamentele la
Constituţie, regulamentele parlamentare, actele normative ale organelor executive ale puterii de stat. În
statele federative, lista respectivă este completată cu chestiunile privind delimitarea competenţei între
uniune şi subiectul federativ.

Controlul constituţional cuprinde şi controlul privind corespunderea legilor naţionale cu

acordul internaţional. În acest caz de necesitate, se verifică proiectele acordurilor internaţionale
definitivate sau semnate, până la intrarea lor în vigoare. Situaţia se poate complica atunci când acordul
internaţional în vigoare contravine prevederilor Constituţiei. În această ordine de idei, Constituţiile unor
ţări prevăd norme care soluţionează asemenea dezacorduri. Astfel, Constituţia Franţei a consfinţit la art.
54: „dacă Consiliul Constituţional, conform sesizării Preşedintelui Republicii, Prim-ministrului sau
Preşedintelui uneia din Camere, va stabili că obligaţia internaţională conţine o dispoziţie ce contravine
Constituţiei, atunci autorizaţia sau aprobarea pentru ratificarea acesteia poate fi dată doar după
revizuirea Constituţiei”.

În acest sens, Constituţia Republicii Moldova consacră o normă cu referire la acordurile

internaţionale în materia drepturilor omului, astfel articolul 4 stipulând faptul că „dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova
este parte”, iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale”.

La obiectele controlului constituţional se referă, de asemenea, controlul privind

corespunderea cu Constituţia a acţiunilor autorităţilor publice. De regulă, aceasta se referă la preşedinţi,
prim-miniştri, adjuncţii lor, la alţi membri ai guvernului, la judecătorii Curţilor Supreme, adesea la toţi
judecătorii etc. Urmare a unei asemenea necorespunderi este concedierea prin aplicarea procedurii de
impeachement. În SUA, însă, temeiul pentru impeachement nu este considerat drept încălcare a
Constituţiei. În alte ţări se procedează altfel. Spre exemplu, în Bulgaria, preşedintele şi vicepreşedintele
nu poartă răspundere pentru acţiunile pe care le-au înfăptuit în timpul exercitării atribuţiilor lor, cu
excepţia trădării de stat şi ]ncălcării Constituţiei (art. 103 alin. (1) din Constituţie).

În calitate de obiecte ale controlului constituţional pot fi actele şi acţiunile asociaţiilor

obşteşti, cărora statul le-a încredinţat anumite funcţii cu putere legală. Adesea controlul constituţional
se extinde asupra creării şi activităţii asociaţiilor politice, îndeosebi a partidelor politice.

Este posibil şi controlul constituţionalităţii actelor de drept privat (a testamentelor,

contractelor), prin care nu este exclusă încălcarea principiilor constituţionalităţii (egalitatea în drepturi a
cetăţenilor, interzicerea discriminării rasiale), precum şi a hotărârilor judecătoreşti.

Se disting câteva tipuri principale ale organelor de control constituţional:

1. Judecătorii obişnuite de jurisdicţie de drept comun (SUA, Mexic, Norvegia, Japonia), însă decizia
definitivă poate fi adoptată doar de instanța supremă de justiție.

2. Curtea Supremă (Elveția, Irlanda, Venezuela, Columbia).

3. Curțile constituționale de justiției speciale, separate de alte organe judiciare (Italia, Germania, Spania,
Austria).

4. Organele judiciare specializate de control constituțional adesea au și alte împuterniciri –

supraveghează corespunderea constituțională a autorităților publice ale statului, se produc în calitate de
judecătorii electorale, oferă interpretarea oficială a Constituției. Astfel. Curtea Constituțională din
Slovacia, determinată în articolul 124 din Constituție, ca organ judiciar independent de protecție a
constituționalității, potrivit art. 125-129, controlează, în primul rând, corespunderea legilor cu
Constituția și legile constituționale, corespunderea hotărârilor guvernului, a prescripțiilor juridice
obligatorii ale ministerelor și ale celorlalte organe de administrare de stat cu Constituția și legile
constituționale, corespunderea hotărârilor obligatorii ale organelor de autoadministrare teritorială cu
Constituția și legile constituționale.

5. Organele speciale de jurisdicție, nejudiciare. Un exemplu în aceste este Franța, în cadrul căreia
constituționalitatea legilor se controlează de către Consiliul Constituțional, iar constituționalitatea
actelor puterii executive, dacă este vorba despre depășirea atribuțiilor ei, de către Consiliul de Stat, care
conduce sistemul justiției administrative.

6. Un organ de control a fost instituit prin Constituția Republicii Islamice Iran din 1979, valabilă și în
prezent, în redactarea din anul 1989. Potrivit articolului 94 din Constituție, legislația în ansamblu,
adoptată de Adunarea Consultativă Islamică, trebuie remisă la Consiliul de Tutelă, care este obligat să
verifice, în termen de 10 zile, compatibilitatea cu criteriile islamului și ale Constituției. În caz de
incompatibilitate, legile se restituie Adunării respective spre revizuire, iar în alte cazuri, acestea se
consideră utile pentru punerea în aplicare. La solicitarea Consiliului de Tutelă, termenul indicat poate fi
prelungit, dar nu mai mult decât 10 zile. Consiliului de Tutelă i se încredințează, de asemenea,
interpretarea Constituției (art. 98) și supravegherea alegerilor oamenilor competenți în conducere, a
Președintelui Republicii, a Adunării Consultative Islamice, precum și adresarea directă către popor
privind referendumul (art. 99).

S-a constatat faptul că în practica țărilor democratice se aplică două forme de control
constituțional – preventiv și ulterior. Controlul preventiv presupune controlul legilor constituționale la
etapa trecerii lor prin Parlament, spre exemplu, Finlanda, Suedia, fiind vorba despre controlul
constituționalității proiectelor de lege. După sancționarea și promulgarea legii ea, nu poate fi supusă
controlului constituționalității. Atunci când apare necesitatea în adoptarea unei legi, care cu bună-
credință contravine Constituției, urmează a fi operat amendamentul respectiv la Constituție. În țările în
care se aplică controlul constituțional ulterior, precum S.U.A., Italia, RFG, sunt supuse controlului
constituționalității legile promulgate și intrate în vigoare. În țările precum Franța, Iordania, Panama, sunt
aplicate ambele forme de control constituțional. Organul care efectuează controlul constituțional poate
declara ca fiind contradictorii Constituției legea în ansamblu sau anumite dispoziții ale ei, iar potrivit
regulii generale, decizia organului de control constituțional este definitivă și poate fi revizuită doar de el
însuși.

Momentul declarării unei legi sau a unui act integral ori  parțial neconstituțional produce un
anumit efect juridic ce presupune faptul că legea respectivă sau actul normativ își pierde, integral sau
parțial, puterea juridică și nu se mai poate aplica de către instanțele judecătorești. În țările unde
controlul de constituționalitate nu este prevăzut direct de Constituția scrisă, declararea legii ca fiind
neconstituțională nu are drept consecință abrogarea ei formală, acest lucrul fiind desfășurat de către
parlament. În țările în care controlul constituțional este prevăzut de legea fundamentală, cum ar fi India,
Columbia, Canada, declararea legii ca fiind neconstituțională înseamnă abrogarea juridică a legii
respective.

Un aspect caracteristic controlului de constituționalitate a legilor este excepția de

neconstituționalitate, care, în Republica Moldova, reprezintă o procedură de inițiere de către instanțele
ordinare de judecată, la inițiativa părților sau din oficiu, a controlului conformității unei legi sau a unui
alt act normativ, cu normele constituționale. Acest moment reflectă în esență existența unui raport
triunghiular între partea aflată în proces, instanța de judecată, în fața căreia se invocă
neconstituționalitatea, și Curtea Constituțională, chemată să soluționeze excepția de
neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată în cazul în care persistă o anumită

incertitudine în ceea ce vizează constituționalitatea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor
Președintelui Republicii Moldova, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la
soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanței de judecată.

Prin prisma aspectelor enunțate, pot afirma faptul că, în esență, controlul de
constituționalitate a legilor constituie un factor de asigurare a supremației Constituției. Acesta
reprezintă în același timp o garanție a drepturilor și libertăților conferite cetățenilor pentru apărarea lor
împotriva unor eventuale abateri ale legiuitorului, prin instituirea anumitor norme contrare Constituției.
În acest sens este instituit un anumit organ care ar asigura un control și ar garanta supremația legii
supreme, devenind garantul acestor drepturi și libertăți.

Analizând din perspectivă comparativă aspectele ce vizează controlul de constituționalitate al

legilor, am remarcat mai multe tipuri de organe abilitate în acest sens, printre care se numără
judecătoriile obişnuite de jurisdicţie de drept comun, Curtea Supremă, Curtea Constituțională, organele
judiciare specializate de control constituțional, organele speciale de jurisdicție, nejudiciare sau un
anumit Consiliu de Tutelă. În acest sens, respectivele organe sunt instituite în vederea asigurării unui
control și al garantării supremației legii fundamentale, devenind garantul acestor drepturi și libertăți ale
omului, menite să asigure consolidarea prerogativelor unui stat de drept și democratic.