fireturi de aur, o privea supus, cu nişte ochi mici de viezure.

Într-un ungher, un bărbat înalt, cu o cicatrice

care pornea de sub ochiul stîng şi se oprea în colţul buzei, îşi plecase capul, învins. Ropot de paşi, pinteni şi
clinchete de voci pătrundeau prin uşa deschisă. Valetul cu ochii de viezure îşi îndoi spinarea şi anunţă cu
voce înceată:
― Excelenţă, sosesc cireşarii!
Castelana în alb îşi uită pentru o clipă ţinuta şi gradul şi alergă spre uşă în întîmpinarea oaspeţilor. În
grup vesel pătrundeau pe uşă cireşarii... O fată mirată şi negricioasă, cu cozi... un tînăr înalt, puternic, un
adevărat Hercule... un băiat scund şi rotofei pe care nu se potrivea deloc fracul albastru şi lung pînă la
călcîie... apoi o altă fată pe care n-o cunoştea... un băiat slăbuţ, elegant, cu trupul parcă făcut anume pentru
a îmbrăca haine de gală... apoi Victor... Victor care nu-şi mai deslipea privirile din privirile emoţionate ale
castelanei... apoi un puşti cîrn, cu părul ciufulit, cu un ochi acoperit de o fîşie de mătase neagră...
― Îngăduiţi, excelenţă... spuse valetul şi făcu un semn spre omul cu cicatrice.
Fericită, castelana oferi cu un gest larg libertatea bărbatului învins şi cu capul plecat, ascuns într-un
ungher al salonului. Apoi îşi privi oaspeţii... dar deodată inima începu să-i bată cu putere. Pe marginea
podelei o panglică neagră înainta fără zgomot... Castelana scoase un ţipăt...
Omul cu ochii de viezure îşi opri paşii la auzul scîncetului. Din patul de campanie îl priveau aprinşi
ochii motanului. Se ascunse după coloană şi aşteptă... După cîteva clipe îşi reluă mersul. Lumina lanternei
sale parcurse golul unei firide... Descoperi într-un colţ un pacheţel de hîrtie. Îşi abătu raza de lumină asupra
lui. Citi cuvintele scrise cu litere mari!... "Frizeria Higiena ― pentru Cireşari". Omul luă pacheţelul, îl pipăi, şi
tresări. Înăuntru se afla o monedă. Stinse lanterna şi bagă pacheţelul în buzunar. Se apropie apoi de patul
de campanie. Privirile motanului nu-l părăseau nici o clipă. Se opri la un pas de trupul nemişcat şi încordat
ca un arc al vietăţii cu jar în ochi. Îşi aplecă privirile spre patul în care dormea şi visa fata în alb. Întinse
mîna... Philippe zbură în aer şi-şi opri ghearele în mîna care se retrase speriată înapoi. Repede, fără zgomot,
omul cu ochii de viezure părăsi camera prin uşa secretă.
Fata în alb visa... Philippe se năpustise asupra panglicii negre, scîrboase şi-i despărţise capul de trup...
― Philippe! şopti ea în vis şi motanul se ghemui fericit la picioarele ei.

Putea să fie miezul nopţii. În cortul de deasupra ruinelor nici unul dintre cei trei cireşari nu izbutea să
adoarmă. Dar nici unul nu îndrăznea să tulbure liniştea celorlalţi. Se gîndeau toţi la evenimentele zilei.
Chepengul acela ascuns sus în plafon nu-i duseră, cum îşi închipuiseră sau cum doriseră, la cine ştie ce
descoperire senzaţională. Dăduseră acolo peste o cămăruţă strâmtă, murdară, un fel de pod, pe pereţii
căruia abundau tot felul de inscripţii şi semnături şi mai ales date, care de care mai recente. Copiii satului
îşi făcuseră, pesemne, un obicei din a se juca pe-acolo, de-a ascunselea, în zilele de sărbătoare. Cercetară
apoi şi alte gropi şi alte pivniţe, dar toate erau murdare, înfundate şi ţipau de la prima privire, că nu pot
ascunde intrări secrete sau cine ştie ce taine care i-ar fi interesat pe ei. Totuşi hotărîră să-şi continue
cercetările şi a doua zi, cu mai multă atenţie.
Ursu simţi că prietenii lui nu au adormit încă. Îl preocupa un gînd. Întrebă cu voce cît se poate de
şoptită:
― Dormiţi?
I se răspunse la fel de încet:
― Nu!...
― Eu cred că trebuie să ne mişcăm mai iute, spuse el. Să nu ne irosim tot timpul scotocind ruinele. Ce
zice, Ticuşor?
Puştiul înţelese rostul întrebării lui Ursu. Ar fi vrut să rămînă mai departe la explorarea ruinelor. Dacă,
totuşi, pînă la urmă va sări un iepure de undeva? Dacă vor găsi un indiciu cine ştie sub ce camuflaj? El să
nu fie acolo? Dar dacă nu se va găsi nimic? Atunci într-adevăr îşi irosiseră timpul zadarnic. De aceea
răspunse fără echivoc:
― Ai dreptate! Trebuie să ne mişcăm şi dincolo...
― Vrei să mergem pe urmele mesagerului? întrebă Dan.
― Tic singur ajunge, şopti Ursu. Nu cred c-o să fie prea greu. Zău că trebuie să lămurim cît mai repede
toată povestea asta a castelului şi a prizonierei. Pînă mîine la prînz trebuie să ajungem la o concluzie, sau
măcar să ne facem o părere. Ce spuneţi?
― Eu pornesc, dacă vreţi, şi-acum... răspunse mezinul. Pînă mîine la prînz dau eu peste cel care a pus
primul mîna pe mesaj, chiar de-ar fi să intru în fiecare casă....
― Dacă treaba s-a aranjat, hai să încercăm să ne culcăm, spuse Dan moţăind. Fiecare o să avem mîine
bătaie de cap. Noapte bună!
Se lăsă din nou tăcerea în cort. O tăcere grea, forţată. Dar tinerii nu-şi obosiseră într-atît gîndurile încît
să se lase ameţiţi şi furaţi de somnul care întîrzia pe undeva.
Timpul se scurgea încet. Minute lungi, nesfârşite. Toţi trei auziră şuieratul. Un şuierat lung, estompat,