din acelea care se scot cu limba nemişcată. După cîteva clipe răsună un al doilea. Parcă mai aproape.

Erau
ca un fel de semnale. Pe urmă un al treilea.
Toţi trei se ridicară în capul oaselor.
― Ssst!... porunci Ursu şi le făcu semn să se uite o dată cu el printr-o deschizătură a cortului.
Noaptea era întunecoasă. O îngrămădire de nori negri acoperise luna şi stelele. Ochii lor nu deosebiră la
început nici o mişcare în beznă. Dar după un timp zăriră lipite de un zid trei pete mari albe. Răsună un nou
şuierat. Venea din direcţia petelor albe. Păreau trei fantome şi înaintau, toate trei, fără alt zgomot spre cort.
Ursu îşi linişti prietenii cu un gest.
― Sssst... de-abia auziră Tic şi Dan. Rămîneţi aici...
Îşi încălţă pe neauzite pantofii şi ieşi afară prin cealaltă parte a cortului.
Umbrele albe înaintau fără zgomot sîsîind mai încet sau mai tare. Se depărtaseră unele de altele, vrînd
parcă să asalteze cortul din trei direcţii. Umbra din dreapta se prăbuşi dintr-o dată fără să scoată un scîncet.
Un braţ puternic îi cuprinsese mijlocul, iar o palmă îi astupase gura. Totul se întîmplase într-o fulgerare de
secundă. Încercase să se împotrivească dar o chingă de fier o strîngea atît de tare că i se opri răsuflarea. For-
ma albă fu ridicată apoi în aer... În aceeaşi clipă, fantoma din mijloc, parcă simţind că se întîmplă ceva,
întrebă cu voce aspră:
― Hei? Ce-i acolo? şi aruncîndu-şi cearşaful alergă în dreapta, unde vedea că se zbate în aer o formă
albă.
Cînd îşi dădu seama despre ce e vorba era prea tîrziu. Braţul său fu prins ca într-un cleşte de un braţ
străin şi sucit pînă la ţipăt. Cele două suporturi de cearşafuri, fostele fantome, erau la discreţia lui Ursu.
Amîndouă, cu braţele răsucite pînă la limită, se supuneau fără să crîcnească.
― Nici o mişcare, porunci Ursu. Altminteri vă rup braţele. Chemaţi-l şi pe celălalt... Dan, Tic, ieşiţi! îşi
strigă Ursu prietenii. Avem nişte oaspeţi ciudaţi...
Cei doi indivizi prinşi de Ursu nu îndrăzneau să se mişte nici cu un centimetru. Durerea şi groaza unei
dureri şi mai cumplite îi paraliză.
Amîndoi strigară în acelaşi timp:
― Fă, Catrino! Vino-ncoace!
Dar nimeni nu răspunse şi nu se mişcă.
― Vino, fir-ai a dracului! Ai vrut să-ţi rîzi de noi...
Apoi se rugară de Ursu:
― Da' mai sloboade-ne oleacă, valeu, că mîine avem coasă.
Tic şi Dan ieşiră din cort cu lanternele aprinse. În lumina lanternelor văzură toată scena. Doi flăcăi
groşi şi înalţi, dintre care unul cu un cearşaf pe umeri, stăteau nemişcaţi ca nişte stîlpi. Amîndoi aveau cîte
un braţ întors la spate.
― Vino, fă, odată! rupeţi-s-ar rochia de mireasă la altar. Vino, că nu ne mai simţim mîinile.
De după un zid se desprinse o formă albă şi o voce foarte cunoscută răsună în urechile cireşarilor:
― Ptiu, fir-aţi voi să fiţi! Şi vă lăudaţi că sînteţi cei mai voinici şi mai îndrăzneţi din sat!... Halal! Nu mă
mai jucaţi voi la horă cîte zile veţi trăi...
Pe Tic şi pe Dan îi pufni un rîs de le era teamă să nu le crape bruţile...
― N-am venit cu gînduri rele, continuă fata cu cozi, am vrut numai să vă speriem puţin şi pe urmă să vă
povestesc una, pe care am uitat să v-o spun, tot de pe vremea mamii... Da' daţi-le drumul că le-aţi băgat de
tot frica şi durerea-n oase.
Ursu îi liberă pe cei doi amatori de fantome şi amîndoi îşi frecau braţele de zor. Unul din ei începu să se
jeluiască:
― Valeu, domnule, m-ai zdrelit. Da' unde-ai învăţat să strîngi aşa? C-avem noi unul în sat, un mocan,
îi zice Chişleag, care se laudă că bate doi şi chiar o face, da' cu noi nu i-a mers niciodată... Dac-am fi ştiut noi
asta... de mult dormeam... Valeu...
― Trece, zise Ursu. E un fel de a suci braţul care nu face decît durere. Şi cum ai dat drumul, cum trece
durerea.
― Chiar aşa-i! se miră celălalt flăcău. Iaca, chiar că nu mai simt nimic. Da' dumneata văd că eşti tare
priceput la d-alde astea...
― Ba sînteţi voi nişte molîi! îi întărîtă fata cu cozi.
― Ia mai du-te dracului, că ţi-o facem noi. Şi zi-i, domnule, cum prinzi braţul.
Ursu îi arătă. Celălalt prinse toată şmecheria şi toată amărăciunea i se preschimbă în bucurie:
― Ahaa! Ia-n să văd dacă-mi merge cu dumneata. Flăcăul era voinic nu glumă. Dar nu reuşi să îndoaie
braţul lui Ursu. Atunci se înfurie şi-l prinse cu amîndouă mîinile. Îşi încordă toate puterile: tot nu izbuti.
― Apoi dumneata nu eşti om, eşti fer sau ştiu eu ce mai eşti. Iaca, asta nu mi s-a întîmplat niciodată. Bă
Ioane, eu cred că nici amîndoi n-am fi în stare... Iac-am văzut şi eu minune la viaţa mea. Da' de ce nu mergi
dumneata la circ? Ori ai face parale acolo, ori nu.
― Păi să vedeţi ce s-a întîmplat, odată pe vremea mamei, cu un circ, începu Catrina. Cică era unu' la noi
în sat, nu-ş cum îl chema, pare-mi-se Cristofor, sau cam aşa ceva. Da' era cică un şugubăţ fără pereche.