You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Altarul Reîntregirii

The Altar of the Reunification

Location: Romania
Author(s): Melchisedec Törönen
Title: Liturghia în pustie o îndoită adâncire în durerea acestei lumi şi în viaţa lumii ce va să fie
Liturgy in the desert: a twofold immersion into the pain of this world and the life of the world-
to-come
Issue: Suppl_3/2013
Citation Melchisedec Törönen. "Liturghia în pustie o îndoită adâncire în durerea acestei lumi şi în
style: viaţa lumii ce va să fie". Altarul Reîntregirii Suppl_3:5-23.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=241618
CEEOL copyright 2020

LITURGHIA ÎN PUSTIE
O ÎNDOITĂ ADÂNCIRE ÎN DUREREA ACESTEI
LUMI ŞI ÎN VIAŢA LUMII CE VA SĂ FIE

Ieromonahul Melchisedec

Rezumat: În lucrarea de faţă îmi propun să vorbesc despre Sfânta Li-

turghie în dimensiunile ei cosmice şi eshatologice, aşa cum a fost ea înţeleasă
de Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul şi în-
temeietor al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Marea Britanie, din a cărei
obşte fac şi eu parte. Intenţionez să vorbesc despre felul cum a trăit Arhiman-
dritul Sofronie Liturghia în pustie şi să situez experienţa lui într-o perspectivă
teologică mai amplă, aducând în discuţie interpretarea pe care Sfântul Maxim
Mărturisitorul o dă Liturghiei, introducând totodată şi două noţiuni fundamen-
tale în teologia Părintelui Sofronie, şi anume „principiul ipostatic” şi „rugăciu-
nea ipostatică”. Aceste idei se vor regăsi regrupate în jurul temei centrale a pre-
legerii pe care v-o propun: Sfânta Liturghie ca o îndoită adâncire în durerea
acestei lumi şi în viaţa nestricăcioasă a veacului ce va să fie. Nădăjduiesc, de
asemenea, să arăt importanţa Sfintei Liturghii pentru viaţa duhovnicească a
Bisericii Ortodoxe şi pentru misiunea ei.

Cuvinte cheie: Sfânta Liturghie, Biserica, principiul ipostatic,

„devenirea liturgică”, monahismul

1.„Zideşte casă numelui Domnului”1

Când Arhimandritul Sofronie a venit în Anglia, în 1959, pri-
ma lui grijă a fost să pregătească un locaş de închinăciune pentru să-
vârşirea Sfintei Liturghii, să ridice un altar Dumnezeului celui Unu şi
Adevărat în Sfânta Treime. În acest scop a ales una dintre camerele
mai încăpătoare din Old Rectory, casa parohială părăsită în care se

1
Cf. 3 Reg. 8:17.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

mutase de curând, şi a transformat-o într-un paraclis pe care în ace-

laşi an l-a afierosit Sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul mănăstirii.
Arhimandritul Sofronie nu a plănuit întemeierea unui centru
de misiune şi prezentarea mea nu este strict legată de lucrarea misio-
nară (de altfel nici nu sunt un specialist în acest domeniu), însă cred
că atitudinea Arhimandritului Sofronie scoate în evidenţă un princi-
piu care mi se pare fundamental pentru misiunea creştin ortodoxă, şi
anume, că orice misiune începe prin ridicarea unui altar pentru sluji-
rea Sfintei Liturghii, pentru tainica slăvire a Dumnezeului celui Unu
şi adevărat în Treime. De fapt, în viaţa noastră creştin ortodoxă toate
îşi au izvorul în Sfânta Liturghie şi, în cele din urmă, toate într-acolo
duc. Prin aceasta nu doresc să subminez importanţa în contextul mi-
sionar a catehezei şi a botezului, a educaţiei, a activităţii filantropice
ş.a.m.d., ci să subliniez mai degrabă importanţa vitală a slujirii litur-
gice pentru stabilirea unei vieţuiri ortodoxe în orice colţ de lume.
Pentru Părintele Sofronie caracterul central al Sfintei Litur-
ghii a fost piatra de temelie pe care a ridicat mănăstirea sa. El spunea
într-una dintre cuvântările către obşte: „Centrul vieţii noastre este
Liturghia; scopul venirii noastre la mănăstire este zidirea unui altar
pentru slujirea liturgică”2 „atunci toată lucrarea pe care o săvârşim –
fie gătim în bucătărie, tăiem iarba, tipărim cărţi, pictăm icoane, pri-
mim oaspeţi – toate acestea sunt parte a Dumnezeieştii Liturghii şi
nimic altceva.”3 „Liturghia este centrul vieţii noastre.”4 Şi cu toate
că Părintele Sofronie nu a scris foarte mult despre rugăciunea liturgi-
că, sau despre Sfânta Liturghie, felul în care a slujit Liturghia şi locul
pe care ea îl deţine astăzi în viaţa obştii pe care a întemeiat-o este cu
adevărat punctul culminant al lucrării sale teologice şi întruparea vi-
ziunii lui duhovniceşti. Sfânta Liturghie este ceva atât de esenţial în-
cât pare să nu mai aibă nevoie de explicaţii. Totuşi, Părintele Sofro-
nie ne-a lăsat un important capitol pe această temă, în cartea sa Ru-
2
Cuvântare către obşte din 27. 08. 1990 (nepublicată).
3
Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. din lb. rusă de
Ierom. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008, p. 52.
4
Ibid.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

găciunea – experienţa Vieţii Veşnice5. În acest scurt text este concen-

trată în chip deosebit de limpede aproape întreaga sa viziune teologi-
că şi liturgică6
A sublinia însemnătatea rolului pe care îl deţine în cadrul
unei misiuni ortodoxe Sfânta Liturghie, sau construirea de biserici,
slujbele, preoţia, nu este o idee a mea personală, ea este susţinută de
misionari ortodocşi contemporani de seamă. Personalităţi precum
Părintele Cosma Grigoriatul sau Arhiepiscopul Anastasios
Yannoulatos din secolul al XX-lea, sau misionarii ruşi din secolul al
XIX-lea7 ar fi întru totul de acord cu afirmaţia aceasta.
Părintele Cosma, de pildă, a remarcat foloasele pe care le
aduc activitatea filantropică şi botezurile în masă în satele din junglă,
dar le-a văzut şi defectele. Potrivit lui, pentru ca un aşezământ misio-
nar să poată dăinui acolo unde sunt creştini botezaţi este nevoie de
biserici şi de preoţi, iar pentru centrul de misiune ideal ar fi să existe
şi o mănăstire cenobitică cu monahi încercaţi. El însuşi şi-a început
misiunea ca laic, dar şi-a dat seama destul de repede că acest lucru
este inadecvat şi, urmând sfatul priceput al Părintelui Paisie Athonitul,
a primit tunderea în monahism, iar mai apoi a fost hirotonit preot.
Părintele Cosma scrie despre această problemă în broşura sa
intitulată Gânduri despre lucrarea misionară, adunate din experien-
ţă: „După părerea mea, cele mai bune metode şi mijloace care pot
garanta un început sigur şi bine pus la punct, sunt cele pe care le-au
folosit misionarii ruşi: construirea de biserici, aşezământ de misionari
şi, lucrul cel mai de dorit, înfiinţarea, încă de la început, a unei mă-

5
Ed. Deisis, Sibiu, 2001, cap. 12, Rugăciunea liturgică, pp. 102-106. O versiu-
ne mai amplă se găseşte în cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed.
Σοφία, Bucureşti, 2005, cap. 14, pp. 323- 343.
6
Vezi şi Ne vorbeşte Părintele Sofronie, Scrisori, ed. Bunavestire, Galaţi,
2003, mai ales Scrisorile 4, 5 şi 11 care conţin un material interesant legat de
acest subiect.
7
Vezi Eugene Smirnoff, A Shor tAccount of the Historical Development and
Present Position of Russian Orthodox Missions, Welshpool: Stylite Publishing
Limited, 1986.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

năstiri cu viaţă cenobitică.”8 Din 1975 când a mers prima dată în

Africa, în Zair, ca mirean, şi până la moartea sa subită în 1989, Părin-
tele Cosma a izbutit să zidească cincisprezece biserici. De asemenea,
el a făcut cu putinţă hirotonirea mai multor preoţi, iar succesorul său,
Părintele Meletie, a fost hirotonit episcop.
Se cuvine să menţionăm, de asemenea, că prezenţa monahală
feminină, viaţa de rugăciune a maicilor, exemplul şi lucrarea lor în
cadrul misiunii au avut şi, cu siguranţă, continuă să aibă o mare în-
semnătate pentru stabilirea unei vieţuiri ortodoxe în Zair. Acelaşi lu-
cru este valabil şi în cazul Albaniei. În Albania era foarte mare nevo-
ie de preoţi aşa încât Arhiepiscopul Anastasios al Tiranei a început
mişcarea de renaştere a Bisericii albaneze prin înfiinţarea unui semi-
nar preoţesc „într-un lagăr de muncă întunecos şi dărăpănat” pentru
ca în felul acesta să poată să înceapă o viaţă întemeiată pe Tainele
Bisericii în comunităţi din diferite părţi ale ţării. (După ce vreme în-
delungată, în Albania, bisericile fuseseră închise, una dintre primele
Liturghii oficiale s-a slujit în Biserica Sfântului Toma din Berat, care
fusese arsă în vederea turnării unui film!)9
Pe scurt, fără Sfânta Liturghie nu se poate vorbi despre Bise-
rica Creştin Ortodoxă. Biserica şi Sfânta Liturghie nu pot fi separate,
nu pot să existe una fără alta. Potrivit binecunoscutei maxime a teo-
logului bizantin Sfântul Nicolae Cabasila, „Biserica se face arătată
prin Taine.” În chip firesc, o lucrare misionară care nu extinde tărâ-
mul Bisericii printr-o prezenţă liturgică nu poate să exprime adevăra-
tul duh al creştinismului ortodox. Şi cu siguranţă că nu este o simplă
întâmplare faptul că cele două slujiri majore pe care le are doar epis-
copul şi prin care se continuă slujirea apostolică în cadrul Bisericii
sunt tocmai hirotonirea preoţilor şi sfinţirea de biserici.

8
Text inclus în Dimitrie Aslanides şi monahul Damaschin Grigoriatul, Cuvio-
sul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1492-1989), ed. Egumeniţa, Galaţi, p. 60.
9
Vezi Lynette Hoppe, Resurrection: The Orthodox Autocephalos Church of
Albania 1991-2003, Tirana, Ngjallja Publishers, 2004.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

2. Liturghia în pustie
Mă întorc la Părintele Sofronie şi la anii '40 când el încă trăia
ca pustnic în Sfântul Munte. În 1941, Părintele Sofronie a fost che-
mat să devină duhovnicul Mănăstirii Sfântul Pavel şi a fost hirotonit
preot în acest scop. (La vremea respectivă era deja diacon, şi de câţi-
va ani slujea regulat Liturghia la Mănăstirea Sfântul Pantelimon.) În
Sfântul Munte, unui preot proaspăt hirotonit i se dă posibilitatea să
slujească Liturghia vreme de un an de zile înainte de a deveni părinte
duhovnicesc.
Aşa s-a întâmplat şi cu Părintele Sofronie care a început să
slujească Sfânta Liturghie în pustie, locuind în „temuta” Karulie. În-
trucât micuţa sa sihăstrie nu avea paraclis, Părintele Sofronie slujea
la început de două ori pe săptămână la schitul Danileilor, în
Katunakia (dacă nu mă înşel), unde Părintele Daniel ţinea cu
credincioşie strana.10 Mai apoi, s-a mutat în apropierea Mănăstirii
Sfântul Pavel în peştera Sfintei Treimi şi slujea în micuţul paraclis
din incinta peşterii. Acolo săvârşea Liturghia împreună cu un călugăr
care venise să-şi trăiască viaţa monahală alături de el. (Părintele So-
fronie a avut întotdeauna cel puţin o persoană care participa la Litur-
ghiile pe care le slujea şi care reprezenta credincioşii.)
Aceasta a fost o perioadă aparte pentru Părintele Sofronie. Ca
preot, Sfânta Liturghie îl absorbea întru-totul şi cred că trăirea adâncă
a acestor Liturghii în pustie are o mare însemnătate pentru înţelegerea
înrâuririi pe care această slujire sfântă o are în general, precum şi în
contextul lucrării misionare a Bisericii, în mod special. Iată cum
descrie Părintele Sofronie felul în care trăia Liturghia în pustie:

„Plinătatea ei ne cuprinde pe de-a-ntregul, în aşa măsură încât

atunci când eram în pustie şi slujeam singur, având doar un singur mo-
nah la strană, care venise la mine şi care dădea răspunsurile la ectenii,
citea Apostolul şi făcea toate celelalte de trebuinţă, înlocuind norodul

10
Această informaţie provine din notele mele personale şi de aceea trebuie lua-
tă cu precauţie.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

– nici eu, nici acel monah, nu am simţit vreodată nici cel mai mic ne-
ajuns: lumea întreagă era acolo cu noi; lumea şi Domnul; Domnul şi
vecinicia. Experienţa pustiei m’a învăţat a mă ruga cu rugăciunea
preoţească şi cu norodul, şi fără prezenţa sa văzută.”11

Aşadar, prezenţa credincioşilor, chiar şi în „absenţa lor

văzută” este simţită acut în pustie. Părintele Sofronie scrie: „Tot în
pustie, mai mult decât altundeva mi-a fost dată şi mie rugăciunea
pentru lumea întreagă, pentru întreaga omenire, pentru întregul
Adam.”12 Cel ce slujeşte Liturghia, dacă i se dăruieşte cu toată
mintea şi inima, se află într-o stare de continuă tensiune, fiind prins
între două realităţi. „Necontenita mişcare – când către Dumnezeu,
când către lume – este trăsătura de căpetenie a slujirii noastre lui
Dumnezeu.”13 Este un fel de pendulare binecuvântată între tragedie şi
transfigurare, între experienţa iadului şi bucuria slavei dumnezeieşti.
Astfel, pentru Părintele Sofronie, în Liturghie se îmbină două
dimensiuni: dimensiunea cosmică şi dimensiunea eshatologică;
durerea acestei lumi, pe de o parte, şi viaţa nezidită a veacului ce va
să fie, pe de altă parte. Sfânta Liturghie este întotdeauna o îndoită
adâncire în aceste două realităţi. După cum spune el însuşi: „lumea
întreagă era acolo cu noi; lumea şi Domnul; Domnul şi vecinicia.”
Aceasta constituie ceea ce eu numesc „taina îndoitei adânciri”.
Părintele Sofronie recunoaşte că o astfel de rugăciune este
neapărat însoţită de durere. Însă, fără această durere, fără această
tensiune duhovnicească, nu există nici bucurie duhovnicească:
chenoza premerge îndumnezeirii; Crucea vine întotdeauna înaintea
Învierii. „Cu cât mai puternică este durerea duhovnicească, cu atât
mai vârtoasă atragerea către Dumnezeu; cu cât mai dinamică
afundarea noastră în adâncul neţărmuritului ocean al suferinţei, cu
atât mai temeinică înălţarea duhului nostru la cer.”14

11
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 338.
12
Ibid., p. 301.
13
Ibid., p. 325.
14
Ibid. pp. 123-124.

10

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

Uneori atenţia preotului se îndreaptă spre suferinţele

omenirii, alteori urmează cea de-a doua adâncire, când preotul se
cufundă în sfera Dumnezeirii, când duhului său „i se îngăduie să se
înalţe către cele nesfârşite, către însuşirea înţelesului harului revărsat
asupra noastră, către Lumina ce purcede de la Sfânta Treime.”15
Părintele Sofronie descrie o astfel de adâncire pe care a trăit-o în
pustie, într-una dintre aceste Liturghii fără de seamăn:

„Cei şapte ani petrecuţi de mine în pustie au fost timpul cel

mai prielnic pentru rugăciune… Atunci mi s-a descoperit taina sfintei
slujiri preoţeşti. În ziua următoare am săvârşit Liturghia şi Hristos-
Dumnezeu a fost în mine şi cu mine, afară de mine şi în Sfintele Taine,
în Trupul şi Sângele Lui. Şi Numele Dumnezeiesc şi cuvintele textelor
liturgice îmi ieşeau din gură precum o flacără.”16

Cu siguranţă că nu este puţin lucru să fii cu totul cufundat în

Lumina ce izvorăşte din Sfânta Treime şi nici nu este ceva care se
întâmplă în fiecare zi. Părintele Sofronie a rămas în această stare
duhovnicească vreme de trei zile, după care intensitatea trăirii s-a
diminuat, dar amintirea ei i-a rămas pentru totdeauna întipărită în
suflet.17 Totuşi dimensiunea eshatologică a Împărăţiei celei veşnice şi
prezenţa ei rămân pururea în centrul Sfintei Liturghii.
Îndoita adâncire, această împreunare a durerii metafizice cu
binecuvântarea sfintei bucurii nu aparţine doar preoţilor. Părintele
Sofronie scrie: „Preotul care săvârşeşte Liturghia, precum şi
credincioşii care sunt de faţă, învaţă a trăi în două planuri, după
pilda lui Hristos Însuşi: a petrece în duh în tărâmul Dumnezeiesc, şi

15
Ibid., p. 337.
16
Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, ed. Schitul Lacu, Sfântul
Munte Athos, 2001, p. 43.
17
„M-am aflat în această stare vreme de trei zile, după care intensitatea trăirii s-
a micşorat. Dar amintirea despre cele petrecute Dumnezeu mi-a gravat-o în
mintea şi inima mea.”, ibid.

11

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

totodată a se face îndeaproape împreună-părtaşi la destinele tragice

ale lumii.”18
Părintele Sofronie ne învaţă pe toţi să „trăim Liturghia”. Ne
îndeamnă pe toţi credincioşii să învăţăm cum să ne apropiem de
această sfântă slujire, pentru că ea este temelia adevăratei noastre
identităţi creştine. El spune: „Neapărat este ca fiecare dintre noi să ne
adâncim astfel în Liturghie, pentru ca vecinica ei realitate să ne
însoţească în viaţa de zi cu zi; pentru ca rugăciunea preoţească să
devină firea noastră, pentru ca adevărat «să ne facem împăraţi şi
preoţi lui Dumnezeu», fără a mai ţine seama din care «seminţie, sau
limbă, sau norod, sau neam» ne tragem (cf. Apoc. 5:9-10).”19
De aceea, mi se pare că deprinderea acestei rugăciuni
liturgice mai profunde, atât pentru preoţi cât şi pentru laici, are o
importanţă vitală în dobândirea unei înţelegeri ortodoxe a activităţii
misionare. Dacă toţi creştinii sunt chemaţi să se împărtăşească de
ceea ce apostolul numeşte „preoţie împărăţească”20 atunci aceasta
este calea pe care se cuvine să o urmăm. Dar pentru a ajunge la
maturitatea rugăciunii liturgice se cere nevoinţă duhovnicească, se
cere prefacere.
Toate acestea implică un proces, o „devenire”, atât înlăuntrul
Liturghiei propriu-zise, cât şi în întreaga noastră viaţă, înţeleasă ca
viaţă duhovnicească. Există o „devenire liturgică”, dar mai există şi o
altă „devenire” pe care Părintele Sofronie o leagă de forma personală
de fiinţare şi de noţiunea de ipostas (termen pe care, de altfel, îl
preferă). Despre aceste două feluri de „devenire” voi încerca să
vorbesc în cele ce urmează.

3. Devenirea liturgică
Aş dori să fac o mică digresiune în Constantinopolul
secolului al VII-lea şi să aduc în discuţie câteva idei ale Sfântului

18
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 337 [s. n.].
19
Ibid.
20
1 Pet. 2:5, 9.

12

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

Maxim Mărturisitorul. Precum bine ştiţi, Sfântul Maxim

Mărturisitorul este cunoscut pentru tratatul său despre Sfânta
Liturghie, Mistagogia. În cel de-al doilea capitol a Mistagogiei,
Sfântul Maxim ne înfăţişează biserica ca pe o imagine a cosmosului.
Cosmosul este înţeles ca fiind alcătuit din realităţi văzute şi nevăzute,
care sunt deopotrivă unite şi distincte, iar clădirea bisericii este
privită din punctul de vedere al structurii sale, ca fiind împărţită în
naos şi altar.21
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul Liturghia însăşi este un
eveniment al „devenirii”, este o mişcare de trecere de la potenţialitate
la actualizare. Ea este, aşa după cum am încercat să o numesc, o
„devenire liturgică”. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, clădirea
bisericii împărţită în două – naos şi altar – este în acelaşi timp un
spaţiu unitar şi diferenţiat: naosul reprezintă dimensiunea cosmică,
văzută, iar altarul reprezintă dimensiunea eshatologică, nevăzută.
Acestea două sunt legate printr-o relaţie de „teleologie” liturgică.
Naosul este altar în potenţialitate, iar altarul este naos actualizat.22
Această identitate şi diferenţiere simultană este posibilă numai prin
procesul de „devenire liturgică”. Ca şi cum lumea ar fi trecută prin
mistagogia sfinţitoare a Liturghiei, culminând în comuniunea
dumnezeiască a credincioşilor prin împărtăşirea cu darurile
îndumnezeitoare ca împlinire eshatologică a Liturghiei.
În timpul slujirii Euharistiei are loc o mişcare dinspre naos
înspre altar, o mişcare ce reprezintă o „devenire liturgică”. Privită ca

21
Sfântul Maxim scrie: „După un al doilea înţeles spiritual…Sfânta Biserică a
lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constând din fiinţe văzu-
te şi nevăzute, având aceeaşi unitate şi distincţie ca şi el.” Mistagogia, Cosmo-
sul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2000, cap. 2, p. 8.
22
„Căci fiecare dintre acestea două este reciproc celeilalte ceea ce este aceea
pentru sine însăşi. Naosul este ieration în potenţă, iniţiat şi sfinţit prin ducerea
sa până la sfârşitul acţiunii de iniţiere şi sfinţire. Iar ierationul este un naos ac-
tualizat, avându-l pe acela ca început al acţiunii de iniţiere şi de sfinţire, care
stăruie ca una şi aceeaşi prin amândouă.” Ibid.

13

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

imagine, această mişcare liturgică dinspre naos înspre altar este o

mişcare dinspre cele văzute spre cele nevăzute, de la potenţialitate la
actualizare şi împlinire, de la multiplicitate la unitate. Dar este mai cu
seamă o trecere de la veacul acesta la veacul ce va să fie. Toată
această mişcare liturgică este încărcată de un puternic dinamism care
vizează o împlinire eshatologică. După cum am văzut şi la Părintele
Sofronie şi aici regăsim această îmbinare între cosmic şi eshatologic.
Interpretarea pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o dă
Sfintei Liturghii este una eshatologică. Cântarea „Unul Sfânt”, doar
cu puţin înainte de Împărtăşanie, reprezintă pentru Sfântul Maxim
„adunarea şi unirea mai presus de raţiune şi de minte”a creştinilor
iniţiaţi „în veacul nestricăcios al celor inteligibile”; pentru ca mai
apoi „devenirea liturgică” să atingă punctul culminant atunci când
preotul, care Îl reprezintă pe Însuşi Hristos, face prezentă
credincioşilor Împărăţia ce va să vie. (Aici mişcarea pare să îşi
schimbe direcţia.) În Sfintele Taine, el împarte credincioşilor Trupul
şi Sângele lui Hristos, aducând în felul acesta Împărăţia nevăzută
(reprezentată de altar) înlăuntrul lor şi înlăuntrul lumii văzute
(reprezentată de naos). „Taina”, spune Sfântul Maxim, „îi preface pe
cei care se împărtăşesc cu vrednicie, în chipul ei şi asemenea, după
har şi participare… aşa încât ei pot fi, şi se pot numi, prin lucrarea
voinţei şi prin har, dumnezei, în urma faptului că Dumnezeu întreg îi
umple deplin şi nu lasă nimic din ei gol de prezenţa Lui.”23 Aceste
cuvinte ne duc cu gândul la Liturghia pe care Părintele Sofronie a
slujit-o în pustie, când spunea „Hristos-Dumnezeu a fost în mine şi
cu mine, afară de mine şi în Sfintele Taine, în Trupul şi Sângele
Lui.”24 În felul acesta, Sfântul Maxim poate să afirme că altarul este

23
Mistagogia, cap. 21, p. 22. Vezi de asemenea şi cap. 24, p. 27: „Fericita in-
vocare a marelui Dumnezeu şi Tată, şi rostirea cuvintelor «Unul Sfânt» şi cele
următoare, şi împărtăşirea cu sfintele taine, indică viitoarea înfiere, unire, legă-
tură, asemănare dumnezeiască şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi, du-
pă toate celelalte, din cauza bunătăţii lui Dumnezeu. Prin aceasta Dumnezeu
Însuşi va fi toate în toţi.”
24
Despre rugăciune, p. 43.

14

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

într-adevăr naosul actualizat şi că Împărăţia cea veşnică se

sălăşluieşte în soborul vremelnic al credincioşilor. Acum se produce
adâncirea în viaţa veacului ce va să fie, o adevărată întrepătrundere,
uniune şi distincţie a naosului şi a altarului, a timpului şi a veşniciei,
a omului şi a lui Dumnezeu.25
Îmbinarea liturgică a cosmicului şi a eshatologicului în
Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul îşi găseşte ecoul în
experienţa îndoitei adânciri a Părintelui Sofronie: „Liturghia…
cuprinde îndeobşte viaţa cosmică, şi până şi ceea ce era înainte de
facerea lumii şi ce aşteptăm atunci când «Dumnezeu va fi totul întru
toţi» (1 Cor. 15: 28), când «vreme nu va mai fi» (Apoc. 10:6).
Anume spre această trecere de la vremelnica înşiruire ne pregăteşte
Dumnezeiasca Liturghie.”26 Însă asupra felului în care Părintelui
Sofronie vede acestea ca influenţând rugăciunea liturgică ne vom
opri puţin mai încolo.27

4. O altă „devenire”
Voi aduce acum în discuţie o altă formă de „devenire” asupra
căreia trebuie să ne oprim pentru a putea înţelege teologia liturgică a
Părintelui Sofronie şi însemnătatea acesteia pentru lucrarea misionară
ortodoxă. În învăţătura Părintelui Sofronie există o noţiune centrală
de care depinde înţelegerea întregii sale teologii, şi anume conceptul
de „ipostas” (ori persona) precum şi noţiunea strâns legată de ea a
„principiului ipostatic”.
În teologia Părintelui Sofronie, spre deosebire de gândirea
patristică greacă, faptul că omul este un „ipostas” nu este un dat. (De
aceea, noţiunea aceasta trebuie înţeleasă în contextul gândirii
teologice a Părintelui Sofronie, fără să proiectăm asupra ei

25
În această secţiune a prezentării mele m-am bazat pe cap. 10 „Ierarhia du-
hovnicească: templul” din M. Törönen, Union and Distinction in the Thought of
St Maximus the Confessor , Oxford, OUP, 2007, pp. 149-152.
26
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 337-338.
27
Vezi secţiunea 5 a lucrării de faţă, Rugăciunea liturgică – o „rugăciune
ipostatică”.

15

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

înţelegerea patristică a noţiunii de hypostasis sau să o confundăm cu

aceasta) Pentru Părintele Sofronie acesta este rezultatul unui proces
de „devenire”, de creştere de la starea individului închis în sinele său
egoist la starea persoanei iubitoare care pe toate le cuprinde în
dragostea sa, la starea „ipostasului”. În cazul Părintelui Sofronie
această creştere, această „devenire”, a avut loc „în pustie”. El ţine
chiar să sublinieze acest lucru: „Să nu pară contradictoriu faptul că în
singurătatea pustiei am conştientizat mai adânc Principiul
Ipostatic.”28
Dacă este să facem o comparaţie cu gândirea patristică,
atunci conceptul patristic de fiinţă zidită după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu este mult mai aproape de ceea ce Părintele Sofronie
înţelege prin a deveni ipostas. Omul, zidit după „chipul lui
Dumnezeu” are acest potenţial de a deveni „dumnezeu zidit” în
vederea unei desăvârşite îndumnezeiri „după asemănarea cu
Dumnezeu” în act. Această trecere de la „chip” la „asemănare” este
şi ea un proces al „devenirii”. Însă devenirea întru ipostas se
deosebeşte de conceptul patristic prin aceea că se pleacă de la omul
căzut şi individualist, procesul devenirii presupunând o prefacere
dureroasă, o pocăinţă transfiguratoare, capabilă să trezească în om
„principiul ipostatic ”şi să-l facă să rodească.
Pentru Părintele Sofronie crucial în această „devenire” este
faptul că împreună cu atingerea dumnezeiască care trezeşte
„principiul ipostatic29 omul izbuteşte să depăşească limitele
individualismului său şi să îmbrăţişeze o multitudine de vieţi,
durerea, necazul, agonia, chiar şi patimile semenilor săi, însă şi
bucuria şi pacea lor.30 Deschiderea aceasta a individului marchează

28
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 300.
29
Vezi cap. 13 Pentru principiul personal în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa
omenească, în Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 271-322.
30
Aceasta este adevărat mai cu seamă în cazul duhovnicului. Vezi observaţiile
Părintelui Sofronie legate de acest subiect în cap. 5, Despre slujirea duhovni-
cească (din însemnările unui duhovnic athonit), în Despre rugăciune, mai cu
seamă pp. 99-101.

16

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

activarea „principiului ipostatic ”, dar aceasta se întâmplă numai

atunci când „omul-persoană se roagă «faţă către Faţă» cu Cel Fără-
de-început”31. Pentru Părintele Sofronie, îndrumătorul său
duhovnicesc, Sfântul Siluan Athonitul, a fost cea mai bună pildă în
acest sens. El scrie:

„Cuviosului Siluan, la începutul vieţii sale călugăreşti, Dom-

nul i S-a arătat în Lumină mare… Atunci „a cunoscut el pe Dumnezeu
prin Duhul Sfânt”; atunci i-a fost dat să se îndulcească de „smerenia
lui Hristos cea de nedescris”, şi a început să se roage pentru întreaga
lume ca pentru sine însuşi.”32

Însă, pentru ca cineva să ajungă „să se roage pentru întreaga

lume ca pentru sine însuşi”, trebuie să purceadă pe calea pocăinţei, a
unei pocăinţe personale adânci, căreia, potrivit Părintelui Sofronie, îi
poate urma mai apoi tânguirea pentru întreaga lume. Pustia Sfântului
Munte a fost pentru Părintele Sofronie locul ideal de pocăinţă şi
aminteşte aceasta în repetate rânduri în scrierile sale autobiografice.33
Dar ce este acest „principiu ipostatic” despre care vorbeşte
atât de mult Părintele Sofronie? Care îi este conţinutul? În esenţă,
„principiul ipostatic” îi dă omului putinţa să cuprindă alte persoane
înlăuntrul fiinţei sale duhovniceşti. Este capacitatea omului de a-şi
depăşi propriile limitări individualiste şi de a îmbrăţişa vieţile altor
persoane – chiar ale întregii omeniri – într-un duh de iubire rugătoare

31
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 278.
32
Ibid., p. 300 [s.n.].
33
Vezi, de pildă, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 49-76. „Când însă,
prin ivirea Luminii, eu am zărit adâncul căderii mele, atunci a început un plâns
pe care nu-l puteam opri: era mai puternic decât mine în deznădejdea care mă
atinsese. La început plângeam pentru mine însumi, îngrozit de propria cădere;
mai târziu – pentru oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compăti-
mire pentru nefericita lor stare a necunoaşterii lui Dumnezeu. La Athos însă, şi
mai ales în pustie, în vremea Războiului (al Doilea), amar plângeam pentru lu-
me în întregul său.” (ibid., pp. 67-68).

17

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

şi unificatoare, pentru ca în cele din urmă să trăiască vieţile celorlalţi

ca pe propria sa viaţă.
Pentru Părintele Sofronie, omul este înzestrat cu acest
principiu în măsura în care este zidit după chipul lui Dumnezeu.
Aceasta îi determină conţinutul. Astfel, de vreme ce Dumnezeu este
iubire, şi adevărata natură a persoanei create după chipul Său este
iubire. Pentru Părintele Sofronie aceasta este chintesenţa a ceea ce el
numeşte „principiul ipostatic”. El scrie:

„Persoanei, chip al Dumnezeului dragostei, îi este proprie le-

gătura dragostei. Ea nu se determină prin opoziţie faţă de ceea ce este
„nu Eu.” Dragostea este cuprinsul cel mai lăuntric şi cea mai bună ex-
presie a esenţei sale. Îmbrăţişând în rugăciunea dragostei întreaga lu-
me, ea se arată a fi lăuntric – ad intro – unimea a tot ce fiinţează. În ac-
tul înfăptuitor al propriei deveniri, ea năzuieşte către atotobşteasca
unime şi în exterior – ad extra. În dragoste constă asemănarea ei cu
Dumnezeu, Care dragoste este (1 Ioan 4:16).”34

Aşa cum au făcut-o şi mulţi alţi gânditori ruşi din ultimele

două veacuri, Părintele Sofronie vorbeşte şi el despre taina Treimii în
acest context. El se opreşte mai cu seamă asupra corelaţiei arhetip-
chip care există între Dumnezeul cel Unu în Treime şi omenirea una
într-o multiplicitate de ipostasuri, şi pune această corelaţie în legătură
cu „principiul ipostatic”, pentru ca în cele din urmă să ancoreze
această legătură într-o interpretare cu totul aparte a iubirii
duhovniceşti. El afirmă: „A iubi înseamnă a trăi pentru şi în persoana
iubită, a cărei viaţă devine viaţa noastră. Iubirea duce la unitatea
fiinţei. Aşa este înăuntrul Treimii.”35
Ca reflectare a unităţii Treimii, omenirea este chemată şi ea
să devină una prin iubire. Cu aceasta pătrundem în miezul a ceea ce
este Biserica Creştină. Hristos Însuşi a zis: „Poruncă nouă vă dau
vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi
voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
34
Ibid., p. 281.
35
Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, p. 32.

18

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”36 Prin
urmare, trezirea în noi a „principiului ipostatic” unificator, prin
pocăinţă şi iubire duhovnicească, este actul de întemeiere al
comunităţii creştine.

5. Rugăciunea liturgică ca „rugăciune ipostatică”

Care este legătura dintre „devenirea liturgică” şi „principiului
ipostatic” şi ce însemnătate au ele pentru tema noastră, aceea a
îndoitei adânciri? Aceste două noţiuni se leagă în ceea ce Părintele
Sofronie numeşte „rugăciunea ipostatică”. În „rugăciunea ipostatică”,
a te ruga pentru tine însuţi înseamnă a te ruga pentru întreaga
omenire. Aceasta se întâmplă când „principiul ipostatic” devine
lucrător prin rugăciunea atotcuprinzătoare.
Când această trăire este adusă în Dumnezeiasca Liturghie,
atunci toate aceste concepte – „principiul ipostatic”, „rugăciunea
ipostatică” şi „devenirea liturgică” – se unesc în rugăciunea liturgică
adâncă pe care preotul şi, prin extensie, tot creştinul o înalţă pentru
întreaga lume. Părintele Sofronie consideră aceasta drept expresia
cea mai înaltă a „rugăciunii ipostatice”.
Aducerea „rugăciunii ipostatice” într-un context liturgic ne
conduce înapoi la cea dintâi adâncire şi la efectul tămăduitor pe care
ea îl are asupra omenirii. Tocmai aceasta a fost dorinţa Părintelui
Sofronie pentru viaţa obştii sale: să slujească Sfânta Euharistie ca pe
cea mai înaltă formă de „rugăciune ipostatică” spre tămăduirea
duhovnicească a întregii omeniri.
Părintele Sofronie slujea Sfânta Liturghia fără grabă,
pronunţând fiecare rugăciune şi fiecare cuvânt cu toată puterea
duhului său. Întotdeauna citea rugăciunea centrală a Liturghiei,
Anaforaua, cu voce tare şi cu mare atenţie. Iar pe preoţii care îi
căutau sfatul, îi învăţa să „trăiască” evenimentele pomenite în
rugăciunile respective, să le facă să devină experienţa lor personală.
Liturghiile pe care le slujea erau lungi, puteau să dureze două ore,

36
Ioan 13:34-35.

19

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

două ore şi jumătate, şi pentru că se dăruia pe sine întreg slujirii, se

simţea apoi cu totul istovit.37
Potrivit Părintelui Sofronie, în rugăciunea preoţească duhul
omului este mişcat de o compasiune adâncă faţă de suferinţele
omenirii. El scrie: „Întreaga fiinţă a preotului – inima, mintea, trupul
– trebuie să se unească într-o rugăciune plină de întristare pentru
lume. Şi cu cât mai mult se întristează, cu atât mai mare e puterea
tămăduitoare trimisă lumii prin rugăciunea sa.”38
După cum spuneam, rugăciunea liturgică este cea mai înaltă
formă a „rugăciunii ipostatice”. Prin această rugăciune limitările
individului sunt în sfârşit înlăturate, lăsând să se ivească treptat
forma ipostatică a fiinţării. Părintele Sofronie descrie cum anume se
întâmplă acest lucru: „Când suntem străpunşi de întristare, durere şi
chinuri ne transpunem rana noastră în planul universal, şi suferim nu
numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga omenire.”39 În Liturghie
„puternice valuri ale vieţii cosmice trec prin” preotul care se cufundă
în durerea acestei lumi. „El va pomeni nevoile şi suferinţa întregii
umanităţi. Oferind această sfântă jertfă a iubirii care cere o totală
predare de sine, preotul îşi deschide larg inima spre a îmbrăţişa o
mulţime de vieţi şi toate veacurile. Astfel, el ia parte la jertfa
mântuitoare a lui Hristos Însuşi.”40 În felul acesta el urmează pilda
rugăciunii lui Hristos din grădina Ghetsimani, cea mai nobilă
expresie a „rugăciunii ipostatice” pe care a cunoscut-o omenirea.41
Ceea ce putem face noi este să învăţăm să ne rugăm în felul acesta şi
să ducem această rugăciune cu noi pe câmpul de misiune, atât în
rugăciunea noastră personală, cât mai ales în rugăciunea liturgică.
Însă e nevoie să subliniem, după cum a făcut-o şi Părintele
Sofronie încă de la începutul capitolului despre rugăciunea liturgică,

37
Vezi Ne vorbeşte Părintele Sofronie – Scrisori , p. 97.
38
Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, p. 103.
39
Ibid., p. 104.
40
Ibid., p. 102-103.
41
Vezi cap. 13 „Rugăciunea din Ghetsimani”, în Rugăciunea – experienţa vieţii
veşnice, pp. 107-113.

20

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

că deprinderea acestei rugăciuni cere timp. „Rugăciunea adâncă vine

treptat. Trupul şi sufletul se adaptează încetul cu încetul.”42 E nevoie
de ani, poate chiar decenii. Aceasta este o altă formă a „devenirii
liturgice” pe care o face posibilă prima formă de devenire despre care
am vorbit mai devreme. În orice caz, „e deosebit de important pentru
preotul ce săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie să-şi prefacă întreaga
viaţă în rugăciune dacă vrea să trăiască pe deplin această mare
taină.”43 Totodată, Părintele Sofronie ne avertizează că acest proces
de învăţare nu poate fi rezultatul unei perioade de studii academice,
ci „ea cere întreaga noastră fiinţă”.44 În ultimă instanţă, este vorba
despre adâncirea în iubirea cea pătimitoare pentru lume a lui Hristos;
şi ea nu are sfârşit, de vreme ce niciodată nu vom putea atinge
măsura deplinătăţii lui Hristos.

6. Concluzie: un far duhovnicesc

Îngăduiţi-mi să adun acum laolaltă firele prelegerii mele şi să
trag anumite concluzii. Când, prin pocăinţa noastră personală,
ajungem să stăm faţă către Faţă cu Fiinţa Dumnezeiască, şi când
aceasta trezeşte în noi „principiul ipostatic” şi dobândim treptat
starea „rugăciunii ipostatice”; de asemenea, când prin rugăciunea
noastră liturgică lucrarea noastră duhovnicească începe să aibă o
înrâurire şi dincolo de propriul nostru eu, atunci „Lumina lui Hristos
care luminează tuturor”45 este slobodă să strălucească în bisericile şi
în comunităţile noastre, chemând toate popoarele la mântuire în şi
prin această Lumină.46 Şi dacă, după cum scrie Părintele Sofronie,
„sub înrâurirea aceleiaşi Lumini rugăciunea pentru lume cu adâncă
întristare ne stăpâneşte fiinţa”47, atunci misiunea noastră va deveni
un adevărat far al Luminii Dumnezeieşti.

42
Ibid., p. 102.
43
Ibid.
44
Ibid., p. 104.
45
Liturghia darurilor mai înainte sfinţite
46
Cf. Mat. 5:16.
47
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 261.

21

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Şcoala Internaţională de Vară a Doctoranzilor

Din tot ceea ce am spus aici, aceasta ce aş dori să rămână cu

voi: imaginea Sfintei Liturghii ca rază de Lumină, ca far călăuzitor.
Poate că nu am izbutit să vă împărtăşesc întreaga complexitate
teologică a „principiului ipostatic” sau a „devenirii liturgice”, însă un
singur lucru aş dori să vă amintiţi din cuvântarea mea: faptul că
Dumnezeiasca Liturghie are o importanţă crucială pentru viaţa
duhovnicească a Sfintei noastre Biserici.
Sunt încredinţat că, dacă ne zidim misiunea pe temelia despre
care v-am vorbit mai devreme, atunci biserica, Sfânta Liturghie pot
să devină cu adevărat asemeni unui far duhovnicesc, înălţat undeva
pe stâncile singuratice ale unei insule oarecare. Cu raza Luminii sale
duhovniceşti, el scrutează orizonturile întunecatelor oceane ale
acestei lumi trecătoare şi fără a sili în vreun fel, tăcut şi liniştit, atrage
inimile oamenilor înspre o formă mai dumnezeiască de fiinţare,
dându-le un simţ existenţial al direcţiei pe care să o urmeze.
Asemenea unui radar, el detectează răceala şi înşelarea
duhovnicească din jurul său. Şi ca izvor nesecat al Neziditei Lumini
Dumnezeieşti, el va rămâne singura sursă de viaţă şi mângâiere
pentru cei ce se hotărăsc să-şi ia crucea şi să-I urmeze Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bibliografie

1. Arhimandritul Sofronie Sakharov, Cuviosul Siluan Athonitul,

trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2009.
2. -----, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. din lb. rusă de Ie-
rom. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.

22

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Mărturie şi slujire misionară în societatea contemporană

3. -----, Despre rugăciune, ed. Schitul Lacu, Sfântul Munte

Athos, 2001.
4. -----, Ne vorbeşte Părintele Sofronie, Scrisori, ed. Bunaves-
tire, Galaţi, 2003.
5. -----, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, ed. Deisis, Si-
biu, 2001.
6. -----, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Σοφία, Bu-
cureşti, 2005.
7. Dimitrie Aslanides şi monahul Damaschin Grigoriatul, Cuvi-
osul Cosma Athonitul, Apostol în Zair (1492-1989), ed.
Egumeniţa, Galaţi, p. 60.
8. Berthold, George, Maximus the Confessor: Selected Writ-
ings, New York/Mahwah, Paulist Press, 1985.
9. Hoppe, Lynette, Resurrection: The Orthodox Autocephalous
Church of Albania 1991-2003, Tirana: Ngjallja Publishers,
2004.
10. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Cosmosul şi su-
fletul, chipuri ale Bisericii, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.
11. Törönen, Melchisedec, Union and Distinction in the Thought
of St Maximus the Confessor, Oxford, Oxford University
Press, 2007.
12. Smirnoff, Eugene, A Short Account of the Historical Devel-
opment and Present Position of Russian Orthodox Missions,
Welshpool: Stylite Publishing Limited, 1986; first published
in 1903.

23

CEEOL copyright 2020