You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Altarul Reîntregirii

The Altar of the Reunification

Location: Romania
Author(s): Ovidiu Panaite
Title: Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie. Conceptul de Nous în gândirea
patristică: Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, Isaac Sirul
Phenomenology of knowledge between scientism and Revelation. The concept of "Nous" in
patristic thought: the St. Evagrius Pontus, Macarius of Egypt...
Issue: 2/2006
Citation Ovidiu Panaite. "Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie. Conceptul de Nous
style: în gândirea patristică: Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, Isaac Sirul". Altarul Reîntregirii
2:103-121.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=16108
CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

- Conceptul de Nous în gândirea patristică
Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, Isaac Sirul -

Pr. asist. univ. drd. Ovidiu Panaite

1. Sensul minţii la Evagrie Ponticul

Pentru a prezenta sistemul evagrian în ceea ce priveşte
urcuşul către theologia, descărcat de acuzele istorice care îl
clasează ca şi orgenist, este nevoie de o ilustrare a momentelor
secolului respectiv cu referire la Evagrie din Pont. Se impune o
asemenea observaţie deoarece acuzele au intrat în mentalitatea
unui anumit grup de popoare, pe când manuscrisele copte sau
arabe, siriace şi armeene, îl numesc pe Evagrie sfânt. Biserica
Etiopiană prăznuieşte ziua încetării lui din viaţă la 11 Ianuarie.
Descărcarea de acuza istorică, intelectualismul lui Evagrie, se
poate face urmărind sumar etapele disputei din cadrul Sinodului

103

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

V Ecumenic. În urma discuţiilor, s-au elaborat sentinţe sub forma

a 15 anatematisme prin care se condamnă învăţătura origenistă.
Numele lui Evagrie nu este pomenit, dar învăţătura de
provenienţă origeniană este condamnată. Trebuie făcută
precizarea că cele 15 anatematisme nu se găsesc printre actele
oficiale ale sinodului ci aparţin unor deliberări prosinodale. Însă
condamnarea origenistă a rămas întotdeauna pe seama Sinodului
V Ecumenic, de unde acele acte au fost receptate în lumea
creştină ca fiind deliberări care poartă autoritatea unui sinod. 1
În 557 monahul Chiril Schitopolitul de la noua Lavră din
Palestina scrie că Sinodul V Ecumenic a anatematizat pe Origen
şi Teodor din Mopsuestia şi învăţăturile lui Evagrie şi Didim
privitoare la preexistenţa sufletelor şi teoriile apocatastatice. Deci
este condamnată numai învăţătura greşită, nu şi persoana. Evagrie
Scolasticul împărtăşeşte aceeaşi idee făcând o precizare foarte
importantă. El face o diferenţă între sinodul din 543 din timpul
Patriarhului Minas şi Sinodul V Ecumenic din 553 de sub
Eutihie, în care, în afară de cele trei capitole, a fost condamnat şi
Origen cu partizanii săi. Mai târziu informaţiile devin imprecise.
De o condamnare a persoanei nu se vorbeşte, 2 dar informaţiile, pe
măsura trecerii timpului devin contradictorii.
Condamnarea lui Evagrie a avut o semnificaţie istorică
importantă deoarece ataca pe unul dintre scriitorii duhovniceşti
cei mai citiţi în mânăstirile răsăritene. Concepţia evagriană despre
desăvârşire ca gnoză şi despre rugăciune ca activitate specifică
intelectului, era legata de antropologia sa: omul, intelect decăzut,
este chemat să se întoarcă la starea sa din început, adică la o stare
pur intelectuală: „Prin intelectul Său divin, intelectul uman este

1
Dr. Iustin I. Moisescu, Evagrie din Pont, în B.O.R., nr. 5-6, mai-iunie, 1938, p. 246.
2
Ibidem, p. 240.

104

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

capabil să cunoască orice, trupul însă nu-şi cunoaşte nici măcar

propria lui fire. Sufletul, dimpotrivă, cunoaşte firea trupului său,
în vreme ce nu-şi cunoaşte firea sa proprie. Dacă şi-ar cunoaşte
firea proprie, n-ar mai fi suflet, ci intelect” 3 . „Micul tratat de
rugăciune” scris de Evagrie nu conţine o referire practică la
Hristos căci pentru el Hristos Însuşi este un Intelect necăzut, iar
omul este chemat să devină un dumezeu prin har. Astfel de acuze
provoacă la o analiză atentă a rugăciunii intelectuale monologice
şi a trăirii după minte. În „Schiţă monahicească” 4 , găsim
următoarele raporturi între minte şi dumnezeire în cadrul
urcuşului duhovnicesc:
Schiţă monahicească
„1. Gândurile trupeşti vor veni în cugetul bolnăvicios.
9. Adună-ţi mintea, înţelege întâmplarea şi rămâi
nestrămutat în aceeaşi hotărâre a liniştii.
11. În timpul rugăciunii diavolul sădeşte în minte ce nu
trebuie, ca să ni le aducem aminte în vremea rugăciunii.”
Deosebirea patimilor şi a gândurilor
„1. Cele trei gânduri stau la baza tuturor relelor
3. Mintea se curăţă prin rugăciune
4. Despre visuri
5. Mintea rămâne statornic lipită de comoară
7. Există gânduri îngereşti, diavoleşti şi omeneşti.
8. Atacul începe cu coruperea minţii.
12. Cu anevoie poate fi vânată mintea monahului care
aleargă pe câmpiile blândeţii.
3
Evagrie Monahul, Epistula dogmatica ad Melaniam (Rufinum), în Gabriel
Bunge, Evagrie Ponticul. O introducere., Sibiu, Deisis, 1997, p. 215.
4
Idem, Schiţă monahicească în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să
ne liniştim, în F.R. 1, Traducere, note şi comentarii Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Harisma, 1993, pp. 62-72.

105

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

13. Slava deşartă umileşte mintea pustnicului, umplându-o

cu multe vorbe şi lucruri.
14. Când mintea pustnicilor a ajuns la puţina nepătimire, a
agonisit şi slava deşartă.
16. Gândurile veacului acestuia...şi s-a scris : „A dat
fiecărui om cuget în inima sa”.
18. Mintea s-a dezbrăcat de omul vechi şi s-a îmbrăcat în
har, ea vede şi starea sa o numeşte Sfânta Scriptura „loc al lui
Dumnezeu”. (Ieşire 24,10).
20. Mintea este chipul lui Dumnezeu.
22. Ideea avuţiei şi a banilor stăruieşte în noi, din pricina
lăcomiei, icoana apei din cauza setei.
23. Atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în
rugăciune mintea în chipul stelei.
24. Mintea nu trebuie să ia formă.
27. Ceea ce vede mintea rugându-se, aceea numeşte ea
Dumnezeu.”

În viaţa contemplativă treapta cea mai de jos este gnoza

naturală după care urmează theologia şi în final treapta rugăciunii
curate, gnoza perfectă, contemplarea Sfintei Treimi. La Origen
schema era următoarea: praktichi theoria, fisikii theoria şi
theologia, iar corespondenţa cu momentele biblice era
următoarea: pentru prima fază corespunde Înţelepciunea lui
Solomon şi Proverbele, a doua Eclesiastul, iar pentru a treia
treaptă şi ultima, Cântarea Cântărilor (asemenea şi Sfântul Vasile
cel Mare). Evagrie Ponticul a avut opozanţi şi are, dar a avut şi
susţinători pe măsură. Chipul implica o participare la viaţa
Dumnezeiască. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că pentru el,
pentru Evagrie, chipul lui Dumnezeu consta în faptul că omul
este raţional, Logikos, şi prin aceasta diferit de celelalte fiinţe.

106

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

„Adam a fost făcut pentru integritate morală şi pentru viaţă, în

Rai el ducea o viaţă sfântă: intelectul său era în întregime închinat
contemplării lui Dumnezeu”. Evagrie a prezentat un sistem
filozofic coerent care justifica ascetismul monastic şi lupta contra
patimilor. Spiritul, Nous, avea nevoie sa fie eliberat de
corporalitate, de trupul în care căzuse din cauza relei întrebuinţări
a libertăţii. 5 Scrierile evagriene fac distincţie între Praxis şi
Theoria. Praxis constă în lupta împotriva patimilor şi practicarea
poruncilor. Orice faptă rea este considerată ca o manifestare a
unei stări interioare a sufletului: patima. Astfel pentru a elibera
intelectul este nevoie de a se merge până la izvorul răului. Toate
patimile pot fi înfrânte prin credinţa care duce în final la
nepătimire, scopul Praxisului. 6 Datorita nepătimirii omul se
consacră theoriei a cărei expresie este rugăciunea intelectuală.
Rugăciunea este pricipalul mijloc de eliberare a minţii.
„Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere supremă a minţii…
este urcuşul minţii către Dumnezeu. Starea de rugăciune este o
dispozitie nepătimaşă, câştigată prin deprindere, care răpeşte
mintea înteleaptă spre înălţimea spirituală, prin dragoste
desăvârşită…Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii
sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei” (De oratione).
În „ Vederea lui Dumnezeu”, Lossky afirmă: „Noi suntem aici în
prezenţa unei idei cu totul origeniste”, ca şi pentru Origen,
sufletul este pentru Evagrie o degradare a Nousului care se
îndepărtează de Dumnezeu devenind material. El redevine
intelect prin contemplaţie, a cărui stare perfectă este rugăciunea

5
Jean Danielou, Platonism et theologie mystique. Essai sur la doctrine
spirituelle de Saint Gregoire de Nysse, Montaigne, 1944, p. 86.
6
Ioan Gh. Savin, Mistica şi ascetica ortodoxă, Sibiu,Tipografia Eparhială,
1996, p. 83.

107

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

pură. Reîntors la funcţia sa originală intelectul vede lumea

înconjuratoare şi lucrurile cu care vine în contact într-o lumină
raportată la Logosul divin, disociindu-se de observaţiile asupra
cosmosului ca expresie a patimii. El poate să contemple, să
ajungă la adevărata teologie, la cunoaşterea Sfintei Treimi care
este în viziunea lui Evagrie împărăţia lui Dumnezeu. În urcuşul
către Dumnezeu nu are loc nici o depăşire a intelectului, căci
metafizica lui Origen este structurată pe înrudirea naturală dintre
divin şi intelectual. Pentru Evagrie rugăciunea intelectuală era
deci mijlocul mântuirii prin excelenţă care reabilitează mintea în
funcţia sa originală; pentru aceasta nu era nevoie nici de
Întrupare, nici de har, ajungându-se la o formă de pelagianism.
Pericolul a fost evitat doar pentru faptul că doctrina evagriană a
rugăciunii a fost integrată unei metafizici creştine, primind astfel
un sens nou; tentaţia origenistă a rămas puternică în monahismul
răsăritean. Relevant este cazul călugărilor palestinieni izochrişti
care spuneau că pot fi egalii lui Christos dacă îşi reabilitează
mintea în act contemplativ. „Totdeauna când observăm cele
materiale ajungem la amintirea contemplării lor; iar când am
primit contemplarea ne depărtăm din nou de cele materiale. Dar
lucrul acesta nu ni se întampla în relaţie cu Sfânta Treime…
Atunci când Nous va primi cunoaşterea esenţială, acesta se va
numi şi el dumnezeu, căci va putea întemeia lumi variate”. 7 În
cunoaşterea luminii dumnezeieşti de care e cuprinsă mintea, ea se
vede pe sine. Actul acesta se petrece în timpul rugăciunii curate,
echivalentul rugăciunii minţii.
Însă echivalenţa pe care o întâlnim la unii Sfinţi Părinţi între
Nous şi suflet, ca termeni interschimbabili, elimină orice

7
Evagrie Ponticul, Pseudo-Supplement 53 la KG, Ed. Frankenberg, 1912, pp.
422-471, în Gabriel Bunge, op. cit., p. 160.

108

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

subordonare şi nu se avansează în naturi sau funcţii diferite.

Identitatea se realizează în prezenţa concepţiei conform căreia
Nousul este existenţa in concreto a puterii cugetătoare, a
obiectivării conţinutului de inteligibilitate a sufletului. În
sentinţele sale cu privire la rugăciune scrie: „Ai în rugăciunea ta
ochi neîmprăştiat şi lepădându-te de trupul şi sufletul tău trăieşte
după minte”. Părintele Gabriel Bunge 8 vede disputa referitoare la
intelectualismul evagrian ca fără bază reală, totul fiind o
dificultate în traducerea şi înţelegerea lui Nous. Extensiunea
termenului Nous mergând de la a numi în totalitate sufletul sau
numai o anumită facultate a acestuia este arătată în altă parte.
Părintele Bunge vede aşadar neînţelegerile apărute pe marginea
spiritualităţii evagriene ca pornind din interpretarea Nousului.
Limba folosită de părintele literaturii duhovniceşti interferează
termeni filozofici de largă circulaţie în epocă. Cu un conţinut
semantic bine definit, urmând şcoala sub îndrumarea Sfântului
Grigorie de Nazians, Evagrie foloseşte un limbaj bogat în
termenii disputelor filosofice cu o precizie semantică uimitoare.
Era epoca în care termenii păgâni erau valorificaţi în creştinism.
Ceea ce l-a reţinut pe Evagrie în pustie a fost iubirea nu de
înţelepciunea ca ştiinţa ci ca persoană, Dumnezeu, Logosul şi
Fiul Unul Născut din Tatăl care se revelează inimii credincioase
şi curate în înţelepciunea chipurilor variate a creaţiei. În sentinţa
citată, Evagrie îşi concentrează întreaga sa învăţătură
duhovnicească. Trebuie remarcat contextul în care a fost ea
enunţată: „Despre rugăciune”. Cuvântul rugăciune vizează aici
nu o faptă omenească ci o stare a minţii ce se iveşte numai prin
lumina Sfintei Treimi. Rugăciunea e convorbirea minţii cu
Dumnezeu fără nici o mijlocire a vreunei reprezentări mentale ci

8
Gabriel Bunge, op. cit., p. 149.

109

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

numai în duh şi adevăr; fiindcă singura „mijlocire netrecatoare

între Dumnezeu şi creatură este Dumnezeu Însuşi: Fiul şi Duhul
ca mijlocitori spre Tatăl”.
Pentru a face posibilă apropierea cu mintea de Dumnezeu e
necesară parcurgerea unor etape, prima treaptă din aceasta
schemă fiind smerenia în care Evagrie vede iubirea în mod
concret. Smerenia este modul iubirii concrete. Prin „privirea
plecată” iubirea se eliberează de orice constrângere a existenţei ei
în plan ideativ-platonic şi se personalizează prin manifestul
sinergetic al conţinutului ei. Se face astfel observaţia: „Roagă-te
în Sfântul loc al rugăciunii nu ca fariseul ci ca vameşul ca să te
îndreptezi şi tu către Domnul”. 9
Evagrie are în vedere şi confuzia maniheică de dispreţuire a
trupului. Prin expresia ca: „Negatorul trebuie să-şi tăgăduiască
carnea şi sufletul său”, el nu urmăreşte o dezapreciere a materiei,
a trupului, căci în ultimă instanţă este Însăşi dezaprecierea
Creatorului. Prin faptul că deţinem un trup ne manifestăm ca şi
posesori ai unui har, deoarece dualitatea noastră psihofizică
permite comunicarea cu ceea ce este neînsufleţit şi cu sensurile
divine ale lumii. „Psalmodierea este un lucru al înţelepciunii celei
în multe chipuri; rugăciunea este însă începutul cunoştinţei
nemateriale şi nu în multe chipuri”; multitudinea de manifestări a
înţelepciunii constituie principiul structural al creaţiei materiale.
Există o asemănare între îngeri şi oameni, o înrudire fiinţială între
intelect şi îngeri. Aceştia din urmă se numesc predominant Nous-
intelect, spirit, foc. O observaţie deosebit de importantă privind
fiinţialitatea lor o găsim în catavasia a noua din canonul Bunei

9
Rug. 102, apud Ibidem, p. 150.

110

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

Vestiri: „Firea minţilor celor fără de trup”. 10 Această relaţie

aduce posibilitatea stării îngereşti sau a „îngerilor în trup”.
Mintea are însă o latură prin care se raportează la realităţile
nevăzute, aspect demonstrat de Sfântul Diadoh al Foticeii prin
simţirea minţii. 11 Fidelă fiinţei şi capacităţilor incluse în ea,
mintea va urma consecvent un proces de continuă cunoaştere a lui
Dumnezeu. În condiţiile vieţii cunoaşterea rămâne nedesăvârşită,
putem observa numai „umbrele” şi nu arhetipurile primare. Însă
şi în aceste condiţii de relativitate gnoseologică există un moment
de luminare în care mintea devine conştientă de realităţile ultime.
Este străfulgerarea conştiinţei de ultima ei raţiune de a fi. Este
momentul în care rugăciunea se ridică în chip neîmprăştiat spre
actul intelectiv cel mai înalt. Atunci ea se mişcă raţional, caută pe
Dumnezeu-Logosul dincolo de limitele creatului. În starea de
rugăciune Dumnezeu-Logosul se descoperă drept temeiul
original, personal al întregii creaţii în calitate de Logos fiinţial.
Ce este acest intelect sau minte rămâne în esenţă o necunoscută.
Intelectul este la fel de neînţeles ca şi Dumnezeu creatorul lui.
„Fiindcă noi nu putem înţelege ce este o natură capabilă să
primească Sfânta Treime, nici acea stare a unicităţii între creator
şi creatură care singura face cu putinţă o cunoaştere fiinţială 12 a
lui Dumnezeu”. Evagrie vine dintr-o tradiţie alexandrină, ceea ce
avansează ca şi maximalitate în unirea cu Dumnezeu termenul de
cunoaştere. E identic cu a fi una sau a vedea.

10
Canonul Bunei Vestiri, catavasia 9, în Ceaslov, Bucureşti, Ed. I.B.M.
B.O.R., 1992, p. 338.
11
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi
despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţit în 100 de capete, în F.R. 1,
Traducere, note şi comentarii Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Harisma,
1993, pp. 418- 419.
12
Gabriel Bunge, op. cit., p. 154.

111

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

Evagrie vorbeşte de această natură a intelectului prin

imagini. Fiinţa intelectului constă în receptivitatea pentru Sfânta
Treime. Prezenţa personală a lui Dumnezeu Treime în creatura
receptivă la El, îl face pe om în formă triadică: suflet, trup şi
intelect, model cum am spus departe de orice trihotomism.
Reprezentarea minţii ca şi chip al lui Dumnezeu este tot de
origine biblică. Însă Evgrie face o precizare ce aduce o
clarificare: „în sens absolut chip al lui Dumnezeu sunt numai Fiul
şi Duhul. Pentru a preciza mai bine caracterul ipostatic Evagrie îl
numeşte imprimare exactă a fiinţei Tatălui, iar intelectul drept
chip şi asemănare adevărată a Fiului şi a Duhului”. Prin fiinţa sa
intelectul este aşadar o icoană vie a Dumnezeului treimic,
receptiv pentru prezenţa nemijlocit personală a Tatălui şi Fiului şi
Duhului. 13 Pe acest trinitarism se întemeiază cunoaşterea lui
Dumnezeu. Intelectului I se v-a împărtăşi adevărata cunoaştere a
slăvitei Treimi, chiar dacă aceasta cunoaştere este fără limite.
Sintetic, stadiile de vieţuire 14 după Evagrie sunt:
- stadiul practic – metoda prin care sufletul se curăţă de rele
devenind neprimitor de cugete deşarte
- vieţuirea naturală – cunoştinţa fiinţelor are ca scop descoperirea
adevărurilor din lucruri
- teologia – cunoaşterea Sfintei Treimi, ca dar divin.
Intelectul urmărit de Evagrie subsumează şi se identifică cu
sufletul în totalitatea lui. Are sensul extensiv al Nousului, şi este
o recapitulare a datelor fundamentale umane în latura lor
spirituală.

13
Ibidem, p. 156.
14
Dr. Justin Moisescu, art. cit., p. 271.

112

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

2. Alte opinii ∗
2.1. Macarie Egipteanul
Sufletul are numeroase părţi chiar dacă el este unic. Părţile
sufletului – pe care Sfântul Macarie le numeşte facultăţi
conducatoare – sunt: voinţa, libertatea, conştiinţa, mintea şi
puterea de a iubi. În afară de ele Macarie menţionează
deasemenea gânduri care acuză şi gânduri curate precum şi
discernământul. Fiecare dintre aceste părţi ale sufletului se
găseşte într-un raport de subordonare faţă de suflet luat în
întregimea lui. El primeşte valoarea sa, facultatea creatoare şi
viaţă din faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Discernământul se manifestă prin faptul ca el conduce în acelaşi
timp şi sufletul şi trupul. Pentru Sfântul Macarie, mintea şi
discernământul sunt aproape sinonime. Mintea este ochiul
sufletului prin care sufletul poate vedea toate misterele creaţiei pe
care Dumnezeu le-a făcut. Mai mult: „Mintea este tronul
divinităţii” şi invers, „divinitatea este tronul minţii.” Tocmai din
această cauză, înalta vocaţie a minţii este atât de subliniată: chipul
lui Dumnezeu în minte este un adevăr fără de care persoana
umana nu ar putea să se menţină în sfera divinităţii, în afara
căreia trăirea sufletului ar fi imposibilă, atât din punct de vedere
metafizic, cât şi ontologic.

2.1.a. Păcatul şi mintea

Personalitatea umană devine, după cădere, un instrument al
păcatului: microbii păcatului contaminează sufletul până în
profunzimile sale îmbrăcând toate membrele sale chiar până la

∗
traducere din limba franceză din volumul Les voies de la connaissance de
Dieu, autor Justin Popovitch, Laussanne, Ed. l’Age d’Homme, Suisse, 1998,
pp.13 ş.u.

113

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

stingerea ochiului său, care este mintea. Mintea devine în

profunzime păcătoasă, după cum spune Sfântul Macarie; din
momentul în care devine căzută, mintea îl reţine pe satana care o
înlănţuie. Astfel mintea ajunge la o stare de păcat în care devine
„templu al diavolului”, în care dă un cult diavolului cu legile
impuse ale spiritului său, care infestează mintea. Partea
împărătească a sufletului, mintea, cu care el poate contempla
dumnezeirea este ţinta principală a activităţii diavolului. După
căderea lui Adam, satana şi-a atins scopul, el a rănit şi întunecat
„mintea, conducătorul, cel ce îl vede pe Dumnezeu”. Dar nu se
multumeşte cu a întuneca mintea, ci o orbeşte. Aruncând mintea
în întuneric, satana întunecă imaginea vie a lui Dumnezeu în
natura umană, imaginea şi asemănarea cu Dumnezeu. Prin
activitatea sa neîntreruptă, Satana şi „spiritele răului”, devastează
„mintea conducatoare” pentru a-l instala aici pe Satana care vine
să guverneze el însuşi natura umana. El este cel care deschide
porţile minţii pentru a face să pătrundă propriile sale forţe , care
tocmai se transformă aici în puteri creatoare ale minţii. Mintea,
rege al naturii umane, se transformă în sclav al păcatului, în care
vine să se agaţe şi să se cuibărească şarpele păcatului, pentru a
împrăştia răutatea în suflet. De când a devenit păcătos
conducatorul (mintea), cel care până atunci observa
inexplicabilele taine ale lui Dumnezeu, se lasă legat de lanţurile
răutăţii pierzând din ce în ce mai mult însuşirea de a „plăcea lui
Dumnezeu”. Cel care odinioară era liber devine prizonier al
păcatului, iar aceste „ziduri de păcat” îi alcătuiesc acum incinta.
Prizonier al păcatului, mintea îşi desfăşoară activitatea în
categoria păcatului.
Captivitatea şi servitutea minţii în răutate îi fac imposibilă
libertatea în această sferă strâmtă a lumii păcătoase a materiei.
„Gândurile lumii atrag mintea spre lucruri pământeşti şi corupte,

114

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

fără să o lase să îl iubească pe Dumnezeu şi să se supună

Domnului”. Poticnită în păcat, mintea iubeşte lucrurile acestei
lumi şi poartă „jugul foarte greu al răutăţii”. În mod tiranic şi
neîncetat, răul „înlănţuie mintea în veacul prezent” astfel încât ea
nu mai poate prin rugăciune să se ridice deasupra celor mai mari
păcate. De la căderea lui Adam şi până la Hristos, mintea omului
a rămas închisă în limitele strânse ale veacului prezent, care o
sufocă şi „nu mai are răgaz decât pe pământ”. Înlănţuiţi „de
mintea cu legături pământeşti”, oamenii se conformează imaginii
acestei lumi până la a deveni „asemănatori lumii prin minte şi
prin duh”. Mintea însăşi se sparge şi suferă răni enorme. Sfântul
Macarie spune bine: „patimile sunt munţi insuportabili” produşi
şi crescuţi de demonii care sălăşluiesc în jurul minţii păcătoase.
Necurăţia minţii este consecinţa firească a unirii sale cu păcatul.
Dacă cineva a devenit păcătos înseamnă că a devenit muritor,
pentru că, păcatul, după Apostol, înseamnă moarte. Este una din
părţile de ansamblu ale sufletului păcătos: mintea păcătoasă
devine muritoare. Din legătura pe care sufletul şi mintea o întreţin
cu păcatul, nu reiese decât un rezultat unic: moartea.

2.1.b. Curăţirea minţii

După Sfântul Macarie, mintea nu se purifică decât atunci
când omul se uneşte cu Hristos. Scopul asumat fiinţei umane este
„de a se amesteca cu mintea fără principiu”, dar acest „amestec”
cere ca mintea umană să treacă prin dificilele asceze ale triadei
morale. 15 Când e transformată şi regenerată graţie acestei triade,
mintea devine demnă să ajungă la „a nu face decât un singur duh
cu Domnul”. Dar Hristos-Însuşi „se uneşte strâns cu inteligenţa”
pentru a nu mai forma cu omul „decât un singur duh, un singur

15
Triada etică după Sfântul Macarie este: credinţa, nădejdea şi dragostea.

115

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

amestec şi o singură inteligenţă”, dacă omul îşi îndeplineşte

sarcinile cu hotărâre şi statornicie şi lasă harul Duhului Sfânt să
lucreze în mintea sa până în adânc şi să vină să se sălăşluiască „în
profunzimile fiinţei sale”.
Purificată de harul dumnezeiesc, mintea devine „minte
nouă”, adică „mintea lui Hristos”. Domnul aduce „reînnoirea
minţii şi o transformă în sfinţenie, îmbrăcând mintea în pacea
gândurilor, orbirea şi surzenia necredinţei şi a neştiinţei în
înţelepciunea virtuţii şi puritatea inimii. Domnul ridică mintea din
iad, din păcat şi din moarte pentru a o elibera de stăpânirea
satanei.”
Dacă mintea se încredintează ea însăşi lui Hristos, reînviată
de Hristos ea se uneşte atât de bine cu El, încât omul poate
„vedea ca în oglindă forma lui Hristos în mintea sa
(conducătoare). Sfinţii participă prin mintea lor la esenţa şi natura
lui Hristos”, adică la harul dumnezeiesc. Lumea Vechiului
Testament nu avea posibilitatea să dobândească o asemenea
minte (curăţită). Curăţirea minţii reprezintă realitatea Noului
Testament, pentru că „botezul duhului şi al focului curăţeşte şi
spală duhul murdărit”. Hristos este singurul medic care ştie să
tămăduiască „orbirea minţii”. Creştinii desăvârşiţi sunt „miruiţi
după minte”, ei au o minte curată, căci sunt „dumnezei prin har”.
Mintea cu desăvârşire curăţită este semnul desăvârşirii
creştine. După Sfântul Macarie „desăvârşirea nu constă în
renunţarea la lucrurile rele; curăţirea mintii este desăvârşirea”. El
spune deasemenea într-un alt loc: „Desăvârşirea nu constă în a te
abţine de la ceea ce este rău, ci a intra în fiinţa ta întunecată
pentru a vâna şarpele care se găseşte mai jos decât mintea şi mai
adânc decât gândurile. Această curăţire o iubesc evreii şi grecii,
dar nu o pot avea în suflete”. Când se îndepărtează răutatea din
minte, atunci începe „lucrarea Duhului Sfânt, care vine să

116

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

slujească mintea în taină”. Este focul dumnezeiesc al harului

Duhului Sfânt care „curăţă mintea”.
Fiinţa care a fost curăţită cu ajutorul harului nu mai cade
niciodată din viaţa lui Hristos. „Fiinţa care a fost cu desăvârşire
curăţită vede întotdeauna slava şi lumina lui Hristos şi rămâne cu
Domnul zi şi noapte, în felul în care trupul lui Hristos unit cu
dumnezeirea rămâne totdeauna cu Duhul Sfânt”. Fiinţa curăţită
este „tronul lui Dumnezeu” şi deasemenea „tronul minţii” este
Dumnezeirea.

2.2. Isaac Sirul: Curăţirea minţii

Prin prefacerea totală a minţii pe care o obţine prin asceze
în har, omul vânează păcatele şi patimile din fiinţa sa şi din
organele conştiinţei sale; astfel poate tămădui aceste organe de
bolile lor ucigătoare şi să le redea sănătatea. În acelaşi timp în
care organele conştiinţei se purifică de păcatele şi patimile lor, se
reîmbracă în sănătate. Mai ales principala parte a conştiinţei,
mintea, primeşte o atenţie deosebită pentru că rolul său este de o
importanţă decisivă în împărăţia fiinţei umane. Concentrarea şi
vigilenţa rugăciunii nu sunt nicăieri mai necesare ca în lucrarea
de curăţire a minţii. În această lucrare ascetul trebuie să îşi
aranjeze în linie de bătaie toate facultăţile pentru a obţine o
remodelare şi o transformare a minţii sale, prin virtuţile
evanghelice, prin har. În această privinţă Sfântul Isaac ne
transmite comori din experienţa sa.
După Sfântul Isaac, necurăţirea şi îngreunarea minţii provin
din gastrimarghie. De aceea postul este primul mijloc întrebuinţat
pentru curăţirea minţii. În constituţia sa firească, mintea este
lejeră şi subtilă. Greutatea ei este o situaţie împotriva firii pe care
a provocat-o păcatul. Datorită rugăciunii, mintea „devine usoară
şi diafană”. Prin această lucrare asupra lui însuşi, omul însuşi

117

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

trage înapoi scoarţa dură a păcatului şi aşa o face uşoară şi

diafană. Când s-a remodelat el însuşi prin asceze practicate în har,
omul poate dobândi curăţenia minţii şi prin această puritate,
mintea poate „accede la viziunea tainelor lui Dumnezeu”.
Curăţirea trupului este o sfinţenie care face să iasă mizeriile
cărnii. Purificarea sufletului constă în eliberarea de patimile
ascunse în inteligenţă. În ceea ce priveşte purificare minţii, ea
constă în revelarea tainelor.
Doar o inteligenţă care a fost curăţită prin har poate produce
o cunoaştere pură, spirituală. „Până ca inteligenţa să fie eliberată
de multitudinea gândurilor pentru a pătrunde simplitatea curaţiei,
ea nu va putea avea perceperea cunoaşterii spirituale.” Oamenii
care se păzesc în această lume „nu îşi pot curăţa inteligenţa din
cauza excesului de cunoaştere a răului. Rari sunt cei care se pot
întoarce la curăţenia primordială a inteligenţei”. Stăruind în
rugăciune se curăţă mintea, se luminează şi se umple de lumina
adevărului. Conduse de iertare, virtuţile permit minţii să se
odihnească în lumină. Curăţirea minţii nu este o tehnică
dialectică, în întregime etică. În post şi în privegheri, în isihie, în
rugăciuni şi alte asceze se curăţeşte mintea.
Ce este deci curăţirea minţii? Curăţirea minţii constă într-o
iluminare „în tainele dumnezeieşti”, după practicarea virtuţilor.
Aceasta înseamnă că purificarea minţii este chiar fructul
practicării virtuţilor. Practica virtuţilor amplifică harul în om, iar
prezenţa harului curăţă mintea de gândurile rele. Prin practicarea
virtuţilor se curăţă mintea sfinţilor, care devine transparentă şi
pătrunzătoare. „Curăţenia sufletului este prima harismă pe care
a primit-o firea noastră. În lipsa curăţirii de patimi, sufletul nu
poate fi tămăduit de bolile păcatului, nici să se reacopere de
slava pe care a pierdut-o prin neascultare. Dacă cineva se arată
demn de curăţire, care este sănătatea sufletului, mintea sa

118

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

primeşte o bucurie sensibilă a duhului în practicarea acestor

lucruri; el devine un fiu al lui Dumnezeu şi un frate al lui
Hristos.” Dacă omul poate avea o victorie asupra patimilor, el
dobândeşte curăţirea sufletului său. „Întunecarea minţii” este din
lipsa iertării şi a neglijenţei. Virtuţile sunt „aripile minţii”, aripi
care îi permit să zboare spre ceruri. Hristos a trimis Duhul Sfânt
Apostolilor: „şi El S-a sălăşluit în ei şi le-a deasăvârsit mintea,
aici omorând vechiul om al patimilor şi aici reînviind efectiv
omul nou în duh”. Împrăştiată în gânduri necurate şi în păcate,
mintea se concentrează prin rugăciune, isihie şi alte asceze. Când
mintea este eliberată de nodul patimilor, la început este ca o
„pasăre fără aripi”, luptând pentru a se ridica prin rugăciune
deasupra lucrurilor lumeşti, dar fără a putea, căci „el îi târăşte
ciocul la suprafaţa pământului”. Nu poate ajunge acolo decât
printr-o mare asceză în virtuţi, pentru că prin virtuţi mintea poate
să-şi adune şi să-şi dobândească aripi. Puterea care concentrează
sufletul este dragostea lui Dumnezeu, studiul troparelor şi al
catismelor, aducerea aminte de moarte şi nădejdile vieţii viitoare
„acestea adună mintea fără a o lăsa să rătăcească”. Predestinarea
minţii este de a domni peste patimi, de a-şi stabili autoritatea
asupra simţurilor şi de a deveni conducătorul simţurilor. Scopul
tuturor legilor şi rânduielilor lui Dumnezeu este curăţirea inimii.
Domnul S-a întrupat pentru a curăţi şi sufletul şi inima de răutate
şi de a le aduce la starea lor primordială. Dar există o anumită
diferenţă între curăţirea inimii şi curăţirea mintii. Sfântul Isaac
scrie în aceasta privinţă: „În ce constă diferenţa între curăţirea
minţii şi a inimii? Una este cea a inimii, alta este cea a minţii.
Mintea este de fapt unul dintre simţurile sufletului. Inima este cea
care reţine şi menţine în ea însăşi simţurile. Ea este rădăcina.
Dacă rădăcina este sfântă, ramurile deasemenea sunt sfinte. Deci

119

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Altarul Reîntregirii

dacă inima e curăţită, este evident ca toate simţurile sunt

curate.”
Cu preţul multor ispite şi lipsuri şi a multor lacrimi se
dobândeşte curăţirea, şi mai ales prin moartea „tuturor
gândurilor lumeşti”. Doliul şi lacrimile curăţă inima de necurăţia
sa. La întrebarea: „La ce semn şi în ce moment poate cunoaşte
omul că inima lui a ajuns la curăţire ?”, Sfântul Isaac dă
următorul răspuns: „Atunci când vede pe toţi oamenii ca fiind
buni şi nici unul nu îi pare nici necurat, nici lumesc”. Prin asceză
se poate dobândi curăţirea inimii şi a minţii: „Asceza este mama
sfinţeniei”. În isihie virtutea trupului curăţă inima de materia pe
care o conţine”. În acelaşi timp, durerile pe care trupul le suferă
fără curăţirea mintii, sunt ca o mamă stearpă şi ca un sân uscat.
Ele nu pot să apropie conştiinţa de Dumnezeu. Ele istovesc trupul
fără să se îngrijească să stârpească patimile minţii. Iată de ce ele
nu culeg nimic. Iată semnul curăţirii: atunci când te bucuri cu cei
care se bucură, când plângi cu cei care plâng, când esti slab cu cei
slabi, când te căiesti cu păcătoşii, când te bucuri de cei ce se
convertesc şi când împărtăşeşti suferinţele celor ce suferă, fără a
acuza pe nimeni, când îi vezi pe toţi în curăţia minţii sfinţi şi
buni. Mintea nu poate fi nici curăţită, nici slavită cu Hristos, dacă
inima nu suferă cu Hristos. Slava trupului constă în a se supune
înţelepciunii lui Dumnezeu, în timp ce slava minţii constă într-o
viziune reală a ceea ce îl priveste pe Dumnezeu. Omul poate
dobândi frumuseţea înţelepciunii prin posturi, prin rugăciune şi
prin lacrimi. Curăţirea inimii şi a minţii, tămăduirea minţii şi a
altor organe ale conştiinţei sunt fructul unei îndelungate practici a
ascezelor divine umane în har. În mintea curăţită de ascetul
credinţei scânteiază izvorul luminii care inundă bucuria
misterului lumii şi a vieţii”.

120

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

Fenomenologia cunoaşterii între scientism şi revelaţie

Concluzii
Cea mai importantă este perspectiva şi intenţionalitatea
actului de cunoaştere. Intelectul nu se manifestă impersonal, ci
într-o relaţie personală: când El îi omora, ei îl căutau. Atunci
când Dumezeu omoară omul cel vechi care vine prin amăgire,
atunci îl caută pe el, omul cel nou înrudit cu chipul Creatorului
său. Rezultă că intelectul nu este altceva decât nucleul personal al
omului, având caracter extensiv în unele situaţii, înţelegându-l
sub toate aspectele de manifestare. Întregul sistem antropologic
ortdox are un profund caracter pnevmatologic, ţinând să precizeze
că legătura dintre Dumnezeu, om şi Biserică în Hristos, se
realizează prin Duhul Sfânt, izvor al luminii necreate. Întreaga
antropologie ortodoxă este o ilustrare duhovnicească şi practică a
principiului fundamental elaborat de Părinţii Bisericii: Dumnezeu
S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască.

121

CEEOL copyright 2020