CURS 4 21.03.

2019

Dispariția vocalelor:

În limba română se continuă o tendință ce poate fi observată în latina populară, și anume

sincoparea vocalelor neaccentuate. Pe lângă aceasta, în limba română apar și o serie de noi vocale
precum „î” sau „ă”.

Vocala „ă” poate proveni în limba română din oricare dintre vocale. De pildă, „a” > „ă” în
situația în care e neaccentuate (barba > barbă, barbatus > bărbat). Aceeași schimbare se observă și la
cuvintele de origine slavă (ograda > ogradă, platiti > plăti).

Există cazuri în care un „a” accentuate, urmat de un „m” sau „n”, urmat sau nu de consoană,
devine într-un prim stadiu „ă”, apoi „î” (lat. canis > căne > câne, lat. panis > păne > pâne > pâine, lat.
frango > frăng > frâng).

Vocala centrală „ă” provine și din alte vocale decât „a” neaccentuat sau „a” în poziție nazală,
dar în general aceste evoluții sunt ulterioare românei comune. Precedat de o consoană labială (p, b, f,
v, nu) – ex: lat. peccatum > păcat, lat. imperator > împărat, lat. pilus > păr, lat. fetus > făt, lat. video
> văd/văz, lat. roven > rouă. În dialectul sud-dunărean se păstreaza variantele vechi cu „e” – arom.
meru, peru, vedu, fetu.

Vocala „e” devine „ă” și când e precedată de un „r” forte – ex: lat. remanere > rămânere, lat.
repausare > răposare, lat. reus > rău.

Recentă este trecerea lui „e” la „ă” după consoanele „s”, „z”, „ț”, „ș” și „j” rostite dur în
unele graiuri – ex: sec > săc, secară > săcar, zice > zâce, țes > țăs, șes > șăs. În unele graiuri, însă,
această evoluție este veche – ex: lat. septimana > săptămână, lat. sementia > sămânță.

În câteva cuvinte latinești, de obicei unele gramaticale, deci neaccentuate în frază (prepoziții,
conjuncții) – ex: lat. quod > că, lat. de + post > după, lat. foras > fără, lat. nas > nă > ne, lat. contra >
cătră > către.
 Tot în „ă” s-a transformat și „o” final la neutrele slave intrate în română – ex: sl. sito > sită,
sl. ruho > rufă, sl. vedro > vedră, sl. okno > ocnă. Aceste din urmă substantive au devenit în română
feminine de declinarea I, cu o desinență specifică acestui gen.

„Δ este o vocală specifică limbii române (dacoromânei), apărută foarte probabil după
perioada românei comune, provenind din alte vocale sub presiunea mediului consonantic și pe calea
împrumuturilor slave, turcești etc. (a + n > â / î). – ex: lat. lana > lănă > lână, lat. canto > căntu >
cânt, lat. angellus > înger, lat. romanus > rumân > român.

În elementele slave nu s-a produs această schimbare, „a” accentuat în poziție nazală
păstrându-se intact – ex: sl. hrana, sl. blana, sl. rana. Ceea ce înseamnă că legea fonetică a închiderii
lui „a” accentuat la „ă” și apoi la „â” încetase să mai fie activă în momentul în care se împrumutau
cuvinte de origine slavă.

Există totuși 5 cuvinte presupuse slave cu secvența „î” sub accent, despre care unii lingviști
(Alexandru Rosetti) cred că ar fi pătruns de timpuriu în limba română: stână, stăpân, jupân,
smântână, stâncă. Unii specialiști consideră că e probabil ca aceste cuvinte să nu provină din slavă, ci
să aparțină fondului lexical autohton.

Vocala „î” a apărut și din închiderea lui „e” în poziție nazală – ex: lat. fenum > fân, lat. vena
> vână, lat. venetus > vânat, lat. ventus > vânt.

Vocala „î” provine și dintr-un „i” precedat de „r” inițial sau „r” dur dublu – ex: lat. ripa >
râpă, lat. rivus > râu, lat. horrire > urâre. Această evoluție apare și la unele cuvinte slave – ex: sl.
umoriti > omorî. Medializarea lui „i” se datorează caracterului forte al vibrantei. În limba secolului al
XVI-lea existau încă variante vechi cu „i”: ripă, ride, riu.

Urmat de o consoană nazală, „i” inițial a devenit „î”, această evoluție putând fi observată în:
întreg, începe, înalță, înclină, împărat (de la etimonuri latine cu „in” sau „im” la inițială). – ex: lat.
incipere > începere, lat. imperator > împărat, lat. impleo > împlu, lat. in + ab + ante > înainte.

Sunt și unele situații îm care avem cuvinte cu „î” care descinde dintr-un „u” – ex: lat. aduncus
> adânc, lat. summicella > sâmcea, lat. unquam > încă, lat. oxungia > osânză.

Preferința românei pentru vocala „î” se manifestă și în perioada influeneței vechi slavă și
turcă, astfel vocala „o” nazal din slavă a fost redată fie prin „un” / „um” (sl. skonpu > scump, sl.
donga > dungă), fie prin „în” / „îm” (sl. donbu > dâmb, sl. modului > mândru). Vocala „î” se
recunoaște și în cuvinte de origine turcă: tc. hatir > hatâr, tc. satir > satâr, tc. cackir > cacâr, tc.
kalabalic > calabalâc.

În graiurile dacoromâne din nord, rostirea dură a consoanelor „s”, „z” și „ț” a determinat
transformarea lui „i” următor în „î”: singur > sîngur, ține > tîne, zice > zîce. În graiurile din est, „ă”
final s-a închis până aproape de „î” (casî, frunzî etc.).

Diftongii ea și oa:

În perioada de început a românei comune, „e” și „o” se pronunțau mai deschis dacă în silaba
următoare se aflau vocale deschise sau medii („a” și „e”, ajungând la „ea”, „oa”).

(1) Diftongul „ea” s-a ivit în limba română în situația în care era un „e” accentuat urmat în
silaba următoare de „a”, „ă” sau „e” (ex: lat. cera > ceară, lat. sera > seară, lat. legem > leage, lat.
decem > dzeace). Diftongul „ea” se întâlnește și în elementele de origine slavă (v.sl. ceta > ceată,
v.sl. mrena > mreană, v.sl. nevesta > neveastă). Vechiul slav „e” s-a menținut ca diftong în unele
cuvinte precum: v.sl. veku > veac, v.sl. delu > deal, v.sl. hrenu > hrean.

(2) Diftongul „oa” provine din „o” având în silaba următoare „a”, „ă” sau „e” (o + a [ă], e >
oa). (ex: lat. coda > coadă, lat. portat > poartă, lat. molam > moară). Și în unele cuvinte de origine
slavă se produce diftongarea lui „o” – ex: sl. pola > poală, sl. cosa > coasă, sl. smola > smoală.