Liceul Teoretic „ Horia Hulubei” cu cls.

I-XII

Referat

Romania de la stalinism la national-comunism

Profesor,
Roaita Carmencita

Elev,
Ioniţă Alin Nicolae

2020
 Stalinism, naţional-comunism
Stalinizarea ţării. După actul de la 23 august 1944, România iese din războiul contra
Naţiunilor Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era primul pas spre instaurarea
comunismului. Profitând de protecţia trupelor sovietice, P.C.R. îşi măreşte numărul
de membri, dezvoltă un discurs politic demagogic şi populist în care termeni ca „dreptatea
socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau frecvent. Comuniştii deveneau campionii luptei pentru
eliberarea imediată a ţării alături de Armata Roşie şi pentru realizarea reformei agrare.

Drumul lor spre cucerirea puterii politice a parcurs mai multe etape. Cererea imperativă a lui
Stalin ca regele Mihai să îi aducă la putere pe comunişti a avut drept rezultat instalarea, la 6
martie 1945, a unui guvern procomunist condus de Petru Groza. Noile autorităţi au
preluat Transilvania de Nord-Vest (eliberată de armata română în octombrie 1944) şi au
realizat reforma agrară promisă. Speranţa opoziţiei că acest guvern nu va fi recunoscut de
SUA şi Anglia, la fel ca şi actul de disidenţă al regelui (greva regală) au rămas fără
consecinţe.

Fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 a dus la victoria Blocului Partidelor Democrate,

alianţa condusă de comunişti, asigurându-le acestora o majoritate confortabilă în noul
Parlament. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor,
adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul.

A urmat apoi înscenarea de la Tămădau (iulie 1947), prin care era anihilată opoziţia
democratică: P.N.Ţ. a fost scos în afara legii, iar P.N.L. a ales autodizolvarea. Prin urmare,
pluralismul politic era desfiinţat, iar drumul spre instituirea partidului unic şi a dictaturii
proletariatului – larg deschis.

Stăpâni pe guvern (puterea executivă) şi parlament (puterea legislativă), comuniştii vor trece
la lichidarea ultimului bastion al legalităţii interbelice: monarhia. Lipsit practic de orice
putere, suveranul, aproape exilat la Sinaia, este chemat la Bucureşti şi silit să abdice (30
decembrie 1947). În aceeaşi zi, România a fost proclamată republică populară.

Odată încheiată preluarea puterii şi distrugerea vechiului regim politic, comuniştii au

continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi al controlului complet
asupra societăţii. S-a realizat în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1963),
favorizată şi de prezenţa Armatei Roşii.

În plan intern, s-a înfiinţat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (februarie 1948), prin
fuziunea P.C.R. cu acea parte din P.S.D. dispusă să-i recunoască întâietatea. Noile constituţii
alcătuite după modelul sovietic (1948 şi 1952) au dat putere de lege noului regim
politic. Preocuparea principală a noilor autorităţi a fost să reprime orice formă de rezistenţă,
motiv pentru care, cu sprijin direct şi cadre aduse din U.R.S.S., a fost creată Securitatea
(1948) şi Miliţia (1949).

Obiectivele economice ale noii puteri erau deosebit de ambiţioase. Se avea în vedere
transformarea vechii economii de piaţă într-o economie centralizată. Prin urmare, se trece la
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea lor în proprietatea statului
(1948). Un proces asemănător este aplicat agriculturii prin colectivizare (1949-1962), care a
făcut ca 96% din suprafaţa agricolă a ţării să fie cuprinsă în structuri colectiviste.
Industrializarea şi cooperativizarea nu erau decât modalităţi de control asupra resurselor
materiale şi umane, subordonate autorităţii unice. Dezvoltarea economică este
supusă planurilor anuale şi, ulterior, celor cincinale.

Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii. Învăţământul a fost reorganizat după modelul
sovietic, din biblioteci au fost scoşi autorii acuzaţi de „naţionalism” sau ,,cosmopolitism”, din
expoziţii au fost eliminate tablourile sau sculpturile socotite decadente, iar în
domeniul muzical, compozitorii care nu înfăţişau viaţa nouă a ţării erau interzişi. Oamenii de
ştiinţă unanim recunoscuţi au fost îndepartaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi viaţa în
ani grei de detenţie. În domeniul religios, Biserica Ortodoxă a fost subordonată faţă de stat, iar
cea greco-catolică – desfiinţată (1948).

Naţional-comunismul (1965-1989) a fost caracteristica regimului lui Nicolae Ceauşescu,

regim care la început a cunoscut o relativă destindere şi liberalizare. A fost adoptată o nouă
constituţie (1965), prin care România devenea republică socialistă, au fost eliberaţi deţinuţii
politici, iar învăţământul a fost pus pe baze naţionale şi a fost permis studiul şi altor limbi
străine (franceză, engleză, germană) alături de rusă.

În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de Moscova au fost însoţite de o largă
deschidere spre Occident. Ceauşescu s-a întâlnit la Bucureşti cu mari lideri ai lumii, precum:
Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon şi Gerald Ford, preşedinţi ai S.U.A. La
toate acestea s-a adăugat o importantă relaxare în viaţa culturală, condiţiile de viaţă s-au
îmbunătăţit şi s-a putut călători în străinătate. Considerându-se suficient de popular,
Ceauşescu înfiinţează funcţia de preşedinte al României, pe care şi-o însuşeşte (1974).

Dar, la jumătatea anilor ’70, regimul său intrase deja pe o pantă descendentă, industrializarea
forţată, care înghiţea o bună parte a venitului naţional, a continuat să dea naştere unor coloşi
industriali ce produceau, cu consumuri uriaşe de energie, mărfuri de slabă calitate
şi necompetitive. Într-o situaţie asemănătoare se afla şi agricultura, lipsită de forţa de muncă
(ani de zile dirijată spre oraşele industriale), insuficient mecanizată şi cu o producţie scăzută.
Rodul pământului era cules cu ajutorul soldaţilor, elevilor şi funcţionarilor publici. La
acestea se adăugau realizarea unor obiective grandioase, extrem de costisitoare (Casa
Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, combinatele de utilaj greu etc.) care, alături de mai
multe calamităţi naturale (inundaţiile din anii 1970 şi 1975, cutremurul din 4 martie 1977) au
contribuit la triplarea datoriei externe (10,2 miliarde de dolari, în 1981 ).

Această situaţie a fost resimţită puternic în rândul populaţiei, care a trebuit să suporte efectele
raţionalizării alimentare şi energetice. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze cu lipsa
celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti: societatea era continuu supravegheată şi controlată.
Desigur că nu mai era aceeaşi teroare a anilor ’50, dar Securitatea veghea neclintită. O armată
de informatori îşi supravegheau zilnic „obiectivele“ încredinţate, oferind rapoarte amănunţite
,,stăpânilor”. Era în plină desfăşurare „Epoca Ceauşescu“ sau „Epoca de Aur”, cum o
denumeau ideologii de partid, perioada în care se dezvoltă, până la proporţii aberante, cultul
conducătorului.

Această degradare a condiţiilor de trai avea să grăbească prăbuşirea regimului naţional-

comunist al lui Ceauşescu prin declanşarea evenimentelor din decembrie 1989.