Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Noţiunea de lungime este la fel de veche ca omenirea, omul neîntârziind să dea curs necesităţii
de a stabili unităţi de măsură indispensabile raporturilor cu semenii săi. A fost suficient să se refere
la părţi ale propriului corp sau la obiecte familiare: palma, degetul mare, cotul, piciorul, braţul etc.
Deşi erau imprecise, aceste unităţi prezentau avantajul de a fi disponibile oriunde, în orice moment;
erau atât de comode, încât au sfidat scurgerea timpului, unele fiind încă în vigoare în ţări evoluate ca
S.U.A. sau Anglia.
În acea vreme se resimţea necesitatea unor standarde generale, deoarece inconsistenţa sistemelor
nationale reprezenta un handicap important pentru cercetătorii europeni ce doreau să realizeze
schimburi de idei şi să colaboreze la anumite proiecte. Oamenii de ştiinţă francezi au susţinut această
idee în cadrul Adunării Naţionale în aprilie 1790 şi, ca urmare, Academia Ştiinţifică Franceză a
primit sarcina de a concepe un sistem metric pentru evaluare. Membrii Academiei au hotărât
ca lungimea meridianului ce trece prin Paris de la Polul Nord la Ecuator să fie adoptată ca distanţă
fixă, iar o zecime de milionime din această distanţă să fie numită metru.
Unitatile derivate sunt exprimate algebric utilizând unitatile fundamentale sau alte unitati
derivate (inclusiv radianul si steradianul – cele doua unitati SI suplimentare). Simbolurile pentru
unitatile derivate s-au obtinut prin operatii matematice de înmultire si împartire. De exemplu, unitatea
derivata pentru cantitatea masei molare (masa divizata la cantitatea substantei)este kilogramul pe mol,
notat prin simbolul kg/mol.
Aşa dar prima curiozitate din fizică – Conform Teorii Relativităţii a lui Einstein, viteza luminii nu se
poate niciodată schimba – ea este întodeauna egală cu aproximativ 300 000 000 metre/secundă,
indiferent de observator.
Acest lucru singur în sine este destul de incredibil, luând în considerare că nimic nu se poate
mișca mai repede ca lumina, dar acestea sunt încă lucruri destul de teoretice.
Partea într-adevăr incredibilă a Teoriei Relativității este fenomenul numit dilatarea temporală,
care prevede că, cu cât mai repede te mişti cu atât mai lent trece timpul relativ cu mediul din jur.
Adică, dacă te duci la o plimbare cu maşina pentru o oră veți fi mai puțin în vârstă, decât dacă aţi
petrece acest timp în faţa calculatorului.
Desigur, timpul nu poate încetini aşa de simțitor, formula va funcţiona dacă vă veţi mișca cu
viteza luminii, în acest caz timpul nu se va mișca de fel.
Tehnic vorbind pentru a ajunge la o aşa viteză este nevoie de o cantitate infinită de energie.
4. Materia întunecată
Datorită unor teorii menționate mai sus (şi multor alte nemenționate), fizicienii au unele metode
destul de precise de a măsura masa totală prezentă în univers.
De asemenea, ei au metode destul de precise de măsurare a masei totale pe care o putem
observa şi iată întorsătura, cele două numere nu se potrivesc.
De fapt, masa totală a universului este mult mai mare decât masa ce o putem pune în cont, adică
materia pe care o putem vedea.
Fizicienii au fost nevoiți să dea o explicație acestui lucru şi teoria de bază a impus introducerea
aşa numitei materii întunecate, substanță misterioasă care nu emană şi nici nu absoarbe lumina şi
prezintă aproximativ 95% din masa universului.
În timp ce ea, încă nu a fost dovedită oficial că există (deoarece ea nu poate fi văzută), materia
întunecată este susținută de mii de probe şi trebuie să existe sub o formă sau alta, pentru a explica
universul.
Iată aici lucrurile devin într-adevăr ciudate şi pentru a le înţelege, va fi nevoie să ne întoarcem
înapoi la Teoria Marei Explozii (Big Bang).
Teoria Marei Explozii este la momentul actual explicația de bază recunoscută a originii
universului.
Folosind o analogie cât mai simplu posibilă, totul s-a petrecut cam în aşa fel: universul nostru s-a
început de la o explozie.
Rămășițele (Planetele, Stelele, etc.) au fost aruncate în toate direcțiile, împinse de energia
enormă creată în urma exploziei.
Din cauza că aceste rămășițe sunt atât de grele și ca urmare afectate de gravitația din spatele lor,
ne-am aştepta ca această explozie să încetinească după un anumit timp.
Dar, nu a fost să fie.
În realitate, extinderea universului nostru devine de fapt tot mai rapidă cu timpul, care este
la fel de nebunesc ca şi în cazul în care ai arunca o minge care va lua o viteză tot mai rapidă şi mai
rapidă în loc să cadă la pământ.
Aceasta înseamnă că spațiul, este în continuă creștere.
Unica modalitate de a explica acest lucru, este materia întunecată sau mai precis energia
întunecată, care este forța motrice în spatele acestei accelerații cosmice.
Deci, ce în lume mai este şi energie întunecată, vă veți întreba voi?
Ei bine acesta este un alt lucru interesant…
Să mai calmăm un pic spiritele pentru o secundă, fiindcă fizica modernă e destul de voluminoasă
pentru a o înghiți dintr-o dată.
Fizica clasică, de asemenea ne poate oferi concepte la fel de stranii.
Veţi fi iertat, dacă presupuneți că obiectele mai grele cad cu o viteză mai mare decât cele mai
ușoare – asta sună destul de veridic, în plus noi știm cu toţii ca mingea de bowling cade mult mai
repede ca o pană.
Şi acest lucru este adevărat, dar asta nu are nici o legătură cu gravitația, singurul motiv din care
se întâmplă acest lucru, se datorează faptului că atmosfera terestră opune rezistenţă.
În realitate, aşa cum a realizat Galileo încă aproape 400 de ani în urmă, gravitația acționează la
fel pe toate obiectele indiferent de masa lor.
Cea ce înseamnă că, dacă repetăm același experiment cu pana şi mingea de bowling pe lună
(care nu are atmosferă), ele vor atinge solul exact în același timp.
9. Spuma cuantică
Sir Isaac Newton s-a născut în 1642 în Lincolnshire, Anglia, într-o casă ţărănească de piatră, fără
tată şi nedorit de mama sa. A devenit un renumit om de ştiinţă, alchimist, teolog, mistic, matematician,
fizician şi astronom. Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care au revoluţionat
istoria lumii, în domeniul opticii, al matematicii şi al mecanicii. A publicat lucrarea „Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica”, în care a descris legea atracţiei universale şi, prin studierea legilor
mişcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice.
A contribuit la fondarea şi dezvoltarea calculului diferenţial şi a celui integral şi a demonstrat
primul că legile naturii guvernează mişcarea globului terestru şi a altor corpuri cereşti, intuind că
orbitele pot fi eliptice, hiperbolice şi parabolice. A arătat că lumina albă este compusa din radiaţii
monocromatice de diferite culori. Newton a fost fizician cu laborator de astronomie şi instrumente
matematice, unele inventate chiar de el. Gândirea şi activitatea lui s-au concentrat asupra filozofiei
naturale şi a fizicii, matematicii şi astronomiei.
“Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul
mării şi se distrează căutând din când în când pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică
roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.“
A fost abandonat de mama sa la vârsta de trei ani şi crescut de bunici împreună cu ceilalţi trei
fraţi ai săi. A petrecut cinci ani la şcoala din Grantham, apoi s-a mutat la Cambridge şi a intrat în
atmosfera austeră de la Trinity College, după care a devenit preşedintele Royal Society. A inventat
telescopul, care a devenit obiect de mândrie naţională în Marea Britanie şi aparatul preferat al
astronomilor englezi, apoi s-a angajat la Serviciul de Monetărie. A murit, necăsătorit, la vârsta de 84
de ani, în Londra, iar călătoriile sale s-au mărginit la distanţe mici, netrecând graniţele Angliei. A fost
atât de renumit încât i s-au făcut funeralii de stat, onoare fără precedent pentru un supus cu realizări în
domeniul intelectului.
Isaac Newton a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician,
fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor
științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii.
În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea
atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A
contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului
diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât
mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar
și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații
monocromatice.
Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar
instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton
nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință
fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el,
până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai
mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale:
„Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și
se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în
timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.
Opera
Lucrări în domeniul opticii
Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. Primul său articol
științific a fost publicat despre acest domeniu în 1672 în Proceedings of the Royal Society. În acest
timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-
un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe
baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal
Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat
natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească
despre dualismul corpuscul-undă.
De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.
Teoria gravitației
În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor,
referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în
lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării corpurilor", 1684).
În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei
naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton),
referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată
termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și
definește Legea atracției universale.
Arhimede, un mare învăţat al lumii antice
Astronomia în Antichitate
Stonehenge
Curiozitatea popoarelor din Antichitate asupra fenomenelor astronomice, a făcut ca aceștia să
studieze cerul și să înțeleagă formarea zilei și a nopții, rolul Soarelui și al Luniiîn măsurarea timpului
și anotimpurile. Popoarele antice au observat că obiectele cerești au un comportament regular aceasta
ajutând la măsurarea timpului formând zile, luni și ani.
Soarele răsare dinspre un punct, est și apune într-un punct opus, vest, dar ziua nu are aceeași
lungime pe toată perioada anului, iar noaptea sunt vizibile grupuri de stele -constelații care urmează
același curs o dată la 365 de zile în jurul unui punct fix.
Calendarul a fost făcut după pozițiile și mișcările Lunii și ale Soarelui formând ziua, luna și anul.
Popoarele antice au asociat obiectele și fenomenele cerești, cu zei și spirite, construind temple și
aliniamente astronomice.
Cele mai vechi mărturii despre importanța pe care o dădeau oameni cerului le avem
din Sumer (circa 3500 î.Hr.), insulele Britanice Stonehenge 8075 î.Hr., Newgrange 3200 î.Hr., Bryn
Celli Ddu mileniul 3-4 î.Hr.)[1], Egipt (piramidele de la Gizah, Saqquara și Dashur, mileniul al treilea
î.Hr.)[2] și Maya (între 1500 și 800 î.Hr.). Aceste populații au arătat un interes major în ceea ce privește
crearea de sanctuare astronomice de unde puteau urmări și măsura răsăritul unor stele sau planete
ca Sirius respectiv Venus și Mercur.
Astronomia Babiloniană
O mare parte din cunoștințele astronomice ale babilonienilor (urmașii sumerienilor) au fost
moștenite de la akkadieni, care aveau date despre mișcările Soarelui, Lunii și planetelor. Babilonienii
au realizat în 400 î.Ch. că mișcarea aparentă a Soarelui și a Lunii în jurul zodiilor nu au o viteză
constantă. Ei cunoșteau poziția Lunii si a Soarelui pentru fiecare zi a lunii și puteau prezice Luna nouă.
De asemenea, ei au calculat pozițiile planetelor.
Calendarul Babilonian
Babilonienii ne-au lăsat moștenire un calendar luni-solar, bazat atât pe fazele lunii, cât și pe
mișcarea anuală a Soarelui. Acesta avea 12 luni sinodice, la care se adaugă o lună (arakh makru) la
diferite intervale de timp pentru a restabili concordanța dintre anul solar și lunar. Această lună/luni
(denumite Adduru sau Elulu) nu era însa adăugată(e) la finalul celor doisprezece, ci probabil după
anumite considerații astrologice. Fiecare lună începea odată cu apariția Lunii noi având 28,29 sau 30
de zile, iar săptămâna era împărțită în 7 zile (șapte fiind considerată o cifră sacră) după cei 7 zei
principali (Sin-Luna, Nergal-Marte, Nabu-Mercur, Marduk-Jupiter, Ishtar-Venus, Ninurta-Saturn,
Sharmash-Soarele)[1].
Calendarul era alcătuit folosind o perioadă de 8 ani (530 î.Ch.) și ulterior începând cu 380 î.Ch.
19 ani [2]. Observând Luna și Soarele aceștia au observat și stelele pe lângă care trec, precum și faptul
că aceste grupări de stele (constelații zodiacale) se schimbă de la o lună la alta și de la sezon la sezon.
Importanța deosebită pe care o acordau aceștia constelațiilor reiese din inscripțiile făcute pe pietrele de
hotar denumite kudduru.
Cercul
De asemenea, ei au inventat cercul de 360 de grade (vechii celți și populația Groove Ware aveau
cercul împărțit în 366 de grade). De la ei avem și zodiacul cu cele 12 constelații (600 î.Ch.- 200 d.Ch.).
Acesta era împărțit într-o duzină de semne ce corespundeau constelațiilor și fiecare semn era împărțit
într-o duzină de amnat (unitate de măsură a unghiurilor egală cu aproximativ 2,5 grade). Amnatul avea
de asemenea 24 de ubani.
Observații astronomice
Aceștia observau regulat planetele, de la ei rămânând tableta regelui Ammizaduga (circa 1581
î.Ch.) care cuprinde însemnări cu privire la apariția planetei Venus fie dimineața, fie seara. Legat de
această planetă este una dintre marile descoperiri ale babilonienilor, și anume că Venus de dimineață
era identică cu Venus de seară (vechii akkadieni nu știau acest fapt).
De asemenea au calculat lungimea unui ciclu a lui Venus ajungând la o cifră de 587 zile
(valoarea actuală e de 583,9 zile). Au avut printre altele și tentative de calcul al perioadelor sinodice
(timpul scurs între două opoziții) și planetare (timpul scurs între două opoziții și în care planeta apare
în aceeași constelație). Prin jurul anului 750 î.Ch. puteau prezice deja mișcările Soarelui, Lunii și
planetelor.
De asemenea ei puteau prezice eclipsele de Lună și Soare, bazându-se doar pe predicțiile
anterioare. În legătură cu acestea se presupune că au descoperit ciclul Saros (denumit astfel în timpul
lui Galileo Galilei și Edmond Halley) de 18 ani, 11 zile si 8 ore. În timpul acestui ciclu au loc 41 de
eclipse de Soare și 27 de Lună[3].
Principalul scop al astronomiei mesopotamiene era acela de a înțelege și încerca să prezică
diferite evenimente. În mintea oamenilor era puternic înrădăcinată ideea că toate lucrurile se întâmplă
dintr-un motiv, și astfel preoții-astronomii conduceau viețile lor. Totul se petrecea după sfaturile lor.
Astronomia Coperniciană
Ipoteza Copernicană
În seculul 16 istoria astronomiei a luat o întorsătură radicală ca rezultat al cercetărilor făcute de
astronomul polonez Nicolaus Copernicus. Acesta și-a petrecut cea mai mare parte a vieții studiind
astronomia făcând o serie de cercetări asupra unor noi stele descoperite de el însuși. Cea mai remarcată
lucrare a sa a fost „De Revolutionibus Orbium Coelestium“ („Despre mișcările de revoluție ale
corpurilor cerești“) (1543), în care analizează critic teoriile Ptolemaice despre Pământ ca centru
al Universului și arată că mișcarea planetelor se poate explica mai corect cu ipoteza ca Soarele să fie în
centru. Această afirmație a fost judecată aspru de către Biserica Romano-Catolică, care a interzis
publicarea lucrării sale.
Astronomia newtoniană
Tycho Brahe - Armille æquatoriæ, model pentru ilustrare concretă și măsurători ale stelelor și
planetelor
Din punct ce vedere stiințific teoria coperniciană a fost doar un rearanjament al obitelor
planetelor concepute de Ptolemeu. Din 1580 până în 1597 astronomul danez Tycho Brahe a studiat
stelele descoperind peste 700 de stele noi, și a făcut, înainte de inventarea telescopului, măsurători
astronomice precise ale stelelor și sistemului solar.
Aceste date l-au ajutat pe Johannes Kepler, astronom german, să formuleze legi despre mișcările
planetelor afirmând că „mișcările de revoluție ale planetelor nu sunt circulare ci eliptice, cu viteze
variabile și distanțe variabile față de soare”. Vezi și Legile lui Kepler.
Fizicianul englez Sir Isaac Newton a enunțat un principiu simplu pentru a explica legile lui
Kepler despre mișcările planetelor. Prin reguli matematice el a descris o forță de atracție care există
între soare și planete. Aceasta forță, care „depinde de masa soarelui și a planetelor și de distanța dintre
acestea”, a pus baza interpretărilor fizice ale legilor lui Kepler. Descoperirea matematică a lui Newton
se numește „legea gravitației universale”.
Astronomia medievală
Astronomia greacă a fost transmisă și în est la hinduși, sirieni și arabi, aceștia din urmă au facut
lucrări noi despre astronomie în secolele 9 si 10. În secolul 13 , arabii au tradus lucrarea
lui Ptolemeu, „Almagest“, care a atras atenția europenilor, creând tabele despre mișcările planetelor.
Al-Farghani (Alfarganus în latină, m. 861), cu lucrarea sa 'Ilm an-nujum (Știința stelelor) a făcut
o lungă carieră în Europa, în traducerea latină a lui Gerard de Cremona.[1] Al-Battani,(858-929), cel
mai mare astronom arab din perioada sa, numit și Albatenius, cu numele său intreg Abu-Abdullah
Muhammad ibn Jabir al Battani, a studiat astronomia mai mult de 40 de ani în Siria. A adus contribuții
marcante în istoria matematicii, mai ales în domeniul trigonometriei. Lucrarea sa despre
astronomie,De Motu Stellarum, a corectat erorile făcute de Ptolemeu în Almagest.
Alhazen (965-1040?), pe numele său complet Abu Ali al-Hasan ibn al-Haytham, a adus
contribuții importante în optică, astronomie și matematică, iar în lucrarea sa remarcabilă, „Optica“,
explică comportamentul luminii. Teoria sa spune că fiecare punct dintr-o suprafață luminoasă, reflectă
raze de lumină în toate direcțiile, dar numai o singură rază de pe fiecare punct reflectă direct
perpendicular pe ochiul uman și numai acea rază o putem vedea. Nici o altă rază reflectată în alte
direcții nu poate fi văzută de ochiul uman.
Aryabhata (476-550?), care s-a născut în India, dar s-a făcut remarcat în poporul arab sub
numele de Arjehir, a susținut teoria că pământul se învârte în jurul axei sale, și a și a dat explicații
corecte fenomenelor de eclipsă de soare și de lună.
Giovanni de Dondi (1318-1389), astronom și fizician, a fost cel care a construit primul ceas
astronomic, astrarium, care indica cele 24 de ore ale zilei, apusul și răsăritul, și de asemenea fazele
lunii.
Levi ben Gershon, cunoscut și ca Gersonides, (1288-1344), un evreu francez, filozof,
matematician și astronom, a inventat un instrument de navigare numit instrumentul Iacob.
Explorarea cosmosului in secolul XX
Ideea de a zbura a existat încă din antichitate, însă în acea perioadă nu exista încă o diferenţiere
clară între atmosferă şi spaţiul cosmic. Abia în perioada Renaşterii s-au făcut primele observaţii
astronomice folosind telescoape şi s-a conturat o imagine mai clară asupra a ceea ce este de fapt
Pământul.
La începutul secolului XX a debutat aviaţia, astfel că zborurile cosmice au început să fie privite
ca o posibilitate reală şi nu doar o fantezie. De asemenea, s-a renunţat la ipoteza conform căreia
planeta noastră ar fi suspendată într-o substanţă numită eter, acceptându-se existenţa vidului.
Mai mulţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că ieşirea din atmosferă ar fi posibilă doar cu
ajutorul rachetelor. Acestea au fost folosite de mai multe secole, în scopuri militare şi de distracţie
(artificii). Controlarea lor cu precizie este însă foarte dificilă. Pionierii din acest domeniu, la începutul
secolului trecut, au fost: Konstantin Tsiolkovski (Rusia), Robert Goddard (Statele Unite) şi Hermann
Oberth (Germania) – sas ardelean de origine, născut la Sibiu.
Naziştii au folosit în al doilea război mondial celebrele rachete V2 pentru a ataca Marea Britanie.
Deşi performanţele lor erau notabile, s-au dovedit a fi imprecise, neputând influenţa soarta războiului,
iar dezvoltarea lor ulterioară a fost imposibilă, din cauza lipsei de resurse. Tehnicienii germani au fost
însă recrutaţi de aliaţi după terminarea războiului, având un rol decisiv în special la succesul
programului spaţial american.
Cel mai important dintre aceştia a fost Wernher von Braun. Cu ajutorul său, în 1946 o rachetă
V2 modificată, lansată de americani, a transmis primele fotografii ale Pământului din spaţiu. La
sfârşitul anilor ’40 au avut loc primele experimente cu animale lansate în spaţiu, testându-se felul în
care organismele vii rezistă la imponderabilitate. Cele dintâi au fost musculiţele de oţet, câinii şi
maimuţele.
În primii ani din perioada postbelică, deşi începuse războiul rece între cele două superputeri cu
ideologii opuse, interesul pentru explorare cosmică era redus, accentul fiind pus pe dezvoltare militară.
Totul s-a schimbat însă pe 4 octombrie 1957, când Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial al
Terrei, numit Sputnik 1. Peste numai o lună, câinele Laika a devenit primul animal care a orbitat
planeta noastră, iar în 1959 sonda spaţială Luna 2 s-a prăbuşit controlat pe suprafaţa satelitului nostru.
NASA a fost înfiinţată în 1958, investiţiile americane în domeniu au crescut spectaculos, iar ruşii
au accelerat şi ei propriul program. În paralel cu cursa înarmărilor, apărut astfel o competiţie pentru
explorarea spaţiului, având drept cauză în special orgoliul naţional, dar şi potenţialele aplicaţii
militare. Al doilea succes important l-au avut însă tot sovieticii: pe 12 aprilie 1961, Yuri Gagarin a
devenit primul om care a ocolit Pământul pe orbită, în modulul Vostok 1. În 1963, Valentina
Tereshkova a devenit prima femeie astronaut.
Americanii şi-au lansat primul satelit, Explorer 1, pe 31 ianuarie 1958, iar primul lor astronaut,
Alan Shepard, a ieşit în spaţiu în 1961, iar pe 20 februarie 1962 John Glenn a orbitat planeta noastră în
capsula Mercury. Următorul obiectiv major a devenit Luna, satelitul nostru natural. Preşedintele
american John F. Kennedy s-a angajat într-un discurs ţinut în 1961 ca până la finalul acelui deceniu
americanii să aibă primul astronaut pe Lună.
Mai multe sonde automate au fotografiat suprafaţa Lunii în următorii ani. În 1966, sonda
sovietică Luna 9 şi cea americană Surveyor 9 au aselenizat cu succes, iar Luna 10 a devenit, în acelaşi
an, primul satelit artificial al Lunii. În decembrie 1968, astronauţii americani din misiunea Apollo 8 au
orbitat Luna. Pe 20 iulie 1969 a avut loc marele eveniment: Neil Armstrong a devenit primul om care a
păşit pe Lună. În total 6 misiuni din seria Apollo au explorat Luna între 1969-1972, iar 12 oameni au
călcat pe acest corp ceresc, toţi americani.
Sovieticii au renunţat la acest obiectiv, programul fiind foarte costisitor şi câştigul de imagine
neglijabil, nefiind primii. În acelaşi deceniu au început să fie explorate şi celelalte planete din sistemul
solar. În 1962, sonda americană Mariner 2 a ajuns în apropierea planetei Venus, iar Mariner 4 a
fotografiat planeta Marte în 1965.
În anii ’70 au fost lansaţi numeroşi sateliţi cu aplicaţii diverse, de la meteorologie şi navigaţie
până la spionaj militar şi comunicaţii. La sfârşitul decadei a fost construită şi prima staţie spaţială,
Skylab, şi a avut loc experimentul Apollo Soyuz, prima misiune comună americano-sovietică. În 1973,
Pioneer 10 a fotografiat Jupiter, un an mai târziu Mariner 10 s-a apropiat de Mercur, iar în 1979
Pioneer 11 a ajuns lângă Saturn.
Sonda sovietică Venera 7 a fost prima care a transmis date de pe suprafaţa altei planete (Venus),
în 1970, fiind urmată un an mai târziu de sonda americană Mars 3, de pe Marte. Sonda Viking 1 a
ajuns pe „planeta roşie” în 1975 şi a transmis date timp de peste 6 ani.
În anii ’80 funcţionalitatea sateliţilor s-a extins, începând să transmită programe radio şi TV pe
care le putea recepţiona oricine cu o antenă parabolică. Sateliţii au descoperit gaura din stratul de ozon
deasupra Antarcticii, au ajutat la stingerea incendiilor de pădure şi au cartografiat în detaliu suprafaţa
planetei. Telescoapele spaţiale au transmis detalii incredibile din galaxie, aprofundând înţelegerea
noastră asupra universului.
În aprilie 1981 a fost lansată Columbia, prima navetă spaţială refolosibilă. După 24 de lansări cu
succes, în ianuarie 1986 naveta Challenger a explodat după lansare, toţi cei 7 membri ai echipajului
pierzându-şi viaţa.
Pe 14 mai 1981, Dumitru Prunariu a devenit primul (și deocamdată singurul) cosmonaut român,
participând la misiunea Soiuz 40, în cadrul programului Intercosmos, prin care statele din zona de
influență a URSS au putut să trimită oameni în spațiu.
În 1985, sonda International Cometary Explorer a ajuns pentru prima oară în apropierea unei
comete. În 1986 sovieticii au construit staţia spaţială MIR. Ea a fost prima astfel de instalaţie locuită
permanent, până la distrugerea sa controlată în 2001. În acelaşi an, sonda americană Voyager 2 a
transmis primele imagini cu Uranus şi Neptun.
În anii ’90 sateliţi militari sofisticaţi au fost folosiţi în noile tipuri de războaie duse de armata
americană pentru a lovi cu precizie ţintele, reducând la minimum numărul de victime civile. În 1991,
sonda Galileo a explorat pentru prima oară asteroizi.
La sfârşitul acestui deceniu a fost construită Staţia Spaţială Internaţională, la care au contribuit
mai multe naţiuni; aceasta este încă în uz şi acum, mai mulţi astronauţi fiind mereu pe orbita terestră.
Pe 28 aprilie 2001, americanul Dennis Tito a devenit primul turist spaţial, plătind ruşilor 20 milioane
dolari pentru a petrece o săptămână pe staţia spaţială.
În anul 2003, naveta spaţială Columbia, cu un echipaj de 7 persoane, a explodat, fapt care a
accelerat nevoia de a înlocui vechiul sistem al navetelor spaţiale cu o nouă platformă de lansare.
Ultima lansare a unei astfle de navete avut loc în 2011.
Planeta Marte a fost explorată detaliu în ultimele două decenii, atât de pe orbită cât şi de
vehicule care au ajuns pe sol. Unul din obiectivele misiunilor este răspunsul la întrebarea dacă a existat
viaţă pe această planetă. Sonda spațială Voyager 1 este primul obiect de pe Pământ care a ajuns până
la marginea sistemului solar, iar în anul 2013 unii specialiști susțineau că ar fi depășit deja raza de
influență a Soarelui.
Pe 21 iunie 2004, SpaceShipOne a devenit prima rachetă spaţială privată, câştigând premiul
Ansari X de 10 milioane dolari. După ce NASA a renunţat la navetele spaţiale şi a decis să
încredinţeze companiilor particulare aprovizionarea staţiei spaţiale, mediul privat a primit un impuls
puternic.
Cum va fi explorat cosmosul în viitor? Finanţarea oferită de guverne în prezent este insuficientă
pentru ca intrarea omenirii în era spaţială să se facă într-un ritm susţinut. Interesul tot mai mare al
companiilor private poate însă provoca o accelerare a realizărilor din domeniu, în prezent acestea
având planuri pentru turism spaţial, hoteluri pe orbită şi baze pe Lună şi Marte.