DELIMITĂRI TEORETICE METODICE ŞI

APLICATIVE PRIVIND FOLOSIREA JOCURILOR

ÎN LECȚIA DE DUCAŢIE FIZICĂ: JOCURI PENTRU
DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI MOTRICE

CUPRINS
1
 INTRODUCERE

Putem afima metaforic de la începutul acestei lucrari cu titlul DELIMITĂRI

TEORETICE METODICE ŞI APLICATIVE PRIVIND FOLOSIREA JOCURILOR ÎN
LECȚIA DE DUCAŢIE FIZICĂ: JOCURI PENTRU DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI
MOTRICE că „Un corp sănătos nu e doar templu pentru o gândire corectă, ci o citadelă pentru
2
sentimente alese, pentru alcătuirea unui fizic emoţional, atât de necesar într-o societate
dominată de magia sportivului, ajuns atât de virtuos vip şi model de comportament pentru
tânăra generaţie”,. Această lucrare are un titlu care exprimă motivat experiența didactică, care
așează educația fizică între disciplinele care conturează atât formarea cât și dezvoltarea coerentă
a personalităţii, acest lucru fiind subliniat și de citatului antic, foarte cunoscut care evidențiază că
o minte sănătoasă se dezvoltă și are nevoie de un corp sănătos, educația fizică având un rost
dinainte stabilit, respectiv asigurarea unei gândiri corecte și un echilibru sentimental. Putem
afirma că mintea are nevoie de un corp sănătos pentru a putea foncționa la parametrii
corespunzători, astfel printr-un corp sănătos de cele mai multe ori se înțelege frumusețea
trupească, respectiv capacitatea de a găzdui o gândire coerentă și logică.
Motricitatea este considerată principalul „produs” rezultat din activităţile de educaţie
fizică care deține o importanță deosebită sau chiar cea mai mare importanță, putem susține că
este vorba despre psihomotricitate, un echilibru între calitățile motrice, emoționale și
sentimentale. Din perspectivă emoțională, practicarea unui sport echilibrat va conduce la o
frumusețe incomparabilă în activitatea motrică.
Educaţia fizică participă la dezvoltarea cracteristică fiecărei persoane sub forma a trei
dimensiuni, respectiv: evoluția fizică, dezvoltare continuă din punct de vedere emoţional şi
îmbunătățirea gândirii.
Calitățile motrice sunt însușirile organismului prin carea individul are posibilitatea de a
executa diferite acte motrice strâns legate de activitățile zilnice ale acestuia.
În cadrul procesului de învățământ o poziție deosebit de importantă în activitățile
profesorului de specialitate îl deține depistarea și aplicarea în pregatirea celor mai eficace
mijloace și metode care pot asigura evoluția acestor calități.
Una din îndatoririle profesorului de educație fizică este de a stabili prioritățile în vederea
educării calităților. Este recomandat ca stabilirea dezvoltării acestora sa fie făcută cu o pondere
care să difere în funcție de conținutul lecțiilor (materialele sportive existente, condițiile de
anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă). Perfectionarea calităților motrice
constituie principalul obiectiv din procesul pregătirii tineretului școlar realizat în același timp cu
crearea îndemânărilor și deprinderilor motrice.
o calitățile motrice condiționează și determină în mare măsura formarea și în special
consolidarea deprinderilor motrice;
3
 o dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului;
o dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple;
o dezvoltarea calităților motrice se poate face și în cadrul activității independente a elevilor
Locul calităților motrice în lecția de educație fizică:
Calitățile motrice ocupă un loc primordial și esențial în ceea ce privește conținutul lecției
de educație fizică.
Locul acțiunilor motrice nu trebuie sa fie așezat la întâmplare, acest loc având un rol
important în dezvoltarea calităților motrice prin lecția de educație fizică, astfel acest loc trebuie
decis în fucție de natura efortului depus, în așa fel încât să se asigure un volum și o intensitate
adecvată asigurând revenirea organismului.
Procesul prin care viteza și îndemânarea se dezvoltă este situat dupa veriga a III-a a
lectiei (influențarea selectivă a aparatului locomotor), iar rezistenta si forța se vor plasa inaintea
înaintea acestei verigi de revenire a organismului după efort.
În planificarea dezvoltării calitații motrice trebuie să ținem cont de:
o necesitatea acționarii continue asupra dezvoltării calităților motrice pe durata întregului
an școlar și în mod prioritar în anumite perioade
o îndemanarea este calitatea motrică asupra căreia se poate acționa în amândouă
semestrele
o forța, viteza și rezistența vor fi dezvoltate prioritar în anumite etape ale anului fără a fi
neglijate
o nici celelalte calități

Educaţia – fenomen socio-uman

Un succes important în lupta afirmării demnității demersurilor teoretice asupra educaţiei
a fost marcat prin trecrea de la pedagogie la ştiinţele educaţiei. Ştiinţa educaţiei simbolizează
frecvent deprecierea acțiunilor doctrinale, normative și prescriptive, caracteristice pedagogiei, în
favoarea acțiunilor descriptive, care dețin capacitatea de a conduce la teorii ştiinţifice din ce în ce
mai elaborate.
Acestă trecere de la „ştiinţa” la ştiinţele educaţiei a adus o valoare identică din punct de
vedere a abandonării demersurilor monodisciplinare și un avantaj în abordarea pluridisciplinară a
educației. Astfel persoanele specializate în domeniul educației fizice și a sportului trebuie să
cunoască și să înțeleagă că prin sport sau educaţie fizică nu se face referire doar la îndeplinirea
anumitor obiective ale acestui domeniu de activitate.
4
 În urma stimulării comportamentului motor se realizează comportamente și în alte
domenii, cum ar fi: cognitiv, afectiv, al autoservirii sau al socializării.

Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – domeniu al educţiei generale (ştiinţă component a

educaţiei)
Există multe controverse din princtul de vedere al sintagmei ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului, mulți distre specialiștii domeniului susținând și apreciind faptul că educaţia fizică şi
sportul nu desemnează ştiinţa ci activitatea.
Gh. Cârstea (199), preciza că obiectul de studiu al Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului
este reprezentat de motricitatea omului, privită procesual; a omului integrat în ansamblul vieţii
sociale. Având un domeniu propriu de investigare şi studiu, Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului
este autonomă, pluridisciplinară şi integrativă.
Din multitudinea de date particulare ale acestei științe se conturează pluridisciplinaritatea
acesteia, fiind completată și de alte discipline cu care aceasta colaborează și se completează.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului este cosiderată o disciplină de ,,graniță” între
disciplinele sociale și cele biologice, deținând relații strânse de parţială dependenţă, atât de
anatomie, biologie, fiziologie, antropologie, cât şi de sociologie, psihologie, ştiinţele educaţiei.

Teoria şi metodica educaţiei fizice – structură, funcţii

În domeniul educației generale, educația fizică costituie o activitate complexă, a cărui
sens este determinat în principal de capacitatea bio-psiho-socială o ficărui individ și totodată de
dezvoltarea generală a societății în care trăiește.
În urma analizării educaţiei fizice, prin prisma acțiunilor exercitate asupra dimensiunilor
personalităţii umane (temperament, caracter, aptitudini, inteligenţă şi creativitate) se poate
susține că această activitate aduce o contribuție foarte mare asupra modelării și formării
personalității umane. Educația fizică devine astfel una din componentele indispensabile în
dezvoltarea și perfecționarea personalității umane și în special a pregătirii pentru viață.

Tipuri de inteligenţă – teorii, modele, descriptori, conexiuni

Intelingența motrică nu trebuie considerată și percepută ca un simplu lucru de sine
stătător, ci ca una dintre componentele active ale inteligenței generale, aceasta fiind totodată
considerată aptitudine și proces de adaptare. Pentru a decide acest loc din punct de vedere al
acestui context, este necesară o determinare a variabilelor legate de inteligenţa motrică, felul în
5
care acestea pot fi observate și măsurate cum se inferă cu variabilele ce alcătuiesc marile tipuri
de inteligenţă (cognitivă, emoţională, colectivă, socială, spirituală etc.) şi formarea unui tablou
al valorilor dominante.
Smith (1994) defineşte inteligenţa colectivă ca fiind aptitudinea unui grup uman care
poate duce la îndeplinire o cerinţă ca şi cum grupul ar fi un organism coerent şi inteligent.
Daniel Goleman (2001) afirma că în mod tradiţional puterea creierului este dată de
IQ, însă cu cât lumea devine mai complexă EQ (inteligenţa emoţională) trece pe primul plan.
Inteligenţa socială este definită de H. Gardner (1983) astfel: calitatea de a te cunoaşte
pe tine însuţi şi de a-i cunoaşte pe alţii este o parte inalienabilă a condiţiei umane, aşa cum
este capacitatea de a cunoaşte obiecte sau sunete.
Frances Vaughan, doctor în psihologie şi psihoterapeut, cu o experienţă de peste 30 de
ani la Institutul Fetzer din S.U.A., a căutat răspunsul la întrebarea "ce este inteligenţa
spirituală?"
Spiritualitatea, ca şi emoţia, are grade diferite de adâncime şi de expresie. Poate fi conştientă
sau inconştientă, dezvoltată sau nedezvoltată, sănătoasă sau patologică, naivă sau sofisticată,
avantajoasă sau periculos denaturată (revista "Psihologia AZI", februarie 2006).
Modelul de inteligenţă multiplă propus de H. Gardner, 1994, caracterizează alte forme de
inteligenţă umană, cum ar fi: intrapersonală, interpersonală, vizuo-spaţială, corporală,
muzicală,naturalistă,verbală, logică, gustativo-olfactivă, haptică, existenţialistă ............... şi de
ce nu? ........ alte forme de inteligenţă care nu au fost încă definite.

Inteligenţa motrică
În cadrul evoluției psihoeducaţionale, inteligenţei motrice i se atribuie valoare relativ
mică atât din punct de vedere practic cât și teoretic, raportat la fectele pe care aceasta le produce
în dezvoltarea capacității de performanță a organismului. Acest lucru nu este datorat efectelor pe
care aceasta le produce în dezvoltarea umană, ci se datorează determinării, identificării și
valorificării ei pe tot procesul psihoeducaţional; fiind mai greu se realizat prin simplul fapt că
mulți dintre cercetători nu recunosc existența unei inteligențe motrice.
Inteligența motrică nu trebuie considerată și percepută ca un lucru de sine stătător, ci ca o
componentă importantă a inteligenţei generale. Pentru stabilirea unui loc din punct de vedere al
acestui context, este indispensabilă o determinare în vederea stabilirii variabilelor stâns legate de

6
inteligența motrică, felul în care acestea pot fi observate, măsurate și cum reușesc să se infere cu
variabilele ce acționeaza asupra marilor tipuri de inteligență.
Structura inteligenţei motrice
În anumite studii, matematicianul M. Maliţa face referire la intelingența motrică,
acordându-i acesteie trei atribite decisive:
- capacitatea de orientare;

- previziunea inteligenţei adversarului;

- dejucarea acestei intenţii.

După multe studii efectuate de mai mulţi autori (Epuran, Fisher, Birms) au ajuns la
concluzia că inteligenţa motrică se exprimă prin:

-capacitatea de gândire operativă;

- puterea de anticipare – decizie – acţionare în situaţii de
adversitate;
- viteza mare de punere în practică a celor decise;
- excelenta orientare spaţială;
- capacităţi de percepere motrică specializate, pe ramură;
- coordonare superioară;
- capacitate de estimare a timpului;
- excelent echilibru dinamic;

Faza de pornire pentru identificarea și punerea în valoare a potențialului în

antrenamentele sportive este formată de modul de afirmare a inteligenţei motrice și de deosebirea
acesteia de celelalte forme de inteligenţe.
Dezvoltarea şi valorificarea inteligenţei motrice în procesul psihoeducaţional
În majoritatea sporturilor de performantă este impus tot mai evident necesitatea cultivării
creatiităţii şi orientării în situaţii atipice la toate ramurile de sport (A. Dragnea, Silvia Mate-
Teodorescu, 2002), dar și fixarea conţinutului, manifestărilor şi posibilităţilor de recunoaștere a
inteligenţei motrice, apreciată ca fiind un criteriu de selecţie în sportul de performanţă.

7
 În momentul actual selecționarea sportivă are o direcție preponderent motrică, prin
evaluarea unor aptitudini și valori motrice, importanța asupra factorilor psihomotrici și psihici
fiind minimală sau uneori neglijată.
O focalizare importantă o deține o altă caracteristică care face parte din activitatea
psihoeducațională, respectiv învăţarea, examinându-se și totodată considerîndu-se că activitatea
inteligenței motrice este strâns legată de siguranța procesului intructiv-educativ stabil, creativ,
profund și inovator. Din acestă perspectivă putem promova deosebirea între învăţarea
predominant motrică (uneori excesiv raţionalizată şi standardizată) şi învăţarea inteligent
motrică, bazată pe creativitate şi anticiparea surprizelor în lupta cu adversarul.
În cadrul antrenamentelor anticiparea este apreciată ca fiind o variantă prin care
inteligența motrică se manifestă. Întocmai aceasta poate completa o categorie de deficiențe
somatice sau motrice în desfășurarea antrenamentelor și/sau competițiilor. În altă ordine de idei
anticiparea permite explicarea efectelor de surpriză prin diferenţierea între inerţia
comportamentală şi comportamentul creativ.

Inteligenţa motrică - criteriu de selecţie în sport

,,Selecţia este activitatea sistematică a specialiştilor, desfăşurată pe baza unor criterii
biologice şi psihologice în vederea depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea
diferitelor ramuri de sport.” (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

Inteligenţa motrică şi managementul situaţiilor limită în sport

Când facem referire la inteligența motrică ca fiind una din componenetele personalității
unui sportiv de performanță, este foarte important să nu omitem că aceasta poate purta o atribuție
compensatoare deosebită aupra deficenţelor de gabarit, carenţelor în educaţie, pregătirea
intelectuală, nivelul de dezvoltare a unor calităţi motrice; aceste atribuții compensatoare având
un rol cu o semnificație puternică mai ales în sportul de performanță.
Psihomotricitatea
Patologia psihicului a individului este exprimată prin procesele care dețin un caracter
subiectiv cu manifestări de conduită. În influențele reciproce ale individului cu realitatea iau
viață,pe de o parte anumite fenomene de natură subiectivă, în marea lor majoritate deținând
procese reflectorii, iar pe de altă parte, acțiuni comportamentale, ca și element de legătură activ a
cărui rol este dat de valoarea reflectării. Funcțiile psihice cu caracter comportamental

8
îndreptățesc utilizarea psihocomportamentului pentru indicarea vieții sau activității psihice în
asamblu și prentru punerea în evidență unitate dintre recepții și decizii, dintre acțiuni și
cunoașteri, dintre conștiiță și activitate.
Din punct de vedere a structurii și a formelor sale de exprimare un anume comportament
sau o anume conduită a individului este subordonat de natura și însușirile stimulilor de care este
provocat, și totodată de trăsăturile respectivei persoane. În funcție de răspunsurile motrice ale
indivizilor și a însușirilor de personalitate, depinde foarte mult conturarea unui anumit
comportament psihomotor.Lafon defineşte psihomotricitatea ca fiind ,,Rezultatul integrării
interacţiunii educaţiei şi maturizării sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice nu numai
în ceea ce priveşte mişcările, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte – voinţa, afectivitatea,
nevoi şi impulsuri”1.
O importanță deosebită asupra psihomotricității a fost dezvoltată în mod deosebit de
autorii de limba franceză, fundamentarea psihologico-teoretică a acesteia fiind făcută de
respectivii autori. Din perspectiva filozofului Henri Wallon ,,psihomotricitatea stă la baza
inteligenţei practice”.
Aria psihomotricității este foarte amplă și înglobează un conținut bogat și divers. Prin
raportările făcute asupra comportamentului motor s-a evidențiat vasta semnificație a
substraturilor spiho-motorii în aranjarea acțiunilor, raportat atât la inteligență, orientare spre
scop, cât și la mencanisme de control, coordonare și urmărire.
Comportamentele motrice se dezvoltă foarte rapid într-o strânsă legătură cu acțiunea de
maturizare neuro-motrică și evoluția educațională. Majoritatea specialiștilor si cercetătorilor și-
au îndreptat studiile asupra comportamentelor care permit individului să ,,dialogheze” cu
ambianţa şi, în acelaşi timp, cu sine. Ei au reușit să descopere și să descrie fenomenele care au o
legătură cu formarea schemei corporale, a lateralităţii, a dezvoltării coordonării statice –
echilibru, a coordonării perceptiv-motrice, a activităţii ideomotorii.

Schema corporală
La momentul actual nu avem o semnificație precisă a noțiunii ,,Schema corporală”, fiind
analizată ca fiind o indentificare a organismului propriu, ca instrument în conexiunea cu mediul
înconjurător sau ca înfățișare a imaginilor care provin din exterior.

1
Cosmovici - ,,Psihologia şcolară”, pag. 142, Iaşi, Ed.Polirom
9
 Neurologul Jean Lhermitte înglobează schema corporală în psihomotricitatea generală,
iar filozoful Roger Mucchielli o apreciază ca fiind unul dintre patru factori ai universului trăit:
o lateralitatea

o schema corporală

o structura spaţio-temporală

o structura valorilor2

Filozoful Henri Wallon apreciază schema corporală, ca fiind elementul de bază absolut
necesar în formarea personalitătii individului.
Prin ,,schema corporală” se interpretează viziunea integrală sau pațială înțeleasă în
condiție statică sau dinamică, sau în legătura fagmentelor corpului între ele și în deosebi în
relația acestora cu spaţiul şi mediul înconjurător. Prin această reprezentare pe care o deținem
depre propriul nostru corp, reușim sa conștientizăm și să ne diferențiem de ceilalți ajungând
astfel la certitudinea permanentă de a fi noi înșine.
La începutul vieții copilul nu deține o expleriența amplă despre spațiu și locul pe care
îl ocupă corpul acestuia în spațiu. La vârsta de 5 ani face diferențe între partea dreaptă și cea
stânga a corpului, după împlinirea vârstei de 9 ani acesta are capacitățile necesare de a a-și
diferenția părțile corpului de lucrurile din jur, iar abia la 12 ani împliniți reusește să aleagă
părți corporale formând o unitate, dar fără să transpună asupra altora imaginea pe care o are
despre propria persoană. Majoritatea autorilor de specialitate au o părere generală din punctul
de vedere a recunoaşterii rolului senzaţiilor tactile, vizuale, auditive, labirintice, cinestezice,
cu atribuții importante în întregirea și menținerea schemei corporale.
Plincipalul punct de plecare în reușirea situării unui anumit obiect în spațiu este
reprezentat de cunoașterea propriului corp, a mediului înconjurător și a ordănăerii acțiunilor.

2
Verza E., Şchiopu U. - ,, Psihologia vârstelor”, pag.59, Bucureşti, E.D.P.R.A., 1998
10
 Orice deranjament în funcționarea și organizarea normală a schemei corporale, atrage
dificultăți în conexiunea subiect – mediu înconjurător, acestea manifestâdu-se din punct de
vedere perceptiv, motric și relațional cu cei din jur.
Programele educaționale sunt alcătuite dintr-un ansamblu de elemente succesive.
Programele au o structură bine definită pe următorii parametrii:
a) identificarea schemei corporale proprii
b) identificarea schemei corporale a partenerului;
c) identificarea schemei corporale pe manechin, păpuşi demodate;
d) raportarea propriei persoane la obiecte din mediul ambiant;
e) senzaţii şi percepţii ale propriului corp;
f) descifrarea expresiilor care exprimă sentimente şi emoţii.

a) identificarea schemei corporale proprii:

 arată şi denumeşte mâna (piciorul, ochiul, urechea) dreapta, stânga; copilul este aşezat
în diverse poziţii (în picioare, culcat, cu ochii închişi sau deschişi). Aceeaşi sarcină de
învaţare cu schimbarea poziţiei corpului copilului în raport cu profesorul.
 denumeşte diferite segmente ale corpului (mână, picior, ureche, ochi) care îi sunt
indicate de către profesor;
 să atingă la comandă parţile esenţiale ale propriului corp cu mâna dreaptă sau stângă,
cu ochii închişi sau deschişi;
 să localizeze un deget, mai întâi cu ochii deschişi şi apoi cu ochii închişi;
 să arate degetul sau degetele indicate de profesor;
 să denumească partea corpului care i se arată;
 să reacţioneze adecvat la comenzile verbale
b) identificarea schemei corporale a partenerului:
 să arate mâna (piciorul, ochiul, urechea) dreaptă, stangă a partenerului aşezat în poziţie
faţă în faţă sau în aceeaşi poziţie;
 să denumească diferite segmente ale corpului partenerului indicate de profesor, să arate
partea dreaptă sau stangă a corpului partenerului, să imite gesturile făcute de profesori,
deplasat, în poziţie similară cu copilul sau faţă în faţă;
 să imite gesturile verbalizând;
 să execute gesturi pe baza de comandă verbală;
 să indice în ce mână, picior este ţinut un obiect oarecare
11
  jocuri.

c) identificarea schemei corporale pe manechin, păpuşi demodate:

 să indice şi să denumească segmentele corpului pe o imagine grafică, marionete,

manechine, păpuşă demontabilă;
 să reconstituie un manechin din părţile constitutive;
 să reconstitue o siluetă umană din segmentele reprezentate, din forme geometrice;
 să asambleze un manechin descompus în părţile componente, verbalizând acţiunea de
reconstituire;
 să deseneze elementele corporale lacune;
 jocuri.

d) raportarea propriei persoane la obiecte din mediul ambiant:

 să stabilească poziţia spaţială a obiectelor din mediul ambiant în raport cu schema

corporală proprie;
 să stabilescă poziţia spaţială a obiectelor în mişcare;
 să stabilescă poziţia obiectelor imobile sau mobile în raport cu schema corporală proprie
în poziţia în picioare cu rotire de 90 sau 180, în poziţia culcat pe spate (sau pe faţă).

e) senzaţii şi percepţii ale propriului corp:

 să perceapă batăile inimii;

 să discrimineze zonele mai reci şi mai calde ale corpului;
 sa discrimineze parţile tari, moi;

f) descifrarea expresiilor care exprimă sentimente şi emoţii:

 să recunoască expresiile ce se degajă din imagini care exprimă emoţii de bucurie, tristeţe,
supărare, teamă
 jocuri

12
1.2 Gradul de actualitate al lucrării

Din punt de vedere al calităților motrice, se remarcă o dominare a vitezei, care este
exprimată în formele ei de deplasare, execuţie, reacţie; precum şi plasarea, circulaţia şi
manevrarea mingii.
Viteza se află în corelație cu majoritatea calităților motrice, activitatea acesteia are loc în
regim de rezistență și de forță având un rol hotărâtor în ceea ce privește îndemânarea realizării
îmbinărilor tehnico-tactice.
Fotbalul, prin continua profesionalizare și prin vasta socializare, implică în procesul de
desfășurare a pregătirii și a jocurilor o creștere a componentelor și a proceselor psihice, care prin
acest mod se transformă în caracteristici esențiale și principale din punct de vedere al motivației
și al declanșării potențialului fizic.
Factorii care își pun amprenta asupra pregătirilor fizice și asupra dezvoltării calităţilor
motrice, stabilindu-le volumul și intensitatea, suferă o trecere tot mai în afara jocului.
Aceasta psihologizare a pregătirii fizice, pusă în corelație cu evoluția din punct de
vedere tehnic, tactic și specific competitiv al fotbalului, a intensificat anumite caracteristici ale
elementului fizic, oferindu-le atât o nouă dimensiune cât și o nouă formă de exprimare.
Prin comparație cu unele jocuri se observă o creșterea evidentă a volumului general de
efort, raportată totodată și la timpul alocat acestei acțiuni. Creșterea aceasta a efortului este
simbolizată în primul rând de întâlnirile oficiale care au ca subiect principal caracterul de
pregătire sau solicitarea fizică concretizată în alergări în distanţă totală de 6-9 km de
majoritatea jucătorilor, in acţiuni de viteză şi submaximă în număr de 80-140 pe distantă, care
variază, în total de la 700-2500-3000 m, în 40-80 de contacte fizice directe cu adversarii, 80-
120 sărituri şi alte acţiuni de ordin fizic al întoarcerii, schimbări de direcţii, căderi, sărituri etc.
Pentru ca efortul foarte mare, efectuat de jucători atât în competiții cât și la antrenamente
să permită o menținere corespunzătoare a formei sportive, o prospeţime atât fizică cât şi psihică,
impune să fie corelat cu metode caracteristice și complexe de refacere, care sunt realizate prin
diferite metode și mijloace cum ar fi: instructiv-educative, medicale, psihice şi sociale. După

13
cum demonstreză multitudinea cercetărilor metodice-ştiinţifice contemporane, îndrumarea și
diversitatea metodelor de recuperare, de odihnă, constituie o necesitate elementară și
indispensabilă antrenamentului sportiv, decizând eficiența lucrului activ pentru perfecţionarea
fizică-tehnică şi longevitatea fotbalistică a jucătorului.
De vreme ce acţiunile de joc constituie sisteme funcţionale complexe, competiţionale
fizice, aceastea sunt dezvoltate și educate în aceeași măsură, în așa fel încât ajung atât părți
organice ale componentelor tehnico-tactice, cât și suportul şi condiţia de efectuare a acestora.
Aceste aspecte se pot realiza atât prin pregătirea fizică prin mijloace tehnice și tactice, cât și prin
controlarea realizării caracteristicilor cu funcții tehnice și tactice în regim de viteză, forță și
rezistență în vederea specializării lor. Aceasta lucrare are la bază urmatoarele ipoteze de
cercetare.

1.3 Ipotezele cercetãrii

1. Dezvoltarea calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului.

2. Dacă jucatorii îşi adaptează întreaga pregătire în conformitate cu cerinţele calităţilor

psiho-motrice viteza şi îndemanarea, care se impun la acest nivel, atunci potenţialul
valoric al tinerilor poate dobândi valenţe superioare, la testările periodice la care vor fi
supuse

3. Îmbunãtaţirea jocului echipei şi a pregatirii fizice prin mijloace de atletism

-îmbunătăţirea jocului printr-o pregătire tehnico-tactică eficientă
-creşterea rolului jucătorilor în obţinerea rezultatelor pozitive

1.4 Scopul şi motivarea alegerii temei

În prezenta lucrare încercăm să soluționăm, pe cât posibil, subiectul dezvoltării calitătilor

motrice, cu ajutorul mijloacelor caracteristice jocului de fotbal. Această lucrare propune
prezentarea în fața specialiștilor a unui un conținut metodic care deține detalii științifice
sistematizate care să stea la baza antrenamentelor, atât în periada precompetiţională cât și în
perioada competițiilor. Majoritatea exercițiilor propuse nu sunt dificil de realizat și nu implică
consum de efort suplimentar. Cerinţa modelării dezvoltării calităţilor motrice pe lângă
14
corelarea cu pregătirea tehnică şi tactică se realizează şi în ceea ce priveşte conţinutul,
structura şi dinamica efortului specific.

Un alt scop al acestei lucrări este reprezentat de aptitudinea aprofundării cunoștințelor

proprii, în calitate de antrenor de fotbal, şi viitor profesor de educaţie fizică şi sport, in
domeniul instruirii si pregatirii echipelor de juniori І, in special a pregatirii fizice.

CALITĂŢILE MOTRICE ŞI METODICA DEZVOLTĂRII LOR

Calităţile motrice sunt elemente absolut necesare desfășurării activităţii fizice
umane, care au rolul de a susține și a asigura posibilitatea executării unor eforturi specific,
valorificând astfel randamentul organismului. Calităţile motrice dețin capacitățile necesare de
dezvoltare pe căi naturale până la un nivel, subordonat de o varietate de factori.
Calităţile motrice clase distincte:
calităţi motrice de bază calităţi motrice combinate
forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare, specifice ramurilor sau probelor sportive
mobilitate şi supleţe (manifestarea unei calităţi în „regimul”
alteia).
Din punct de vedere al practicilor educației fizice, calităţile mortice dețin un loc medial
în interesul specialiștilor.
Rolul și importanța dezvoltării calităţilor motrice:
1. Influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni, motricitatea generală, calităţile volitive
2. Au un rol important în procesul dezvoltării fizice corecte şi armonioase, contribuie la
întărirea sănătăţii
3. Se poate acţiona segmentar, pentru dezvoltarea calităţilor motrice deficitare (corectarea
deficienţelor fizice) pentru dezvoltarea la un nivel superior (util în sport)
4. Are efecte plastice deosebite (tonicitate – troficitate)
5. Valorifică superior aptitudinile organismului uman
6. Aflându-se într-o strânsă interdependenţă cu deprinderile motrice, favorizează însuşirea
acestora, iar exersarea deprinderilor are ca efect creşterea indicilor calităţilor motrice
7. Calităţile motrice sunt interdependente în sensul că dezvoltarea uneia, implică influenţe
asupra altei calităţi (influenţele pot fi favorabile – transfer, sau nefavorabile – interferenţă)
8. Sistemele de acţionare specifice sunt utilizate ca mijloace pentru refacerea capacităţii

15
motrice (recuperare) sau combaterea unor maladii (obezitate etc.)
9. Cel mai ades, calităţile motrice sunt combinate, cu ponderi diferite, specifice ramurilor
sportive
10. Se perfecţionează prin exersare cu efort specific
11. Se manifestă diferenţiat pe sexe şi au pondere variabilă cu vârsta (figura nr. 1)

TENDINŢE ÎN DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE

Figura nr. 1

I FORȚA
Reprezintă capacitatea de a înfâna sau de a se opune unei rezistențe din exterior prin
eforturi musculare, respectiv aptitudinea de a domina o rezistență (opusă actului motric
proiectat)
prin tensiunea contracției:

Forţa constitue una dintre însușirile primordial ale mişcării. Calitatea fibrelor
constituiente este evidențiată prin această forță a muschilor (figura nr. 2):

16
 Factorii care determină valoarea forţei dezvoltate
1. Numărul fibrelor musculare.
2. Gradul de coordonare neuro-musculară:
- Coordonarea fascicolelor musculare in concordanţă cu efortul necesar;
- Coordonarea muşchilor agonişti şi antagonişti.
3. Manifestarea favorabilă a proceselor corticale, excitaţia, inhibiţia dar mai ales concentrarea
excitaţiei.
4. Grosimea muşchiului (suprafaţa secţiunii maxime). Variaţii ale acesteia prin
hipertrofieatrofie. Grosimea muşchiului poate creşte prin ingroşarea fibrelor musculare, prin
accentuarea vascularităţii.
5. Perfecţiunea proceselor metabolice la nivelul muşchilor şi cantitatea de substanţe energetice
asigurate.
6. Particularităţile psiho-motrice ale individului şi aptitudinile acestuia.
7. Valoarea forţei de „regim” este dependentă de ponderea calităţilor motrice cu care se
combină.

Formele de manifestare ale forţei (figura nr. 3)

17
1. Forţa absolută: forţa cea mai mare pe care o poate dezvolta sistemul neuro-muscular, intr-o
contracţie voluntară maximă.
2. Forţa relativă reprezintă raportul intre forţa absolută şi greutatea corpului (gimnastică
sportivă).
3. Forţa explozivă (detenta): capacitatea de a manifesta forţă mare in timp minim (sărituri
atletice, alergare de viteză etc.).
4. Forţa în regim de rezistenţă: capacitatea organismului de a efectua efort de forţă, timp
indelungat (caiac-canoe, lupte, rugby).
5. După localizare distingem:
- forţa generală, calitate dezvoltată in intregul sistem;
- forţa specială, localizată la anumite grupe musculare.
6. După mobilitatea acţiunilor:
- forţă dinamică, cu deplasarea segmentelor;
- forţă statică, în regim izometric cu creşterea accentuată a tensiunii interne în
muşchi
dar fără deplasarea segmentelor.

II. VITEZA
Definește una din marile calități care le deține organismul uman, respectiv capacitatea
acestuia de a realiza acțiuni motrice prin indici ridicaţi de rapiditate, aceasta reprezinta o
multitudine de factori funcționali ai organismului incluzând sistemul muscular, osteoligamentar,
factori fiziologici şi psiho-fizic. Această caracteristică a organismului uman nu deține
caracteristici de a interfera cu alte calități.
Forme de manifestare a vitezei (figura nr. 5)

18
 Viteza de reacţie (care re depinde de timpul latent de reacţie motrică) este caracterizată
de timpul minimal necesar pentru declanșarea actului motric urmare a unui sistem extern.
Viteza de reacţie este condiţionată de:
o durata perioadei latente de reacţie;
o acuitatea şi precizia analizatorilor;
o viteza de conducere a excitaţiei; (reacţia la excitant poate fi simplă sau complexă)
o viteza proceselor neurale fundamentale.

Viteza de execuţie (viteza de realizare a unei acţiuni sigulare), aceasta este existenţă în
ramurile sportive aciclice.
Viteza de execuţie este dependentă de:
o forţa şi nivelul tehnic al execuţiei;
o de valoarea rezistenţei care trebuie învinsă;
o de valoarea mobilităţii şi supleţei;
o de coordonarea neuro-musculară.

Viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor), reprezentată și totodată caracterizată de

rapiditatea și promtitudinea în care actele motrice sunt repetate în unitatea de timp. Acestea fac
referire la acțiunile care dețin caractere ciclice.
Viteza de repetiţie este determinată de:
o mobilitatea proceselor corticale (permit coordonarea musculaturii agoniste şi antagoniste);
o dificultatea rezistenţei exterioare;
o durata acţiunilor;
o detenta musculaturii interesate;
o rezistenţa în regim de viteză;
o elasticitatea musculaturii, capacitatea de relaxare, tipul fibrei musculare (fibre „albe”).

19
 III. REZISTENŢA

Rezistenţa definește o altă calitate a organismului respectiv calitatea efectuării unui efort
cu un randament constant pe o periodă mare de timp. Nivelul acesteia este determinat prin durata
efortului, eficacitatea acțiunilor și capacitatea de refacere a potențialului. Elementul limitativ este
reprezentat de oboseală dar pentru creșterea rezistenței, este nevoie sa se lucrezi în condiţii de
oboseală.

Valoarea rezistenţei depinde de următorii factori:

o capacitatea de efort a sistemului cardio-vascular, respirator, muscular etc.;
o calitatea proceselor metabolice şi a resurselor energetice;
o coordonarea funcţiilor de către sistemul nervos central;
o calitatea proceselor volitive (în susţinerea efortului sau în reluarea acestuia);
o raportul între efort şi odihnă.
Formele de manifestare ale rezitenţei (figura nr. 6):

1. Rezistenţa generală: capacitatea de a presta un efort de durată (aerob). Reprezintă

baza pregătirii de rezistenţă.
2. Rezistenţă specială (specifică ramurilor sau probelor sportive). Se clasifică după
durata efortului şi ponderea calităţilor combinate:
a) Rezistenţă de durată mare = efort aerob, peste 8-10 minute;
b) Rezistenţă de durată medie = efort între 2-8 minute, predominant aerob;
c) Rezistenţă de durată mică = efort anaerob lactacid cuprins între 45”-2’;
d) Rezistenţă în regim de forţă;
e) Rezitenţă în regim de viteză

20
 IV. ÎNDEMÂNAREA

Reprezintă capacitatea de a executa acțiuni motrice specifice într-un mod economic,

rațional și relaxant permițând astfel însușirile rapide ale mișcarilor complexe care au la bază
coordonarea neuro-musculară, pecizia și orientarea în spațiu.

Dintre cele mai importante criterii ale îndemânării enumerăm:

o coordonarea neuro-musculară şi coordonarea cu factorii externi (obiecte, aparate,
parteneri, adversari etc.);
o precizia mişcării (încadrare spaţio-temporală);
o timpul necesar pentru învăţarea deprinderilor motrice;
o timpul cheltuit pentru adoptarea celei mai adecvate soluţii (analiză, decizie, aplicare
practică, finalizare);
o experienţa motrică (bagajul de deprinderi, calităţi, priceperi motrice);
o echilibrul (fizic, psiho-fizic).

Formele de manifestare ale îndemânării:

o îndemânare generală = capacitatea de a efectua în mod raţional şi creator diverse
acţiuni motrice;
o îndemânare specială = cu caracter specific ramurilor şi probelor sportive.

Îndemânarea duce spre perfecțiune prin cadrul procesului instructiv-educativ,

influențându-și componentele fără ca aceasta să dispuna de metode și mijloace specifice
dezvoltării.

V. MOBILITATEA
Constituie însușirea asamblului musculo-ligamentar și a complexului articular care au
capacitățile necesare de a efectua mișcări cu amplitudine mare.
În desfășurarea acestei însușiri, un rol foarte important îl reprezintă structura acestor
articulații și totodată elementele care traversează articulaţiile (ligamente, capsule, muşchi),
respectiv: acțiunea de a coordona activitatea neuro-musculară, capacitatea de relaxare și
elasticitatea.
21
 Factori limitativi ai mobilităţii sunt:
o tipul articulaţiei şi structura acesteia;
o masa musculară;
o tonusul musculaturii;
o nivelul coordonării neuro-musculare (coordonarea fasciculelor musculare, a grupelor
antagoniste, raportul relaxare-tonus);
o calitatea se manifestă difeit în funcţie de sex;
o starea de „încălzire” a aparatului locomotor;
o reacţia de apărare declanşată de proprioceptori;

CAPITOLUL II

JOCUL – ACTIVITATE SPECIFIC UMANĂ

2.1.Delimitari conceptuale

Atât în cadrul literaturii pshihologice cât și în cadrul celei pedagogice sunt numeroase
contradicții în ceea ce priveste definirea termenului de ,,joc”, se încearcă pe de o parte explicarea
cât mai concretă și adecvată din punct de vedere al naturii și al funcțiilor sale, iar pe de altă parte
se încearcă o expunere amănunțită în vederea clarificării comportamentului ludic și al legăturii
neîntrerupte raportat la comportamentul general caracteristic omului, indiferent de vârsta pe care
acesta o are.
Psihologul Paul Popescu Neveanu, definește în lucrarea ,,Dicţionar de psihologie” jocul
ca fiind: ,,forma de activitate specifică pentru copil şi hotărâtoare pentru dezvoltarea lui psihică.
Sub influenţa jocului se formează şi se restructurează întreaga activitate psihică a copilului”3.
Pe lânga psihologul P.Nevreanu, culturolog de origine olendeză, relatează că jocul se
caracterizează astfel: ,,este o acţiune liberă, conştientă că este neintenţională şi situată în afara
vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu
este legat nici un interes material şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se
desfăşoară în limitele unui timp şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece în

3
U. Şchiopu - ,,Dicţionar de psihologie”, Editura Babel, 1998
22
ordine, după anumite reguli şi care dă naştere la anumite relaţii comunitare dornice să se
înconjoare de secret sau să se accentueze, prin deghizare ca fiind altfel decât lumea obişnuită”.
Definiția criticului francez Robert Caillois este considerată cea mai complexă. Prentru
acesta jocul este: liber, separat, neproductiv, reglementat și fictiv. Tot acesta în ,,Eseuri despre
imaginație" ,capitolul ,,Teoria jocurilor", constată că jocul implică dezinvoltură, libertate,
inventie, risc, abilitate, răbdare, inteligență . Este lipsit de constrângeri, însă are un sistem de
reguli voluntar acceptate de jucători, în afara cărora nu se poate desfasura. Spiritul ludic este
unul din resorturile fundamentale ale societății, favorizând cele mai înalte manifestări de
cultură, iar pentru individ înseamnă educație morală și progres intelectual. Acest contrast între
o activitate considerată minoră și consecințele ei în plan uman și social îl determină pe Caillois
să considere jocul ,, un paradox mai mult ingenios decât intemeiat".
Toate teoriile care fac referire la joc4 s-au conturat în timp, căutându-se o definere a
jocului, raportându-l la modul de viață a omului, la evoluția psihică a acestuia, respectiv a
întregii personalități.
La începutul secolului XX germanul filozov Lazarus Moritz, aduce o nouă teorie care
definește jocul ca fiind un mijloc de satisfacere a anumitor necesități de repaus, de
recreare/deconectare în general. Aceasta deține o valoare mai ridicată dacă se face referire la
jocurile adulților, dar pentru copii, jocul reprezintă activitatea fundamentală a acestora.
Din punct de vedere al procesului de asimilare, jocul inițiază prin înglobarea obiectelor
scheme senzorio-motorii şi deține două configurații complementare, respectiv constituirea
recapitulării și a învățării active și totodată reprezintă prelucrarea mintală, perceperea sau
conceperea obiectului înglobat într-un act real sau posilb realizabil, sau într-o activitate reală.
Aceste două configurații se contopesc datorită comportamentelor, copilul asimilează un anumit
obiect cu acțiunile desfășurate iar aceastea ulterior se modifică în scheme.
Atribuția jocului se compune din faptul că el reprezintă un exercițiu efectiv al schemei de
acțiune, astfel constituie una din părțile comportamentului cognitiv ale conpetualizării.
În urma studiilor efectuate teoriile psihanaliste abordează studiul spihologic al jocului,
urmărind ulterior să ignore jocul senzorio-motoriu sau practic, punând accent pe jocul
simbolistic și fantezie. S. Freud a legat strâns jocul de compotamentul fantezist, considerându-le
pe amândouă ca parte a funcţiei civilizatoare, de sublimare, ca modalitate prin care ,,eul”

4
U. Şchiopu, Verza Emil - ,,Psihologia vârstelor”, E.D.P., Bucureşti, 1998, pag78
23
canalizează formele ,,id-ului”. În viziunea acestuia fiecare copil cand se joacă are un
comportament similar unui scriitor, prin faptul că acesta își concepe o lume a sa. Fantezia este
înloită de joc la maturitate, adultul nu se mai joacă dar creează fantezist. În teoria lui S. Freud
atât jocul cât și fantezia au o valoare importantă prin efectee terapeutice pe care le dețin.
Datorită importanței deosebite a jocului pentru om, mulți dintre psihologi și pedagogi pun
accent pe studierea jocului concomitent cu munca.
Trebuie reţinut faptul că jocul este o caracteristică a copilăriei. ,,Jocul este singura
atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în consecinţă poate să acţioneze. A ne
întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina
copilărie fără râsete şi jocurile sale”, spunea Ed. Claparede.
Psihologia ne dovedește în continuare ca prin joc se exercită și se amplifică funcţiile
senzorio-motorii şi verbale, iar copilul reușeste să asimileze munca și să se dezvolte. În
ansamblul pedagogic al lui P. F. Leshaft jocurile dețin o funcție importantă, acesta consideră și le
atribuie un rol important din punct de vedere instructiv-educativ și le definește ca fiind ,,un
exerciţiu cu ajutorul căruia copilul se pregăteşte pentru viaţă”.
,,Copiii trebuie să fie stimulaţi şi încurajaţi ca interesul să se îmbogăţească, să devină
stabil şi treptat să se transforme în adevarate aptitudini”5.
Profesorul I. Cerghit arată că ,,pedagogia modernă nu atribuie jocului doar o
semnificaţie funcţională ca în trecut, de simplu exerciţiu pregătitor şi util dezvoltării fizice, ci
una de asimilare a realului la activitatea proprie a copilului, motiv pentru care acesta a devenit
astăzi una din metodele active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv-educativă cu
preşcolarii”6.
,,Jocul este o şcoală, o şcoală deschisă şi un program tot atâta de bogat, precum este
viaţa”7

5
Marieta Marancea - ,,Jocul şi dezvoltarea interesului – trăsătură importantă a personalităţii”, Revista
învăţământului preşcolar, nr. 1,2/1994, pag.58
6
Cerghit I. - ,,Metode de învăţământ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag.65
7
Paul Popescu Neveanu - ,,Natura jocului şi eficienţa lui”, Revista învăţământului preşcolar, 1975, pag. 7
24
2.2.Funcţiile jocului

Funcţia esenţială Constă în asimilarea mentală sau practică a particularităţilor de viaţă şi

însuşirilor lumii înconjuratoare. Această funcţie are un pronunţat caracter
de cunoaştere în care sunt satisfăcute sentimentele de curiozitate şi sunt
antrenate, exersate caracteristicile proceselor psihice cognitive.
Constă în exersarea mişcărilor care contribuie la creştere şi dezvoltare.
Funcţia ecundară
Fenomenele descrise se dezvoltă începând cu jocurile simple de mânuire
a obiectelor şi terminând cu jocurile spontane de competiţie.

Funcţiile marginale Printre funcţiile marginale ale jocului poate fi socotită şi aceea care
poartă un caracter terapeutic cu rezultate bune în cazul maladiilor sau al
copiilor cu handicap.

Tinând cont de

25
 1. jocul este practica şcolarului, temeiul dezvoltării sale;
2. prin joc copilul pune în acţiune toate posibilităţile sale, traduce în fapte potenţele sale
intelectuale, fizice, morale;
3. jocul constituie o necesitate a organismului în dezvoltare;
4. pentru copil jocul este o distracţie, este învăţătura, este munca, este mijloc prin care se educă, este
un mijloc eficient de cunoaştere a lumii înconjurătoare;
5. prin joc copilul cunoaşte culorile, formele şi multitudinea de propietăţi ale obiectelor cu care
acţionează;
6. prin joc îşi însuşeşte şi îşi perfecţionează limbajul, îşi structurează personalitatea;
7. jocul constituie tipul fundamental de activitate a copilului preşcolar, datorită faptului că sub
înfluienţa lui se formează, se dezvoltă şi se restructurează întrega lui activitate psihică;
8. prin joc se îmbogăţeste sfera cognitivă, afectivă şi corativă a vieţii psihice a copilului;
9. prin joc se formează interesele şi se incită curiozitatea;
10. prin imitare ludică a rolurilor socio-profesionale, copilul începe să pătrundă sensul activităţilor
productive ale adultului;
11. prin joc se extinde aria relaţiilor psihosociale interpersonale.

CAPITOLUL III
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Organizarea şi desfăşurarea experimentului

În vederea realizării acestei cercetări am efectuat un experiment cu un grup de jucători

alcătuit din patru jucători de 18 ani de la F.C. Olimpia Satu Mare, pe o perioadă de un an
competiţional: 2018 – 2019.
Cercetarea a fost realizată cu un numar de patru fotbaliști din categoria juniori I, fiind
testați de trei ori, respectiv:

Prima testare: iniţială A doua testare: intermediară A treia testare: finală

1 - 15 septembrie 2018 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
Cercetarea înclude un număr de patru fotbaliști din categoria juniori I, care au fost
selectați în funcție de participarea la antrenamente și în funcție de interesul prezentat.( Tab.

TABELUL NR. 1

26
 Nr.crt. Numele şi prenumele Anul naşterii Talia Greutatea

1. Livadaru Dragoș 12.03.2001 1,87 m 78 kg

2. Olariu Andrei 05.04.2001 1,84 m 74 kg

3. Matei Paul 17.05.2001 1,88 m 80 kg

4. Toma Eduard 10.12.2001 1,80 m 76 kg

3.2. Experimentul propriu zis:
Jucătorii au fost testați la următoarele probe:

1. Alergarea de viteză: 50m;

2. Săritura in lungime de pe loc;
3. Abdomen: 30"(numărul maxim în 30");
4. Alergare de rezistenţă: 2000m;
5. Complex tehnic: pasă 10 m – reprimire – preluare – conducere printre 5 jaloane aflate la
3 m – şi finalizare în afara careului.
În continuarea lucrării vom prezenta rezultatele obtinute de jucători la cele 5 probe și 3
testări
TESTAREA INIŢIALĂ - 1 - 15 septembrie 2018
TABELUL NR. 2

Nr. Numele şi Proba Alergare de Săritura în Abdomen: Alergare de

crt. prenumele tehnică viteză 50m lungime de 30"(numărul rezistenţă:
pe loc maxim în 30"); 2000m
1. Livadaru Dragoș 3 7,7 1,91 17 8,07
2. Olariu Andrei 2 7,6 1,91 17 8,08
3. Matei Paul 4 7,6 1,92 16 8,10
4. Toma Eduard 3 7,6 1,93 18 8,09

TESTAREA INTERMEDIARĂ - 15 - 30 noiembrie 2018

TABELUL NR. 3

27
 Nr. Numele şi Proba Alergare de Săritura în Abdomen:30" Alergare de
crt. prenumele tehnică viteză 50m lungime de (numărul maxim rezistenţă:
pe loc în 30"); 2000m
1. Livadaru Dragoș 4 7,5 2,10 19 7,50
2. Olariu Andrei 3 7,4 2,07 19 7,49
3. Matei Paul 3 7,5 2,12 18 7,45
4. Toma Eduard 4 7,4 2,15 20 7,50

TESTAREA FINALĂ -15 aprilie 2019

Nr. Numele şi Proba Alergare de Săritura în Abdomen: Alergare de
crt. prenumele tehnică viteză 50m lungime de 30"(numărul rezistenţă:
pe loc maxim în 30"); 2000m
1. Livadaru Dragoș 4 7,2 2,45 22 7,40
2. Olariu Andrei 4 7,2 2,35 21 7,40
3. Matei Paul 5 7,3 2,39 20 7,41
4. Toma Eduard 5 7,3 2,39 20 7,41
TABELUL NR. 4

TABELE COMPARATIVE CU REZULTATELE OBŢINUTE LA PROBELE DE

VERIFICARE
ALERGARE DE VITEZĂ 50 M.
TABELUL NR. 5

Numele şi Testarea iniţială Testarea intermediară Testarea finală

prenumele 1 - 15 septembrie 2018 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
Livadaru Dragoș 7,7 7,5 7,2
Olariu Andrei 7,6 7,4 7,2
Matei Paul 7,6 7,5 7,4
Toma Eduard 7,6 7,4 7,3

28
 SĂRITURA ÎN LUNGIME DE PE LOC
TABELUL NR. 6

Numele şi Testarea iniţială Testarea intermediară Testarea finală

prenumele 1 - 15 septembrie 2018 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
Livadaru Dragoș 1.91 2.10 2.45
Olariu Andrei 1.91 2.07 2.35
Matei Paul 1.92 2.12 2.39
Toma Eduard 1.93 2.15 2.39

ABDOMEN 30 ’’
TABELUL NR. 7

Numele şi Testarea iniţială Testarea intermediară Testarea finală

prenumele 1 - 15 septembrie 2018 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
Livadaru Dragoș 17 19 22
Olariu Andrei 17 19 21
Matei Paul 16 18 20
Toma Eduard 18 20 20

ALERGARE DE REZISTENŢĂ 2000 M

TABELUL NR.8

Numele şi prenumele Testarea iniţială Testarea intermediară Testarea finală

1 - 15 septembrie 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
2018

29
Livadaru Dragoș 8,07 7,50 7,40
Olariu Andrei 8,08 7,49 7,40
Matei Paul 8,10 7,45 7,41
Toma Eduard 8,09 7,50 7,41

PROBA TEHNICĂ

TABELUL NR. 9

Numele şi prenumele Testarea iniţială Testarea intermediară Testarea finală

1 - 15 septembrie 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
2018
Livadaru Dragoș 3 4 4
Olariu Andrei 2 3 4
Matei Paul 4 3 5
Toma Eduard 3 4 5

CAPITOLUL IV
MIJLOACE FOLOSITE PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE
4.1. Mijloace folosite pentru dezvoltarea vitezei

4.1.1.Exerciţii speciale, din atletism :

 alergare cu genunchii sus ;

 pas sărit ;
 pas săltat ;
 alergare cu pendularea gambei înapoi , în 2-3 serii pe distanţe de 20-30 m pe plat şi pe deal.
 alergări pe loc în tempo uşor, la semnal alergare cu tempo maxim 5-6" urmată de alergare uşoară;
 alergări accelerate pe diferite distanţe (20-50m);
 alergări lansate pe diferite distanţe (20-50m);
 alergări cu schimbare de tempo pe diferite distanţe;
 alergări cu schimbare de tempo şi de direcţie pe diferite distanţe;
 alergări cu faţa, la semnal întoarcere 180 de grade, alergare cu spatele;
 alergare la deal;
30
 alergare la vale;
 alergare cu tracţiunea unui cauciuc;
 alergare în ham;
 sărituri din diferite poziţii, la semnal, continuate cu lansări pe distante de 20-30 m;
 alergări în tempouri diferite cu sărituri peste diferite obstacole;
 alergări sub formă de întrecere, ştafete etc.;
 alergări cu handicap pe distanţe de 20-50 m.
Exerciţii şi jocuri care implică alergări cu şi fără minge, în vederea dezvoltării vitezei de
deplasare:

Alergări cu viteze
După obţinerea vitezei maxime prin accelerarea progresivă,
diferite (lansate)
jucătorul continuă alergarea pe încă 10-20 m, în viteză
maximă, ca apoi să încetinească treptat efortul;

Deplasări pe distanţe
Din diferite poziţii: ghemuit, sărituri pe loc, pe ambele
de 10-15-20 m picioare etc.;

Jucătorii aşezaţi în sprijin ghemuit pe linia de plecare, la un

Sărituri repetate cu semnal dat, pornesc pe un traseu de 15 m. Primii 30 m (15 m
întoarceri dus şi 15 m întors) se vor parcurge în alergare uşoară şi 15 m
din nou în viteză maximă;

Alergări dus şi întors pe o distanţă de 15 m, cu sărituri peste

Alergări dus şi întors coarda întinsă, ridicată la 80 cm înălţime, la mijlocul distanţei
pe o distanţă de 15 m
şi cu întoarceri bruşte la semnal;

Alergare de voie pe Teren de dimensiuni limitate: 3 x1 5 sec. în tempo de 3- 4 – 4

Concursuri pe 10-60
un teren / Se
4 ; va alerga în grupe de 4-6, individual, pe echipe şi sub
m formă unor ştafete;
Concursuri de alergări în slalom, cu ocolirea obstacolelor, sub
Concursuri de formă de ştafetă: se porneşte la semnal, se ocoleşte, plasat la
alergări în slalom 15-20 m se revine cu pasarea mingii;

31
 Alergări cu schimbări Se practică individual sub formă de ştafetă pe 40-80 m, contra-
de direcţie cronometru;

Alergări Se practică pe distanţe de 20-50 m sub formă de norme de

cronometrate control;

Se aleargă dus-întors câte 10 m; urmează o alergare dus-întors

Alergare navetă fără pe 20 m, în total 60 m. Sau varianta 20 + 20 m, urmat de 30 +
oprire cu aducerea
30 m, în total 100 ;
mingii

Se va alerga 20 m conducând mingea, apoi mingea va rămâne

Alergare cu şi fără pe loc, iar alergarea va continua încă 20 m, fără minge. După
minge ocolirea unui obiect, jucătorul se va întoarce, se revine la start
conducând mingea ultimii 20 m.;

Se poartă diferite încărcături cum ar fi: o minge medicinală, un

Conducerea mingii
cu îngreuiere
Întrecere cu numere
Ştafetă cu jucarea cu
mâna
cordon de plumb. Sub formă de ştafetă exerciţiul se poate
practica prin alergare de 20 m cu mingea medicinală în braţe.
Apoi se aşează mingea jos, se aleargă 20 m fără povară, se
ocoleşte un obiect şi se culege povara. Revenind la grupă,
Jucătorii vor fi aşezaţi pe 3-4 coloane, şezând pe jos la distanţă
aceasta se predă următorului executant;
de 3-4 m intre coloane. Jucătorii vor fi numerotaţi. Când
antrenorul pronunţă un număr, acesta se scoală, ia mingea pe
care o conduce în slalom, se întoarce, ocoleşte coloana şi de
aşează la locul ocupat anterior.
Mingea poate fi rostogolită pe sol, împinsă, aruncată în sus la
câte 3 paşi, ţinută între picioare etc.

4.1.3.Exerciţii şi jocuri cu şi fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de

execuţie:

 Lovirea mingii cu piciorul, la execuţii foarte rapide, pauze între execuţii 2-4 sec.;
 Conducerea mingii în alergare,simularea săriturii peste obstacole;
 Alergarea uşoară, la semnal schimbarea direcţiei, fentă, imitarea lovirii mingii cu capul din
sărituri;
 Trecere din fandat în şezând, în atârnat, din sprijin gheuit în înainte culcat la semnal, cu maximum
de viteză;
32
 De pe loc sau din deplasare, la semnal executarea unor mişcări singulare, sărituri, opriri,
întoarceri, mişcări de braţe executate foarte rapid;
 Stând între două mingi, aşezate la 1-2 m în lateral stânga-dreapta, la semnul ridicarea mingii din
stânga si executarea aruncării aut, deplasare la mingea din dreapta şi executarea unei centrări
şutate;
4.1.4. Exerciţii şi jocuri cu şi fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de
reacţie.
 în stând: acţiuni rapide executate la diverse semnale - ţâşnire, ridicare din culcat, întoarcere,
săritură la cap; se execută foarte rapid cu pauze de 3-5" între exerciţii;;
 de pe loc sau din deplasare la semnal executarea unor mişcări singulare, sărituri, opriri, întoarceri,
mişcări de braţe sau picioare;
 trecere din fandat în şezând, în atârnat, din sprijin ghemuit în înainte culcat la semnal, 5 execuţii
din fiecare poziţie cu maximum de viteză, cu pauză intre execuţii de 3-5";
 stând la semnal: pornire în alergare; întoarcere şi pornire în alergare; rostogolire înainte, urmată de
săritură, alergare cu schimbare de direcţie, simularea săriturii peste obstacole;
 alergare uşoară, la semnal întoarcere 180 de grade, rostogolire înainte şi săritură pe verticală;
 câte doi, stând faţă în faţă, la semnal săritură pe verticală cu extensie, partenerii lovindu-se piept în
zbor;
 câte doi, stând spate în spate, la distanţă de un pas,: la semnal săritură simulată cu întoarcere de
180 de grade (stânga sau dreapta) cu lovirea palmelor în aer;
 execuţie opusă" colectivul se deplasează în mers sau alergare uşoară în formaţie de cerc, la diferite
comenzi ei trebuind să execute mişcarea inversă decât cea comandată;
 aruncarea mingii cu ambele mâini în sol, rostogolire rapidă, ridicarea şi prinderea mingii;
 câte doi, stând faţă în faţă la 3 m distanţă: aruncarea mingilor cu mâna sus, lovirea cu capul în sus,
schimbarea rapidă a locurilor, prinderea mingilor şi reluarea exerciţiului.

4.1.5.Locul dezvoltării vitezei în lecţia de antrenament.

Pe parcursul perioadei săptămânale de antrenament, evoluţia vitezei (în fucţie de factorii

care o influenţează) se va realiza în după antrenamentele care nu solicită eforturi neuromusculare
mari sau de după ziua în care are loc odihna.

33
 În antrenamentele care au ca scop principal creşterea vitezei, pregătirea (încălzirea)
organismului va întipări o amprentă a agerimii în mișcări conducând la aşezarea condiţiei de
excitabilitate favorabilă.

După finalizarea încălzirii, în momentul în care organismul deţine caracteristicile

odihnei necesare, se pot folosi imediat exerciţiile care ajută la dezvoltarea vitezei.

4.2. Mijloace şi jocuri pentru dezvoltarea îndemânării

Fotbalul impune o cantitante esenţială şi importantă de îndemânare. Din punct de vedere

al fotbalului, îndemânarea poate fi explicată ca fiind o însușire psihică individuală prin învăţarea
şi stăpânirea diferitelor deprinderi de joc, exersându-le în viteză şi caracteriestic situaţiei
respective.
Absolut toate deprinderile indispensabile jocului trebuiesc învăţate şi efectuate de la
vârste fragede, în aşa fel încât acestea sa poată fi pune în aplicaţie chiar şi în cele mai
imprevizibile poziţii şi situaţii de joc. Majoritatea lecţiilor de antrenament vor pune accent pe
exersarea diferitelor tehnici, astfel realizându-se şi dezvoltarea vitezei de execuţie.
Exerciţiile care au ca scop principal dezvoltarea îndemânării vor fi incluse în exerciţiile
tehnico-tactice, fiind programate în antrenament şi totodată în jocurile de pregătire fiind
efectuate în situaţii cât mai asemănătoare de cele care apar în perioada jocurilor oficiale.
Este necesar ca exerciţiile să cuprindă o sumă de elemente denumite "de îndemânare" de
tehnică fină. Se vor învăţa, de asemenea: căderea fără accidentare (sărituri din genuflexiuni
înainte şi înapoi, plonjoane, rulări şi răsturnări), schimbări rapide de direcţie, opriri bruşte din
sprint, accelerări explozive, treceri peste obstacole, peste parteneri, căţărări pe obstacole,
evitarea ciocnirilor, slalomuri, alergări, driblinguri etc.
Se vor efectua perseverent elemente de tehnică pură, dintre care amintim: pasele,
preluările, plasamentul, alergarea în spaţiul liber, demarcate lovituri de cap etc.:
 particular, din alergare de viteză, se aruncă mingea cu mână, după acre este lovită cu
piciorul spre înainte, prinderea urmată iarăşi de lovire; în timpul efectuării exerciţiului
viteza de alergare nu trebuie să varieze, şi totodată mingea să nu atingă solul;
 acțiunea de a menține mingea în aer prin lovituri repetate, cu ajutorul piciorului a coapsei
şi a capului, într-o linie dreaptă în viteză;

34
 indivitoare, pe lungimea terenului, trimiterea mingii din mână cu traseu coborât, cu
lovirea ei înainte 5-6 metri sprint după lovirea la aceeaşi distanţă având aceeţi traiectorie,
imediat după ce ricoşează din sol;
 acțiunea de a arunca puternic mingea în sol cu ajutorul mâinii, lovirea acesteia din
săritura cu, capul, proiectând-o cu boltă spre înainte, prinderea după care din nou
aruncarea mingii;
 rotirea mingii în mod alternativ cu ajutorul tălpii piciorului stâng şi drept cu deplasarea de
viteză cu spatele;
 alergarea în viteză a unui jucător cu schimbărea direcţiei, un alt jucător executând cu
mingea aceeaşi mişcare fără a pierde mingea;
 alergarea 15 metri conducând cu picioarele două mingi medicinare, aranjarea acestora în
câte un cerc, continuarea alergării conducând trei mingi cu ajutorul braţelor, ocolirea unui
jalon, lăsarea mingilor înapoi şi revenirea prin alergare;
 câte doi: unul dintre parteneri jucători conduce mingea 5-6 metri, o va opri cu ajutorul
tălpii ulterior sprintează înainte. Celălalt jucător aleargă către minge o loveşte cu cu
"şiretul" dedesubt, trimiţând-o cu boltă, în aşa fel încât mingea să ajungă prin cădere în
faţa celui care a oprit-o, acesta o condunce şi o opreşte din nou;
 conducerea mingii, sub formă de ştafetă cu ajutorul mâinii şi picioarelor prin sprijin
 lovituri cu ajutorul capului (cupluri), se va lovi mingea din şezut cu ajutorul capului, în
acelaşi timp are loc o întoarece urmată de o rostogolire înainte;
 înălţimea mingii pentru lovirea de cap; unul dintre jucători aruncă mingea în aer tot
pentru el ulterior paseză spre celălalt jucător, în aşa fel încât coechipierul să o poată lovi
cu capul din săritură, după care mingea ajunge din nou la primul jucător;
 la o distanţă de circa 6-8 metri unul dintre coechipieri pasează cu capul, celălat
coechipier o preia şi o pasează din nou cu capul;
 întoarcerea şi ridicarea migii deasupra capului;
 loburi înainte, culcare şi ridicare, aceasta reprezintă un exerciţiu individual. Unul dintre
jucători efectuează un loc, în aşa fel încât mingea să ajungă prin cădere tot în faţa lui.
După care execută o culcare urmată de o ridicare, încercând să reia mingea după o
singură cădere;

35
 dropul - se realizează o pasă pe jos la un partener, care transmite mingii o direcție de
urcare, ca apoi să execute un drop (semivole) sub forma unei pase la partener;
 doi jucători aşezaţi fată în fată la distanţă de 10-15 metri. Primul jucător direcționează
mingea la aproximativ 7 metri efectuând o întoarcere de 180 de grade cu mingea,
ocolindul pe al doilea jucător, revine în locul de unde a pornit și pasează mingea celui de
al doilea;
Variante:
a) folosind numai picioarele;
b) folosind numai capul;
c) combinând ambele exerciţii.
 Pe o distanță aferentă unei jumatăți de tereni sunt aranjați opt jucători ficare cu câte o
minge, la distanțe identice (patru la colţuri şi patru la jumătăţile laturilor). Un al noulea
jucător aleargă prin fața celorlalți opt jucători, la o distanță de aproximativ 10-12 metri,
acesta primește prin lovituri directe, mingile pe rând de la fiecare jucător și încearcă să le
introducă în plasă;
 Formare unui șir la o distanță de 30 de metri faţă de poartă, fiecare jucător aleargă în
viteză, după 8-10 metri primesc mingea de la partener care o trimite cu mâna pe direcția
înainte, o lovește și o introduce în din vole şi o introduce în poartă;
 jonglare cu schimb de locuri: jucătorul I aruncă mingea pe diagonală la jucătorul II, pe
care o păstrează jonglând-o și alergând înapoi la jucătorul I, care este plasat ulterior în
spatele jucătorului II. După care II pasează cu capul lui II care reîncepe acest exerciţiul;
 doi jucători I și II sunt așezați în față la o distanță de 18-20 metri. JucătorulbI
direcționează mingea în viteză, în timp ce jucătorul II aleargă fărăminge. Din pozițiile noi
în care au ajuns jucătorul I pasează mingea jucătorului II care continuă exercițiul;

36