CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Unitatea de învățare 1.
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI –
ÎNCEPUTURILE, OBIECTUL ŞI DOMENIILE PSIHOLOGIEI

1. DEFINIREA PSIHOLOGIEI

Psihologia este un domeniu de cunoaştere care a cunoscut transformări profunde de-a lungul
istoriei gândirii umane. Etimologic cuvântul “psihologie” provine din limba greacă, şi este format din
particulele “psyche = suflet” şi “logos = ştiinţă”. Pornind de la etimologia cuvântului, putem da o definiţie
foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se ocupă de studierea sufletului. Pentru a şti ce studiază
psihologia nu ne rămâne decât să precizăm natura şi esenţa sufletului, aspecte care vor fi discutate
ulterior.
În perioada Renaşterii, un discipol al lui Luther, Melachton foloseşte cuvântul “psihologie”. În sec.
al XVIII-lea termenul este preluat de filosoful german Ch. Wolff (1679-1754) şi folosit în opoziţie cu
termenul de “metafizică”, pentru a distinge între manifestările sufletului şi proprietăţilor esenţiale ale
acestuia. După Wolff studiul manifestărilor sufletului (a gândirii, memoriei etc.), de care se ocupa
psihologia, era confundat cu studiul naturii sufletului (de exemplu a reflecţiei asupra imoralităţii), de care
se ocupa metafizica.

IMPORTANT
Din evoluţia istorică a psihologiei la începuturi se pot extrage două caracteristici esenţiale: este
subiectivă şi se referă doar la om nu şi la animal.

Psihologia este subiectivă deoarece face apel doar la introspecţie, adică la observarea
propriului suflet şi din această cauză ea nu poate fi fundamentată pe fapte observabile din exterior.
Această manieră de cunoaştere poate duce la erori grave. Constatăm că noi suntem incapabili de a
descrie mecanismele intime ale funcţionării noastre mentale. Nu putem stabili, de exemplu numărul de
mişcări oculare pe care le facem într-o secundă sau viteza cu care realizăm o judecată semantică.
Psihologia este umană deoarece ea nu include şi animalele, considerându-se că psihicul este
doar apanajul omului.
Există în literatura psihologică mai multe definiţii date psihologiei, unele de tip butadă, altele de
tip metaforă, dar şi definiţii comprehensive care caută să surprindă aspectele centrale, definitorii ale
psihologiei ca ştiinţă.

DEFINIȚIE
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice
verificabile (A. Cosmovici, 1998, p.13).

Deşi definiţia cuprinde aspectele esenţiale şi specifice ale psihologiei rămâne deschisă problema
înţelesului fenomenului psihic. Roger Mucchielli (1974), arată că termenul de “fapt” în domeniul ştiinţelor
umane se diferenţiază net de înţelesul cu care termenul este folosit în ştiinţele naturii (fizică sau
biologie).

6
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

IMPORTANT
Faptul în fizică şi biologie se produce la scară non-umană, producerea sa nu modifică legile
fenomenului, iar reproducerea este identică indiferent de observator.

În acest caz observatorul este fotograful fenomenului şi observaţia sa poate reproduce exact
natura. Acest aspect este sesizat şi de Cl. Bernard (1958) “observatorul ascultă natura şi scrie după
dictarea ei”. A Comte susţine posibilitatea cunoaşterii prin raţionament şi observaţie a legilor efective ale
fenomenelor. În concepţia sociologului E. Durkheim faptele sociale sunt considerate ca lucruri,
deoarece “doar lucrul cu stabilitatea şi independenţa sa în raport cu subiectivitatea garantează
posibilitatea observaţiei”. Th. Ribot scoate în evidenţă rigurozitatea ştiinţelor fizice şi naturale prin
posibilitatea “de a pune între paranteze subiectivitatea observatorului şi de a facilita descentrarea”.
Toate aceste aspecte oferă posibilitatea interschimbării observatorilor şi de transmitere a observaţiilor
indiferent de problemele personale, vârstă, sex, apartenenţă culturală sau politică. În ştiinţele umane,
fiinţa umană cunoscându-se pe sine şi descoperind imaginea pe care o au alţii despre ea modifică
propriile legi, adoptă, de exemplu, poziţia observatorului fără să conştientizeze acest aspect.
Întrebându-se ce este un fapt uman, P. Fraisse consideră că “istoria psihologiei este într-un
sens istoria răspunsurilor la această întrebare”. R. Mucchielli (op. citate) evidenţiază cinci aspecte
esenţiale ale faptului uman, care-l deosebesc evident de faptul din ştiinţele naturii:
a. Faptul uman este global şi este imposibil de a fi decupat în părţii distincte. Faptul uman
înglobează celelalte fapte şi din această cauză există riscul oricărui decupaj, iluzia izolării unui fapt,
dificultatea în a sesiza determinanţii multipli şi complexitatea interacţiunii între determinanţi. Această
caracteristică relevă unitatea sistemului psihic, necesitatea studierii acestuia în ansamblul său, faptul că
elementele care interacţionează duc la apariţia unor proprietăţi specifice pe care nu le posedă părţile
componente ale ansamblului.
b. Există o analogie între observator şi observat. Această caracteristică se referă la analogia
umană, care este fundamentul oricărei înţelegeri. Observatorul cel mai obiectiv nu înţelege ceea ce
observă decât pe fondul acestei analogii prin care celălalt este, ca şi el, un subiect uman. Utilizarea
oricărei metode de cunoaştere presupune că celălalt există, are o conştiinţă, un comportament, pasiuni,
caracter. Obiectivarea celuilalt, tratându-l ca pe un lucru, a dus la eşecuri. Această atitudine poate crea
reacţii de revoltă. Fără a renunţa la obiectivitate trebuie să-l considerăm pe celălalt ca subiect uman
analog.
c. Faptul psihologic este un ansamblu de semnificaţii. Evenimentele psihologice nu ne trimit
la fapte, ci la valori care furnizează sensul explicit al faptelor. Valorile pot fi sesizate doar prin
intermediul faptelor. În fizică sau biologie, a înţelege un fapt înseamnă a-l integra într-un sistem de
concepte, iar sensul nu este decât înţelegerea faptului prin raportare la o organizare conceptuală a
priori. Sensul unui fapt psihologic este dat printr-un sistem de semnificaţii trăite de subiect şi de
contextul uman în care el apare. Plecând de la un semn funcţional manifest, trebuie să deducem un
conţinut al semnului funcţional latent, ascuns. În realitate nu există semn funcţional manifest în care să
nu fie date, în acelaşi timp, mai multe conţinuturi de semne funcţionale latente. În fiecare eveniment
care se desfăşoară în faţa noastră sunt date concomitent mai multe direcţii funcţionale, din care una
este manifestă, iar celelalte rămân ascunse.
d. Faptul psihologic este atestarea unei prezenţe. G. Politzer afirmă că psihologia nu poate
exista decât la persoana întâia. Faptele psihologice sunt acte efectuate de persoane în situaţie şi
trebuie considerate ca “drame umane”. Conceptele act, persoană, situaţie trebuie înţelese împreună şi
raportate la o trăire individuală datată şi localizată. Scopul psihologului este reconstruirea dramei care
se desfăşoară în faţa lui şi pentru aceasta trebuie să înlocuiască percepţia cu înţelegerea. Încercarea
de obiectivitate a psihologului este limitată de prezenţa sa şi de conştientizarea acestei prezenţe de
către subiect.

7
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

e. Reciprocitatea observaţiei. În ştiinţele exacte obiectul rămâne obiect şi se obiectivează din

ce în ce mai mult pe parcursul cunoaşterii. În psihologie apare reciprocitatea observaţiei, conştiinţa
existenţei celuilalt care are implicaţii în calculul intenţiilor, scopurilor, reacţiilor afective diverse. J. Piaget
distinge între “subiectul epistemic” (Eul ca agent al cunoaşterii, al cercetării) şi “subiectul egocentric”
(Eul ca individualitate cu o istorie proprie şi subiectivitate). Ştiinţele fizice şi naturale favorizează
descentrarea, reducerea la minimum a informaţiilor provenite de la subiectul egocentric şi subordonarea
legilor subiectului epistemic. În ştiinţele umane, observatorul are o conştiinţă, este un subiect, dar el
este şi obiect pentru că face parte din câmpul pe care-l observă, câmp care se modifică prin prezenţa
sa. Din această cauză obiectivitatea şi posibilitatea descentrării sunt limitate şi greu de realizat în
cunoaşterea faptelor psihice.

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt caracteristicile esenţiale ale psihologiei la începuturile sale?
2. Care sunt aspectele esenţiale prin care faptul psihic se deosebeşte de faptul din ştiinţele naturii?

TEMĂ DE REFLECŢIE
Deduceţi consecinţele neglijării celor cinci aspecte esenţiale ale faptului psihic.

2. ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI

Există un obicei în universul studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor preocupări
ştiinţifice în cele mai vechi timpuri. Atitudinea pare firească dacă luăm în consideraţie faptul de
necontestat al apartenenţei acestei discipline la corpusul filosofiei până în a 2-a jumătate a secolului al
XIX-lea, când cercetările experimentale au creat premisele detaşării ei spre un statut autonom.
Eşafodajul său teoretic, atât de divers şi controversat, a cucerit astfel un loc în sistemul ştiinţelor. Nici un
studiu serios de istoria psihologiei nu uită să valorifice bogăţia spirituală lăsată de gânditorii antici.
Spre deosebire de Aristotel, care a elaborat o lucrare dedicată psihologiei “Despre suflet”, marea
majoritate a gânditorilor antici făceau referiri implicite la acest domeniu. Desigur, aria de referinţă
geografică se limita la Europa, nordul Africii şi Orientul Apropiat, fiind bine cunoscute dificultăţile de
comunicare interculturală. Totuşi aceste referiri implicite au constituit surse de permanente reveniri
pentru psihologii epocii moderne. Unii autori atribuie lui Democrit începutul reducţionismului, întrucât
acesta reducea existenţa la un numitor comun - atomul, recunoscând însă împărţirea lumii în corpuri şi
suflete ca un fundament pentru diversitatea ei. În concepţia lui un rol important în prezicerea
comportamentului individual îl aveau factorii exteriori.
Thales considera apa ca substanţă fundamentală, elementul celor mai multe părţi ale universului,
iar Heraclit susţinea că elementul fundamental este focul şi că nimic nu este veşnic şi netransformabil.
În forma modernă energia poate fi considerată ca echivalent al focului. După Heraclit o tendinţă se
transformă în contrariul ei, idee susţinută de Hegel mult mai târziu într-o formă mai explicită şi
laborioasă. W. James afirma că fluxul conştiinţei nu este niciodată acelaşi şi că cineva nu poate avea
două experienţa identice, amintindu-ne de Heraclit care susţinea că nu ne putem scălda de două ori în
apa aceluiaşi râu. Teoriile gestaltiste îşi găsesc sursa îndepărtată în Anaxagoras care nu considera că
substanţa de bază a lumii ar fi apa sau focul ci, că toate lucrurile ar lua naştere din relaţia dintre cele
mai mici componente ale acestora.
Ocupându-se intensiv de problemele teoriei cunoaşterii vechii greci îşi puneau următoarele
întrebări: “Cum putem să cunoaştem, în general?”, “Cum putem noi şti că ceea ce credem că ştim este

8
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

adevărat?” În special la sofiştii, în secolul V î.Hr. întâlnim exprimat scepticismul în legătură cu

posibilitatea noastră de a cunoaşte ceva în general. Nu există nici un criteriu independent de un punct
de referinţă arbitrar care să poată servi drept premisă. O culme a tratării unor astfel de întrebări o găsim
în filosofia lui Socrate şi a elevului şi interpretului său Platon. Contrar filosofiei primitive şi animiste, după
care noi putem să percepem sufletul şi esenţa lucrurilor, Socrate considera că ştiinţa noastră despre
lumea înconjurătoare este în mod necesar incompletă, deoarece se realizează prin intermediul
organelor noastre de simţ care sunt supuse iluziei. Cunoştinţele noastre despre ambianţă ajung la noi
prin “eidola”, tablou diafan al lucrurilor care sunt receptate prin organele de simţ. Lumea exterioară este
doar un tablou incomplet despre lumea “ideii”, eternă şi perfectă, independentă de om şi în afara lui.
Deci, percepţiile noastre sunt imagini materiale, incomplete ale adevăratei realităţi şi este necugetat să
ţinem seama de experienţa noastră senzorială ca sursă de cunoaştere temeinică. Mult mai de încredere
ar fi, după Platon, gândirea raţională, meditaţia, introspecţia, care pot duce la aflarea adevărului şi la
auto-cunoaştere. Clasificarea tipurilor umane în trei categorii este derivată din concepţia formelor ideale.
La baza piramidei sunt cei care depun o activitate corporală şi sunt dominaţi de satisfacerea
necesităţilor organice: sclavii şi meşteşugarii; pe treapta următoare, oamenii temperamentului şi ai
curajului: soldaţii, războinicii; în vârful piramidei, gânditorii, oamenii spiritului şi ai ideii. Platon considera
că omul devine om prin alţi oameni şi făcea o distincţie netă între suflet şi corp, prilej a nenumărate
controverse de-a lungul secolelor.
La Aristotel se poate vorbi de o primă tratare sistematică a psihologiei. Cartea sa “Despre suflet”
conţine o trecere în revistă a principalelor contribuţii teoretice în domeniul psihologiei, a cugetărilor de
până la el: Thales, Platon, Anaxagoras, Empedocle. Îi urmează un capitol despre existenţa sufletului,
formulare similară a ceea ce numim noi astăzi personalitate şi unul privitor la posibilităţile de percepţie
senzorială: auzul, văzul, gustul, mirosul, pipăitul. Foarte interesantă este tratarea despre un simţ
general supraordonat, care coordonează informaţiile provenite de la organele de simţ şi percepţia
formelor, numerelor şi intervalelor de timp. Se continuă cu dezbateri despre reprezentare, inteligenţă,
cunoaştere, voinţă şi afectivitate. De remarcat este faptul că analizându-se memoria se stabilesc trei
legi de asociaţie, care în ierarhia gândirii ocupă un loc semnificativ. Este vorba de asociaţia prin
contiguitate, asemănare şi contrast. Aceasta înseamnă că o reprezentare evocă o altă reprezentare,
dacă experienţele au avut loc în acelaşi timp şi spaţiu şi dacă sunt asemănătoare una cu alta sau se
opun una celeilalte. Printre idei figurează şi aceea conform căreia comportamentul uman se supune
aceloraşi principii naturale ca toate celelalte fenomene ale naturii. Teoriile despre formă şi materie,
aparţinând lui Aristotel, au avut mai târziu formulări asemănătoare la unii reprezentaţi ai gestaltismului.
În plan teoretic, o contribuţie însemnată este ipoteza după care toate cunoştinţele provin din practică.
Idee care a fost dezvoltată mai târziu de John Locke.
Trecând peste perioada Evului mediu, dominat de dogmatism şi misticism, în Renaştere se
ajunge la o schimbare subtilă, dar radicală faţă de ştiinţă şi izvoarele acesteia. Treptat, interpreţii lui
Aristotel sunt înlocuiţi de empirişti, opozanţi ai autorităţii ca sursă de cunoaştere. Deschiderea realizată
de curentele filosofice naturalist ştiinţifice a făcut posibilă apariţia psihologiei experimentale, paralel cu
tendinţa generală existentă în universităţi de a crea noi laboratoare în diferite domenii. Interesul
crescând faţă de corpul uman se manifestă prin apariţia unor studii detaliate asupra structurii şi funcţiilor
sale, a unităţii sale funcţionale. Unele teme de interes pentru psihologie erau abordate şi de alte ştiinţe.
Astfel, timpul de reacţie a constituit a temă de mare interes pentru astronomi, apoi pentru fiziologi şi în
cele din urmă pentru psihologi. Controversa asupra localizării funcţiilor psihicului, care nu s-a încheiat
până astăzi, începe să preocupe constant neurofiziologii începând din prima jumătate a secolului al XIX-
lea. Conceptul de evoluţie, impus de biologi în secolul trecut, are poate cea mai mare importanţă pentru
psihologie. Clasificarea elementelor a stârnit interesul asupra modului în care elementele spirituale se
unesc în asociaţii. Dezvoltarea statisticii şi prelucrarea datelor experimentale din diferite domenii
grăbeşte dezvoltarea psihofizicii şi a psihologiei diferenţiale prin testarea proceselor psihice.
Dintre curentele filosofice empirismul critic, materialismul ştiinţific şi tradiţia asociaţionistă au jucat
un rol important în progresul studiilor de psihologie. Covârşitoarea majoritate a studiilor, cercetărilor şi

9
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

experimentelor din secolul al XIX-lea poartă amprenta “ZEITGEIST-ului”, încercare de a trata

organismul şi procesele vitale exclusiv ca măsură care poate fi descrisă în termenii fizicii şi chimiei.
Noua psihologie experimentală era puternic asociaţionistă.
O personalitate de prim rang a vieţii culturale engleze, John Stuard Mill, revendica pentru
psihologie statutul de ştiinţa independentă de observaţie şi experimentare, care are drept obiect
degajarea legilor după care fenomenele din spirit se generează unele pe altele. El nu exclude faptul că
adevărul acestor legi depinde de condiţiile organice, dar consideră că omul a ajuns la o cunoaştere
imperfectă în domeniul fiziologiei pentru a se putea miza mai mult pe fiziologie decât pe psihologie
atunci când este vorba de înţelegerea succesiunii fenomenelor psihice. Aceste consideraţii asupra noii
ştiinţe sunt integrate într-un ansamblu ideatic, care vizează fundamentarea empirismului prin refuzul de
a admite un principiu a priori şi aprofundarea metodei inductive.
Psihofizica apare în Germania ca o tentativă de manifestare a ramurii experimentale. Înainte de
1850 J.F. Herbart a scris o carte de psihologie ştiinţifică în care a căutat să aplice matematica la studiul
vieţii psihice. Acesta este momentul în care se conturează clar tendinţele de a elabora legi psihice prin
care să se stabilească un raport între un fenomen fizic, considerat stimul cauzal, şi fenomenul psihic,
care rezultă, senzaţia.
E.H. Weber încearcă să realizeze trecerea de la fiziologie la psihologie prin cercetări asupra
senzaţiilor, în special a celor tactile şi vizuale. Pentru a diferenţia o senzaţie de alta între acestea trebuie
să existe un raport constant care să poată fi determinat. Astfel, Weber a stabilit pragurile diferenţiale,
care sunt raporturi fixe între stimularea iniţială şi cea care provoacă noua senzaţie.
Gustav Fechner deduce matematic o lege mai precisă: senzaţia creşte direct proporţional cu
logaritmul excitaţiei. Deci, măsura în psihologie vizează să determine, la un subiect dat, cel mai mic
stimul perceptibil sau cea mai mică diferenţă între doi stimuli care determină o diferenţă între senzaţii.
Cercetările lui Weber şi Fecher au făcut obiectul a numeroase studii în domenii diferite, precum
şi a numeroase critici. Printre acestea, se remarcă observaţia făcută de Bergson (în “Donnes imediates
de la conscience”) şi anume că fenomenele psihice nu pot fi studiate aidoma celor obiective, care sunt
cert invariabile în condiţii identice. Fiecare dintre fenomenele psihice raportate corespund unei impresii
subiective, care variază de la individ la individ sau chiar la aceeaşi persoană în momente diferite, în
funcţie de anumite condiţii organice.
Rolul decisiv în constituirea psihologiei experimentale l-a avut psihologul german Wilhelm
Wundt, acesta propunându-şi să elaboreze o psihologie care să nu admită decât fapte care pot fi
studiate experimental. În 1879 Wundt a întemeiat la Leipzig primul laborator de psihologie
experimentală, care a fost frecventat de numeroşi cercetători străini. Încă din 1873-1974 în lucrarea
“Principii de psihologie fiziologică”, Wundt arată că scopul său este de a determina raportul fenomenelor
psihice cu substratul său organic şi activitatea cerebrală, pe baza paralelismului, şi de a demonstra că
senzaţia şi imaginea sunt produsul trecerii influxului nervos în neuronii cerebrali. Wundt recunoaşte
două tipuri de legi ale cunoaşterii, legi asociative şi legi aperceptive, cele din urmă exprimând activitatea
liberă a gândirii. Apercepţia activă este, după Wundt, singura garanţie a continuităţii interioare,
demonstrată de caracterul de neînlocuit al experienţei imediate. Ea uneşte reprezentările, după legi ale
gândirii şi utilizează ca material impresiile exterioare. Prin cercetările şi studiile experimentale realizate
în laborator, Wundt este considerat fondatorul psihologiei ştiinţifice, elevii săi continuând activitatea de
laborator şi contribuind astfel la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice în direcţii diferite.
Thedule Ribot face un bilanţ al realizărilor psihologiei la graniţa dintre secolul al XIX-lea şi al
XX-lea. Psihologul francez conştientizează starea precară a noii ştiinţe psihologie, aflată în vecinătatea
filosofiei şi fiziologiei, discipline care aveau un statut mult mai prestigios. Noua psihologie ar trebui să
difere de cea veche prin spiritul său (ea nu este metafizică) şi prin scopul său (ea nu studiază decât
fenomenul). Având o formaţie filosofică, Ribot consideră că experimentele de laborator sunt destul de
limitate, certitudinea cercetărilor obiective nu este absolută iar metodele subiective le condiţionează în
fapt pe toate celelalte. Astfel, consideră că afectivitatea are rol decisiv faţă de stările intelectuale în
explicarea comportamentului uman. Spiritul viu, deschis al lui Ribot se manifestă prin conştientizarea

10
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

necesităţii studiilor psihologice care ar trebui să recurgă, dacă nu vor să se cantoneze în cercetări
experimentale foarte limitate, la o metodă comparativă, utilizând achiziţiile recente ale diverselor ştiinţe
umane (antropologia, etnografia, lingvistica).

APLICAŢIE
1. Rezumaţi principalele momente care au contribuit la fundamentarea psihologiei ştiinţifice.
2. Identificați ideile filosofilor antici prin care s-au pus bazele unor paradigme. explicative moderne.

3. DOMENIILE PSIHOLOGIEI

Din epoca lui Wundt şi James psihologia a evoluat ca ştiinţă, multiplicându-se domeniile de
investigaţie. În epoca contemporană, există o mare varietate de arii în care psihologii lucrează, atât în
laborator cât şi în situaţii cotidiene. Azi, Wundt ar fi contrariat de faptul că se fac investigaţii psihologice
în afara laboratorului, iar James ar fi încântat că psihologia şi-a găsit multiple aplicaţii în viaţa cotidiană.
În acelaşi timp Wundt ar fi încântat de cercetările academice, realizate în laboratoare, iar James de
aplicaţiile psihologiei realizate în afara laboratorului. L. Sdorow (1990, p. 17) consideră că există două
domenii principale ale psihologiei: domeniul academic şi cel aplicativ.
Psihologii din domeniul academic realizează cercetări experimentale în laboratoarele colegiilor şi
universităţilor. Psihologia experimentală se bazează pe metode ştiinţifice, examinând procesele
fundamentale care guvernează comportamentele. Ariile de investigaţie sunt senzaţiile, percepţiile,
învăţarea, memoria, motivaţia şi emoţia.
Psihofiziologia studiază factorii biologici şi efectele acestora asupra comportamentelor. Un
psihofiziolog poate studia funcţiile unei structuri particulare a creierului, şi sistemul nervos, zestrea
ereditară, efectele drogurilor asupra comportamentelor.
Psihologia comparată studiază diferenţele comportamentale şi asemănările dintre specii.
Psihologia personalităţii este preocupată de diferenţele comportamentale şi caracteristicile
personale ale indivizilor.
Psihologia socială foloseşte tehnici specifice pentru a examina efectele interrelaţiilor dintre
indivizi. Psihologii sociali sunt interesaţi de subiecte ca: altruism, cooperare, agresiune, afecţiune,
presiunea grupului.
Psihologia dezvoltării studiază felul în care se dezvoltă şi se schimbă comportamentul pe
parcursul vieţii, factorii responsabili de modificările fizice, cognitive şi sociale. Ariile de interes sunt:
dezvoltarea limbajului, ataşamentul, emoţia, gândirea, percepţia.
Psihologia cognitivă studiază procesele mentale interne care includ: gândirea, memoria, formarea
conceptelor, procesarea de informaţii. În concepţia psihologilor cognitivişti comportamentul este alcătuit
din evenimente mentale, reprezentări, dorinţe, credinţe şi gânduri.
În timp ce psihologii din domeniul academic realizează cercetări fundamentale în psihologie, alţi
psihologi sunt preocupaţi de cercetări aplicative în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii. Cele două tipuri de
cercetări nu se exclud, mulţi psihologi realizând cercetări de ambele tipuri.
Psihologia clinică se centrează pe înţelegerea, diagnosticarea şi tratarea comportamentelor
deviante sau anormale. Consilierea psihologică presupune sprijinul pe care-l dă psihologul pentru
rezolvarea problemelor personale care nu derivă din tulburări mentale serioase. Trebuie făcută distincţia
dintre psihologul clinician şi medicul psihiatru. Medicul abordează medical tulburarea psihică, prescriind
droguri sau alte tratamente. Psihologul clinician urmăreşte cunoaşterea problemei pacientului cu scopul
de a-l ajuta în rezolvarea conflictului şi restabilirea echilibrului psihic.

11
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Psihologia şcolară evaluează elevii pentru a realiza o cât mai bună plasare a lor în clasă,
realizează programe pentru îmbunătăţirea performanţei academice şi a comportamentului şcolar,
adesea cooperând cu părinţii şi profesorii.
Psihologia educaţională studiază sistemele educaţionale, tehnicile de predare şi alţi factori care
influenţează procesul de învăţare. Scopul său este de îmbunătăţire a educaţiei şi de a face învăţarea
mai uşoară şi eficientă.
Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei industriale şi organizaţionale sunt preocupaţi de
identificarea factorilor psihologici care contribuie la creşterea eficienţei muncii, dezvoltarea abilităţilor de
luare a deciziilor, perfecţionarea tehnicilor manageriale de administrare.
Alte arii ale psihologiei aplicate sunt psihologia sportului, psihologia inginerească, psihologia
mediului, psihologia sănătăţii, psihologie juridică.
A. Cosmovici (1996) prezintă o clasificare a principalelor ramuri ale psihologiei contemporane.
a muncii; a transporturilor; economică
practică medicală, pedagogică; judiciară
evoluat militară; a sportului; a artei
analitică generală
teoretică
a individului fiziologică
sintetică - a persoanei
a vârstelor
normală în dezvoltare

umană socială a dezvoltării

psihologia patologică

animală

12