Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Tradiţionalismul este un curent cultural, care aşa cum sugerează şi denumirea apără şi promovează
tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, patriarhale ale spiritualităţii şi expuse pericolului
degradării. încercarea de conservare a valorilor tradiţionale româneşti s-a regăsit şi în activitatea
poporanismului, sămănătorismului şi al gândirismului care s-au manifestat în primul sfert al secolului al
XX-lea.

în perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă, la nivel ideatic, s-a regăsit în programul promovat, în
principal în reviste cu orientări ideologice distincte cum ar fi „Sămănătorul” (sămănătoriştii se opuneau
influenţelor străine, considerate primejdioase pentru cultura naţională), „Viaţa românească” (în prima
etapă avea o orientare poporanistă, adică o simpatie exagerată pentru ţăranul asuprit, iar apoi în a doua
etapă o orientare generală în spiritul unei democraţii rurale), “Gândirea” (care aduce ca noutate
promovarea în operele literare a credinţei religioase ortodoxe româneşti, care ar fi elementul esenţial de
structură a sufletului românesc şi consideră importantă valorificarea miturilor autohtone, a riturilor, şi a
credinţelor străvechi prin care pot fi surprinse particularităţile sufletului naţional.)

Fidel principiilor tradiţionaliste, Mihail Sadoveanu ilustrează în opera sa viaţa satului românesc, întrucât
„ţăranul român a fost principalul meu erou”, după cum mărturisea autorul într-un discurs ţinut la
Academia Română.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman tradiţional mitic întrucât are ca surse de
inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: „Salga” (setea
de împlinire a actului justiţiar), „Doica” (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios),
„Mioriţa” (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii).

„Baltagul” este un roman deoarece este o scriere epică în proză, cu acţiune compelxă, de mare
întindere, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată. Personajele puternic individualizate sunt
angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi
profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin
descriere şi indirect, prin propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului
interior.
Tema ilustrează perspectiva tradiţională, conturând fiinţa arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului
moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi,
a simţi şi a reacţiona în momentele cruciale ale vieţii.

Titlul romanului face trimitere la mitul labirintului, ceea ce se conturează şi la nivelul acţiunii. Baltagul
(toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului
justiţiar. Trebuie remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele două funcţii. Criticul
Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul mitic. Chiar
numele personajelor (Nechifor, Vitoria, Gheorghiţă) ar avea semnificaţii simbolice desemnând victoria
dreptăţii.

Romanul se caracterizează prin obiectivitate, naraţiunea se face la persoana a IlI-a, iar naratorul este
omniprezent şi omniscient, prin tehnica detaliului se reconstituie lumea satului de munteni şi acţiunile
Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă,
dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic individual (de
exemplu: portretul Vitoriei sau al lui Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii). Naraţiunea este nuanţată de
secvenţe dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum ar fi laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului la
fiecare popas.

Timpul derulării evenimentelor este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei, „în
Postul Mare”, „io martie”. Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Domelor şi a Bistriţei, dar şi
cel de câmpie, Cristeşti în Balta Jijiei. Fiind şi un roman realist, traseul urmat de Vitoria şi Gheorghiţă
conţine şi toponime existente pe hartă.

Romanul este structurat pe şaisprezece capitole şi evidenţiază două componente: una tradiţionalist –
mitică şi cealaltă epică-realistă.

Acţiunea este simplă, subiectul având un singur fir epic care urmăreşte drumul parcurs de Vitoria şi fiul
ei în căutarea soţului dispărut.

Prima parte (capitolele I-IV) prezintă frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile de drum.
Această parte include expoziţiunea şi intriga.

în expoziţiune este prezentat satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei.
începutul îl constituie legenda privind rânduielile pe care Dumnezeul le-a stabilit pentru toate neamurile
omeneşti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumătrii şi nunţi” şi această poveste
îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, din memorie afectivă. Legenda este un prolog, în care sunt
prezentaţi locuitorii din „munţii de sus”, viaţa lor dură, cărora Dumnezeu le-a hărăzit să stăpânescă ce au
şi le-a dat inimă uşoară să se bucure de ce-i al lor.

Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile pe care le intreprinde înainte de a pleca în căutarea
soţului ei: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa,
anunţă autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe
Minodora o lasă în grija unei mănăstiri, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.

Partea a doua (capitolele VII- XIII) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul
ei, Gheorghiţă, până la găsirea rămăşiţelor lui Lipan. Ei reconstituie traseul lui Nechifor Lipan, făcând o
serie de popasuri: la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la
moş Pricop şi baba dochia din Fărcaşa, la Vatra Dornei (la han şi la canţelarie unde află şi de actul de
vânzare a oilor), apoi spre Păltiniş, Broşteni, Borca, de unde drumul părăseşte apa Bistriţei, „într-o ţară
cu totul necunoscută”. De asemenea întâlnesc pe drum o cumetrie, la Borca şi o nuntă la Cruci. Vitoria
respectă tradiţia oferă cadou la cumetrie şi ciocneşte cu nuntaşii în cinstea împărătesei mirese, dar
succesiunea acestor mari evenimente din viaţa omului îi dau de gândit şi anticipează înmormântarea din
final.

întrebând din sat în sat, ea îşi dă seama că soţul ei a dispărut între Suha şi Sabasa. Cu ajutorul câinelui
regăsit, Lupu, munteanca descoperă rămăşiţele soţului ei într-o râpă în dreptul Crucii Talienilor.

Partea a treia (capitolele XIV – XVI) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea,
parastasul lui Nechifor demascarea şi pedepsirea ucigaşilor.

în cel mai evident spirit tradiţionalist, Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort, anunţă autorităţile,
se îngrijeşte de preot şi veghează ca toate ritualurile înmormântării să fie respectate. Scena
înmormântării este considerată o excelentă pagină de folclor românesc din care nu lipsesc elementele
cu valoare de simbol: bradul, bocitoarele, preoţii, sau găina neagră ce se dă peste mormânt. Tot satul se
adunase la biserică şi s-a făcut slujbă mare, cum „puţine s-au văzut în Sabasa”.

Punctul culminant este momentul când Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i şi
pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit
de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate.

Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se întoarcă acasă, plănuind că va
reveni aici pentru parastasul de patruzeci de zile şi o va aduce şi pe Minodora, „ca să cunoască
mormântul” tatălui ei, după care vor pleca „la Măgura, ca să luăm de la coadă toate câte am lăsat”.
Tradiţionalismul se caracterizează prin valorificarea miturilor, trăsătură ce caracterizează şi romanul
„Baltagul” al lui Sadoveanu. Aspectele mitice sunt preponderente în acest roman. Nicolae Manolescu
afirmă că „miturile sunt răspândite în roman aşa cum oasele lui Nechifor sunt răspândite în prăpastie”.
Idei din baladele populare „Doica”, „Salga” şi „Mioriţa” dar şi alte mituri se regăsesc în substratul
romanului. George Călinescu afirma că „Baltagul”este o continuare a baladei „Mioriţa”. Motto-ul de la
începutul romanului îl conduce pe cititor spre mitul existenţei pastorale şi argumentează viziunea
mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei ciclice, viaţă –
moarte şi din nou la viaţă.

Un alt mit ce este în substratul naraţiunii este cel al marii călătorii. Lungul drum al Vitoriei în căutarea
osemintelor lui Nechifor este o replică pământească la „marea călătorie” în care a plecat „dalbul de
pribeag”, şi pentru ca să-şi regăsească odihna, femeia şi feciorul cutreieră munţii, spre a împlini datina:
„Să nu rămâie între lupi; să- 1 aduc între creştini”.

Mitul crengii de aur poate fi descoperit în ultima parte a romanului: acum Gheorghiţă îl loveşte pe Bogza
cu baltagul său devenit „creangă de aur” pentru a prelua ceea ce ucigaşul luase de la Nechifor. Vitoria
este şi ea un purtător al crengii de aur, pentru că singură descoperă adevărul şi pedepseşte răul.

Romanul pare să valorifice şi o cunoscută legendă egipteană cea a lui Isis şi Osiris. în această legendă
soţia, Isis, pleacă în căutarea soţului ucis de un zeu rău. Ea îi găseşte rămăşiţele în apele Nilului. Este
ajutată de un zeu cu cap de câine, Chorus, iar în aventura sa este însoţită de fiul său.

Drumul parcurs de personajele romanului are valoare simbolică. De altfel, se spune că în roman există
trei drumuri: unul este iăcut de Nechifor care se termină la Crucea Talienilor; de aici călătoria
pământească pentru el se transformă într-o „mare călătorie” cosmică. Al doilea drum este al Vitoriei.
Purificată prin post şi rugăciune ea va realiza un drum al destinului parcurgând câteva etape necesare:
mai întâi la Borca „a căzut în cumetrie” apoi la Cruci „a dat de o nuntă”, pentru ca în final să îngroape ea
însăşi osemintele lui Nechifor. Simbolic acest drum al Vitoriei reprezintă o traversare ritualică a celor trei
mari momente ale existenţei pentru dezlegarea tainei. Cel de al treilea drum este făcut de Gheorghiţă şi
este o călătorie iniţiatică, la capătul căreia va putea prelua atributele tatălui căci viaţa va continua, dar
cu altă generaţie.

Critica literară a numit acest drum „de viaţă şi de moarte”. Pe acest drum a fost omorât Nechifor şi pe
acelaşi drum merg Vitoria şi Gheorghiţă. Vitoria se îndreaptă cu fiecare pas spre adevăr iar Gheorghiţă se
iniţiază în tainele existenţei. Fiecare localitate pe unde trec cei doi este un pas important spre
descoperirea adevărului şi pentru iniţierea lui Gheorghiţă. Acesta va cunoaşte viaţa oierului, greutăţile
cu care se confruntă, cunoaşte obiceiurile, tradiţiile iar în prăpastia în care se află rămăşiţele tatălui său
dă dovadă de mult curaj, iar la pedepsirea ucigaşilor de maturitate. Astfel este apt pentru a intra în
rândul oierilor să preia gospodăria.
Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman tradiţional care oferă o imagine amplă şi
profundă a vieţii, zugrăveşte modul de viaţă al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt
păstratate cu sfinţenie. „Baltagul” este considerat expresia cea mai înaltă a stilului sadovenian şi unul
dintre cele mai reuşite romane din literatura română.