Sunteți pe pagina 1din 3

MUSAT CRISTIAN

CLASA A XI-A FR
TEMA ISTORIE

Economia rurala si urbana in perioada comunista (1945-1989)

Economia rurală
În perioada comunistă agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depăşită de
industrie.Deşi ideologia comunistă promova desfiinţarea proprietăţii private, când s-a instaurat
primul guvern comunist în România, în 1945, membrii partidului au hotărât să facă o nouă
reformă agrară pentru a atrage populaţia rurală de condiţie medie şi modestă de partea lor. De
aceea, în mod paradoxal, instaurarea regimului comunist a debutat cu o nouă împroprietărire a
ţăranilor.
Reforma agrară din 1945 prevedea exproprierea moşiilor mai mari de 50 de hectare, fără
compensare. Decretul s-a aplicat chiar în noaptea următoare după ce a fost emis, printr-o acţiune
abuzivă a organelor de poliţie. Proprietari au fost ridicaţi noaptea din casele lor şi stabiliţi cu
domiciliu forţat în alte localităţi. Lor li s-au confiscat nu doar pământurile ci şi maşinile agricole
şi casele. 17000 de familii au fost obligate să-ţi părăsească locuinţele. Pământul a fost preluat de
stat, apoi repartizat fie ţăranilor, fie unor gospodării agricole colective. Au fost împroprietăriţi
ţăranii care aveau mai puţin de 5 hectare de pământ. Terenurile rămase după împroprietărirea
individuală au alcătuit aşa numitele gospodării de stat şi gospodării colective. Gospodăriile
agricole colective (G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea comunităţii dintr-un sat, dar, de fapt
aparţineau tot statului. Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,) şi cele colective erau lucrate în comun
de ţăranii care doreau să renunţe la proprietatea particulară. Celor integraţi aici li s-a permis să
păstreze doar un teren de 0,15 ha. Comuniştii au sperat că mulţi ţărani vor renunţa la proprietate
şi se vor înscrie în aceste asociaţii controlate de stat, dar succesul lor a fost redus. Doar ţăranii
foarte săraci s-au asociat în aceste gospodării. Ţăranii înstăriţi erau numiţi de autorităţile
comuniste chiaburi şi erau consideraţi exploatatori. Comuniştii încercau, prin propagandă să-i
convingă pe ceilalţi ţărani că aceşti sunt nişte duşmani.
Pentru a determina ţăranii să renunţe la pământul lor, în anii '50, la sugestia lui Stalin,
autorităţile comuniste au impus dări uriaşe asupra agricultorilor, dări numite popular cote.
Ţăranii erau obligaţi să dea statului o parte importantă din toate produsele obţinute; cu cât
proprietatea era mai mare, cu atât creştea şi procentul care se cuvenea statului. Sistemul cotelor a
afectat de fapt toţi locuitorii, dar proprietarii mai mari au avut cel mai mult de suferit, ei fiind
duşi la ruină; aceştia ajungeau să aducă acasă mai puţine produse decât cei mai săraci ţărani.
Uneori li se lăsa doar grâul de sămânţă. Nici aceste metode nu i-au determinat pe mulţi ţărani să
renunţe însă la proprietatea lor şi să se înscrie în gospodăriile colective.
În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în
proprietatea statului. Colectivizarea forţată a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută
de activiştii de partid (persoane însărcinate cu propaganda). Aceştia vizitau sistematic locuinţele
ţăranilor pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în comun, în proprietatea statului.
Pentru că propaganda nu a avut mare succes s-a renunţat repede la metodele paşnice şi s-a recurs
la şantajul, tortura şi apoi la deportarea celor care nu doreau să renunţe la proprietăţile lor. În
1962 procesul de colectivizare a fost considerat ca încheiat: 90% din suprafaţa agricolă a
MUSAT CRISTIAN
CLASA A XI-A FR
TEMA ISTORIE
României a devenit proprietate de stat, cel mai mare procent dintre ţările care trecuseră la
comunism în 1945 în Europa de Est. Pământul preluat de stat a fost organizat în aşa-numitele
Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.-uri). Ţăranii au fost obligaţi să predea şi vitele de
muncă, ce au fost folosite apoi în comun la C.A.P. Lucrătorii agricoli erau angajaţi ai statului şi
primeau o cotă parte din produse. Deşi iniţial C.A.P.-urile au dus lipsă de utilaje, în timp acestea
s-au mecanizat, iar exploatarea pământului s-a făcut mult mai eficient. Cifrele producţiei de
cereale au fost însă tot timpul exagerate atât de şefii C.A.P.-urilor cât şi de propaganda
comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni nu cunoaşte exact care era producţia reală
în perioada comunistă.
În anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei
externe, populaţia României s-a confruntat cu o gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi
prin reducerea raţiilor de hrană ale animalelor din fermele C.A.P.-urilor, ducând la ineficienţa
economică a acestora. Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată iar producţia nu era de
calitate. O altă cauză a crizei agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era
atât de acută în anii '80 încât lucrătorii din întreprinderi şi elevii din şcoli erau obligaţi să
participe la strângerea recoltei.
După prăbuşirea regimului comunist, în 1990 o nouă reformă agrară a repus în posesie
familiile cu loturile din perioada anterioară colectivizării.

Economia urbană

În 1948 comuniştii au naţionalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea


statului). Ei au început un program de industrializare forţată, pentru a transforma România din
ţară agrară în ţară industrială, ceea ce s-a reuşit. Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei
grele.
Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai comunismului de controlul
U.R.S.S. asupra economiei româneşti. În perioada 1945-1956 au funcţionat nişte societăţi mixte
româno-sovietice numite sovromuri care aveau ca scop transferul de materii prime şi produse
industriale din România în U.R.S.S. Acestea au secătuit economia românească întrucât s-au
sustras astfel din România de la cereale, petrol, minereuri şi lemn până la fabrici întregi care au
fost demontate şi duse în U.R.S.S.
Perioada în care la conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej
(1948-1965) s-a caracterizat prin creşterea investiţiilor în industrie şi transformarea României
într-o ţară industrială. În 1950 industria reprezenta 46,6% din producţie iar în 1967, depăşise
agricultura, fiind egală cu un procent de 57,3%. Dej a introdus în 1951 planurile cincinale.
Industrializarea comunistă a fost catalogată drept industrializare forţată deoarece ea nu ţinea cont
de nevoile pieţei şi producea de multe ori pentru a atinge standardele fixate de funcţionarii de
partid care doreau să stabilească recorduri de producţie pe anumite domenii. Din cauză că
populaţia rurală a rămas fără pământ, o parte importantă a migrat spre oraş şi s-a angajat în noile
fabrici.
MUSAT CRISTIAN
CLASA A XI-A FR
TEMA ISTORIE
Ceauşescu (1965-1989) a continuat planul de industrializare al ţării, făcând investiţii
uriaşe. Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei grele. Cele mai importante investiţii au fost
în industria siderurgică (Combinatele de la Reşiţa şi Galaţi), industria petrolieră (s-a mărit
capacitatea de rafinare a petrolului în rafinăriile de la Ploieşti), industria chimică industria şi
constructoare de maşini. În această ultimă ramură s-au realizat investiţii cu capital francez la
fabricile Dacia Piteşti (1966), în colaborare cu Renault şi Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu
Citroën. În anii '70 România a avut unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere economică din
Europa.
Dar o parte importantă din investiţii s-au realizat cu bani împrumutaţi. România a fost
singurul stat comunist care a primit bani de la Fondul Monetar Internaţional. Investiţiile făcute
de Ceauşescu nu au fost recuperate din cauză că producţia nu ţinea cont de nevoile pieţei, de
raporturile între costurile de producţie şi profit. De aceea, în anii '80 România ajuns în
incapacitatea de plată a datoriei externe. Cea mai ineficientă investiţie a fost extinderea
rafinăriilor de petrol de la Ploieşti. Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare a României mult
peste producţia internă, de aceea el a importat petrol de la arabi. Statele arabe au scumpit foarte
mult petrolul în 1978, ducând la o criză economică mondială. Drept urmare, rafinarea se făcea cu
nişte costuri foarte mari, astfel că banii investiţi nu au fost recuperaţi, ba, din contră, rafinăriile
mergeau în pierdere. Tot în pierdere au mers şi alţi coloşi industriali mari consumatori de
energie.
Deşi economia producea foarte mult, costurile de producţie erau mai mari decât
veniturile. La începutul anilor '80 FMI a declarat România stat insolvabil, adică incapabil să
plătească datoria externă. În 1977 datoria externă a ţării fusese de 3,6 miliarde de dolari iar în
1983 ajunsese la 11 miliarde. Pentru a plăti datoria, singura măsură luată de Ceauşescu a fost
creşterea exporturilor şi reducerea importurilor. Principalele produse de export au fost
alimentele. Drept urmare, începând cu 1982, s-a introdus raţionalizarea pâinii, făinii, uleiului,
zahărului şi laptelui dar şi raţionalizare. În timp au urmat şi alte produse. În 1981 se introdusese
raţia la benzină (30 de litri pe lună); au urmat restricţiile la electricitate (energia electrică era
întreruptă după o anumită oră, seara, pentru populaţie), limitarea alimentării cu apă caldă şi
căldură (temperatura în birouri iarna era de maxim 14 grade). În 1989 întreaga datorie externă a
fost plătită, dar restricţiile au continuat în acelaşi fel. Raţiile lunare ajunseseră în 1989 foarte
mici (o jumătate de pâine pe zi de persoană, un kilogram de zahăr, unul de făină şi unul de ulei
pe lună) dar şi aşa mici, nu se puteau cumpăra din lipsă de produse în magazine. Aceasta a fost
principala cauza a revoltei populare din 1989.