Sunteți pe pagina 1din 2

MUSAT CRISTIAN

CLASA A XI-A FR
TEMA ISTORIE
Economia rurala si urbana in perioada interbelica (1919-1939)

Economia rurală
În perioada interbelică 80% din populaţia României era rurală, astfel că şi agricultura era
principala ramură a economiei româneşti. În 1921 s-a realizat o amplă reformă agrară, prin care
au fost expropriate o parte importantă a moşiilor boiereşti pentru a se da pământ ţăranilor. Astfel,
proprietarii puteau păstra dintr-o moşie de la 100 până la 500 de hectare, în funcţie de
dimensiunile acesteia. De exemplu, dacă proprietarul avea 100 de hectare, moşia nu era
expropriată, dacă avea 200 de hectare, proprietarul păstra 165, dacă avea 500 păstra 247, dacă
avea 5000 rămânea cu 397 iar dacă avea 10000 rămânea cu 500. Suprafaţa primită de o familie
de ţărani era în medie de 5 hectare. Ţăranii trebuia să plătească o despăgubire foştilor proprietari
care echivala cu o sumă reprezentând de 40 de ori arenda conform preţurilor din 1913. Plata
trebuia să se facă pe 50 de ani, cu dobândă de 5%. Aplicarea efectivă a legii agrare, adică
exproprierea şi punerea în posesie a noilor proprietari, a durat până în 1938. Au fost
împroprietăriţi 1,3 milioane de ţărani ( aproximativ 70%) din cei 2 milioane care erau
îndreptăţiţi.
Aceasta a fost cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică. În urma ei, România
devine o ţară în care predomina mica proprietate agricolă. Astfel, o statistică din 1938 arată că
proprietarii care deţineau sub 5 hectare reprezentau 74,9% din totalul proprietarilor de pământ,
cei cu proprietăţi de la 5 la 10 ha erau 17,1%, de la 10 la 20 ha erau 5,5%, de la 20 la 50 ha erau
1,7%, de la 50 la100 ha, 0,4% şi de la 100 la 500 ha 0,3%. Această fărâmiţare a proprietăţii a
avut consecinţe negative în timpul marii crize economice din 1929-1933, când micii proprietari
au făcut cu greu faţă prăbuşirii preţurilor la cereale (acestea scăzuseră cu 40-50%). O altă cauză
care a agravat criza economică pentru România a fost faptul că în România producţia agricolă
era centrată pe cultivarea cerealelor, mai ales grâu şi porumb, care au avut cea mai severă cădere
a preţurilor. Astfel, în perioada 1921-1925 se înregistrau următoarele date statistice la producţia
agricolă: 90% din totalul producţiei era reprezentată de cereale, 3,4% plante alimentare, 2,3%
plante industriale, 4,3% fâneţe. În 1926-1930 cifrele erau următoarele: 88,2% cereale, 3,4%
plante alimentare, 3,2 % plante industriale, 5,2% fâneţe. În 1938 se înregistra următoarea
producţie: 86,9% cereale, 3,8% plante alimentare, 3,7% plante industriale, 5,6% fâneţe. Tot o
consecinţă a predominării micii proprietăţi agricole a fost şi faptul că agricultura românească era
extrem de puţin mecanizată iar producţia la hectar era în anii '20 mult sub media producţiei
antebelice.
România era printre primele ţări exportatoare de grâu şi porumb din Europa. Ţara noastră
deţinea 9,2% din producţia de cereale a Europei şi exporta 1,2% din consumul de cereale al
continentului.
Economia urbană
În perioada interbelică se creează pentru prima dată o adevărată industrie românească.
Industria extractivă este una dintre ramurile economice importante. România este între primele
state producătoare de petrol, gaze naturale şi aur din Europa (locul 1 în Europa şi 6 în lume la
MUSAT CRISTIAN
CLASA A XI-A FR
TEMA ISTORIE
producţia de petrol, locul 2 în Europa la extracţia de aur şi gaze naturale). Industria petrolieră a
înregistrat o creştere spectaculoasă a producţiei, datorită investiţiilor de capital străin, de la
968000 de tone, în 1918, la 5 800 000 tone, în 1930. Industria siderurgică (producerea oţelului) şi
industria constructoare de maşini cunosc şi ele o dezvoltare semnificativă. Industria siderurgică a
înregistrat o creştere a producţiei de la 38 000 de tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. Între cele
mai importante întreprinderi, care produceau la nivel calitativ european, se aflau Oţelăriile
Reşiţa, fabrica Malaxa Bucureşti, care producea locomotive, motoare, instrumente de precizie,
muniţie etc. şi IAR Braşov, care producea avioane. Industria românească a înregistrat o creştere
economică medie de 5,2% pe an. Cu toate aceste succese, producţia nu era suficientă: necesităţile
interne în materie de instalaţii industriale şi maşini erau acoperite în proporţie de 15-20%, restul
de până la 80% erau importate.
În industria românească din perioada anterioară războiului capitalul străin reprezenta 80%
din investiţii. În anii 1925-1928 acesta scade la 65%. În perioada antebelică principalii investitori
au fost germani şi austrieci, în perioada interbelică locul lor este luat de englezi, francezi şi
belgieni.
Băncile private aveau un rol important. Cea mai mare bancă privată a fost Marmorosch-Blank.
25% din capitalul băncilor din România era capital străin.
Comerţul exterior arăta că România exporta materii prime si importa utilaje. 90% din
exporturile României erau reprezentate de cereale, animale, lemn şi petrol. În perioada marii
crize economice, România a încurajat exportul de petrol pentru a compensa pierderile
înregistrate de prăbuşirea preţului la cereale. Ca stat agricol, România era în dezavantaj deoarece
era nevoită să exporte materii prime la preţuri relativ joase şi să importe bunuri industriale la
preţuri ridicate. Drept rezultat, în 1928, de exemplu, pentru o tonă de bunuri importate, România
trebuia să exporte 6,5 tone. În timp însă situaţia exporturilor se schimbă. Dacă cerealele
reprezentau peste 50% din exporturi până în 1927, ele au ajuns la 25% în perioada 1934-1938.
Petrolul a ajuns la 46% din exporturile anuale. Creşterea producţiei industriale în anii '30 a avut
consecinţe şi în planul importurilor la produse manufacturate care au scăzut de la 65% în 1930 la
33% în 1939. Totodată, pentru aceeaşi perioadă, importul de materii prime a crescut de la 10% la
34%. Cel mai important partener comercial al României în anii '30 a fost Germania. Ea prelua
32% din exporturi şi deţinea 39% din totalul importurilor. Dar operaţiunile de export-import ale
Germaniei cu România reprezentau mai puţin de 1% din comerţul său exterior.
Criza economică din 1929-1933 a afectat foarte grav România, ducând la scăderea
productivităţii. Totodată, în anumite perioade, statul a fost incapabil să plătească în întregime
salariile funcţionarilor publici, recurgând la aşa-numitele curbe de sacrificiu prin care se
reduceau cu anumite procente salariile. Apoi economia s-a redresat după 1934, ajungând în 1938
la cea mai mare producţie din perioada interbelică (vezi statistica de mai jos).