Programul de studii: Medicină generală

PROIECT DEONTOLOGIE MEDICALĂ

Aspecte etice privind folosirea de substanțe dopante în medicina
sportivă

I. Generalități:
Dopajul sportiv, prin definiția legală, reprezintă utilizarea substanțelor sau a unor proceduri
care pot modifica în mod artificial capacitățile unui sportiv în cadrul competiilor și prezintă
un risc pentru sportiv.[3] (http://www.cdep.ro/proiecte/2004/400/10/3/pr413_04.pdf)
Substanțele dopante trebuie cunoscute de către :

 fiecare sportiv și antrenor

 de către medicul personal

 de medicul echipei (1)/(Dominteanu,2008)

Totodată medicul are rolul de a-i informa pe aceștia cu privire la efectele nefavorabile pe care
le pot avea asupra sănatății și modul în care se răsfrange acțiunea lor asupra activității sportive
când sunt prescrise cu un scop mediacal bine întemeiat. Utilizarea medicamentului pe bază de
rețetă de către un sportiv nu este niciodată o problemă ușoară și angajează întotdeauna
responsabilitatea medicului. Controalele și sancțiunile antidoping încurajează medicii să
respecte scrupulos regulile medico-legale stabilite de codul de sănătate publică și de codul
antidoping mondial.

Substanțele dopante sunt interzise în sport de către Agențiile Antidoping (precum USADA în
America sau Agentia Nationala Anti Doping în România) fără un certificat de scutire a
utilizării terapeutice (TUE) considerându-seastfel a fi utiliazate cu scopul de a le oferi
sportivilor un avantaj competitiv,îmbunătațindu-le performanțele sportive, cu riscul afectării
sănătății acestora.Totadată, în cadrul oricarui sport, folosirea unor substanțe dopante anulează
spiritul fairplay al sportului scade competitivitatea. Dopingul care s-a extins cel mai mult în
epoca actuală este cel etiologic, caracterizat prin utilizarea steroizilor anabolici androgeni.
Odată cu Jocurile olimpice de la Berlin (1936) începe fenomenul dopingul simptomatologic,
care constă în utilizarea unor medicamente cu acţiune specifică în vederea înlăturării unor
simptome aferente sportului de performanţă: tahicardie, oboseală, crize de angină pecotrală
etc. Deoarece dopajul și alte forme de înșelăciune au fost prezente de-a lungul istoriei
înregistrate a sportului, este clar că interdicția este ineficientă fără proceduri de detectare
sistematică și aplicarea sancțiunilor. Îmbunătățirile testării drogurilor au revoluționat
inițiativele anti-doping și par a reduce consumul de droguri, cel puțin în rândul concurenților
internaționali de elită.[6]

II. Clasificarea substanțelor dopante

Principalele tipuri de substanțe dopante în funcție de mecanismul de acțiune și de efectele
acestora se clasifică în:

a) Stimulentele- Acționează asupra sistemului nervos central iar cele mai cunoscute
stimulente folosite în sport sunt amfetamina, cocaina, efedrina şi cafeina. Stimulanți
precum amfetamina (Adderall) și metilfenidatul (Ritalin și Concerta) sunt folosiți
pentru a trata tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) ,
narcolepsia,astmul.Folosite sub prescripție medicală, respectand riguros indicațiile
medicale, stimulentele pot fi sigure și eficiente. Folosite în afara contextului medical,
stimulentele pot avea efecte numeroase adverse severe și nu mai respecta valorile etice
promovate de sport.
b) Narcoticele, alături de analgezice-Efectul terapeutic principal petru care sunt utilizate
este contituit de  mascarea durerii și a oboselii. Dezavantajele includ mascarea unei
accidentări și dependența. Codeina este un analgezic narcotic prezent în compoziţia
multor medicamente antitusive, care a fost interzis mulţi ani, în prezent utilizarea lui
este permisă fiind scos de pe lista doping.Printre efectele lor se numără producerea
euforiei și a dependentei psihice, deprimarea functiei respiratorii si producerea
narcomania.Cele mai uzuale sunt: heroina, morfina,opioidele ,metadona, pentazocina,
petidina.
c) Steroizi anabolici androgeni(AAS)–compusi ce imita rolul testosteronului in corp,
practic marind nivelul de testosteron din corpul celui care il foloseste. In aceasta
categorie se incadreaza o mare parte din substantele interzise. Chiar și aceste
 medicamente pot fi prescrise în mod legitim pacienților cu scop terapeutic, însă
utilizarea lor la sportivi sănătoși nu este dovedită științific sigură și eficientă cu studii
clinice adecvate. Le folosesc pentru a stimula masa musculară.Toxicitățile steroizilor
anabolici-androgeni (AAS) se manifestă prin moartea subită, fenomene
tromboembolice, cardiomiopatie, aritmii, accident vascular cerebral, convulsii și
afecțiuni psihiatrice, cum ar fi anxietatea și schimbările de dispoziție. Se folosesc
pentru a stimula masa musculară, performanța și rezistența și pentru a reduce timpul
de recuperare între antrenamente.Având în vedere datele științifice privind toxicitățile
AAS și a altor medicamente care îmbunătățesc performanța, este plauzibil să spunem
că principiile de etică medicală convenționale impun medicilor să refuze să prescrie
medicamente pentru a-și îmbunătăți performanțele, să informeze pacienții lor sportivi
despre posibilele efecte toxice ale acestor medicamente. și încurajați-i să adere la
programe de pregătire sigure în loc să caute scurtături dăunătoare cu „fiorul victoriei”
d)  Peptide hormonale – Substante ce au ca scop cresterea nivelului unuia sau mai multor
hormoni din corp, precum hormonul de crestere
e)  Dopajul „sangelui” – Presupune marirea numarului de celule rosii din sange pentru a
imbunatati performanta atletica, in special in sporturile de anduranta (ciclism, etc).
Celulele rosii transportand oxigen catre plamani si muschi, o concentratie superioara
in sange va mari capacitatea aerobica a sportivului. Cele mai intalnite metode de a
realiza acest lucru este prin transfuziile de sange si prin eritropoetina.
f) SARM-uri(Selective Androgen Receptor Modulators) –SARM-uril au efecte mai slabe
decat a clasicilor steroizi anabolici,fiind o alternativă a acestora.Un exemplueste
utilizarea substantei Ostarina [1][2]
https://www.reuters.com/article/us-oly-dop-day1/substances-and-methods-used-in-doping-
idUSBRE86R0DA20120728
https://www.drugs.com/wada/

III. Certificatul de scutire medicală:

Dacă medicul consideră că există un motiv întemeiat pentru care pacientul său are nevoie de o
substanță dopantă, acesta emite un certificat de scutire a utilizării terapeutice (TUE) care
poate fi temporar sau cu o durată mai lungă,in funcție de necesitatea sportivului. Ele trebuie
emise in conformitate cu o serie de prevederi, precizând că medicația alternativă este
inadecvată.Un exemplu este cazul unui jucător de snooker cu hipertensiune ce necesita un
tartament cu beta-blocante. Problemele cu care se confruntă un medic pot fi chiar și pentru
tratamente relativ minore, precum decongestionantele, analgezicele și medicamente prescrise
pentru astm. Acestea pot fi admise în cadrul copetițiilor în funcție de tipul sportului. Totodată
medicii trebuie să fie conștienți de posibilitatea ca pacienții să folosească un element de
înșelăciune pentru a achiziționa rețete pentru substanțele pe care știu că nu ar trebui să le aibă.
[7]
Conduita etică este o componentă fundamentală a profesionalismului medical.
Responsabilitatea principală este sănătatea și siguranța sportivului.Trebuie avut in vedere mai
ales de catre specialiștii din medicina sportivă faptul că efectele dopajului se răsfrâng atăt la
nivelul psihic cât și fizic al sportivului.
Cu siguranță nu există intenția de a refuza sportivilor tratamentul medical adecvat al
afecțiunilor, chiar dacă cea mai bună terapie este o „substanță interzisă”.Pacienții sportivi cu
afecțiuni medicale care solicită tratamentul cu o „substanță interzisă” pot solicita un
certificatului de scutire a utilizării terapeutice pentru a obține aprobarea pentru accesul la
aceste medicamente .
Sportivii pot primi dreptul la o excepție medicală prin intermediul certificatului de scutire a
utilizării terapeutice în urmatoarele circumstanțe:
1. Dacă substanța dopantă tratează o afecțiune acută sau cronică, iar lipsa ei afectează
sănătatea sportivului
2. Dacă utilizarea în mod terapeutic de substanțe sau metode dopante nu crește
performanța sportivului peste nivelul său ,iar sănătatea lui este optimă.  Cu toate că
sportivul poate avea un nivel mai ridicat al performanței prin eficacitatea
tratamentului, acesta nu trebuie să depășească nivelul anterior pe care sportivul l-a
atins în mod obișnuit atunci când era sănătos.
3. Dacă substanța dopanta nu are o altă variantă terapeutica asemanatoare.
O comisie specială analizează si aprobă toate cererile pentru excepții medicale,in decursul a
21 de zile, dupa care se comunică sportivului.
Un exemplu de patologie pentru care Agenția Antidoping accepta un tratament pe termen
îndelunagat cu substanțe din grupa amfetaminelor este ADHD-ul ,un tratament recomandat
sportivei Simone Biles, inclusiv în timpul competițiilor. Întreruperea sa poate avea ca efecte
adverse schimbările comportamentale ale sportivei, printre care și creșterea agresivității,
acestea putând duce la altercații cu arbitrii.[11]

IV. Aspecte etice ce trebuie respectate de medic în prescrierea

substanțelor dopante:
1. Beneficiența

2. Nonmaleficiența
 3. Autonomia

4. Confidențialitatea

IV.1. Beneficiența

În medicina sportivă, beneficienta prezintă multe provocări unice din cauza mediului
neobișnuit de îngrijire a jucătorilor în contextul unei echipe al cărei obiectiv principal este
câștigul.Obstacolele etice în raport cu beneficienta apar frecvent deoarece o triadă medic-
pacient-echipă înlocuiește adesea relația tradițională medic-pacient. Conflictul poate exista
atunci când prioritatea echipei se confruntă cu sau chiar înlocuiește obligația medicului față de
bunăstarea jucătorului,iar acest fapt se amplifica in cazul prescrierii de substante
dopante.Totodata normele etice obișnuite care guvernează cele mai multe forme de practică
clinică, cum ar fi beneficineta,autonomia și confidențialitatea, nu sunt ușor traduse în
medicina sportivă. Sunt discutate principii etice și exemple despre cum se raportează la
medicina sportivă.

Acest principiu afirmă că medicii trebuie să facă tot ce pot pentru a beneficia pacientul în
fiecare situație. Toate procedurile și tratamentele recomandate trebuie să fie cu intenția de a
face cel mai mult bine pentru pacient. Pentru a asigura beneficența, medicii trebuie să
dezvolte și să mențină un nivel ridicat de abilități și cunoștințe, să se asigure că sunt instruiți
în cele mai actuale și cele mai bune practici medicale și trebuie să ia în considerare
circumstanțele individuale ale pacienților; ceea ce este bun pentru un pacient nu va fi necesar
pentru altul.[2]

În medicina sportiva, personalul medical trebuie sa fie mereu vigilent cu privire la lista de
substanțe dopante și prescrierea lor sportivilor, aceasta actualizandu-se periodic și intervenind
numeroase noi reglementări. În medicina sportivă, beneficienta prezintă multe provocări unice
din cauza mediului neobișnuit de îngrijire a jucătorilor în contextul unei echipe al cărei
obiectiv principal este câștigul.Obstacolele etice in raport cu beneficienta apar frecvent
deoarece o triadă medic-pacient-echipă înlocuiește adesea relația tradițională medic-pacient.
Conflictul poate exista atunci când prioritatea echipei se confruntă cu sau chiar înlocuiește
obligația medicului față de bunăstarea jucătorului,iar acest fapt se amplifica in cazul
prescrierii de substante dopante.Totodata normele etice obișnuite care guvernează cele mai
multe forme de practică clinică, cum ar fi beneficineta,autonomia și confidențialitatea, nu sunt
ușor traduse în medicina sportivă. Sunt discutate principii etice și exemple despre cum se
raportează la medicina sportivă.

Acest principiu trebuie atent aplicat in medicina sportiva in scopul sanatatii pacientului și nu
al castigului. Un caz care a marcat istoria folosirii substantelor dopante si a lipsei de
profesionalism a medicilor ce nu au respectat principiul beneficientei este cel al danezului
Knud Enemark Jensen. Tragedia legată de amfetamină este un punct de reper în istoria
olimpică și s-a produs atunci când ciclistul danez Knud Enemark Jensen s-a prăbușit
și a murit în timpul cursei rutiere de 175,38 km la Olimpiada de vară din
Roma. La vremea respectivă, s-a raportat că Jensen a luat, din ordinul medicului, o
combinație de piridinillcarbinol și amfetamină. O autopsie a dezvăluit că probabil Jensen a
murit totuși de la deshidratarea cauzată de amfetamina din sistemul său, iar craniul îi fusese
de asemenea fracturat in urma caderii.  Antrenorul echipei de ciclism olimpic al Danemarcei a
dezvăluit că a spus sindicatului că instructorul a oferit un stimulent celor patru membri ai
echipei înainte de cursă. Jorgensen a spus că scopul medicamentului a fost intensificarea
sângelui circulaţie. El a spus că a obținut rețeta de la medicul său.
Astfel, pare indiscutabil faptul că Jensen a consumat un preparat medical înainte de cursă,
așteptând probabil ca acesta să-i sporească performanța. Cu toate acestea, Roniacol este un
medicament care provoacă dilatarea vasculară, dar nu are un real efect de îmbunătățire a
performanței În timp ce face ca sângele să curgă mai mult ușor la mușchi, de asemenea,
determină scăderea tensiunii arteriale și sângele nu mai este furnizat altor mușchi și organe
care nu funcționează când corpul este expus la performanțe deosebite. Aceasta înseamnă că
aportul de sânge al mușchilor care lucrează nu este optim, ceea ce înseamnă că Roniacol are
de fapt o inhibare a performanței.Aceasta ar fi dus la o scădere a tensiunii arteriale, care a fost
probabil agravată din cauza deshidratării. Când tensiunea arterială scade, aceasta provoacă
amețeli și indispoziții generale, ceea ce ar fi dus la căderea și deshidratarea fatală și implicit la
deces. Acest exemplu ilustrează cum un medicament prescris de medic, la insistenta echipei,
dauneaza pacientului vizat si urmareste doar castigul, nu și bunastarea.[6]

IV.2. Non-maleficiența
Non-maleficența este in strânsă legatura cu beneficența și este adesea considerată ca
inseparabilă. Acesta afirmă că un medic trebuie să aibă datoria de a nu face niciun rău sau de
a nu permite ca un rău să fie cauzat unui pacient prin neglijare. Prin urmare,respectarea
aspectului etic al beneficenței implică examinare a non-maleficenței.În acest mod, un
tratament cu o substanță dopantă ar trebui oprit daca efectele adverse le eclipsează pe cele
benefice sau din contra dacă medicamentia nu este eficienta in cazul prescris.[5]
https://www.eupati.eu/glossary/non-maleficence/
O situație dificilă apare atunci când jucătorii iau in considerare cariera si bunastarea pe termen
scurt. Unul dintre cazuri este vatamarea din timpul jocului si administrarea de substante
dopante pentru ameliorarea durerii sau al altor simptome care il imipiedica pe sportiv sa
joace.Cu toate acestea, echipa medicală trebuie sa trataze atent situatia pentru a nu avea
repercurisuni pe termen lung tratamentul. Nu există nicio obligație pe jucători să aleagă planul
de tratament recomandat de medic, dar cel puțin aceștia trebuie să fie conștienți de riscurile și
consecințele deciziilor lor.În astfel de circumstanțe, organul de conducere sportiv are un rol
important rolul de supraveghere pentru a oferi linii directoare privind un tratamentul
controversat.(Fundamental Ethical Principles in Sports Medicine,pg 200-201)
Principiile beneficenței și non-maleficieței ar trebui să fie luate în considerare împreună și să
aibă ca scop producerea unui echilibru, în conformitate cu obligația morală tradițională
hipocratică.[4]

IV.3.Autonomia

În practica medicală, autonomia este de obicei exprimată ca dreptul adulților competenți de a

lua decizii în cunoștință de cauză cu privire la propriile lor îngrijiri medicale. Principiul stă la
baza cerinței de a solicita consimțământul sau acordul informat al pacientului înainte de orice
investigație sau tratament. Principiul este probabil văzut cel mai forțabil atunci când pacienții
își exercită autonomia prin refuzarea tratamentului care poate susține viața.
https://www.bma.org.uk/advice-and-support/ethics/medical-students/ethics-toolkit-for-medical-
students/autonomy-or-self-determination, Gerald Dworkin – The theory and practice of autonomy

De obicei, sunt necesare două condiții înainte ca o decizie să poată fi considerată autonomă.
Individul trebuie să aibă capacitățile interne relevante pentru autoguvernare și trebuie să fie
lipsit de constrângeri externe. Într-un context medical, în general, o decizie este considerată
autonomă atunci când individul are capacitatea de a lua decizia relevantă, are suficiente
informații pentru a lua decizia și o face în mod voluntar.Dacă o persoană poate lua liber o
decizie, chiar dacă nu este un bun judecător, satisfacția liberului arbitru depășește, în general,
frustrarea unei decizii proaste (Bunch și Dvonch 2004). Cu toate acestea, pentru ca o persoană
să fie considerată cu adevărat autonomă, el trebuie să poată rămâne liber de controlul
interferențelor (Sim 1993). O întrebare etică importantă în medicina sportivă este dacă există
momente în care ar trebui să considerăm un atlet incapabil de o autonomie deplină, dincolo de
cazul evident când a suferit traume ale capului.

Articolul intitulat „Jucând pentru a câștiga: cât de mult ar trebui să rănească?” discută
influența publicului, conducerea echipei și a scriitorilor sportivi asupra deciziilor sportivilor
care implică accidentări și apelul la asumarea riscurilor în sport. Dan Pastorini, un jucător de
fotbal, a câștigat respect din partea multor fani, după ce a fost grav rănit și a continuat să joace
cu o brâu la genunchi, cu un cot puternic bandajat. Pe de altă parte, Bill Walton, o vedetă de
baschet care s-a opus luării anastezicelor pentru a-i permite să rămână în joc, a avut, prin
urmare, repercursiuni negative (Hyland, 1979). Competitivitatea sportului, faptul că
sportivilor li se spune că trebuie să fie puternici și curajoși, iar așteptările altora sunt forțe care
cresc probabilitatea de a lua decizii proaste. Dorința de faimă sau recompensă sunt, de
asemenea, forțele care se bazează pe această decizie (Hyland, 1979).Astfel în medicina
sportivă autonomia constituie unul din aspectele etice dificil de gestionat,și presupune o
abordare complexă.

”Singura parte a conduitei oricăruia, pentru care este apt pentru societate, este cea care îi
privește pe ceilalți. În partea care se referă doar la sine, independența lui este, de drept,
absolută. Peste sine, peste propriul corp și minte, individul este suveran.”( John Stuart Mill)
[8]

IV.4.Confidențialitatea

Confidențialitatea este un element critic al relației medic - pacient. Pacienții dezvăluie în mod
liber informațiile medicilor, deoarece au încredere că informațiile vor fi păstrate cu încredere
(Tucker 2004). Medicii respectă confidențialitatea pacienților, cu excepția situațiilor de
pericol iminent pentru pacient sau pentru o altă persoană sau dacă este impus de lege (Stovitz
și Satin 2006). Totuși, medicul echipei acționează ca agent al clubului și poate gestiona
informațiile diferit (Waddington și Roderick 2002). Medicii de echipă care se ocupă de
sporturi profesionale, în calitate de angajați ai clubului sportiv, au de obicei obligații
contractuale de a împărtăși informații importante legate de sănătatea sportivului cu
conducerea echipei (Anderson 2008). În cele mai multe cazuri, natura dublă a acestei relații
este înțeleasă de sportiv, deși poate produce dificultăți în asigurarea unei îngrijiri optime. Ca
un exemplu simplu, un sportiv ar putea să nu dorească să dezvăluie o potențială problemă
dacă ar putea duce la eliminarea acestuia din echipă, indiferent de seriozitatea
problemei.Acest aspect pune probleme mai ales atunci cand intervine prescrierea de substante
dopante.

Într-un sondaj efectuat de medicii de medicină sportivă, cei mai mulți respondenți au
identificat confidențialitatea ca o zonă a potențialelor conflicte etice, în principal datorită
cererilor de informații ale antrenorilor și conducerii (Anderson și Gerrard 2005). Când au fost
întrebați cu privire la manipularea informațiilor sensibile, medicii echipei au declarat că au
primit informații despre consumul de substante dopante, infecțiile transmise de sânge și
utilizarea medicamentelor care atenuează durerea și medicamentele care îmbunătățesc
performanța (Anderson și Gerrard 2005). Jumătate dintre respondenți au declarat că au
dezvăluit informațiile către conducerea echipei, în timp ce cealaltă jumătate a declarat că nu
au făcut-o (Anderson și Gerrard 2005).

Manipularea informațiilor sensibile a fost, de asemenea, studiată în rândul medicilor echipei

de fotbal profesionist (fotbal), fizioterapeuți și jucători. Interviurile înregistrate pe bandă au
demonstrat că furnizorii de servicii medicale care lucrează cu sportivii variau în cantitatea de
PHI pentru jucători pe care le transmiteau managerilor (Waddington și Roderick 2002). Din
răspunsurile date în studiu, este clar că există un conflict între interesele pacienților și relația
dintre clubul sportiv și medic.[12]

V. Etica și valorile unui sport:

Codul antidoping mondial afirmă că, există o valoare intrinsecă despre sport, anume
sărbătorirea spiritului uman, a corpului și a minții și se reflectă în alte valori decât câștigul sau
scopul de a fi primul din orice joc sportiv. Spiritul sportului include etica, jocul corect și
onestitatea. Practicile anti-doping se bazează pe acest temei etic și sunt susținute în întreaga
lume. Cu toate acestea, recent, cu argumentele că nu există o definiție substanțială a
termenului „spirit al sportului” și că lupta împotriva dopajului se bazează pe motive etice
discutabile constând în afirmații dubioase cu privire la corectitudinea în sport și în termeni
precum „teren de joc egal” . Etica medicală este implicată în această discuție din cauza rolului
crucial al medicilor în politicile și practicile antidoping, precum și în dezvoltarea și
administrarea substanțelor sau metodelor ergogene pentru sportivi. Acest rol al medicilor
ridică întrebări etice cu privire la relația medic-pacient, principiul beneficientei,
nonmalficientei,autonomiei, confidențialitatea pacientului, corectitudinea și justiția în
alocarea macro a resurselor. Astfel se pot discuta argumentele etice privind practicile și
politicile anti-doping și evaluarea perpetua a acestora.
Platon a afirmat că valoarea sportului a apărut din rolul său de a dezvolta virtutea fortății și
prezența sa ca mijloc de educare a sufletului uman și a găsit valoarea universală a sportului în
cunoașterea și îmbunătățirea sinelui în loc de secundele, metrii sau numărul de scoruri dintr-
un meci. Această abordare a lui Platon este redescoperită astăzi de comunitatea sportivă
pentru a defini valoarea etică a sportului profesionist, pentru a spune că sportul pentru bani,
victorie sau glorie poate fi demn pentru ființele umane numai dacă este îndreptat către
îmbunătățirea sinelui către cea mai înaltă înțelepciune. de aceea este să poți face distincția
între bine și rău și să devii conștienți de ei înșiși. Putem vedea opiniile lui Platon reflectate la
Codul antidoping mondial, care este publicat de Agenția Mondială Antidoping (WADA) .
Codul afirmă că, există o valoare intrinsecă despre sport, anume celebrarea spiritului uman, a
corpului și a minții și este reflectată în valori care includ:
1. Etică,un joc corect și onestitate
2. Sănătate
3. Excelență în performanță
4. Caracterul și educația
5. Distracție și bucurie
6. Lucru in echipa
7. Dedicare și angajament
8. Respectarea regulilor și legilor
9. Respect pentru sine și ceilalți participanți
10. Curaj
11. Comunitate și solidaritate
Această listă sugerează că spiritul sportului este format dintr-un grup de valori, în afară de
câștig sau de a fi primul în orice joc sportiv. Aceste valori reprezintă importanța etică a
mijloacelor și motivelor care îi ghidează pe sportivi pe tot parcursul antrenamentelor și a
muncii grele înainte de a merge la semnele lor la începutul cursei.
Scopul final al codului este de a justifica faptul că dopajul este fundamental controversat
pentru etica sportivă care constituie „spiritul sportului” și să se asigure că fiecare organizație
antidoping să dezvolte și să implementeze programe de educație și prevenire pentru sportivi,
inclusiv personalul de sprijin pentru tineri și sportivi pentru a evita dopajul . Literatura actuală
antidoping susține că dopajul provoacă amenințări sistematice prin denaturarea „condițiilor de
concurență echitabile” în concurență și crearea de externalități negative atât la nivel
individual, cât și la nivel agregat.
Etica medicală este implicată în această discuție din cauza rolului crucial al medicilor în
politicile și practicile antidoping, precum și în dezvoltarea și administrarea substanțelor sau
metodelor ergogene pentru sportivi. Acest rol al medicului ridică întrebări cu privire la modul
în care se potrivesc practicile de dopare sau antidoping în contextul etic al relației medic-
pacient. De asemenea, există preocupări de ordin etic cu privire la încălcarea principiului
ficenței non-masculine și a încălcării vieții private a persoanelor din cauza rolului medicilor și
a profesioniștilor medicali în practicile antidoping. În plus, încălcările de echitate și justiție în
alocarea macro a resurselor atunci când se ia în considerare costul ridicat al politicilor
antidoping care vizează doar sportivii profesioniști constituie probleme de etică. Din
perspectiva sănătății publice, se consideră că această abordare este discutabilă, deoarece
exclude prevalența ridicată a utilizării necontrolate, medical nesupravegheate de substanțe și
metode ergogene de către populația generală și sportivii amatori . Scopul acestei lucrări este
de a discuta argumentele etice privind practicile și politicile anti-doping și de a evalua
practicile antidoping curente în contextul eticii medicale.[9][10]

Bibliografie
[1] – Kate Kelland, Karolos Grohmann, Matt Falloon. JULY 28, 2012. Substances and
methods used in doping. Disponibil la: https://www.reuters.com/article/us-oly-dop-
day1/substances-and-methods-used-in-doping-idUSBRE86R0DA20120728;
[2] – Dieter Hackfort, Robert J. Schinke, Bernd Strauss. Dictionary of Sport Psychology:
Sport, Exercise, and Performing Arts. January 15, 2019, 230-231;
[3] – The current law on preventing and combating doping in sport adopted by the Romanian
parliament. Disponibil la: http://www.cdep.ro/proiecte/2004/400/10/3/pr413_04.pdf;

[4] – Brian M. Devitt, MD, FRSC. Fundamental Ethical Principles in Sports Medicine. 2016
Apr 200-201;

[5] – European Patients' Academy. Non-maleficence. Disponibil la:

https://www.eupati.eu/glossary/non-maleficence/;
[6] – Perihan Elif Ekmekci. Physicians’ Ethical Dilemmas in the Context of Anti-Doping
Practices. 2016. Disponibil la: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5215887/;

[7] – Dr Laurence Knott, Dr John Cox. Drugs and Sport. Disponibil la:
https://patient.info/doctor/drugs-and-sport;
[8] – Gerald Dworkin. The theory and practice of autonomy. Disponibil la:
https://www.bma.org.uk/advice-and-support/ethics/medical-students/ethics-toolkit-for-
medical-students/autonomy-or-self-determination;
[9] –  Devitt BM. Fundamental Ethical Principles in Sports Medicine. Clin Sports Med. 2016
Apr; 35(2): 195-204;
[10] – Johnson R. The unique ethics of sports medicine Clin Sports Med. 2004; 23(2): 175-82;
[11] – American Academy of Pediatrics Clinical practice guideline: diagnosis and evaluation
of the child with attention-deficit/hyperactivity disorder. Pediatrics. 2000;105:1158–1170;
[12] – Am J Bioeth. 2013; 13(10): 4–12. Sports Medicine and Ethics. Disponibil la:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3899648/;