uvintele moștenite sunt cuvinte care au o origine în altă limbă, adică au

o etimologie externă. În limba română aceste cuvinte sunt moștenite din

limba geto-dacă și din limba latină. Cele două categorii de cuvinte
moștenite formează stratul, respectiv substratul limbii române.
Toate cuvintelor moștenite formează fondul lexical originar al limbii române.
Cuvinte de origine autohtonă, geto-dacă
Fondul lexical cel mai vechi al limbii române este anteroman, moștenit din
limba strămoșilor geto-daci. Toate aceste cuvinte de origine autohtonă
reprezintă substratul limbii române și împreună formează vocabularul autohton.
Din acest fond lexical autohton s-au păstrat până astăzi aproximativ 160
de cuvinte, dintre care cele mai folosite sunt:

 abur, baci, balaur, baltă, bordei, brad, brâu, bucura, buză, căciulă, cătun, copac,
copil, cruța, dărâma, droaie, fărâma, fluier, gard, ghimpe, ghioagă, grapă, groapă,
grumaz, gușă, jumătate, mazăre, măgură, mătură, mânz, moș, mugure, năpârcă, noian,
păstaie, pârâu, pururea, sarbăd, scăpare, sâmbure, sterp, strugure, șale, șopârlă, țap,
țarc, urdă, vatră, viezure, zgardă, zgâria
Cuvinte moștenite din latină
Cuvintele moștenite din latină reprezintă stratul limbii române și împreună
formează fondul esențial al limbi române. Cuvintele de origine latină au intrat
în vocabularul limbii române începând cu secolele II-VI, în etapa de
formare a poporului român și a limbii române, dar și în secolele
următoare. Exemple de cuvinte de origine latină:
 denumiri ale părților corpului omenesc: cap, frunte, ochi, ureche, tâmplă, creier, păr,
geană, sprânceană, falcă, barbă, piept, umăr, braț, cot, mână, palmă, măsea, dinte, gură,
limbă, unghie, mușchi, genunchi, picior, pulpă, os, carne, piele, sânge, inimă, plămâni,
ficat, deget, călcâi etc.
 denumiri ale celor mai importante noțiuni din universul material al omului: casă, ușă,
cheie, masă, fereastră, treaptă, scaun, cuțit, lingură, oală, vas, ulcior, cuptor, foc, poartă,
perete, fântână, care, joc, secure, sapă, secera, cui, ac, ață, lână; a închide, a stinge, a
frige, a arde, a se culca, a dormi; țară, cer, lună, pământ, soare, stea, vânt, nori, ploaie,
fulger, tunet, ger, secetă, frig, cald, gheață, râu, vale, câmp, munte
 denumiri de alimente: pâine, sare, apă, lapte, unt, caș, carne, ceapă, untură, varză,
legume, miere, făină, vin, friptură
 cuvinte despre aspecte esențiale ale vieții: viață, moarte, ființă, om, femeie, fecior,
fată, minte, sete, foame, frate, nepot, soră, unchi
 cele mai importante verbe: a fi, avea, a crește, a lucra, a mânca, averea, a vedea, aș
fi, aș vedea, a întreba, răspunde, a înțelege, a pricepe, a face, a scrie, a învăța, a spune, a
zice, a fugii, aride, a cânta, a crede, asemăna, a culege, ara, a măcina, a cerne, a toarce,
a țese, a coase, a se spăla, a da, a putea, a vrea, a se îmbrăca etc.
 o serie de adjective: bun, rău, trist, frumos, cuminte, deștept, tânăr, bătrân, gros, gras,
înalt, subțire, lung, surd, orb, flămând, sătul, mut, dur, aspru; moale, tare, dulce, acru,
amar etc.
 denumiri din domeniul vegetal: pom, floare, frunză, prun, măr, păr, cireș, nuc, fag,
mesteacăn, salcâm, plop, arin, carpen, frasin, fragă, mure, ghindă, alună, lemn, grâu,
secară, orz
 denumiri din domeniul animal: pui, găină, pasăre, albină, muscă, vrabie, lebădă,
veveriță, cal, bou, porc, câine, capră, ied, urs, vulpe, cerb, șoarece, vierme, șarpe, taur,
berbec
 noțiuni de timp loc, mod: zi, noapte, seară, dimineață, amiază, ardei, ieri, lună,
săptămâna, mâine, azi, târziu, curând; toate anotimpurile (ianuarie, februarie, martie, …,
decembrie) și zilele săptămânii (luni, marți, …, duminică)
 denumirile unor culori: alb, negru, verde, roșu, vânătă, albastru
 adverbe folosite în mod curent: atunci, acum, când, încă, aici, acolo, sus, jos,
aproape, afară, bine, rău, ușor, greu, repede, mult, puțin, foarte
Ponderea elementului latin în vocabularul limbii române, demonstrată în
diverse lucrări lingvistice, este de aproximativ 60-70% din totalul
cuvintelor. Acestă realitate incontestabilă, alături de originea latină a
gramaticii românești, demonstrează caracterul fundamental latin al limbii
române.

Cuvintele de origine latină sunt caracterizate de polisemantism și de o

mare capacitate de circulație și derivare, fiind totodată și frecvent întâlnite
în vorbire (cap, înalt, greu, pâine, nas, apă, soare).
Un fapt interesant, care merită menționat aici, este că o serie de cuvinte
moștenite din epoca latinei populare mai există doar în limba română. În
celelalte limbi romanice, cuvinte precum cele ce urmează s-au
pierdut: apuca, arunca, asud, cântec, defăima, deprinde, farmec, feri, ferice, frământa,
fuior, ierta, întâmpla, întâi, junghi, legăna, leșina, lingură, mare, mesteacăn, mire, negustor,
nici, nutreț, oaie, ospăț, plăcintă, plăpând, reteza, spăla, streche, sufleca, surpa, urca, veșted.