Sunteți pe pagina 1din 17

AP,ID, AN III

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” Suceava


Facultatea de Drept și Științe administrative
Specializarea: Administrație publică

Referat la disciplina:
Drept și administrarea afacerilor

Profesori coordonatori:
Lect.univ.dr. Nicoleta-Dumitrița FLOREA
Lect.univ.dr. Ciprian-Gabriel UNGUREANU

Proiect realizat de:


Buliga (Zaharii) Anamaria

Suceava 2019

1
AP,ID, AN III

SOCIETĂȚILE
COMERCIALE

2
AP,ID, AN III

Cuprins

Introducere
1. Noțiune și reglementarea juridică a societăţilor comerciale
2. Formele societăţilor comerciale
3. Constituirea societăţilor comerciale
4. Funcţionarea societăţilor comerciale
5. Încetarea existenţei societăţii comerciale
Concluzii
Bibliografie

3
AP,ID, AN III

Introducere

Societatea comercială este o persoană juridică, constituită pe baza unui contract, prin care
două sau mai multe persoane convin să formeze, cu aportul lor, un fond social numit capital,
pentru a împărţi câştigul provenit din exercitarea unora sau mai multe acte de comerţ.
Sub raport conceptual, societatea comercială este o entitate care cuprinde atât o
dimensiune economică, cât şi una juridică. Sub aspect economico-social, societatea comercială
este o structură ce reuneşte forţe umane şi mijloace materiale într-un sistem funcţional, capabil
de a realiza bunuri, servicii sau lucrări. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect
de drept ce îşi asumă obligaţii şi exercită drepturi, o persoană juridică, constituită potrivit legii,
prin acordul de voinţă al asociaţiilor şi cu autorizarea unui organ jurisdicţional de stat
Nevoile economice sunt în continuă creştere. O acţiune individuală, indiferent de
mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorilor n-ar putea face faţă realizării
unor activităţi economice de amploare. De aceea este importantă cooperarea între mai mulţi
întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi, care să fie capabili să realizeze
bunuri servicii sau lucrări.
Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de
drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru
satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

1. Noțiune și reglementarea juridică a societăţilor


comerciale
4
AP,ID, AN III
Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului, îsi datorează apariţia
unor cauze economice şi sociale. Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile
economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile indiviuale nu
mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. Astfel s-a născut ideea cooperării între
mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună activităţi economice de amploare. Aceasta
idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptual de societate comercială, care implică
asocierea a două sau mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea
desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un
organism autonom, căreia legea i-a conferit personalitate juridică.
La început au apărut colectivităţi restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în
comun bunurile şi priceperea lor, în vederea realizării unei afaceri. Mai târziu, prin
perfecţionarea tehnicii juridice au apărut colectivităţi mult mai mari, cu sute sau chiar mii de
persoane, care prin capitalurile lor contribuiau la realizarea unor mari afaceri în toate domeniile
de activitate.
Germenii instituţiei juridice a societăţii au apărut încă din perioada antichităţii. În dreptul
roman societatea era de mai multe feluri: societatea în care asociaţii puneau în comun toate
bunurile lor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un
singur lucru (societas unius rei) şi societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas
questus).
Indiferent de forma sa, societatea română era lipsită de personalitate juridică. Spre
sfârşitul Imperiului roman şi începutul evului mediu, pentru a corespunde intereselor unui comerţ
de expansiune, s-a transformat în societate în nume colectiv.
Societatea comercială cu principalele ei atribute caracteristice a apărut în evul mediu. În
perioada prerenascentistă, ca o reacţie a comercianţilor din oraşele-cetăţi italiene împotriva
interdicţiilor care vizau împrumutul cu dobândă, a apărut societatea în comandită simplă.
Împrumutătorul devenea formal asociat comanditar (finanţator), urmând a-şi recupera creditul şi
dobânda din profitul comerţului societăţii, administrate de adevăratul comerciant, ascociatul
comanditat.
În secolul al XVII-lea au apărut primele societăţi pe acţiuni, ca instrumente de
concentrare a capitalului necesar exploatării resurselor îndepărtatelor colonii. Aceste companii
erau constituite pe baza unor patente regale, sau concesiuni, cu participarea unui mare număr de
posesori de fonduri (regale, curtenii, negustorii, etc). Contribuţiile asociaţilor formau un
patrimoniu distinct de cel al asociaţilor şi aveau ca titular compania, în calitate de persoană
juridică. Pentru prima oară contribuţiile la formarea patrimoniului au primit numele de “acţiuni”.
În sfârsit, riscurile asociaţilor erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului
companiei.
În cursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, societăţile comerciale au cunoscut o mare
dezvoltare. Marile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii au dus la creşterea nebănuită a industriei şi
comerţului, atingând niveluri nebănuite. În acest proces, societăţile comerciale, permanent

5
AP,ID, AN III
adaptate la cerinţele economice şi sociale, au jucat un rol deosebit în asigurarea şi fructificarea
capitalurilor în beneficial întreprinzătorilor şi al societăţii.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au determinat apariţia unor
forme noi de societăţi comerciale, provenind din evoluţia formelor clasice. Astfel societatea în
comandită a dat naştere societăţii în comandită simplă, şi societăţii în comandită pe acţiuni. Prin
evoluţie şi împrumutând caracteristici ale societăţii pe acţiuni, societatea în nume colectiv, a dat
naştere societăţii cu răspundere limitată, care prezintă caractere comune atât cu societăţile în
nume colectiv, cât şi cu societăţile pe acţiuni. Ea cuprinde un număr restrâns de asociaţi şi
răspunderea acestora este limitată la partea lor de capital.
Datorită caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de
societatea pe acţiuni, forma de societate cea mai răspândită în activitatea comercială din toate
ţările lumii.
Așadar, societatea comercială este o persoană juridică, constituită pe baza unui contract,
prin care două sau mai multe persoane convin să formeze, cu aportul lor, un fond social numit
capital, pentru a împărţi câştigul provenit din exercitarea unora sau mai multe acte de comerţ.
Reglementarea juridică a societăţilor comerciale
Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în titlul VIII al Cărţii I a
Codului comercial român, intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”. Întrucât
reglementarea era în mare măsură depăşită, ea a fost înlocuită cu una nouă, care face obiectul
Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr.31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea
generală privind societăţile comerciale. Distinct de această reglementare generală a societăţilor
comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale: in
materie bancară, de asigurări, etc. Reglementarea societăţilor comerciale, atât cea generalş, cât şi
cea specială se completează cu prevederile Codului comercial şi Codului civil.
Reglementarea generală a societăţilor comerciale. Reglementarea generală, dreptul
comun, în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale. Această lege reglementează: societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată.
Caracterul de reglementare generală a legii:
1. Ea priveşte orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de activitate.
2. Se aplică şi societăţilor comerciale cu participare străină.
3. Se aplică şi în privinţa activităţilor economice care, anterior intrării în vigoare a legii,
puteau fi organizate şi desfăşurate în baza Decretului-lege nr.54/1990, sub forma întreprinderilor
mici sau a asociaţiei cu scop lucrativ, cu personalitate juridică.
Reglementările speciale privind societăţile comerciale. Unele societăţi comerciale sunt
guvernate de reglementări speciale.
1. Societăţile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea
nr.15/1990.

6
AP,ID, AN III
2. Societăţile comerciale cu activitate în domeniul bancar sunt reglementate de
dispoziţiile Legii nr.33/1991, în activitatea de asigurare sunt aplicabile dispoziţiile Legii
nr.47/1991.
3. Societăţile comerciale fără personalitate juridică au o reglementare proprie: Codul
comercial şi Decretul-lege nr.54/1990.
Reglementările subsidiare privind societăţile comerciale. Reglementările privind
societăţile comerciale, cuprinse în Legea.nr.31/1990 şi legile speciale se completează cu
prevederile Codului comercial, Codului civil, Codului muncii, etc.
1. Codul comercial este aplicabil societăţilor comerciale, faptelor de comerţ, obligaţiilor
comerciale, falimentului, etc.
2. Codul civil se aplică în absenţa unei reglementări în Codul comercial.
3. Codul muncii se aplică în privinţa personalului salariat al societăţilor comerciale.

2. Formele societăţilor comerciale


Potrivit articolului 2 din Legea 31/1990, societatea comercială îmbracă una din
următoarele forme:
Societatea în nume colectiv
Societatea în comandită simplă
Societatea pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni
Societatea cu răspundere limitată
Criteriul de delimitare a celor cinci tipuri de societăţi comerciale îl constituie întinderea
obligaţiilor pe care asociaţii şi le asumă în legatură cu datoriile contractate de societate în cursul
activităţii sale. Din acest punct de vedere societăţile se împart în două categorii: cele al cărei
asociaţi răspund nemărginit şi solidar pentru pasivul comun (societăţile de persoane), şi cele ai
căror asociaţi pot fi urmăriţi de creditorii societăţii pentru datoriile entităţii colective, numai în
limita aportului fiecăruia dintre ei (societatea pe acţiuni).
Nu este permisă crearea unor societăţi hibrid. În alegerea formei societăţii un rol
important îl joacă următorii factori: natura afacerii, mărimea capitalului necesar, numărul
asociaţilor interesaţi, etc. În mod excepţional, legea impune o anumită formă de societate:
societăţile comerciale din domeniul asigurărilor şi societăţile comerciale din domeniul bancar se
constituie numai sub forma societăţilor pe acţiuni. Forma societăţii aleasă de asociaţi trebuie
prevăzută în actul constitutiv.

2.1. Societatea în nume colectiv este cel mai vechi tip de societate comercială
cunoscută. Ea era corespunzătoare nevoilor comerţului tradiţional, unindu-i pe comercianţii care
se cunoşteau şi care căutau să dea maxim de garanţii creditorilor sociali, fiind excluşi creditorii
personali ai asociaţilor. În plus fiecare dintre asociaţi răspunde integral şi solidar, cu întregul său
patrimoniu personal, pentru datoriile societăţii.
7
AP,ID, AN III
Contractul de societate în nume colectiv poate fi încheiat între persoane fizice, între
persoane fizice şi persoane juridice, şi între două sau mai multe persoane juridice.
Creditorii societăţii în nume colectiv sunt plătiţi, în principal, din bunurile sociale, dar au
şi un drept de gaj asupra averii oricărui asociat, indiferent că asupra fiecăruia din averile
asociaţilor vin în concurs şi creditorii proprii ai acestora. Creditul societăţii fiind legat de cel al
fiecărui asociat, orice schimbare survenită în legatură cu persoana acestora modifică echilibrul
societăţii.
2.2. Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditaţii şi
comanditarii. Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate cu asociaţii în nume colectiv, ei
răspunzând nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar
pentru o suma limitată. Ei furnizează capital, care formează capitalul social, mǎrginindu-şi
riscurile la nivelul aportului lor la capitalul social.
Aportul de capital al comanditarului seamănă mai mult cu un împrumut, cu două
diferenţe esenţiale totuşi: împrumutătorul îşi recuperează banii chiar şi dacă împrumutatul face
afaceri nerentabile, pe când comanditarul îşi asumă riscul ca aportul său la capitalul social să fie
preluat de creditorii sociali; apoi, împrumutătorul nu are dreptul să intervină în afacerea societăţii
(ci doar să ceară garanţii de restituire), în timp ce comanditarul este asociat, având drepturile
asociaţilor.
2.3. Societatea pe acţiuni se caracterizează prin aceea că toţi asociaţii au poziţia de
acţionari. Avantajul pe care-l reprezintă societăţile pe acţiuni îl constituie facilitatea transmiterii
acţiunilor care sunt la purtător. Se economiseşte timpul şi mijloacele, cedarea acţiunilor făcându-
se fără a fi necesară întocmirea vreunui act juridic. Societatea pe acţiuni prezintă şi
inconveniente în sensul că mecanismele sale de funcţionare sunt astfel concepute încât se
bazează pe un număr mare de acţionari care în cea mai mare parte nu se pricep la afaceri, aşa
încât este necesar ca aceştia să fie protejaţi, ceea ce se poate realiza printr-o reglementare
adecvată.
Activitatea decizională a societăţii pe acţiuni se bazează pe legea majorităţii, majoritate
care desemnează organele de conducere, aprobă conturile anuale, şi modifică, atunci când este
cazul, pactul social.
2.4. Societatea în comandită pe acţiuni este o varietate de societate pe acţiuni în cadrul
căreia acţionează un număr de comanditaţi având calitatea de comercianţi şi fiind răspunzători
nelimitat şi solidar de datoriile sociale, precum şi un număr de asociaţi comanditari care au doar
calitatea de acţionari.
2.5. Societatea cu răspundere limitată este o societate de persoane, în care părţile
sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor
noi asociaţi decât dacă aceştia sunt agreaţi de majoritatea celorlalţi asociaţi. Dar societatea cu
răspundere limitată este şi o societate de capitaluri, prin aceea că asociatul, ca şi comanditarul
sau acţionarul, nu aduce decât o anumită sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi
limitează riscul (de unde şi denumirea de societate cu răspundere limitată). Deci, fiecare asociat
al unei astfel de societăţi va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai în măsura (până la limita)
capitalului subscris personal.
8
AP,ID, AN III

3.Constituirea societăţilor comerciale


Constituirea societăţii comerciale este reglementată prin prevederile Legii Societăţilor
Comerciale, cu modificările şi completările ulterioare. Debutează prin redactarea actului
constitutiv şi se finalizează prin înregistrarea în registrul comerţului, operaţiune guvernată de
normele Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, şi ale Legii nr.359/2004 privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului.
Natura juridică originară a societăţii comerciale – aceea contractuală – îşi găseşte raţiunea
în acordul de voinţă al părţilor de a se asocia, în scopul de a realiza acte de comerţ şi de a obţine,
pe această cale, un profit pe care să şi-l împartă. Dar societatea nu se poate constitui exclusiv
prin voinţa asociaţilor.
Constituirea este un proces care implică mai multe formalităţi:
1) Întocmirea şi autentificarea actelor constitutive
Deşi principiul libertăţii de asociere permite asociaţilor să işi aleagă în mod liber forma
de societate comercială, opţiunea lor de a constitui o societate este supusa unor cerinţe formale
de a încheia un înscris, denumit act constitutiv. Actul constitutiv stă la baza constituirii societăţii
şi îndeplineşte o funcţie multiplă:
 funcţia constitutivă: exprimă voinţa de asociere a părţilor;
 funcţia reglementară: adaptează voinţa părţilor rigorilor legale comune tuturor formelor
de societate;
 funcţia probatorie: atestă condiţiile şi limitele asocierii;
 funcţia operaţională: este un înscris necesar îndeplinirii operaţiunilor de înregistrare a
societăţii comerciale în registrul comerţului.
Potrivit art.5 din Legea societăţilor comerciale, actul constitutiv poate fi reprezentat prin
contractul de societate şi/sau statut. În cazul societăţii comerciale în nume colectiv sau în
comandită simplă, pentru constituirea acestora este suficient să se încheie doar un contract de
societate. Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere
limitată se încheie sub forma unui contract de societate şi a unui statut.
Ca orice contract, actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale
pentru validitatea unei convenţii (art.948 Codul Civil). La aceste condiţii de fond se adaugă şi
condiţia formei contractului impus de lege.
Condiţii de fond ale actului constitutiv:
capacitatea de a contracta - capacitatea de exerciţiu deplină;
consimţământul valabil - (baza principiului libertăţii de asociere – art.40 din Constituţie)
– voinţa să nu fie afectată de vicii de consimţământ;
un obiect determinat, licit, moral – (activităţile care pot face obiectul unei societăţi
comerciale sunt stabilite de lege);
o cauza licită şi morală – (participarea asociaţilor la beneficii şi la pierderi).
Condiţii de formă ale actului constitutiv:
9
AP,ID, AN III
se încheie sub semnătura privată;
se semnează de toţi asociaţii, sau în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Actul constitutiv trebuie să conţină un minim de elemente esenţiale, obligatorii, pe care
fondatorii sunt obligaţi să le respecte din multiple motive: pentru a contura clar şi coerent
structura societăţii, pentru a asigura transparenţa necesară faţă de terţi, pentru a proteja
deopotrivă interesele asociaţilor şi ale societăţii comerciale.
Aceste elemente esenţiale sunt:
 identitatea asociaţilor (fie persoane fizice sau juridice); Datele de identificare a asociaţilor
trebuie să fie complete, atât din perspectiva evidenţelor de stare civilă sau ale regsitrului
comerţului, cât şi în privinţa evidenţelor fiscale şi statistice.
 forma societăţii; Actul constitutiv trebuie să precizeze forma juridică a societăţii aleasă de
către asociaţi.
 denumirea societăţii; Este identitatea sub care aceasta işi exercită comerţul, şi sub care se
angajează în raporturile cu terţii. Trebuie să aibă caracter propriu, de natură a o deosebi de
denumirea altor societăţi.
 sediul social; Reprezintă elementul de identificare a societăţii în spaţiu, cu toate consecinţele
ce decurg de aici: corespondenţa societăţii se adresează la acest sediu, aici se ţine evidenţa
financiar-contabilă.
 Obiectul de activitate; Încorporează ansamblul actelor de comerţ prin realizarea cărora
asociaţii urmăresc obţinerea unui profit. Societatea trebuie să indice activitatea principală,
precum şi domeniul de activitate în care se încadrează această activitate principală. Ea nu va
putea realiza alte acte de comerţ decât cele cuprinse în obiectul său de activitate.
 Capitalul social şi aportul asociaţilor; Se stipulează mărimea capitalului social, structura
acestuia, şi contribuţia fiecărui asociat la formarea acestui capital.
 Administrarea şi controlul societăţii; Cuprinde persoanele cărora asociaţii le încredinţează
puterile, precum şi durata mandatului administratorilor.
 Durata societăţii; Se stabileşte limita în timp a existentei societăţii comerciale.
 Participarea la beneficii şi pierderi; Se specifică maniera şi limitele participării asociaţilor la
beneficii şi pierderi.
 Sedii secundare; Se menţionează agenţiile, punctele de lucru, reprezentanţele, sau alte unităţi
fără personalitate juridică, care nu au statutul de sucursală.
 Avantaje acordate de societate; Se descriu avantajele speciale acordate persoanelor care au
participat la constituirea societăţii, precizând identitatea beneficiarilor şi elementele lor de
identificare.
 Cheltuieli de constituire; Reprezintă cheltuielile făcute în vederea constituirii societăţii. Fiind
făcute în interesul acesteia, vor fi suportate pe costurile societăţii şi, deci, rambursate
asociaţilor.
 Dizolvare şi lichidare; Actul constitutiv trimite, de regulă, la reglementarea legală a
dizolvării şi lichidării.

10
AP,ID, AN III
După întocmirea actelor constitutive acestea sunt prezentate notarului public pentru
autentificare. Legea impune prezenţa tuturor asociaţilor, personal sau prin mandatar cu procură
specială în formă autentică (art.8 din Legea 31/1991).
2) Autorizarea constituirii societăţii comerciale
Constă în depunerea actului constitutiv la registrul comerţului. Judecătorul delegat
efectuează controlul de legalitate, şi printr-o încheiere autorizează constituirea societăţii şi
dispune înregistrarea ei în registrul comerţului.
3) Publicarea în “Monitorul Oficial”
În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Legea nr.359/2004, după efectuarea înregistrării
societăţii comerciale în registrul comerţului, aceasta se dă, din oficiu, spre publicare Regiei
Autonome “Monitorul Oficial”.
Încheierea de autorizare a constituirii societatii fiind constitutivă de drepturi, produce
efecte numai de la data pronunţării ei, deci numai pentru viitor. Neavând caracter declarativ, ea
nu produce efecte pentru trecut, nu retroactiveaza şi nu influenţează perioada scursă până la
înmatricularea societăţii.Ca atare, societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării ei în registrul comerţului. Această operaţiune se produce în termen de 24 de ore de
la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea.

4.Funcţionarea societăţilor comerciale


Legea societăţilor comerciale, prin cele 169 de articole (aproape jumatate din întinderea
legii), evidenţiaza importanţa condiţiilor în care societatea işi desfăşoara activitatea. Aceasta
debutează cu o serie de prevederi generale, care tratează formarea şi gestionarea patrimoniului
social (situaţia juridică a aporturilor asociaţilor şi a dividendelor cuvenite acestora), organizarea
şi administrarea societăţii comerciale (puterile şi răspunderea administratorilor) precum şi unele
măsuri de publicitate restrânsa a actelor şi operaţiunilor societăţii comerciale.
Formarea patrimoniului societăţii comerciale
Patrimoniul societăţii comerciale este un element structural obligatoriu al personalităţii
sale juridice, dar în aceeaşi măsură este un element indispensabil desfăşurării unei activităţi
economice profitabile.
Societatea comercială are obligaţia de a-şi constitui patrimoniul potrivit stipulaţiilor
documentelor constitutive, şi de a asigura conservarea şi dezvoltarea acestuia. Elementele
componente ale patrimoniului iniţial sunt aporturile asociaţilor. Aceste aporturi pot fi aduse atât
în numerar, cât şi în natură. Patrimoniul societăţii este distinct de cel al asociaţilor. Societatea nu
poate fi ţinută să răspundă cu patrimoniul propriu decât pentru obligaţiile proprii, asumate în
condiţiile legii. Asociaţii nu au un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul
societăţii, ei exercitând doar un drept de creanţă care sub raport economic le permite să participe
la distribuţia profitului şi, eventual a rezultatului lichidării societăţii.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale asociaţilor

11
AP,ID, AN III
Bunurile constituite ca aport, fie în numerar, fie în natură, devin proprietatea societăţii.
Astfel asociaţii nu creditează societatea cu sumele constituite ca aport, ci transferă cu titlu
definitiv şi irevocabil, drepturi al căror titular devine societatea. În schimb asociaţii devin titularii
unui drept de creanţă care le permite să primească dividende şi să participe la rezultatul
lichidării.
Atunci când o societate realizează profit, ea are deschise două opţiuni: să reinvesteasca
acest profit în circuitul comercial sau să îl distribuie asociaţilor, cu titlu de dividende. Dividendul
constituie cota parte din profitul societăţii care se cuvine fiecărui asociat, proporţional cu cota lui
de participare la capitalul social. Dividendele se distribuie pe baza situaţiilor financiare aprobate
de adunarea generală a asociaţilor. Ele se distribuie numerar, reprezentând o sumă de bani
aferentă fiecărei părţi sociale sau acţiuni deţinute de un asociat, dar pot fi distribuite şi prin
repartizarea de noi acţiuni, atunci când adunarea asociaţilor hotăreşte majorarea capitalului cu
sumele constituind profit net, ce urmează a fi repartizat asociaţilor.
În raport cu societatea , asociaţii au, în primul rând, obligaţia de a vărsa în întregime şi la
termen aportul la care s-au angajat. Nerespectarea acestei obligaţii constituie un motiv legal de
excludere, în societăţile de persoane.
Asociaţii mai au obligaţia de a suporta eventualele pierderi ale societăţii, proporţional cu
participarea lor la capital şi potrivit întinderii răspunderii lor.
Viaţa socială. Organizarea şi administrarea societăţilor comerciale
În funcţie de complexitatea raporturilor intra-societare, societatea comercială este
structurată pe trei niveluri de organizare: adunarea asociaţilor, administratorii şi personalul
executiv. Toate aceste componente conlucrează pentru a pune în mişcare mecanismul care
asigură funcţionarea societăţii.
 Adunarea asociaţilor: este un organ de conducere colectivă, care ia deciziile strategice
privind modul în care societatea işi exercită funcţiile şi işi urmăreşte obiectivele
fundamentale. Adunarea asociaţilor este cea care asigură adaptarea mecanismului societăţii la
aceste cerinţe şi la rigorile mediului în care aceasta evoluează.
 Administratorii societăţii: sunt acele persoane fizice, care au deplină capacitate de
exerciţiu, puterile lor întinzându-se şi asupra actelor de dispoziţie necesare activităţii
societăţii. Administratorii pot efectua toate operaţiunile necesare pentru realizarea obiectului
societăţii, având obligaţia de a participa la toate adunările asociaţilor, la întâlnirile consiliului
de adimistraţie şi la sedinţele organelor de conducere similare acestora. Ei pot reprezenta
societatea, angajând prin semnătura lor răspunderea acesteia în raporturile cu terţii.
Administratorii răspund solidar faţă de societate pentru realitatea vărsămintelor efectuate de
asociaţi, de existenţa reală a dividendelor plătite, de existenţa registrelor cerute de lege şi
corecta lor ţinere, de exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale şi de stricta
îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun. Răspunderea
administratorilor pentru neîndeplinirea exactă a acestor obligaţii este reglementată potrivit
regulilor mandatului şi prevederilor Legii societăţilor comerciale.
 Directorii executivi: realizează conducerea curentă a societăţii. Ei se află în raporturi de
muncă cu societatea.
12
AP,ID, AN III
Directorii executivi sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii
societăţii în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exlusive
rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunării generale a
acţionarilor.
Modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau
prin decizie a consiliului de administraţie,
Orice administrator poate solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea
operativă a societăţii. Directorii vor informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi
cuprinzător, asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere.
Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. În cazul în care
revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-
interese.
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui control
asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. În societăţile de persoane, care în general, au un
număr mic de aosciaţi şi se bazează pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de toţi
asociaţii. În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită complexităţii
lor, controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume investite,
denumite cenzori ai societăţii (art.159 din Legea 31/1990).
Societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi.
La societăţile cu răspundere limitată numirea cenzorilor este obligatorie doar dacă numărul
asociaţilor trece de cincisprezece. Conf.art.111 si 135 din Legea 31/1990 în toate cazurile
numărul cenzorilor trebuie să fie impar.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă situaţiile
bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele. Ei
trebuie să verifice dacă registrele societăţii sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului
societăţii s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului.
În cazul constatării unor neregularităţi în activitatea societăţii sau a încălcării actelor
statutare şi a dispoziţiilor legale, cenzorii sunt obligaţi să le aducă la cunoştinţa administratorilor
sau, după caz, a adunării generale.

5.Încetarea existenţei societăţii comerciale

Dispariţia subiectului de drept care este societatea comercială nu se poate produce haotic,
la voia întâmplării. Acoperirea obligaţiilor societăţii comerciale, disoluţia patrimoniului acesteia,
distribuţia între asociaţi a rezultatelor lichidării şi încetarea personalităţii juridice, moment care
constituie punctul final al existenţei societăţii comerciale, reprezintă operaţiuni juridice care
interesează nu numai pe asociaţi, ci şi pe terţi, în calitate de creditori ai societăţii.

13
AP,ID, AN III
Procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale este reglementat de Legea 31/1990
în două faze distincte: dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Dizolvarea societăţii comerciale
Dizolvarea reprezintă etapa incipientă a încetării existenţei societăţii comerciale,
conturând premisele realizării procesului de lichidare a patrimoniului societăţii. Cauzele care
declanşează dizolvarea sunt reglementate de lege sau stabilite de asociaţi. Cauzele generale,
aplicabile tuturor formelor de societate sunt următoarele:
 Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; vizează numai acele societăţi care sunt
constituite pentru o durată limitată de timp.
 Imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii; îmbracă două raţiuni distincte
de dizolvare. Prima vizează imposibilitatea realizării obiectului societăţii , imposibilitate
survenită fie din cauze obiective (cauze tehnice, economice, conjuncurale), fie din cauze
subiective (lipsa finanţării, neîntelegeri între asociaţi sau motive de altă natură). Cea de-a
doua cauză de dizolvare este aplicabilă numai societăţilor comerciale ce şi-au stabilit un
obiect strict determinat, a cărui realizare reprezintă ţelul final al sociatăţii.
 Declararea nulităţii societăţii; Tribunalul poate declara nulitatea societăţii înmatriculate în
registrul comerţului atunci când nu s-au respectat anumite condiţii de valabilă constituire a
acesteia (lipsa actului constitutiv, lipsa formei autentice, un obiect de activitate ilicit sau
contrar ordinii publice, lipsa încheierii judecătorului-delegat pentru autorizarea
înmatriculării, lipsa autorizării legale prealabile, absenţa din actul constitutiv a unor menţiuni
obligatorii, încalcarea dispoziţiilor legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat,
nerespectarea numărului minim de asociaţi prevăzuţi de lege). Societatea declarată nulă
încetează fără efect retroactiv, şi intră în lichidare la data când hotărârea de declarare a
nulităţii a devenit irevocabilă.
 Hotărârea adunării generale; constituie o expresie a naturii contractuale a societăţii, care
permite asociaţilor să decidă ei înşişi momentul în care asocierealor ia sfârşit.
 Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; Aceste motive
temeinice pot fi: ineficienţa activităţii societăţii, pierderea unei părţi din capital, suspendarea
activităţii pentru o perioadă îndelungată de timp, refuzul celorlalţi asociaţi de a participa la
viaţa socială, etc.
 Falimentul societăţii; Declanşarea stării de incapacitate de plată a societăţii comerciale
conduce la administrarea procedurii falimentului, respectiv la lichidarea patrimoniului
societăţii în interesul creditorilor. În momentul deciderii intrării în faliment, judecătorul va
pronunţa dizolvarea societăţii debitoare.
La acestea se adaugă cauze speciale de dizolvare (la cererea oricărei persoane, Oficiul
naţional al registrului comerţului – art.237 din Legea 31/1991):
- Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot uni;
- Societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile
financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul registrului
comerţului;
14
AP,ID, AN III
- Societatea şi-a încheiat activitatea, nu are sediul social cunoscut, ori asociaţii au dispărut
sau nu au domiciliul cunoscut;
- Societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii;
În toate aceste cazuri, dizolvarea se pronunţă de tribunal, la cererea oricărei persoane
interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

Lichidarea societăţii comerciale


Lichidarea constituie faza finală a procesului încetării existenţei societăţii comerciale. Ea
reprezintă un ansamblu de operaţii şi acte juridice înfăptuite de lichidatorul desemnat, prin care
se urmăreşte realizarea activului, stingerea pasivului societăţii, şi distribuţia rezultatului lichidării
între asociaţi. Pe toată durata lichidării, societatea îşi păstreaza personalitatea juridică numai
pentru operaţiunile lichidării, ceea ce înseamnă că nu va mai putea angaja noi operaţii
comerciale.
Durata maximă a lichidării este de 3 ani de la data dizolvării, termen care se poate
prelungi cu cel mult 2 ani, pentru motive temeinice.
Atribuţia lichidatorilor este de a inventaria bunurile societăţii; de a primi şi conserva
patrimoniul, registrele şi actele societăţii; de a termina operaţiunile legate de lichidare; de a pune
în vânzare bunurile societăţii; de a face tranzacţii; de a lichida şi încasa creanţele societăţii; şi de
a ţine evidenţa operaţiunilor lichidării în ordinea datei lor. După terminarea operaţiunilor de
lichidare, lichidatorii sunt obligaţi să întocmeasca bilanţul contabil de lichidare şi proiectul de
repartizare a activului net.
Odată împarţit activul net între asociaţi, rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru
finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul
comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte documente ale societăţii.

Concluzii

15
AP,ID, AN III
Crearea unei economii româneşti puternice și viabile au impus cu necesitate
realizarea unui cadru juridic adecvat, care să reglementeze statutulnoilor agenţi economici
şi raporturile juridice la care aceştia participă.
Era deci absolut necesară elaborarea unui cadru juridic de reglementare a
activităţii comerciale. Acest fapt s-a realizat prin apariţia Legii nr.31/1990 privind
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale. Apariţia Legii nr.31/1990 a fost posibilă
ca urmare reconsiderării şi reactualizării dreptului comercial pe fondul transformărilor
social-economice din România după decembrie 1989.
Societatea comercială este o persoană juridică – subiect de drepturi şi obligaţii şi
participă în relaţiile comerciale în nume proprii, dar toate actele,faptele licite şi ilicite
prin care societatea se manifestă ca subiect de drept suntrealizate de către organele de
conducere, de administrare.
Funcţionarea în condiţii corespunzătoare a unei societăţi comerciale de orice fel şi
sub orice formă dintre cele permise de lege implică o mare responsabilitate şi o bună
cunoaştere a legilor de către fondator, organele deconducere şi de administrare a
societăţilor comerciale.

Bibliografie

16
AP,ID, AN III
1. Alexis Daj – Dreptul afacerilor, Editura Universitǎtii Transilvania Braşov, 2009;
2. Ciprian-Gabriei Ungureanu, Drept și administrarea afacerilor,-Suport de curs pentru
învățământ la distanță, Universitatea Ștefan cel Mare ,Suceava 2018-2019
3. Ioan Schiau – Drept comercial, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009;
4. Stanciu D.Cǎrpenaru – Drept Comercial Roman, Editura „All”, Bucureşti, 1995;
5. Vasile Pǎtulea, Corneliu Turianu – Curs rezumat de drept al afacerilor, Editura
„Scripta”, Bucureşti, 1994;

*Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 ,Republicată privind societățile comerciale

17