20002

Supremația LEGII- Pilonul fundamental al Statului de Drept

 Necesar este ca ceea ce este Drept să fie Urmat

B. Pascal

În jurisprudență Conceptul Statului de drept este unul din cele mai

importante tot odată fiind și unul din cele mai vaste concepte. Pentru prima
dată astfel de noțiune (Rechtsstaat- stat de drept) apare în literatura
juridică germană în prima jumătate a secolului XIX-lea în lucrările juriştilor
germani K.T.Wel-cker, R.von Mohl şi alții. 1 Din punct de vedere a ideilor
promovate prin acest concept, maxima lui Blais Pascal absolut exact
cuprinde esența unui Stat de Drept: Drept este ca ceea ce este drept să fie
urmat, necesar este ca ceea ce este puternic să fie ascultat. Dreptatea fără
putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică. Prin
exponentul puterii aici înțelegem statul. Statul în accepțiune lui
Montesquieu trebuie să dividă puterea pe care o deține(ramura juridică,
legislativă, executivă). Dreptatea în maxima lui Pascal poate fi interpretată
drept supremația legii care este egală pentru toți. Esența este ca lege să
asigure buna desfășurare a tuturor relațiilor dintre oameni cuprinzânt fie
una fie o totalitate de norme. Prin aceasta legea fie permite desfășurarea
unui anumit raport social (numim această normă permisivă ) fie interzice
un anumit comportament(prohebitivă) sau indică buna desfășurare a unor
raporturi (onerativă). Din cele expuse putem conclude că ceea ce este bine
și ceea ce este rău este prevăzut de către lege. De aici stabilim raportul
dintre lege și ideea socială a binelui sau perceperea dreptății de către
simțul comun. Dacă legea este echivalentul binelui atunci supremația sa
vine de la sine. Un stat de drept care valorifică careva valori declarândule
supreme nu poate fi edificat fără ca legea să nu aibă și ea un caracter
suprem. Astfel statul de drept ne apare ca opoziție despotizmului.

1
Filosofia dreptului, Constantin Lozovanu- Ch. UTM. 2008, pag 82
Totuși ca și oricare alt sistem nu putem afirma ca un stat de drept este
perfect, supremația legii este esențială dar problematica constă în esența
legii însăși, reprezintă ea întradevăr voința majorității sau până la urmă și
ea trage spre o anumită parte? Este oare capabil Homo Sapiens să adopte
ceva cu adevărat egal și cu adevărat spre binele tuturor, sau Friedrich
Nietzsche avea dreptate și esența omului este în voința de putere? Statul
de drept așa cum îl cunoaștem reprezintă sinteza secolelor de gândire și
evoluție a diferitor concepte. Pentru ca întradevăr să înțelege spiritul legii,
supremația ei și necesitatea acestei supremții pentru statul de drept, ar
trebui mai întâi să înțelegem care a fost evoluția lor.

Tendința de a trăi în grup este inerentă individului uman. După natura

noastră,ne putem valorifica aptitudinile doar în grup. Interesanta glumă
bilogică care ne-a fost jucată cu aproximativ 50.000 de ani în urmă și în
care omului, în loteria naturală, i-a căzut jackpot-ul prin nemaiîntâlnită până
atunci dezvoltare a legăturilor neuronale, pune bazele cuceriri pământului
cu pași mici dar siguri. Astfel, încetișor ne-am adus spre propriul nostru
folos tot mai multe și mai multe resurse, dar odată cu asta probabil am
devenit cei mai cruzi și periculoși pentru toate celelalte specii. Capacitățile
cognitive, firește,ne fac cei mai puternici(probabil),dar,totodată, doar în
grup putem să le valorificăm, comparând care este șansa unui singur
individ uman de a concura cu o singură felină? Catastrofal de mică.

Până la urmă, colectivitățile umane de la revoluția cognitivă la cea agrară

inevitabil au crescut. Diferitele forme de organizare treptat se schimbau,
fiecare având propriile reguli pentru existență. Aprofundându-ne în cenușa
istoriei și ridicând praful evenimentelor rămase pe paginile scribilor, putem
conchide fără mare dificultate, că pe lângă celelate specii, noi nu doar ne
pricem bine la gândit, dar avem și un adevărat talent la a ne face rău unii
altora. Istoria omenirii, în marea ei parte, fiind plină de războie, trădări,
măceluri și tot așa mai departe.
Altfel vorbind, necesitatea comună și vitală a oricărui individ de a menține o
societate are un adversar extrem de puternic, reprezentat de către
interesele particulare a fiecărui individ în parte. Deci, forței distructive
anarhice îi este necesară o forță centrifugă. În acest contex, Contractul
Social formulat de J.J.Roseau este o teorie complet satisfăcătoare,când
fiecare persoană, benevol, este de acord să își limiteze acțiunile în
favoarea comunității și reprezintă acea forță centrifugă care a permis
speciei Homo Sapiens Sapiens atingerea acelor înălțimi în dezvoltarea
vieții sociale și echilibrate. Este adevărat, că fiecare individ tinde spre a fi
fericit. Conceptul de fericire, la sigur, este unul destul de vast, dar aici
primordial raportăm satisfacția necesităților biologice și ideea de securitate.
Un țăran din antichitate cât și unul din evul mediu probabil era fericit dacă
avea roadă și dacă nu erau războaie. Tot ceea ce îi asigură existența unui
individ, este bine, respectiv ceea ce vinea să dăuneze, era rău(aspectul
relațiilor sociale desigur este unul infint, mai copmlex decât cel descris aici
și ar merita o lucrare aparte, dar pentru prezenta lucrare o abordare
superficială o consider a fi destulă).

Discrepanța dintre bine și rău creează, într-un final, ideea de drept

în conștiiința umană. Dezvoltarea conceptului de drept se începe ca și
dezvoltarea cunoașterii la general, undeva în antichitate. Sunt diferite
concepte, diferite idei și diferiți autori, spre exemplu: Solon, Socrate,
Platon, Aristotel, Polibiu, Cicero și alții. O faimoasă poziție, cu privire la
Principiile dreptului, vine la noi din Imperiul Roman, astfel, Ulpian spunea:
"principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe
altul, a da fiecăruia ce este al său” Pe lângă drept sunt abordate așa
concepte ca: echitate, pietate, puterea. Tot antichitatea marchează
nașterea democrației și a legilor scrise și tot în această perioadă apare
primul prototip al unui sistem judecătoresc și al altor idei importante, care
preluate câteva secole la rând, vor sta la baza formârii fundamentului unui
stat de drept.

Odată cu căderea Imperiului Roman se începe și o nouă epocă: Evul

Mediu. Unele din elementele difinitorii ale acestei perioade sunt:
centralizarea puterii morahului, exterminarea Panteoanelor și înflorirea
monoteismului, promovând creșterea influenței factorului religios, iar în
știință - Scolastica sau cum mai e numită "Somnul Dogmatic". În această
perioadă, în Europa, Supremația Legii este egală cu supremația Voinței lui
Dumnezeu, știința se limitează la interpretarea Biblică și transpunerea
tezelor lui Aristotel la adevărurile acestei lucrări, iar puterea fiind
concentrată în mâinile Monarhului și a Bisericii. La prima vedere, ideea
binelui absolut-chintesența căruia este Ființa Supremă, atribuie caractere
sacre unor calități morale și educă în persoane careva valori social utile.
Dar, tot factorul religios a fost cel ce a permis săvârșirea unor fapte care
pot fi pe drept numite adevărate orori, spre exemplu: Cruciadele, Inchiziția
sau Noaptea sfântului Bartolomeu.

Însă, tot în Evul mediu, mai ales în cel târziu, apar careva idei importante,
cum ar fi: conceptul de stat , așa cum îl cunoaștem, punerea bazelor
sistemului educațional și ideea de toleranță religioasă.

Împreună cu demonstrare ineficienței și pe alocuri greșelilor dogmei

religioase, se trece încet de la Evul Mediu la Epoca Modernă. Umanismul
și Iluminismul scot treptat figura lui Dumnezeu din centrul existenței și pun
Omul în centrul universului, văzut ca ,,măsură a tuturor lucrurilor,,.
În această perioadă apar o serie de lucrări filozofice, științifice și politice de
o importanță majoră, ca: Critica Rațiunii Pure, Leviatanul, Contractul Social,
Principiile Matematice a Filozofiei Naturale și un șir întreg de alte texte .
Influența religiei oricum rămâne indiscutabilă, etalonul binelui este descris
în sfintele texte, iar preceptele morale se etalează prin faptele etalonate
acolo. Totuși, binele și dreptul capăta alte forme. Momentul Crucial, aici,
este declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului adoptată la 26 august
1789. Importanța acestui eveniment este marcată de faptul, că pentru
prima dată sunt declarate ca fiind supreme așa valori ca: libertatea și
egalitatea persoanelor, inviolabilitatea proprietății private, prezumția
nevinovăției, libertatea exprimării. Practic, în 16 articole, această declarației
a pus bazele unui stat de drept, care respectă și valorifică primordial
persoana și prin care toți sunt egali în fața legii și legea este egală pentru
toți.

Dar, care ar fi esența legii, doar la rândul său și Inchiziția și Sclavia și chiar
Holocaustul erau legale? Întrebarea este, dacă legea exprimă dreptatea
sau legea este doar mecanismul unei puteri? Din cele expuse până acum,
vedem că legele fie ele ale Imperiului Roman sau ale Decalogului în primul
rând ocrotesc valorile unanim acceptate de către societate și nu este
neapărat ca aceste valori să fie în spirit egalitar sau democratic. Ideea
superiorității unei rase asupra alteia, în care cu îndârjenie au crezut câteva
milioane de germani, au dus la consecințele care le-au avut. Legea
pornește și ea de la o normă morală a unei societăți, doar cu o singură
diferență majoră: Puterea sa. În cazul în care cineva încălca o normă
morală, care nu este lege, răspunde prin mustrări de conștiință și posibil în
cel mai rău caz prin aversiune din parte tuturor celorlalți membri ai grupului,
iar încălcarea unei norme care este adusă la rangul de lege poate avea
consecințe aici și acum. Legea este învestită cu o altă autoritate, statul
având organe specializate care ocrotesc respectarea legilor, deoarece
legile ocrotesc existența sa, fie el democratic sau totalitar.

Totodată nu putem imputa societăților credința în castitatea unor anumitor

valori. Și nu putem învinui o persoană pentru că crede în ceea ce au crezut
părinții săi. Fiindcă care argument nu o să îl aducem oricum observăm că
relațiile umane au evoluat,la rândul său au evoluat și toate societățile și la
fiecare putem stabili un anumit set de reguli. De aici putem deduce două
aspecte:1. Orice societate umană are nevoie de legi care vor fi respectate,
dacă nu de toți atunci cel puțin de majoritatea impunătoare, doar astfel se
poate ajunge la un echilibru și la o anumită ordine care i-ar permite unei
societăți să se dezvolte. În acest sens Matei B. Cantacuzino afirma: ,,
Dreptul ne apare astfel ca limbajul, ca fenomenul social prin excelență. Așa
precum necesitatea de trai în comun dă nașterea la nevoia de a comunica
prin grai sau prin semne, au aceiași neapărată necesitate ea dă naștere
nevoii unei limitări reciproce a puterilor pe care năzuințele și nevoile
fiecăruia le pune în mișcare. În această toleranță reciprocă, în această
nevoie de a îngrădi puterile care se ciocnesc, stă germenele organizării
sociale, adică al ordinii publice într-un cuvânt al dreptului 2.

2.Dreptatea și legea nu sunt sinonime. În acest context dreptul ni se

deschide sub panorama unei vaste științe care compară și studiază
normele și mecanismele prin care acestea sunt implimentate. Metoda
comparativă este cu desăvârșire una din cele mai importante. Prin
comparație a două sisteme de drept eficient putem identifica lacunele în
unul sau aspectele viciate ale altuia. Un adevărat câștig în acest sens
constă în creearea la 24 octombrie 1945 a Organizației Națiunilor Unite și
adoptarea la 16 decembrie 1948 a declarației Universale a Drepturilor
Omului care consacră un set de legi pentru întreaga omenire indiferent de
statul sau sistemul de drept al acestui stat. Esența este că Statul de drept
prin conceptul său de bază are legea în capul mesei. Supremația legii este
asigurată de către divizarea puterilor în stat, valorile democratice,
descentralizarea administrativă și pluralismul social.Tot odată doar prin
supremației legii poate fi asigurată dezvoltarea echitabilă și demnă a
personalității umane, doar prin supremațiia unei legi persoana poate fi
sigură că viața sa este valoare supremă, doar supremația legii poate
asigura o bună desfășurare a tuturor practicilor sociale. Importanța
supremației constă în ideea pe care o inspiră persoanei, persoana trebuie
2
Drept Civil Partea Generală; Sergiu Baieș; ed.cartier 2012; pag 12
să fie sigură că dacă ea va respecta legea alte persoane la fel o respectă.
Sub acest unghi esențial este ca legea să fie exprimarea de voință a
statului ca atare, când vorbim de stat aici ne referim la elementul
demografic al său. În caz contrar legea ar manifesta voința unei minorități,
iar aceasta este un aspect constituitiv al unei societăți totalitare. Iar acesta
prin definiția sa este antipodul unui stat de drept. Atunci când norma
urmează a fi adoptată și ridicată la rangul de lege este esențial ca ea să
urmărească primordial interesele persoanei. Doar o astfel de lege merită să
devină imperativul conduitei sociale.