CARACTERUL

Latura relațional-valorică a personalității

Etimologic termenul de caracter provine din greacă semnificând tipar, semn, pecete și desemnează ceea ce este
caracteristic pentru un om, modul propriu al acestuia de a se comporta în relațiile cu ceilalți, precum și atitudinile,
convingerile, adică profilul moral al unei persoane. Deci, caracterul nu se poate defini fără referire la valorile morale. Caracterul
se dezvăluie cu deosebire, în faptele de conduită, în relațiile cu ceilalți, cu grupul din care face parte persoana.
Unii psihologi definesc caracterul drept:
- un mod de a fi;
- un ansamblu de însușiri psihice, caracteristice pentru un individ.

În sens larg termenul de caracter este sinonim cu cel de personalitate, desemnând portretul psiho-moral ce cuprinde
concepția despre lume și viață, convingerile, cerințele, aspirațiile, idealurile unei persoane, conținutul și calitatea acțiunilor, stilul său
de activitate.
Prin specificul său, caracterul se dovedește a fi expresia întregului sistem al personalității, una dintre laturile majore
ale acestuia.

Definiție
Caracterul este totalitatea însușirilor psihice esențiale și stabile care se exprimă în valorile promovate și prin atitudinile
(comportamentul) omului în raport cu diferite domenii ale vieții sociale și în raport cu sine.

Caracteristicile caracterului:
a. Caracterul este încărcat valoric, adică se defineşte prin valorile după care se conduce o persoană şi întreţine relaţii. De
exemplu, o persoană care are ca valoare punctualitatea va fi întotdeauna punctuală.
b. Caracterul se dobândeşte prin modelare socio-culturală.
c. Caracterul este alcătuit din trăsături care se desfăşoară pe un continuum, de la pozitiv la negativ; toţi oamenii au caracter, dar
orientat valoric într-o manieră diferită.
d. Puterea caracterului este dată de forţa convingerilor noastre, de tăria cu care le apărăm şi susţinem, de constanţa şi
persistenţa lor în timp şi în împrejurări variate.
e. Caracterul este schimbător, se poate modifica în timp sub influenţa unor factori de mediu, socio-culturali.
 În măsura în care caracterul își pune amprenta asupra întregii personalități, este necesară delimitarea specificului în raport cu
celelalte laturi ale personalității:
a. Caracter-temperament:
- în timp ce temperamentul este neutru din punct de vedere socio-moral, nefiind influențat de conștiință și de deciziile acesteia,
caracterul sau trăsăturile de caracter pot și sunt valorizate, receptate ca pozitive sau negative;
- spre deosebire de trăsăturile temperamentale, înnăscute, trăsăturile de caracter sunt dobândite de-a lungul vieții sub
influența modelelor socio-culturale de comportament și a valorilor pe care le cultivă și le impune societatea;
- caracterul este o instanță de control și veificare, chiar și în cazul temperamentelor cu un nivel energetic redus există
posibilitatea ca prin intervenția conștiinței acest lucru să fie compensat: nu se poate justifica lipsa de performanță a unui melancolic
datorită temperamentului său, deoarece într-o mai bună planificare a timpului și prin voință acest lucru poate fi depășit;
- temperamentul își pune amprenta asupra modului în care trăsăturile de caracter se manifestă în comportament.

b. Caracter -aptitudini:
- în timp ce aptitudinea este un sistem operațional eficient în activitate și care se evaluează după rezultatele obținute,
caracterul se referă la atitudinea față de anumite laturi ale realității, inclusiv activitatea proprie;
- între aptitudini și caracter pot exista relații discordante sau concordante, discordanța (prezența unor trăsături de caracter
negative) conducând la frânarea posibilităților de dezvoltare.

Structura caracterului

În componența caracterului intră un ansamblu de atitudini și trăsături, proprii subiectului, exprimate de acesta în mod
constant în comportamentul său.
Trăsăturile de caracter reprezintă poziții ale subiectului față de cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele
existenței sale în lume. Aceste modalități de raportare se numesc atitudini.
Atitudinea reprezintă modalitatea de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene prin care persoana se
orientează subiectiv și se autoreaglează preferențial.
Atitudinea – componenta orientativă, exprimă orientarea persoanei, o poziție față de ceva anume. Nu orice trăsătură de
caracter reprezintă o atitudine, ci este necesar ca trăsătura în cauză să fie definitorie, esențială, durabilă (să determine un mod
constant de manifestare a individului), asociată cu o valoare morală și exprimată cu o anumită intensitate. Atitudinea se dovedește a fi
o construcție sintetică, ce cuprinde elemente cognitive, afectiv-emoționale și volitive (are la bază noțiuni, reprezentări, judecăți
morale, este susținută energetic și este direcționată de aspirații, idealuri, stări afective și convingeri). Pot fi delimitate astfel, în cadrul
atitudinii trei segmente principale: un segment decizional, un segment direcțional și un segment executiv.
 Atitudinea este intotdeauna expresia unui motiv (psih. Andrei Cosmovici), aceeasi atitudine poate ascunde motive foarte
diferite, dar, în oricare dintre situații, atitudinea se manifestă în comportament prin intermediul acțiunilor voluntare.
Atitudinile:
1. atitudinea față de societate și față de ceilalți oameni - este vorba de gradul de deschidere față de cei din jur, exprimându-se
prin gradul de prețuire, respect, stimă, dragoste față de ceilalți; la un pol pozitiv pot fi amintite atitudini precum: omenia,
sinceritatea, cinstea, altruismul, spiritul de răspundere, iar la polul opus: intoleranța, invidia, egoismul etc.;
2. atitudinea față de activitatea desfășurată – este vorba de înțelegerea de către individ a necesității de a desfășura o activitate
utilă, de a-și pune în valoare aptitudinile, astfel la polul pozitiv se plasează disciplina, conștiinciozitatea, inițiativa,
sîrguința, hărnicia, iar la polul negativ: lenea, neglijenta, dezorganizarea, indolența, nepăsarea...
3. atitudinea față de propria persoană, față de sine – se referă la faptul că fără o cunoaștere de sine nu ne putem compara cu
ceilalți și nu ne putem cultiva propria individualitate, dar este necesară păstrarea unui echilibru în modalitățile afirmării de
sine: la polul pozitiv pot fi enumerate atitudini ca modestia, încrederea in sine, demnitatea, dar și aroganța, îngâmfarea,
sentimentul inferiorității, autoumilirea.
4. alte clase de atitudini: atitudini culturale, atitudini față de familie, atitudinea față de natură, atitudini privind societatea
în ansamblu...

La aceste atitudini se adaugă trăsături voluntare de caracter, care nu pot fi negative sau pozitive: fermitatea, perseverența,
stăpânirea de sine, curajul, bărbăția, eroismul.
La baza caracterului se află mii de dispoziții, trăsături circumstanțiale, conjuncturale, modalități de a denumi multiple
manifestări ale personalității- teoria lui G.W. ALLPORT. Acestea sunt trăsăturile secundare. În cursul maturizării intelectuale,
afective, sociale, în condițiile confruntării cu variate situații de viață se structurează un set de trăsături principale în număr de 10-
15. Aceste trăsături sunt deja caracteristice, pot fi recunoscute deja cu ușurință la un individ. Confruntarea în continuare cu situații de
viață mai complicate conduce la filtrarea, selectarea unui număr foarte restrâns de trăsături, în număr de 2-3 care sunt definitorii
pentru o persoană: trăsături cardinale.

Rolul caracterului:
- componenta de conținut a personalității cu rol esențial în adaptarea și integrarea individului în viața socială;
- prin intermediul trăsăturilor caracteriale persoana este apreciată și acceptată sau respinsă de cei din jur.